Cum am vazut Odiseea

[Windom]

Probabil că topicul ăsta o să fie condamnat la uitare după 2-3 postări, dar eu zic că subiectul e destul de interesant şi merită abordat. M-am gîndit la chestia asta în urmă cu cîteva zile cînd am dat peste una dintre cele mai „exotice” interpretări ale Odiseei de pînă acum care, în mare, spunea ceva de genul: cheia descifrării filmului stă în acel monolit care nu reprezintă altceva decît ecranul întunecat de proiecţie al sălii de cinema, ridicat la 90 de grade. Există în film două momente, unul la început, celălalt pe la mijloc, în care ecranul este complet întunecat pentru cîteva secunde, rămînînd doar acea coloană sonoră hipnotică care însoţeşte permanent monolitul. În acele momente, noi, cei care privim filmul, nu ne holbăm la un ecran negru ci privim la acest monolit, sîntem reduşi într-un fel la condiţia acelor primate de la începutul filmului, profund afectate de monolitul respectiv, iar întregul film nu e altceva decît o metaforă despre puterea cinema-ului, despre modul în care acesta ne influenţează (în bine, în rău) existenţa – mai bine zis despre puterea imaginilor.
Nu ştiu cum aţi vedea voi o astfel de interpretare. Şi eu am destule reţineri legate de ea, deoarece consider că 2001: A Space Odyssey este un film mult mai complex, iar o asemenea explicaţie simplifică destul de mult lucrurile. Desigur, poate să fie una dintre cele multe, dar nu interpretarea principală...
Ajungem astfel la subiectul acestui topic şi anume: Cum aţi interpretat voi 2001: A Space Odyssey? De cîte ori l-aţi văzut, cum au evoluat lucrurile de la prima la ultima vizionare (l-aţi văzut iniţial într-o anumită lumină pentru ca apoi să-l interpretaţi cu totul altfel?)
Există foarte multe interpretări, de la cele strict „tehniciste”, ştiinţifice, pînă la cele care ţin de spiritual şi existenţialism. Eu întotdeauna am înclinat spre ultimele. Am văzut filmul de 4 ori şi, de fiecare dată, ceea ce m-a impresionat în primul şi în primul rînd a fost condiţia omului, drama existenţialistă care-l are în centru pe Dave Bowman. Pentru că, pînă la urmă, acesta, împreună cu ceilalţi astronauţi, au acceptat o misiune care s-ar putea dovedi fatală în final. Cu toate acestea, pe întreg parcursul filmului, comportamentul lui Bowman este acela al unui călugăr budist, citeşti pe fizionomia lui o seninătate, resemnare (?), în acelaşi timp, o atitudine lipsită complet de orice emoţie. E ca şi cum, cameleonic, personalitatea lui s-a contopit perfect cu acel mediu septic, rece, reprezentat de nava spaţială. Dave este versiunea HAL însufleţită. Chiar şi atunci în timpul teleconferinţei cu familia, Bowman discută cu aceştia în acelaşi mod steril în care vorbeşte cu HAL. Să fie acesta un sistem de apărare menit să-l protejeze pe Bowman de singurătate, de condiţiile vitrege pe care trebuie să le îndure, de viaţa spartană pe care este nevoit să o ducă?
Această atitudine a lui Bowman se schimbă în momentul în care HAL dă semne că vrea să preia controlul navei. Pînă în acel moment a existat această stare de inerţie pe navă, bazată pe o încredere totală în inteligenţa artificială. „Răzvrătirea” lui HAL a pus însă capăt „funcţionării la parametrii reduşi” a lui Bowman. Din acest moment, pragmaticul cedează locul emoţiilor. Pus în situaţia de a lupta pentru propria viaţă, Bowman îşi abandonează atitudinea pasivă, nevoit fiind să acţioneze într-un mod în care nu o mai făcuse pînă atunci. Este o situaţie nemaiîntîlnită, avînd în vedere faptul că astronauţii avuseseră o încredere deplină în computer, lăsînd în grija acestuia mare parte a sarcinilor de pe navă, pentru ca ei să-şi păstreze energia în vederea viitoarei „confruntări” cu monolitul. Este vorba, practic, de o cedare a libertăţii individuale în favoarea lui HAL. În momentul în care acţionează, Bowman recuperează această libertate pierdută, redobîndeşte controlul asupra liberului arbitru, iar emoţiile recîştigă terenul pierdut în favoarea pragmatismului, după cum spuneam mai sus.
Prin interacţiunea sa cu spaţiul şi timpul, omul devine treptat conştient de faptul că a intrat într-un nou stadiu, îşi întîlneşte propria mortalitate, ajunge într-o etapă finală, aceea a inteligenţei pure, etapă embrionară care inchide practic ciclul. Bowman ajunge astfel într-un stadiu în care nu mai trebuie să caute nimic, a dobîndit cunoaşterea supremă, se afla la un pas de eternitate...
Am înclinat întotdeauna spre interpretarea asta mai „umanistă” a filmului, în detrimentul unei interpretări mai academice, mult mai des vehiculată, care însă dă impresia de film inaccesibil şi criptic...

[marius_em]

In carte, lucrurile sunt mai clare decat in film. Urasc finalul la 2001, cu toata simbolistica sa, parca e rupt pur si simplu de restul filmului. O secunda se uita in monolitul ala, pe urma e intr-o camera, pe urma se vede pe sine batran, pe urma batranul se vede pe sine murind, pe urma muribundul vede monolitul , pe urma monolitul vede fatul, WTF? In carte, Bowman calatoreste prin monolit, care e un fel de stargate in lumea celor ca au trimis monolitul, si astia il transforma intr-o entitate nemuritoare. Pe urma se intoarce asta pe Pamant si distruge toate armele nucleare, si exact ca acea primata de la inceput, care a fost transformata de monolit in cea mai puternica fiinta de pe Pamant, asa si acum, Bowman, e cea mai puternica fiinta de pe Pamant, tot cu acelasi ajutor extraterestru. Si ciclul s-a inchis, armonios, frumos, poetic.
In fine, filmul e un clasic antologic, scenele de inceput, cel putin, au devin adevarate simboluri arhi-cunoscute. Chiar daca poate nu toata lumea stie de 2001, toata lumea cunoaste acea imagine cu maimuta lovind oasele pe acea muzica dementiala. Sa nu mai spun ca s-a format un adevarat cult pentru el. Dar eu tot cred ca a frecat-o rau de tot Kubrick cu finalul ala. Nimeni n-a inteles nimic din el nici atunci, nici acum. Fucking hippies, with their hippy shit.

Dar e open to interpretation, si fiecare intelege ce vrea. Desi s-a spus ca simbolurile nu sunt aruncate aiurea, totusi asta nu inseamna ca ele sunt usor de descifrat, sau macar posibil de descifrat. Nietzsche pare sa joace un rol in descifrarea misterului, dar who the fuck knows. Atat Kubrick, cat si Clarke au refuzat sa dea indicii despre finalul filmului, si chiar mai mult, cartea nu e neaparat cheia intelegerii lui, so suck it.

Oh my God, it's full of stars!

[Windom]

Acea ultima secventa probabil e cea mai plina de semnificatii din intregul film. Camera aceea seamana cu The Red Room din Twin Peaks, fiecare obiect din ea e plin de semnificatii. Desigur, la fel ca Lynch, Kubrick a considerat ca e mai bine sa nu dea nici o explicatie, ramine la latitudinea fiecaruia sa vina cu propria interpretare. Acel design baroc al camerei ar putea sa fie explicat prin nevoia de a-i asigura fiintei umane un cadru familiar, unde se poate simti "ca acasa". In ceea ce priveste aspectul temporal, imbatrinirea accentuata isi poate avea cauzele intr-o lipsa totala a notiunii de "timp", asa cum o intelegem noi. S-a ajuns intr-un stadiu in care sintem dincolo de orice interpretare "omeneasca" a notiunii respective. In acea camera pot "coexista" sa zic asa 20,30 de ani in acelasi spatiu. Timpul nu mai e linear, prin urmare ajungem sa ne vedem propria existenta dintr-o perspectiva inedita - practic, ne vedem intreaga viata in acelasi timp. Greu de explicat, oricum...

[marius_em]

Am mai citit cate ceva, pe Wikipedia.
Kubrick a spus ca filmul asta e o ca explicatie stiintifica a lui Dumnezeu.
"On the deepest psychological level the film's plot symbolizes the search for God, and it finally postulates what is little less than a scientific definition of God".
Deci am putea discuta despre alegoria monolit-God. Si intr-adevar, in sensul avansului omului de la primata catre stadiul de Star Child, monolitul este simbolul lui Dumnezeul, e cel care ne "sufla" inteligenta. O imagine simbol in acest sens este acea scena cu Bowman pe patul de moarte ce ridica bratul incercand sa atinga monolitul, amitind de pictura lui Michelangelo cu Adam intinzand mana si incercand sa-l atinga pe Dumnezeu.
De fapt monolitul asta e ca o poarta catre o multime de idei, de teorii, de simboluri. E o unealta pentru o rasa extraordinar de avansata, dar e simbolul divinitatii pentru oameni. E poate o icoana.
Mi s-a parut interesanta si o alta idee, respectiv motivul uneletelor, motivul artificialului si al relatiei sale cu umanul. Avem la inceput monolitul, practic un dispozitiv, ce afecteaza viata, afecteaza niste primate sa foloseasca acel os ca unealta. Si apoi acel strop de geniu al alunecarii peste milioane de ani, prin suprapunerea imaginii cu acel os in aer, cu o imagine cu o statie spatiala. A fost ca un poem spus intr-o secunda, de la primatele cu acel os, la oamenii de zi, cu o statie spatiala.
La scoala, in primele clase invatam despre foc, si cat de bun si de rau poate fi el. Ca focul ne da caldura, etc, dar si ca focul poate ucide. Cam acelasi lucru l-am vazut si eu aici. Pe de o parte, artificialul, unealta, tehnologia poate ridica omul, il poate face sa evolueze, de fapt daca ne gandim la monolit ca artificial, e primordial in ascensiunea sa, dar pe de alta parte il poate ucide, asa cum a facut HAL. In cele din urma artificialul e o extensie a inteligentei vii. La figurat, dar si la propriu. Pentru ca aici e o alta idee care ridica acest SF la rang de capodopera.
Anume, in mai toate SF-urile suntem obisnuiti sa vedem oamenii calatorind spre alte stele, explorand spatiul, asa cum facea Picard in Star Trek. Dar, stiintific vorbind, daca se va ajunge la un stadiu destul de evoluat, omenirea va explora si coloniza spatiul tocmai prin dispozitive de genul monolitului. Si un eventual contact cu ET tot in acest gen va fi, in sensul ca vom intalni un dispozitv, un monolit, un robotel, nu un omulet verde.

[Windom]

Exista apoi interpretarea lui A.C. Clarke legata de monolit, conform careia, acesta nu ar fi altceva decit un „dispozitiv de alarma”, „plantat” de către o inteligenta superioara pentru a ne monitoriza evolutia. In cazul acesta, noi, rasa umana, nu sintem altceva decit „porcusori de guineea”, obiect de studiu aflat sub microscopul si atenta supraveghere a „celorlalti”. In momentul in care am atins nivelul de dezvoltare ce ne permite accesul in spatiu, cind am ajuns sa dispunem de toate cele necesare pentru a le „incalca teritoriul”, monolitul declanseaza alarma...

[Windom]

Mai jos, citeva teorii interesante legate de Odisee:

http://www.collativelearning.com/200...sis%20new.html

[Pitbull]

Excelent link, bravo!

[hellsteed]

In Celluloid Heroes exista un intreg capitol dedicat Odiseei in care se fac trimiteri la acest mit al fiintelor superioare din alte dimensiuni paralele cu diferite carti S.F de pana atunci cateva relatari ale lui Arthur C. Clarke, acel copil divin ce coboara [(si aici interpretarea merge mai departe vorbind despre era astrologica de 2000 de an,la finele si inceputul celeilalte, un mesia s-a pogorat (acum 2000 de ani Iisus) ]....


P.S : cine vrea cartea i-o dau cu placere.

[andreyuzzu]

Un singur lucru nu am inteles in film. De ce cand cei 4 sau 5 astronauti se duc pe luna si ating monolitul se aude un tiuit care aproape ii surzeste?

[Pitbull]

Monolitul inträ în functiune, si le trimite creatorilor lui mesajul cä omul a ajuns pe Lunä - deci, s-a copt îndeajuns pentru faza a doua a evolutiei. (In nuce, ästa e subiectul povestirii "The Sentinel", scrisä de Clarke înainte de "...Odisee".

[psihologu]

Totul depinde de puterea de concentrare si rabdarea fiecaruia. Kubrick impresioneaza, ca in fiecare film al sau, si se indeparteaza de SF-urile anilor '60 prin implementarea unor elemente originale genului. Povestea nu este printre cele mai grozave, dar este spusa intr-un mod atat de subtil incat este aproape imposibil sa nu-ti provoace o stare "filozofala" pe parcursul vizionarii filmului.

[carmen_angelus_romila]

Interesant link-ul si sunt curios sa vad daca mai functioneaza...!(?)