Dead Man Walking
Join Date: Sep 2004
Posts: 1,985
|
riiiiiiiight, ambra, you just go and.... do whatever you do. have no time for you, si sincer, daca n-ai chef/timp/nervi sa-mi descifrezi cele scrise, you don't need to... spune-mi numai motivul pentru care Legaturi Bolnavicioase este filmat Hand-held... daca imi spui asta, si ma faci sa-ti dau dreptate, you rule... daca nu, revezi While Palms, ok?
well, sorry for you ALS, pentru ca festivalul asta devine incet incet chair misto si important. am vorbit cu multi oameni, organizatori de festivaluri (de exemplu, cel de la Berlin), care mi-a spus ca atmosfea care este aici este una dintre cele mai bune din toate festivalurile europene, pentru ca, it's like hollydays. everybody is chilled and has a good time, iar daca vezi filme, exista numai un grup mic de oameni, adica critici, cei de la film-industry, si cei de la pressa, care vorbesc despre flm, si au discutii aprinse.... spectatorul mediu se duce la filme de placere, si cam asta e ideia unui festival. let people enjoy the art of fimmaking.
si da, aici chair este o atmosfera absolut relaxat. numai cativa nebuni care fug de colo-colo, ca sa vada 5 -6 filme pe zi... printre care si eu. in rest, oamnei tineri si misto, cinefili, care vad filme cate prind, cand prind, si necontand ce vad, just for the pleasure of it. no snobs.
Airlight, daca il gasesti, te rog sa-l vezi (white palms), pentru ca e foarte bine construit. povestea e... ma rog, dar stilistic si tehnic (montaj, camera si regie), filmul este absolut complet.
azi a fost o zi mai relaxanta, pentru ca am pierdut cateva filme la care vroiam sa ajung... printre care si filmu lu Herzog, care insa o sa-l mai prind o data, in cateva zile. totusi, si azi am vazut 4 filme. dar am si muncit mult, so.... i'm tired. please mind my mistakes, si daca o sa scriu mult in engleza. nu mai am nervii sa ma concentrez sa-mi transpun gandurile in romana. sorry.
Babs bilar, directed by Rafael Edholm.
un film placut, chiar entertaining. o comedie in stilul fratilor Cohen, care chiar au fost o inspiratie pentru acest regizor. totusi, trebuie sa spun ca a fost ciudat sa vad asa un film, venind din suedia... adica, neasteptat.
o poveste despre drug-dealing in frigul suediei, cu personaje stereotipice, care prin coincidente ajung sa intre in situatii comice rezolvate prin scene de actiune. Desi suna clasico-tipico-hollywoodian, filmul intra mai de graba in dimensiunea unui desen animat a la Road-Runner, cu glumite, gag-uri si bancuri de acel gen. Scenariul permit un astfel de til fara nici o problema, chiar scoate maximul din el. Dialogurile sunt scrise bine, cu umor, si cu tenta auto-caricaturistica bine pusa la punct. Confilictele din spatiul scandinavic insa devin prea dominante, si filmul pierde mult din publicul din afara acestiua. Adica, bancurile si personajle sunt asa de legate de idei si stereotipuri de acolo, incat la un monet dat, ca spectator din afara acestui mediu, te piuerzi, si bancurile nu-si mai au efectul dorit.
Asta este singurul punct slab al filmului. Sigur, nu s-a vrut capodopera, si nici film de arta... a vrut box-ofice, si asta a facut. Mai mult de atat, nici nu merita spus.
De laudat insa curajul regizorului de a se lansa intr-un proiect ca acesta. Nu pentru ca scenariul ar fii unul care sa deranjeze vecinii tarii producatoare sau care sa nu prinda la public bine, ci de a adopta un stil atat de non-mainsteam, si greu. Pentru ca trebuie admis, sa faci o comedie care sa nu intre in klische, si sa nu devina de prost gust, asta chiar nu esste simplu.
In rest, cast-ul isi face treaba bine, camera este standard, si integriatea filmui este pastrata cu grije. Nothing to comment.
Cum am zis, entertaining. Cei care au fost incantati de Fargo, nu o sa fie dezamagit de filmul asta. Poate cei care nu au umor. Dar daca exista o mica doza, atunci filmul o sa fie entertaining. 7/10
p.s. asa un film, adica, dupa reteta asta s-ar putea face linistit si la noi. Cu tigani, cu unguri si bulgari, cu mafia din rusia sau din cecenia, cu niste araboi, si tot asa, arme, droguri, dar totul la misto. Si-ar scoate banii, si ar prinde la public. No problema.
Ryna, regizat de Ruxandre Zenide.
Presupun ca multi din voi l-au vazut deja, eh, io am citit scenariul inainte sa fie produs, adica cand era prezentat la CNC. Si da, scneriul statea in picioare foarte bine, si a meritat din plin sa castige premiul.
Vazand-l acuma pe pelicula, nu a fost diferit de scenariu. Am fost numai surprins de actorii alesi. Dorotheea Petre face un rol foarte bun, consistent si puternic, insa, nu prea pare c-ar avea 16 ani, nu? Eh, si aici incepe problema, unde te gandesti ca ceva nu a fost pus bine la punct. Dar nu in asta sta povestea, si asa ca poate fii neglijat. Totusi, problema apare atunci cand in context cu povestea, chipul si expresivitatea ei nu reusesc sa se uneasca cu ideia filmului. Atunci filmul schioapata un pic, ceea ce e mare pacat.
Ca regie, filmul e ok. Pastreaza o integritate, un stil coherent de povestire, si evita sa intre in manierisme sau romanisme classice. Chiar cred ca prin asta castiga. M-am bucurat sa vad ca nu a avut muzica, adica, nu un sound-track lacrimogen care sa poata trage filmul intr-o melodrama, ci a implicat muzica direct in film. La fel de mult m-am bucurat sa nu vad un taraf sau ceva, desi ar fii fost usor de intgrat, stiind ca asta prinde la publicul din occident. M-am intristat insa sa vad ca Ruxandra Zenide decide sa arate o romanie mai ‚frumoasa‘ si mai ‚buna‘ decat este ea intr-adevar. Desi sigur, ce se intampla in film, si felul in care se intampla sunt socante, insa cred ca ‚adevarul‘ din romania nu este asa. Aici iarasi isi fura din credibilitate filmul, si devine mai mult, o intamplare, si nu o realitate zilnica. And i’m not sure if this was intended.
Camera se tine bine, hand-held, dar functioneaza stilistic cu regia. Problema intervine in momnetu in care incearca sa devina ‚artistica‘. Exista cateva scene, in mare parte atunci cand protagonistul este singur, si cand camera creaza un spatiu ‚fals‘, adica rupt din contextul realitatii filmice aratat prin regie. Sunt sigur ca Marius Panduru a vrut asa ceva, dar este pacat ca regizoarea nu a reusit sa se impuna. Prin asta publicul este rupt in doua categorii: cei care sunt atrasi de acest lucru, si se ataseaza mai mult de protagonist, si cei care sunt derutati si iritati de aceste sarituri de stilistica vizuala. Eu fac parte din cei iritati, si imi pare rau sa consider aceste sarituri/treceri din stil in stil, ca daunatoare. Poate dac-ar fii fost pastrat intr-un stil mai dur, ar fii prins, si tinut mult mai bine publicul pe intreaga durata a filmului.. asa, apar cateva burti in scenele de umplutura, in care nu povestea este importanta, ci starea. Poate ca experienta isi spune cuvantul.
Dar un debut bun, care are o oarecare stare, care da o emotie, si care reuseste sa te prinda in marea parte. Nice. 8/10
Hatsu-koi, a film by Yukinari Hanawa.
Titlul international este First Love.
Bazat pe o intamplare reala, filmul arata povestea unui cuplu, care reusesc sa intre in istorie, furand in timpul zile 25 de millioane de dollari, fara ca cineva sa fie ranit sau omorat.
Regizorul descire mai intai viata protagonistului, o fara de la universitate, care apoi intra in contact cu o trupa de tineri cu ambitii ‚revolutionare‘, si idei anti-establishment. Apoi povestea se axeaza pe aceasta trupa, cum sunt ei intre ei, ce rol are fiecare, si urmareste evolutia lor pana la un anumit punct, cnad totul se rupe. De aici, singura poveste care ramane de urmarit, este cea a acestui cuplu, care face planuri sa comita ‚crima‘ secolului. Insa actul lor nu mai este un act de ‚revolta‘ importiva societatii, ci devine un act de dragoste intre cei doi. Fiecare o face ca sa-si dovedeasca iubirea fata de celalalt, sperand ca dupa actiune vor incepe o relatie adevarata.
Well, like in all japanese movies, things don’t turn up as wanted. Si nu ma refer la actiune, ci la relatia sentimentala intre personaje. Descoperim din nou o japonie incapabila sa-si arata sentimentele adevarate. Si asta jucand in anii 60...
Stilistic, filml este absolut charming. Camera pe trepied, sau dolly sau crane, dar toate la timpul lor, frumos folosite, si cu incadraturi puternice, expresive si minimaliste, reflectan starea interioara a fiecaruia din personaje. Regizat impecabil, stiind ce vrea, cand o vrea, camera devine un spectator care se lasa dus, fara sa-si puna intrebari, urmand numai directile date de regizor.
Stilistic insa, filmul nu este pe placul tuturor. Well, fiind asa ‚classic‘, poate fii considerat si plitisitor, iar durata de 114 minute se simte in timpul vizionari. E lent, si e lasat sa fie lent. Nu exista nici un moment in care povetsea iti da o senzatie de suspans. Totul este construit pe stare, poveste si emotie, emotia aceia sentimentala, cand speri, swi vrei si-ti doresti, si nu ai nici o putere sa intervii. Stilul si camera in impun sa ai rabdare, si stai jos, si sa urmaresti. Totusi, nu este deloc voyeuristic, ci din contra. Stilistic esti undeva, dar distant. Nu all-knowing, dar poate all-feeling.
Da, aici filmul asta chiar este stabil, si scoate foarte mult dintr-un scenariu rather medium. Muzica este cum trebuie, cand trebuie, cu mult jazz, si cu mult sentiment, subliniind de fapt, numai o stare.
Desi nu-l pot compara cu nimic, il recomand iubitorilor de film asiatic, si de stil de narratiune cinematic asiatic. Mie mi-a placut 8,7/10
13 Tzameti, written and directed by Gela Babluani.
Pentru mine, surpriza zilei. Film frantuzesc de un regizor georgian. O combinatie interesanta, care a scos un rezultat, si un film bun.
Filmat alb-negru, si tinut la limita intre trepied si hand-held, filmul are trimiteri la genre-ul classic noir, cu acea putere, si acea stare, alesa foarte bine pentru o poveste atat de ciudata, dar misto. Daca pot face o comparatie, atunci o fac cu filmul Intacto, de Fressnadillo, si nu cu Bresson sau Wenders, cum au facut-o criticii de aici.
Stilistic filmul isi croieste un drum propriu, si nu trebuie sa fie comparat cu nimic. Influentele se simt clar, si sar in ochi deja dupa primele 20 de cadre. Povestea este ceva intre un road-movie, unde protagonistul intra din gresala intr-o cursa pe care trebuie s-o castige, si o initiation-story, unde prin intamplari, protagonistul reueste sa se elibereze de sine, si sa-si gasesca identitatea adevarata. Am spus de Intacto mai sus... well, combine with the road-movie and initiatonstory, and here comes 13 Tzameti.
Singura problema a filmului, care chiar reuseste sa aiba suspans, emotie, si putere, care reuseste sa te fascineze si sa te tina cu sufletul la gura, este inceputul. In rest, el functioneaza perfect, si nu simti nevoia de nici o shcimbare. Dar inceputul este labagit. Stiu ca termenul este cam over-used, dar aici se potriveste. Sigur, inceputul trebuie sa-ti dezvaluie backgroundul protagonistului si a actiunii, si trebuie sa te aduca intr-o stare care sa te faca sa ramai captivat, dar aici, parca te pregateste de o melodrama, sau un psycho-french-drama-film...
Trebuie sa fie luat in consideratie si ca asta este debutul regizorului, si chair este unul curajos, si care arata testiculele (ca sa nu folosesc termenul de coaie) regizorului. Poate ca de asta inceputul este asa de subred. Se vede o indecizie regizoriala pentru un stil coerent. Dar din momentul din care povestea principala incepe, de atunci filmul are o linie dreapta, povestita perfect, si dusa la capat, punand toate punctele pe i-uri.
n-am stiut ce sa astept de la acest film, si am fost indecis. Acuma cred c-a fost o decizie foarte buna, luata la momentu potrivit.
Cei care au vazut Intacto, si care au chef de ceva similar abordat diferit, sa vada filmul asta. Presupun ca o sa fie placut, si apreciat, si spun sincer ca a meritat Best Feature Debut la Venetia in 2005 si World Cinema Jury Prize la Sundance in 2006.
I was pleasantly surprized. 9,2/10
Gata. Pentru azi, adica, pentru ieri. Maine o sa fie o zi chiar grea. Inafara de filme sunt si initat la un cocktail-thingie, si trebuie deci sa fiu si corespunzator imbracat, curat, spalat si barbierit. That’s shit when you’re spending your nights on a floor in a sleepingbag. But hey, i’m enjoying this shit. A domani.
|