Un pas în urma serafimilor - regia Daniel Sandu

[mirodoni]

„Un pas în urma serafimilor” – sau „Aproape îngeri”

După câte știu eu, scenariul lui Daniel Sandu a fost respins de vreo 5 ori la CNC. Văzând filmul, nu mă mai mir decât că, în sfârșit, acesta a apărut, judecând după subiect! Dacă-mi aduc aminte spusele unui vașnic membru în comisiile de selecție, cum că nu valoarea unui scenariu contează, ci conjunctura în care este evaluat, nu mă mai miră chiar nimic!

E suficient să spun că „acțiunea” se petrece într-un seminar teologic creștin ortodox, ceea ce, trebuie să recunoaștem, așa ceva n-am mai văzut. Acesta cred că este și motivul pentru care sala de cinema era aproape plină.
Și totuși, trebuie să mai spun că în sinopsisul oficial se exagerează mult, voluntar sau involuntar. Nici pe departe filmul nu caută să generalizeze! E vorba doar de clasa unuia dintre profesori, nu de toți seminariștii și nu de tot sistemul care ar fi „complet corupt și abuziv”. Ce-i drept, în film este vorba despre minciună, furt, manipulare și trădare, dar nu sunt prezentate ca „aptitudini pe care elevii trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar”. De fapt, niciun elev care a fost corect nu a avut de suferit. Problema este că aceștia nu sunt îngeri, sunt doar aproape îngeri, adică oameni, adolescenți, și nu toți trebuie, și chiar nu toți ajung preoți.

Un cronicar spunea că filmul ar fi trebuit să fie mult mai tăios. Într-adevăr, și eu am multe de reproșat Bisericii de astăzi, dar regizorul scenarist Daniel Sandu nu și-a propus să abordeze decât aspectele pe care el le-a cunoscut îndeaproape. Pare să atragă atenția că moravurile societății actuale, corupția, abuzul, ipocrizia, lupta pentru putere, manipularea și trădarea au pătruns și acolo unde nu ar avea ce căuta. Putem să tragem concluzia că, în această situație, salvarea nu mai poate veni de la frica de Dumnezeu, ci de la frica de lege. Astfel, nici măcar ucenicii nu mai pot fi îmbrobodiți cu percepte și canoane bisericești. Replica unuia dintre ei vine scurt: „Dar este legal?!”

Meritul filmului „Un pas în urma serafimilor” este acela că, până la urmă, nici nu mai contază că acțiunea se petrece într-un seminar teologic. Acesta este doar oglinda în care se reflectă societatea actuală.

Secretul succesului este acela că scenaristul nu a căutat cu disperare un subiect de senzație, ci a scris cu sinceritate despre ce a cunoscut el mai bine. Ca regizor, a reconstituit cu minuțiozitate povestea pe care el însuși a trăit-o. Toate acestea , cred eu, judecând după rezultat, cu gândul la spectator.

Astfel, și-a ales fără reproș interpreții. Deși, pentru autenticitate, a folosit, cum era și firesc, neprofesioniști, necunoscuți, pentru unul dintre rolurile principale, părintele Ivan, l-a ales pe Vlad Ivanov. Aceasta înseamnă că știe măsura vedetei de cinema. Pentru că, fără îndoială, acest actor a atins statutul de vedetă. Nu raportat la popularitate, număr de roluri jucate, sau încasări, ci la modul cum reușește să se plieze pe osatura personajului, cum reușește să-i dea viață. Vorbele, privirea, gesturile devin ale personajului, nu mai sunt ale actorului. În cazul de față se putea numi părintele Ivanov! Cineva spunea că nu și-l poate imagina pe Vlad Ivanov în rol de preot, că nu i s-ar potrivi. I s-a potrivit, pentru că preotul Ivan este unul atipic.

Cel de-al doilea personaj important, Gabriel, cel prin ochii căruia se derulează întreaga poveste, este interpretat de un adolescent, pe care l-am remarcat acum câțiva ani în Kyra Kyralyna, Ștefan Iancu. Cu chipul său angelic, de-ți vine să-i ierți toate păcatele făcute cu fapta, cu vorba sau cu gândul, se remarcă încă de la începutul filmului. Desigur, aici este și contribuția regizorului scenarist, pentru că și interpretarea este naturală, firească, fără cusur, iar vorbele i se potrivesc mănușă.

Gabriel nu este dispus să creadă fără a cerceta, așa că încă de la început merge să vadă ce este în spatele peretelui cu icoane. Mai mult, vrea să vadă… cu ochii lui, așa că-și distruge ochelarii pe care părinții i-i impuneau.

Daniel Sandu nu-și bazează scenariul pe senzațional, dar în fiecare moment are grijă să-i ofere spectatorului un motiv să fie curios ce va urma. Surprinzător pentru un film românesc, dialogurile, replicile, vorbele nu sunt doar de umplutură, și nici ostentative prin abundență nu sunt. Astfel, nici scenele erotice, sau cuvintele triviale nu devin obscene. Aceasta pentru că și-a ales/construit personaje inteligente, reușind să se ridice la nivelul lor. Nu le împarte în „pozitive” și „negative”, ci sunt personaje umane. Nu se ocupă de proști, ca mulți alți cineaști români, iar filmul, chiar dacă este pentru public, se adresează oamenilor inteligenți.

Părintele Ivan nu este un personaj negativ, cum afirmă unii cronicari, nu este malefic, ci doar diabolic. Păcatul lui este că ia totul personal, ajungând să folosească metode de educare mai puțin ortodoxe. „Mă faceți voi pe mine?!”, își spune el. În fond, nu vrea decât să-i „cearnă” pe elevii săi, pentru a nu ajunge oricine preot.
Tot așa, nici Gabriel nu este un personaj eminamente pozitiv.

De aceea, filmul ajunge ușor la sufletul spectatorului. Regizorul intervine discret, dar eficient, contând pe inteligența acestuia. Astfel, construiește momente profunde, pline de semnificație, din gesturi simple, cum ar fi refugiul personajului în spatele icoanelor pentru a plânge când e dezamăgit și derutat, sau locul păstrat de colegi în careu pentru „oaia rătăcită”. Reușește să evite didacticismul, atribuind „pildele” unor personaje episodice, interpretate credibil, cum este preotul paroh din satul unde Gabriel face, obligatoriu, practica în timpul vacanței de iarnă. Și, spre deosebire de multe alte filme românești, acesta are o miză: câți din acești puști vor ajunge preoți?!

Filmul mai are și unele „păcate”, dar tind să cred că regizorul este conștient de acestea. De exemplu, nu se justifică de ce un director de la ROMSILVA și-ar trimite fiul la seminarul teologic, sau de ce un șmecheraș vrea să se facă preot cu orice preț.
Dar este vorba și de o secvență la care regizorul cred că ține, dar nu pică bine. Este vorba de obiceiul mascaților din satul în care Gabriel face practica. Zâmbetul acestuia îi dispare când observă, în trecere, printere altele, și masca… morții.
Am crezut că este secventa de final, pentru că nu știam că filmul are 150 de minute, și mi-a mai scăzut puțin interesul pentru ce avea să urmeze, deși nu era de umplutură. Mai mult decât atât, măștile, mult prea elaborate și profesional lucrate, păreau de serie.

Deși este un regizor debutant în lungmetraj, este surprinzătoare amploarea proiectului în care Daniel Sandu s-a implicat și l-a dus cu brio la bun sfârșit. Este vorba de durata filmului și numărul mare de personaje, figurație multă, exterioare și interioare, condiții de filmare uneori dificile, respectiv ploaie sau ninsoare, lumină sau întuneric, rezultatul fiind un adevărat spectacol cinematografic.

Probabil că se vor găsi voci care să considere filmul „Un pas în urma serafimilor” un atac la Biserica Ortodoxă, dar eu cred că, fără patimă și încrâncenare, chiar cu umor, Daniel Sandu nu a vrut să arate decât că în preoție, ca și în cinematografie, sunt mulți veniți, puțini chemați! Vorba unui personaj… secundar: „Nu are nicio importanță dacă nu vei ajunge preot, dar dacă ajungi, contează ce fel de preot vei fi!

[mirodoni]

https://www.youtube.com/embed/qnmIfYkaPV4

UN PAS ÎN URMA SERAFIMILOR
De vorbă cu regizorul Daniel Sandu


După ce am scris și publicat cronica filmului, mi-au rămas câteva nedumeriri. Nu în privința filmului, ci colateral. De exemplu, cum ajunge un tânăr, respectiv Daniel Sandu, la seminarul teologic, de ce după absolvire nu devine preot, cum de ajunge regizor, cum reușește să scrie acel scenariu și de ce acesta este respins 5 ani la rând la CNC, de unde a avut atâta tenacitate să nu renunțe și cum vede lucrurile acum, după reușită.

Cum am aflat lucruri foarte interesante, m-am gândit că ar fi bine să le știe și alții.

Mai întâi trebuie să menționez că a răspuns prompt invitației, deși nu ne cunoșteam, dar e drept că citise cronica mea atât el, cât și PR-ul filmului. Am vrut să înregistrez convorbirea, dar numai pentru a putea redacta apoi în WORD materialul, așa că am folosit o singură cameră video și nu am dat importanță ambientului. În prealabil, mi-am pregătit niște întrebări, ca să nu-l rețin prea mult, gândindu-mă că trebuie să se ocupe de promovarea filmului său de debut. Numai că după prima întrebare a început să vorbească cu atâta lejeritate și aplecare că nu mi-a venit să-l întrerup. La fel s-a întâmplat și după celelalte întrebări. Astfel, chiar și după ce am eliminat abaterile de la tema propusă, a rezultat un interviu prea lung pentru a fi prezentat ca text. Așa că m-am hotărât să păstrez înregistrarea video la care să fac trimitere pentru cei interesați de detalii, https://www.youtube.com/embed/qnmIfYkaPV4 , iar textul să conțină doar... ideile principale.

Am aflat astfel că Daniel Sandu a intrat la seminar la 15 ani și a absolvit la 20. Dar hotărârea a trebuit s-o ia, cum spune, din convingere, de fapt mai mult din necunoaștere, pe la 13 ani, pentru că urma să se pregătească din timp, concurența fiind cam de 30 pe un loc. La acea vârstă nu avea în cap fum de țigară, chefuri, sau... alte prostii.
Mai târziu, cum singur spune, și-a dat seama că e riscant ca un copil la 13 ani să aleagă un drum pe care să meargă tot restul vieții. Dar aceasta și este stratagema, zic eu, pentru că tinerele creiere sunt mai ușor de îndoctrinat, respectiv spălat, că-s mai mici și mai necoapte. Când s-a mai copt puțin, cu toate riscurile, tânărul Daniel Sandu s-a hotărât să nu se mai facă preot după absolvire. Și nu s-a mai făcut, chiar dacă părinții și profesorii lui nu au fost de acord cu el. La dus gândul la Conservator, pentru că avea ureche muzicală, apoi la Psihologie, dar fără convingere.

Trebuia, totuși, să aibă o meserie. Și, cum începuse să gândească, și-a pus problema că dacă meseria e brățară de aur, înseamnă că trebuie să fie ceva plăcut. Cum plăcerea lui, când scăpa de la internat, era să vadă un film la cinematograf, s-a gândit că în acest domeniu ar trebui să lucreze. Pentru că la Secția Imagine se cerea optică, iar la Seminar nu făcuse fizică, pentru că Biserica nu prea e de acord cu „Eppur si muove”, a dat la Regie și a ajuns regizor.

Cum la Regie era și un curs de scenaristică, iar pentru licență trebuia să pregătească un scenariu de lungmetraj, s-a gândit că, în loc să folosească apă de ploaie, ca alți colegi, să scrie despre seminarul teologic pe care-l știa el bine, și mai și observase că prietenii erau interesați de povestirile lui de pe acel tărâm.

Ulterior a sunat un producător, pe Ada Solomon, și, cum avea îngerii lui păzitori, că nu degeaba bătuse mătănii 5 ani la Seminar, aceasta i-a citit scenariul. Asta înseamnă destin, pentru că pe alții i-a respins, pe motiv că e ocupată următorii 20 de ani. Ce-i drept, avea ceva fler, așa că n-a putut renunța la un subiect atât de ofertant.

Dar scenariul nu avea tocmai forma necesară, iar regizorul scenarist era mult prea tânăr pentru debut, așa că HiFilm Productions l-a luat pe Daniel Sandu sub aripa sa protectoare. L-a școlit și instruit pe la diverse workshop-uri prin țări străine la care a fost selecționat, mai ales după ce a câștigat la secțiunea „Dezvoltare de proiect” .

Astfel, scenariul, limpezindu-se, a ajuns de la 216 pagini la 150. Numai că la CNC își cam băgase coada ucigă-l-toaca, iar în comisia de evaluare a scenariilor erau numai dintre cei rămași cu lozinca „pe aici nu se trece”. Norocul a fost că scenaristul nu a accesat finanțarea pentru „dezvoltare de proiect”, altfel ar fi trebuit să dea banii înapoi. Abia după 5 respingeri s-a întâmplat o minune și „Un pas în urma serafimilor” a câștigat pe primul loc.

Daniel Sandu crede că s-au făcut schimbări importante la CNC, dar eu știu că nu, ba chiar deloc în regulamentul CNC. Criteriile de evaluare a scenariilor sau de constituire a comisiilor de selecție sunt aceleași. Numai că Biserica Ortodoxă a lăsat ciocul mai mic, ieșind la iveală diverse abuzuri și fărădelegi. Astfel că oamenii au căpătat curaj și au cam început să cârtească, să nu se mai supună orbește celor de sus.

Ada Solomon era conștientă de valoarea scenariului și de interesul pe care îl va avea pentru public, pentru că se pricepe, l-a încurajat și pe tânărul regizor, așa că nici nu și-au dat seama când a trecut timpul. Daniel Sandu a mai scris, a mai regizat „La bloc” , a mai căpătat experiență. Acum consideră că nu a pierdut acest timp, a lucrat, se simte ușurat văzând filmul pe ecrane, merge să vadă dacă are succes și se simte responsabilizat și este hotărât să păstreze ștacheta măcar la același nivel, sau chiar să o ridice mai sus.
Dă, Doamne!

[ilustra.films]

Vazut azi "Un pas in urma serafimilor!"

Nota ca cinefil: 7.4
Nota ca spectator: 9.1

Ce mi-a placut:
-felul in care a folosit muzica in film
-faptul ca regizorul nu a cautat sa arunce cu pietre in biserica Ortodoxa, asa cum se practica acum si e moda. Si sunt multe de zis aici dar acest subiect merita un articol separat...
-faptul ca regizorul a introdus si momente de comic intr-un scenariu destul de serios.

Nu mi-a placut:
-oricat a incercat regizorul sa scape de zona sunetului prost in filmul romanesc, mie chiar mi-a fost greu (de vreo 3 ori) sa inteleg ce zic actorii. Pe replici cu importanta dramaturgica...
-nuditatea in film. Inteleg ca vrei sa fii veridic dar nu e nevoie sa imi arati tot corpul si toate cele la oameni. Mi-a parut prea mult pentru un astfel de film, cu o astfel de tematica (educativa).