"Direktoren for det hele"

[Pitbull]

"Direktoren for det hele" - O comedie experimentalã deconstructivistã, straniu-incitantã
"Atenþie, vedeþi doar un film!"

Ani de zile m-am întrebat cum s-ar putea imagina o "convenþie cinematograficã" a falsitãþii acceptate, de tipul celebrelor "convenþii teatrale" (scenã, decoruri mai mult sau mai puþin schematice, obiecte imaginare, costume uneori anacronice, relaþii live cu publicul). Am primit unele rãspunsuri de la Fellini (butaforia ostentativã din "Casanova" ºi, mai ales, "E la nave va", unde la un moment dat camera trece peste tot decorul hidraulic al vaporului ºi echipa care-l filmeazã), de la Koncealovski (prezenþe similare ale echipei de filmare, în "Romans o vliublionnik" - "Legenda îndrãgostiþilor), de la Pintilie (translaþia de acelaºi tip, cam gratuitã, în finalul lui "De ce trag clopotele, Miticã?"), de la Mel Brooks (mai ales în "High Anxiety", cu macluhanienele sale motive de tip "mediul e mesajul") ºi de la mulþi alþii. Era firesc ca Lars von Trier, cu negaþionismul sãu virulent la adresa convenþiilor filmice consacrate, exprimat mai ales în miºcarea Dogma, sã propunã la rândul lui o versiune proprie a anulãrii realismului, mai mult sau mai puþin schiþatã în unele dintre filmele sale anterioare, prin tatonarea cu diverse elemente disparate. Dacã, în cazul acestui "Direktoren for det hele" / "The Boss of All Bosses" / "ªeful ºefilor", pe mulþi opþiunea lui von Trier pentru comedie i-a surprins, nu e deloc surprinzãtor cã genul comic se relevã ca un suport optim pentru acest tip straniu-incitant de experiment.
Plotul e simplu, ingenios, ºi deloc original: patronul unei firme daneze de I.T. ºi-a inventat un ºef suprem fictiv, in absentia, pe seama cãruia sã punã toate deciziile nepopulare. Când, însã, se hotãrãºte sã vândã compania unor islandezi, iar clientul pretinde ca însuºi "ºeful ºefilor" sã semneze tranzacþia, sub ochii lui, omului nostru nu-i mai rãmâne decât sã apeleze la un prieten, actor ratat, care sã improvizeze rolul bossului suprem. Lucrurile scapã de sub control, iar jocul se prelungeºte sub forma unui soi de "Kagemusha" sau "Double Star" (Heinlein) corporatist în cheie comicã.
Din acest moment, acþiunea ale cãrei coordonate s-au definitiv astfel gliseazã în subsidiar, pierzându-se cu deliberare printre incidente nesemnificative. Avem de-a face cu prima licenþã nihilistã a lui von Trier: scenariul renunþã în mare parte la structura dramaturgicã, adoptând în schimb statutul de situaþie-pretext. Povestirea se fragmenteazã, negându-ºi intenþionat fluenþa, creºterea de tensiune, continuitatea. Principala idee urmãritã de autor - aproape ostentativ, pe tot parcursul filmului, poate ºi dintr-un spirit de frondã la adresa subtilitãþii - este cã lumea afacerilor, a birocraþiei ºi a relaþiilor de muncã din zilele noastre este atât de absurdã, încât inserarea unui outsider într-o poziþie cheie, cu rolul complet nepregãtit, astfel nemairãmânându-i altã soluþie decât sã improvizeze, n-are nici un motiv de a nu reuºi. Atât la întâlnirile cu islandezii, cât ºi în relaþiile cu presupuºii subordonaþi, Kristoffer aka Svend E. (Jens Albinus) înºirã replici evazive, abstracte, abulice, aiuritoare, în care toþi se strãduiesc sã descifreze sensuri oculte - sau, dimpotrivã, pe care se reped sã le interpreteze ofensiv, ca agresivul Gorm (Casper Christensen), þãranul urbanizat care nici una, nici douã, se tot repede sã-l ia pe ªef la pocealã pentru cã nu i-a rãspuns "corect" la eternele sale comentarii obscure despre toamnã (leit-motivul absurd care mi-a plãcut cel mai mult în tot filmul). În aceeaºi cheie beckettianã se plaseazã ticurile sãrmanei Mette (Louise Mieritz) care zbiarã ori de câte ori vede xeroxul pornind, ºi plânge din te miri ce; sau ritualul ridicatului de degete, urmat de îmbrãþiºare, între Ravn (Peter Gantzler) ºi Nalle (Henrik Prip); sau aerul solemn-ameninþãtor cu care Tolk (Benedikt Erlisson), avocatul-translator al lui Finnur (Fridrik Por Frioriksson), traduce tot ce spun danezii, inclusiv "tic-tac"-urile lui Svend; sau cipilica tricotatã a lui Finnur - ºi multe altele.
Peste aceastã lume nu atât roboticã (în mod interesant, personajele sunt cât se poate de vii, cu tot absurdul lor!), ci mai degrabã uman-tembelizatã, von Trier plimbã camera în modul cel mai voit-haotic cu putinþã - astfel constituindu-ºi experimentele despre care vorbeam la început. Aproape cã nu omite nici o greºealã posibilã: aparat pe macara, oglindit în geamuri (la începutul filmului); cadre compuse cât mai aberant cu putinþã (ex.: juma' de faþã personaj îngrãmãditã-n stânga, vorbind, cu aparatul îndreptat spre un gol de pe perete); tãieturi de montaj nu numai incorecte stilistic (în ax, pe încadratã similarã), ci ºi inutile (ambele cadre au aceeaºi încãrcãturã, doar variantele de formã diferã), ba chiar ºi rupte ca racord de poziþie ori miºcare; alte sãrituri de racord, privind obiectele, costumele, mizanscena, etc; supraexpuneri ºi subexpuneri; ieºiri din etalon; microfoane în cadru... ºi tot aºa. Nu lipsesc nici douã intervenþii vocale din off ale lui von Trier însuºi - debitând, evident, platitudini, gen: "A sosit momentul sã introducem un nou personaj", sau o auto-plecãciune ironicã prin referirea fãcutã de Heidi A. (Mia Lyhne) la manifestul Dogma.
Foarte interesant pentru profesioniºti (dar, din nefericire, derutant ºi chiar repulsiv pentru publicul neiniþiat), acest experiment deconstructivist al lui von Trier pãcãtuieºte, în ultimã instanþã, prin supralicitare. Aºa cum în teatru schimbarea decorurilor ori a costumelor la vedere, uneori chiar în timpul acþiunii, are menirea de a reitera, cu stil, convenþia scenicã, ºi aici tot modul studiat-haotic de a filma ºi monta urmãrea sã ne reaminteascã, în permanenþã: "Atenþie - ceea ce vedeþi e doar un film!" - ºi, într-un plan mai profund, sã sugereze cã însãºi realitatea, viaþa profesionalã ºi urbanã a zilelor noastre, e cam tot un film fãcut în mare parte la întâmplare. Totodatã, agresivitatea gafelor voluntare (culminând cu efectele de apariþie/dispariþie a personajelor în câte un cadru fix - inclusiv, cel mai evident din toate, în secvenþa cu elefantul) þinteºte sã ne avertizeze cã totul e voit, compus, motivat. De remarcat analogia contrastantã cu "Moartea domnului Lãzãrescu", în care Cristi Puiu, cu dozajul sãu calculat la miligram, folosea mult mai economic aceleaºi imperfecþiuni de montaj, în scop invers: pentru a crea o "stare de reportaj" menitã sã accentueze tocmai realismul crud al situaþiei.
Pân-aici, toate bune - dar de la un moment dar procedeul cade în abuz ºi tautologie. Ca profesionist, am urmãrit filmul cu acelaºi interes viu ºi aceeaºi plãcere amuzatã, de la început ºi pânã la sfârºit, dar confraþii întru meserie care mã încadrau începuserã, de la un moment dat, sã se lupte cu plictiseala ºi somnul...
Îmi vine în minte neuitatul "Tsisperi mtebi anu daujerebeli ambavi" ("Munþii Albaºtri, sau o poveste incredibilã"), al lui Eldar Shengelaya, pe care-l devoram cu nesaþiu la cinema în 1986, printre spectatori care se întrebau "ce-o fi prostia asta, dom'le?" Între cele douã filme existã asemãnãri inerente, la nivel de subiect, atitudine ºi stil - cu precizarea cã Shengelaya se mulþumise, totuºi, cu respectarea corectitudinii la nivel formal. Von Trier, iconoclast, curajos ºi ultrapersonal, aºa cum îl ºtim, nu ezitã sã agreseze canoanele în modul cel mai violent. Dacã ne punem fatidica întrebare cui prodest?, e clar cã primul rãspuns este: spectatorului, în nici un caz. Totuºi, ca europeni, încã mai suntem conºtienþi cã rolul publicului în evoluþia cinematografului e prin excelenþã limitat, ºi câtã vreme vom rãmâne feriþi de pollywoodianita cronicã pe care o menþionam în finalul analizei la "Alien vs. Predator - Requiem", încã ne mai putem bucura cã autorii rebeli ca Lars von Trier contribuie la definirea unei estetici filmice viitoare.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 ianuarie, 2008, 04:30-05:24,
Bucureºti, România

[Cazeemeer]

Ani de zile m-am întrebat cum s-ar putea imagina o "convenþie cinematograficã" a falsitãþii acceptate, de tipul celebrelor "convenþii teatrale" (scenã, decoruri mai mult sau mai puþin schematice, obiecte imaginare, costume uneori anacronice, relaþii live cu publicul).

"Dogville" nu era exact asta?
Ca sa nu mai vorbim de Noul Val francez (Godard facea asa ceva constant). Oricum, tipul asta de intentie se regaseste destul de frecvent, chiar si in mainstreamul hollywoodian. "Adaptation.", de exemplu. Sau, fortand un pic nota, filme precum "Sin City", "Kill Bill" sau "300" sunt tot asa ceva, in sensul in care isi asuma o conventie oarecare si o respecta, fara a lasa insa spectatorul sa uite vreo clipa ca priveste un exercitiu stilistic.

[Pitbull]

Ai dreptate, desigur. Oricum, era numai o introducere, si n-am stat s-o lungesc. Exemplele clasice pe care le-am dat sunt primele care mi-au venit în minte.

[EgoN]

buna cronica.
mie filmul mi-a placut mult de tot. sunt de acord ca e greu de urmarit, cu toata joaca asta a lui lvt de comutare de pe o camera fixa pe alta si cadraturile lui deampulea.
dar it's so much fun to watch it if you have the right humour. mi-a adus aminte de kaurismaki pe alocuri.

[Bogie]

Von Trier being Von Trier, The Boss of It All has one very perverse twist: it was made without a cameraman. The director was using a new process, "developed with the intention of limiting human influence", which he has called Automavision. This entails choosing the best possible fixed camera position and then allowing a computer to choose when to tilt, pan or zoom. "For a long time, my films have been handheld," he explains. "That has to do with the fact that I am a control freak. With Automavision, the technique was that I would frame the picture first and then push a button on the computer. I was not in control - the computer was in control." [....] one of the main reasons for using Automavision was to ensure the actors couldn't use any of their usual tricks. Thanks to the randomised framing and audio settings, they had no idea of how the camera was going to behave and therefore weren't able to try to show off their best side or steal scenes.

http://film.guardian.co.uk/interview...ticle_continue

[morphego]

O farsa teatrala de la un capat la celalalt. Decorul simplist, personajele reduse la numar, aproape in totalitate creionate caricatural, cu defecte comportamentale care le determina total actiunile, cu tot felul de rasturnari de situatie (unele as spune destul de imprevizibile...), cu un ritm destul de alert, dat in parte si de montajul neobisnuit, toate aceste elemente ma duc cu gandul la vechile comedii de la debutul cinematografiei...cred ca e un film destul de reusit al lui Lars von Trier, fiind nevoie de un schimb de stil dupa Manderlay (dupa mine, mult prea asemanator cu Dogville pentru a-mi aduce satisfactie...)