"Portretul luptătorului la tinereţe"

[Pashpix]

Partizanii cad la primul „Motor!“22 Iun 2008 Alexandra Olivotto (Cotidianul)

Filmãrile la lungmetrajul lui Constantin Popescu despre banda Gavrilã sunt palpitante ca un roman de aventuri, dar chimia echipei ºi atmosfera pe care o genereazã te lasã sã adulmeci un lungmetraj reuºit.
„Du-te, bãi, sã îþi punã ºi þie Internet.“ Este replica adresatã de un pletos ponosit ºi pãtat, cu haine de acum jumãtate de secol, unui coleg de „garderobã“, care pe deasupra mai carã ºi o armã. Ambii fac parte din distribuþia de peste o sutã de personaje a lungmetrajului „Portretul luptãtorului la tinereþe“ de Constantin Popescu ºi se aflã în luminiºul în care se filmeazã. Jobul lor fiind sã moarã cu talent: au „capse pirotehnice“ (fiole cu sânge lipite pe sub haine) de care atârnã fire cu ajutorul cãrora se declanºeazã, regizorul le-a considerat mai spectaculoase decât acelea cu telecomandã.
Secvenþei cãreia, deºi e cea de deschidere, îi vine rândul abia la peste o lunã de la începerea filmãrilor îi sunt necesare o multitudine de pregãtiri. În primul rând, scenariul stabileºte fondul meteorologic al acþiunii: ploaie mocãneascã. Dar cisterna care trebuie s-o asigure nu are cum ajunge în poieniþã ºi trebuie sã facã un ditai ocolul.

Lumina e ºi ea cu douã tãiºuri: toatã lumea tresare când se înnoreazã pentru câteva momente, pentru cã în mod normal e un soare orbitor. Directorul de imagine Liviu Marghidan are însã ac de cojocul ei: „O dãm pe optimism, ºi dup-aia, bang!“. „Sau facem «Noaptea americanã»?“, îi dã replica Popescu.

Apoi se amplaseazã „þevile“ producãtoare de ploaie, care schimbã configuraþia peisagistã a poienii: e nevoie de tufe noi, se decide. Oricum, luminiºul era cât pe ce sã rãmânã fãrã iarbã, apãrând un þãran foarte hotãrât s-o coseascã, cu greu convins de echipã sã se abþinã. Vine rândul grenadelor; în numãr de douã, încadreazã faþã-spate grupul de 19 partizani condamnat la nu prea mult timp pe marele ecran. Între reprize de punere la punct a decorului e loc de discuþii cu regizorul. A documentat „Portretul luptãtorului la tinereþe“ timp de aproape patru ani, pânã la punctul în care garanteazã cã existau þigãri cu filtru în 1953. Subiectul filmului e soarta „bandei teroriste“ conduse de Ion Gavrilã-Ogoranu, jucat de Constantin Diþã (cãruia colegii de echipã îi preconizeazã în glumã o carierã de sex-simbol), aflat la primul rol principal într-un lungmetraj. N-ai zice; nu obiecteazã când aflã ce surprizã i-a rezervat Marghidan.

În speþã, va filma scena cu Ogoranu de pe un soi de targã, fãcutã din patru þevi, pe care o vor cãra în goanã câþiva actori. Consolarea lor? Directorul de imagine le-o furnizeazã: „Nu-s greu“. Oricum, pânã sã îi vinã rândul, Diþã fumeazã alãturi de actorul ºi dramaturgul Mimi Brãnescu, „din tabãra adversã“. Treaba lui e sã fugãreascã ºi sã ucidã partizani, ºi o va executa în toate trei lungmetrajele (urmeazã unul despre fraþii Arnãuþoiu ºi altul despre Elisabeta Rizea); Brãnescu deja s-a botezat... Sauron sau Saruman din acest motiv. E la a doua filmare, a participat ºi la aceea din munþi, unde a fugãrit alþi „rezistenþi“ - printre care ºi lunetistul bandei Ogoranu, jucat de Bogdan Dumitrache - decât cei pe care îi omoarã acum.

Totul are o poveste în spate la acest film. De exemplu, puºtile: majoritatea sunt originale, îi aparþin lui Constantin (Titi) Popescu, producãtorul filmului, toate 27 au þeava obturatã, Kalaºnikovul folosit pentru sunet a fost ºi în distribuþia „California Dreamin’ (nesfârºit)“. ªi, cum se întâmplã uneori la filmãri, mai dau ºi chix, cum a fost cazul cu mitraliera ZB: în secvenþa consacratã ei, cel care o mânuia a fost imortalizat spunând „Nu merge“.

Felul în care munca la „Portretul luptãtorului la tinereþe“ este întreruptã nu pare sã ducã vreodatã lipsã de spectaculos: la munte, cu toate cã Dan Bordeianu apare în lungmetraj ras ºi cu barbã, tot a oprit douã autocare de fete, care au început sã þipe la vederea lui. Nici Alex Potocean, un alt membru al bandei Ogoranu, n-a avut parte de o soartã uºoarã: filmarea secvenþei cu el în chinuri a fost brutal întreruptã de urletul „Gooooooool!“, scos de membrii echipei care urmãreau meciul România-Italia pe un monitor, povesteºte regizorul Constantin Popescu.

κi suflecã mânecile ºi trece la treabã pentru a organiza partizanii a cãror „soartã“ e deja pecetluitã. Se filmeazã cu trei camere, deasupra fiecãreia fiind cineva care învârte umbrela, iar pelerinele de ploaie nu lipsesc din peisaj. Dublele sunt preþioase, cisterna are doar ºapte tone de apã ºi ia o orã s-o reîncarci. În sfârºit, tabloul de familie al partizanilor e complet, replicile vâjâie între regizor ºi directorul de imagine, al cãror schimb de idei aratã ca un ping-pong hiperactiv; Constantin Popescu nu are parte doar de „Motor!“, ci ºi de „Foc!“, care marcheazã începutul masacrului.

Se trage, ºi scena dã bine pe camere, însã unui actor nu i se sparge capsa, aºa cã rãmâne în picioare, în ciuda colegilor care se prãbuºesc sub tirul soldaþilor. Cum interpretul era în centrul cadrului, mai trebuie trasã o dublã ºi pregãtirile se reiau, vor dura mai bine de o orã. Se „ia“ sunetul ºi poþi auzi ºi un bâzâit de muscã în poieniþã. Pânã una, alta, acum e rândul lui Constantin Diþã sã cadã victimã secvenþei cu targa; riscurile nu sunt mari, Constantin Popescu având o istorie cu manevra pe care a încercat-o prima datã acum opt ani.

[Pitbull]

L-am cunoscut pe Gavrilä în primävara lui 1991, la filiala A.F.D.P.R. din Alba Iulia. Un bätrân dulce, blând, prietenos, glumet, cu pär alb, ochi albastri si stil de bunic care are mereu prin buzunare acadele pentru nepoti. Imi povestea placid, zâmbitor si cu mult umor despre rezistenta lor în munti, si nu-mi venea sä cred cä era unul si acelasi cu acel partizan dârz si neînduplecat.

[Pashpix]

Ion Gavrilã Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, com. Iaºi, judeþul Fãgãraº; d. 1 mai 2006, com. Sântimbru, sat Galtiu, judeþul Alba) a fost un celebru luptãtor în munþi, împotriva comunismului. A acþionat pe versantul nordic al Munþilor Fãgãraº.
Ion Gavrilã Ogoranu s-a nãscut într-o familie româneascã cu ºase copii, în Þara Fãgãraºului. A învãþat la liceul "Radu Negru" din Fãgãraº, unde a fãcut parte din Frãþia de Cruce "Negoiul". A urmat timp de patru ani cursurile a douã facultãþi: Facultatea de Agronomie din Cluj ºi Academia de Înalte Studii Economice Braºov. A fãcut armata la 12 Vânãtori de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) ºi la ªcoala Militarã de ofiþeri Câmpulung Muscel.
S-a angajat ca luptãtor anticomunist ºi în facultate, la Cluj ºi la Braºov. S-a încadrat cu întreaga viaþã deplin ºi pentru totdeauna în Rezistenþa armatã anticomunistã, conducând ºapte ani Grupul Carpatin Fãgãrãºan.În aceastã calitate a desfãºurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanþele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare ºi, la urmã, de douã ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securitãþii nu au putut sã-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuþie la intervenþia directã a preºedintelui american, Nixon.

[hellsteed]

ce om adevarat... imi pare rau ca aud doar acuma de el

[Pashpix]

Viata cotidiana a luptatorilor rezistentei din munti, tema primului lungmetraj al lui Constantin Popescu

de Iulia Blaga (HotNews.ro)

De curand, Constantin Popescu a terminat filmarile la primul sau lungmetraj de fictiune. “Portretul artistului la tinerete” e doar prima parte a unei trilogii, “Aproape liniste”, dedicate rezistentei anticomuniste din munti. Cineastul a hotarat sa faca o trilogie dupa ce, parcurgand mii de pagini de memoralistica si dosare ale Securitatii, si-a dat seama ca nu poate face un film de cinci ore.

El se ocupa acum doar de Ion Gavrila Ogoranu si de gruparea sa din Muntii Fagaras. Constantin Dita il interpreteaza pe erou; alaturi de el mai apar, intr-o distributie aproape exclusiv masculina de 130 de actori si 400 de figuranti, Alin Mihalache, Catalin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alex Potoceanu si Mihai Constantin.

Partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea si la Gheorghe Rizea, rolurile lor fiind interpretate de Clara Voda si Gabriel Spahiu. In fine, fratii Arnautoiu (jucati de Dragos Bucur si Andi Vasluianu) si gruparea Haiducii Muscelului vor face obiectul partii finale a trilogiei.

- Urmaresti o reconstituire fidela sau o interpretare a evenimentelor? Pui accent in mod egal pe luptatori si pe fortele de represiune?

- Nu vreau sa interpretez nicicum. Filmul se bazeaza intr-o masura covarsitoare pe ceea ce am citit, adica pe realitate, sa spunem. Vreau doar sa prezint niste intamplari, niste personaje. Fiecare trage ce concluzii crede de cuviinta. Nu judec nimic si pe nimeni. Au existat constante, este adevarat, dar si multe variabile in toate intamplarile din acei ani, asa ca sunt nevoit sa fiu echidistant si sa ma implic emotional cat mai putin. Unii dintre partizani, din diferite motive, au intrat in conflict cu oameni din satele de unde altii ii aprovizionau. Multe dintre textele pe care le-am citit pluteau intr-un soi de incertitudine subiectiva, lucru care m-a obligat la o mare atentie cinematografica. Accentul, insa, ramane pus pe luptatori, cu toate ca sunt prezente in film si cateva figuri odioase ale represiunii.

- Cum traiau luptatorii din munti? Ce faceau toata ziua? Ce mancau? Cum se ingrijeau daca erau bolnavi? Ai urmarit ca ce se vede pe ecran sa fie fidel realitatii? Pana unde a mers aceasta grija?

-M-au interesat in mod special lucrurile astea. Imaginile pe care mi le inchipui sunt descrise de supravietuitori in memorialistica. Mare parte a timpului si-o petreceau ascunsi in bordeie mai mult sau mai putin improvizate. Mancau ce le dadeau ciobanii si isi faceau depozite cu alimente - cartofi, ceapa, malai, slanina, carne fripta, orez, grau, porumb - in diferite locuri, sapate in pamant sau prin grote. Iarna se spalau la izvoarele de langa bordeie, cu fereala pentru a nu lasa urme. Vara era putin mai usor. Aveau cunostinte medicale, nu doar militare, asa ca aveau mai mereu la ei fese, sulfamida, aspirina; uneori, in cazuri fericite, aveau si spirt. stiau sa-si faca atele si sa-si ingrijeasca ranile, caci o viata de genul asta te invata multe. in restul timpului aveau de aflat informatii despre miscarile de trupe ale armatei, despre trupele de Securitate.

A fost mobilizat, in anumite perioade, un numar impresionant de trupe impotriva lor, asa ca erau in permanenta miscare. (in 1952 s-a infiintat in cadrul Ministerului de Interne un serviciu special care se ocupa de capturarea partizanilor, numit Serviciul Bande.). De asemenea, erau nevoiti sa pastreze legatura cu restul membrilor grupului, pentru ca mai mereu, ca sa acopere distante cat mai mari si sa nu riste sa fie prinsi toti odata, se desparteau in grupuri de patru sau cinci oameni. Asa evitau mai bine ambuscadele si posturile de panda ale Securitatii.

De multe ori soldatii ii ajutau, indicandu-le prin bilete pe copaci sau chiar tipand, cand treceau pe langa ei, sa ocoleasca anumite rute unde se aflau masate trupe. Solidaritatea tinereasca a militarilor i-a scapat, nu o data, de la o moarte sigura.

Am incercat sa folosesc costume care sa se apropie cat mai mult de imaginea hainelor pe care le purtau partizanii. M-am folosit de cele cateva fotografii pe care si le-au facut, prin paduri, de-a lungul anilor, fotografii pastrate de unii supravietuitori pana azi. in cateva cazuri am putut folosi obiecte de imbracaminte originale, pastrate de rudele unora dintre luptatori, lucru care i-a impresionat enorm pe actori. (Altora nici nu le-am spus. N-am vrut sa-i incarc emotional si mai mult.). Recuzita de joc este originala in proportie de 95 la suta. Obiectele (lanterne, cutite, binocluri, topoare, ochelari, bidoane, rucsacuri, bocanci, chibrituri, brichete, tigari, sapunuri, ciocane, caiete, creioane, aparate de radio, farfurii si cani de tabla, ceaunuri, linguri, furculite si cutite, armament – peste 50 de arme de epoca, majoritatea functionale), masini, camioane, costume militare de iarna si de vara, corturi etc reprezinta o parte a incercarii de a reda cat mai fidel perioada anilor petrecuti in munte.



* Pare un film scump.



Nu stiu exact bugetul filmului (n.red.- produs de Filmex cu sprijinul CNC). Oricum, nu e un film ieftin. Numai daca socotesc cei peste 130 de actori si cei peste 400 de figuranti (membri ai regionalelor si judetenelor de Securitate, militari, jandarmi, militieni si trupe de Securitate) sumele sunt destul de mari. in privinta locatiilor, in mare parte am incercat sa filmam in locurile unde au incercat sa supravietuiasca partizanii, doar ca acest lucru, din diferite motive, nu a fost intotdeauna posibil (din ratiuni de productie, transport al actorilor, costume, recuzita, scenografie, logistica, din cauza inundatiilor sau a vremii nefavorabile pe anumiti versanti).

- Ce le-ai spune celor care le reproseaza luptatorilor din rezistenta aderarea la miscarea legionara? Va fi acest aspect prezent in film?

- Mi-e greu sa raspund. Pe de-o parte pentru ca nu toti au fost legati de miscarea legionara. Multi au fost apolitici, simpli tarani; altii au fost taranisti, manisti, liberali. E adevarat ca mai mult de jumatate din cei implicati in rezistenta armata au fost, intr-un fel sau altul, legati de miscarea legionara sau de fratiile de cruce. Am hotarat sa nu omit aspectul asta, dar vreau sa fiu inteles cum se cuvine.

Nu fac apologia nici unei miscari. Mi s-a sugerat, in cateva discutii, sa incerc pe cat posibil sa nu pomenesc aspectul asta. Iar mi s-a parut incorect. Nu pot face asta. E o parte a istoriei noastre, ne place sau nu. Dar nici n-am vrut sa fac un film din perspectiva “cealalta”. Daca pe vremea dictaturii comuniste se faceau filme in care comunistii erau niste eroi si partizanii niste banditi, sa se faca azi filme despre eroii partizani si despre brutele comuniste? Punctul asta de vedere e oarecum simplist.

Povestile sunt mult mai complicate si pe undeva controversate. M-a atras la oamenii astia latura lor omeneasca, faptul ca n-au fost si nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar niste oameni obisnuiti pusi in fata unor hotarari dificile. Niste oameni cu slabiciuni si tare, esecuri ori decizii gresite, oameni care au ucis nu numai in lupta, ci uneori si supusi impulsurilor. Niste oameni ca noi toti, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi si de a se ascunde in munti - foarte multi fiind niste tineri naivi si inflacarati. Alienarea, nebunia singuratatii, fuga nebuna ani de-a randul, faptul ca erau nevoiti sa se ascunda ca niste animale in scorburi si adaposturi sapate in pamant. Asta m-a interesat sa povestesc, in primul rand.

- E adevarat ca vrei sa transformi in muzeu casa familiei Arnautoiu din Campulung Muscel? Cum arata ea acum? O sa filmezi acolo?

-Casa e intr-o stare deplorabila. Parasita. O parte mai e inca in picioare. Vechiul sediu al militiei e azi sediul politiei, intr-una din partile fostei case a familiei Arnautoiu. Problema este ca in Nucsoara, toata povestea Arnautoilor inca e privita de unii cu ostilitate. Sunt la mijloc orgolii ranite, mici invidii omenesti. Urmasii familiei ar vrea sa recupereze pamantul confiscat de comunisti si care a fost impartit satenilor, iar unii dintre acestia nu vor sa inapoieze nimic din pricina necazurilor pe care le-au indurat de-a lungul timpului din partea autoritatilor comuniste doar pentru ca erau vecini sau consateni cu Arnautoii….

De filmat, voi filma acolo, nu numai pentru ca mi se pare necesar sa incerc sa ma apropii cat de mult de povestea lor, dar si pentru ca Nucsoara e, din multe puncte de vedere, aproape neschimbata de 50 de ani. Ulitele, cu cateva exceptii, nu sunt asfaltate, casele sunt micute si amarate, oamenii nu sunt foarte avuti prin acele parti.

- Ce te-ar fi interesat sa afli de la Ion Gavrila Ogoranu? stiu ca ti-a promis in 2006, inainte de a se interna in spital, ca o sa va intalniti, dar a murit doua saptamani mai tarziu.

- Mi-ar fi placut sa stiu daca a crezut pana la capat. Daca a cedat pe dinauntru vreodata. La ce se gandea in noptile lungi de iarna. Cum s-a simtit stiind ca nu-si va mai vedea, poate, niciodata femeia iubita, familia. Cand i-a fost cel mai teama, cu toate ca nu arata niciodata asta…

- Ce imagine iti vine acum in minte cu Elisabeta Rizea?

- Momentul in care sotul ei plange, la marginea unei paduri, dupa ce si-a ascuns hainele pline de sange, ca ea sa nu vada cat de rau il bateau la postul de militie. Plange pentru ca nu mai poate, iar ea il consoleaza, dar incearca printre lacrimi sa-i explice ca trebuie sa se duca inapoi la militie. (Gheorghe Rizea era batut in fiecare zi, la ora fixa, cerandu-i-se de catre militienii din sat sa furnizeze informatii despre grupul Arnautoiu). Elisabeta ii da niste tuica sa bea, adusa de fiica lor, pentru a-i face curaj, imbarbatandu-l dar explicandu-i ferm ca trebuie sa se duca sa manance bataie.

Ea si fata vor fi arestate daca el fuge in munti, si n-o sa mai aiba cine sa le duca haine si mancare celor din grupul Arnautoiu, “baietilor”, cum le spunea ea. Amandoi ispasisera deja, cand se intampla acest moment, cate sase ani de inchisoare. Mi se pare impresionant.

[Pashpix]

„Am încercat sã nu-i judec pe partizani”


Interviu cu Constantin Popescu de Florentina Ciuverca

Cineastul Constantin Popescu, care a regizat scurtmetrajul „Porc”, din seria despre comunism a lui Mungiu, vorbeºte despre cel mai aºteptat debut din Noul Val, „Portret al luptãtorului la tinereþe”. Mâine, filmul sãu, „Faþa galbenã care râde”, ruleazã la Locarno

Noul Val scoate la ivealã încã un nume care va face carierã în festivaluri: Constantin (Ticã) Popescu (35 de ani). Nu are ºcoalã de film, însã a exersat regia la casa de producþie a tatãlui sãu, Filmex, ºi pe platouri cu Lucian Pintilie. Dupã cinci scurtmetraje premiate în festivaluri, s-a apucat anul acesta de primul lungmetraj, „Portret al luptãtorului la tinereþe”, despre fraþii Ogoranu, partizanii din munþi. Între castinguri ºi pregãtiri pentru pelicula de debut, cineastul a mai strecurat douã filme-fulger: „Porc”, un scurtmetraj din seria „Amintiri din Epoca de Aur” a lui Cristian Mungiu ºi „Faþa galbenã care râde”, care va fi proiectat mâine la Locarno, în competiþia Leopards of Tomorrow. Ieri, scurtmetrajul a strâns primele aprecieri entuziaste la festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe. Într-un interviu acordat EVZ, regizorul explicã de ce s-a încumetat la un debut atât de dificil.

EVZ: Zilele acestea, filmul dv. ruleazã la Locarno. Veþi fi acolo pe 13 august?

Constantin Popescu: Nu. Am fost la prea multe festivaluri în ultimii ani, o sã iau o pauzã. Nu sunt convins cã România va mai lua un premiu, pentru cã anul trecut a fost primit tot de un român, Adrian Sitaru. „Faþa galbenã care râde” e un film de 14 minute cu doi actori foarte talentaþi, Luminiþa Gheorghiu ºi Teo Corban, fãcut foarte repede, în doar douã nopþi, pentru cã eram în pregãtire cu lungmetrajul meu ºi, mai mult decât atât, Cristian Mungiu îmi propusese sã regizez un episod din „Amintiri din Epoca de Aur”, numit „Porc”.

Cum aþi reuºit sã strecuraþi ºi filmul „Porc” între celelalte douã?

E un film foarte simpatic, m-am bucurat cã mi l-a propus Cristian ºi þin sã-i mulþumesc cã mi-a dat ocazia sã-l fac. Joacã Ion Sapdaru, Mihai Constantin, o actriþã de teatru, Virginia Rogin, ºi doi copilaºi. E o poveste legatã de sacrificarea unui porc de Crãciun pe vremea lui Ceauºescu. L-am filmat rapid în ianuarie, la o zi dupã ce am terminat „Faþa galbenã”.

„Acum, filmul mi se pare deosebit de prost”

Din martie, filmaþi la “Portret al luptãtorului la tinereþe”. Când va fi gata?

Mai am douã sãptãmâni, în septembrie-octombrie. Cu totul, filmãrile se vor încheia în decembrie, pentru cã am nevoie de câteva scene de iarnã. Sunt condiþionat de câþiva actori, care au alte proiecte, ºi pe care trebuie sã-i aºtept. Vom filma în Bucureºti, în Fãgãraº, undeva în zona Braºovului ºi alte douã locuri pe care urmeazã sã le aleg.

Plãnuiþi sã-l terminaþi pânã la Berlin, la Cannes?

Nu sunt convins cã filmul ãsta o sã meargã la Cannes, nu mã agit sã-l termin pentru nici un festival. Vreau sã-l vãd întâi terminat ºi mã gândesc pe urmã ce o sã fac cu el. Nu cred cã e un subiect de Cannes.

Cannes-ul evitã de multe ori filmele istorice…

Da ºi nu. Depinde de subiectul istoric pe care ºi l-a ales regizorul. Oricum, eu sunt acum într-o fazã în care filmul mi se pare deosebit de prost. Aºa se întâmplã dupã ce vezi fiecare cadru de câte 40 – 50 de ori la montaj. Am senzaþia cã e groaznic, cã scenariul e prost, regia e proastã. Numai imaginea îmi place, deocamdatã (râde). Mi se pare cã e o frescã nereuºitã, o imagine palidã. Nu reuºesc sã explic nivelul de demnitate ºi de suferinþã pe care l-au încercat acei oameni. Din punctul ãsta de vedere îmi reproºez cã nu e filmul pe care l-am dorit eu de la început. Oamenii aceia au suferit teribil. Am întâlnit ºi opinii de genul „Da’ cine i-a pus?!”. Dincolo de cretinismul opiniei, asta-i toatã ºmecheria, sã nu te punã nimeni. Sã crezi într-o idee atât de mult, încãt sã mori cu ea de gât. Sã nu-þi trãdezi niciodatã camarazii. În proporþie de 90%, partizanii au fost prinºi în urma unor trãdãri. Eu am încercat sã nu-i judec. Poate au fost oameni care nu au putut, fizic, sã suporte când le tãiau ãia urechile, degetele, le scoteau unghiile, le bãteau copiii.

Poveºti cutremurãtoare

De ce aþi ales subiectul acesta? Nu e nici facil, nici lipsit de controverse.

Despre rezistenþa din munþi am început sã citesc acum 4-5 ani ºi iniþial n-am vrut sã fac filmul, a fost propunerea producãtorului. Dupã care am gãsit câteva poveºti cutremurãtoare ºi m-am apucat de scenariu. La început, m-am temut, pentru cã nu ºtiam de unde sã-l apuc, ce sã spun mai întâi, când sunt atâtea de spus. Mi-a ieºit un scenariu de 250 de pagini, ceea ce e foarte mult, mi-ar fi dat un film de 7 ore. Aºa cã l-am împãrþit în trei lungmetraje: unul despre fraþii Ogoranu, unul despre fraþii Arnãuþoiu ºi al treilea despre Elisabeta Rizea. Am încercat sã nu intru în polemicã cu nimeni, ºtiu cã existã foarte multe opinii pe tema asta.

Cum ies ei din filmul dv.?

Ca niºte oameni obiºnuiþi, despre care am citit niºte lucruri care le definesc demnitatea. ªi bune ºi rele. Am încercat sã nu omit nimic, sã nu mint. Singurele detalii care poate nu sunt adevãrate þin de faptul cã un personaj fumeazã, de exemplu, ºi poate în realitate nu fuma.

Deci ficþiunea e aproape inexistentã?

E foarte puþinã ficþiune. Totul se bazeazã pe ce am citit. Sunt puþine secvenþe despre care poþi spune cã sunt un soi de licenþã regizoralã. Am sã ºi scriu pe ecran data ºi locul unde s-au întâmplat anumite scene. Nu ºtiu ce reacþie va stârni filmul. Bãnuiesc cã unii îl vor privi cu indiferenþã, alþii cu neplãcere, iar alþii se vor bucura cã se face un film ºi despre oamenii ãºtia. Eu nu-i vãd pe toþi ca pe niºte eroi. Unii partizani însã au fost, dacã mã întreabã cineva.

„I-am cãrat pe munþi, prin ape, i-am alergat”

ªi actorii presupun cã trebuiau sã fie la fel de rezistenþi ca personajele lor…

Am fãcut un casting foarte îndelungat. Am cãutat actori tineri ºi oameni dornici sã reziste la condiþii de filmare mai dificile, în frig, ploaie, noroi. I-am cãrat pe munþi, prin ape, i-am alergat. ªi n-ai o rulotã încãlzitã, n-ai condiþii ca la Hollywood. Ritmul a fost aglomerat, ne trezeam la ºase dimineaþa ºi ne întorceam la 11 noaptea. Iar când faci asta douã luni… Am slãbit cu toþii. Drept pentru care i-am luat pe fiecare în parte ºi le-am vorbit foarte deschis. ªi s-au purtat exemplar. Cu unii dintre ei am avut un conflict într-o zi de filmare ºi m-am simþit îngrozitor. Probabil unii mai sunt ºi acum supãraþi, ºi pe bunã dreptate. Vreau sã le mulþumesc cã au avut o rãbdare de fier. Eu nu am orgolii de genul nu cer pãrerea nimãnui ºi sunt momente în care te sprijini foarte tare pe actori. E serviciu contra serviciu. Am auzit o opinie din gura unui regizor, care îi spunea unui actor „Dragã, eu îþi fac un mare serviciu cã te iau în filmul meu, cã eºti tânãr ºi necunoscut”. ªi mi s-a pãrut o mare mãgãrie. Alegi actorul respectiv pentru cã þi se pare potrivit pentru rol, iar el acceptã sã lucreze în filmul tãu pentru cã l-ai convins ca regizor.

Aþi avut probleme cu figuraþia?

N-a fost chiar aºa de multã figuraþie, doar vreo 50 de oameni, câteva zile. Au fost ºi limitãri de ordin scenografic. Foarte multe sate nu mai aratã ca cele de odinioarã, e plin de parabolice, de maºini. A trebuit sã muncim o sãptãmânã sã convingem oamenii sã-ºi dea jos antenele, sã-ºi acopere termopanele. Nu mai e aºa de simplu sã faci un film de epocã.

V-aþi aruncat într-un proiect foarte dificil chiar ºi pentru un regizor experimentat. V-a pãrut rãu în vreun moment?

Uneori, da, mi se pare cã m-am întins mai mult decât mi-a permis plapuma. Nu e genul meu de cinema. Pe de altã parte, nu am gãsit o altã alternativã de a-l face ºi trebuie sã mã rezum la ideea pe care am avut-o iniþial.

„Regia, o meserie singuraticã”

Radu Muntean spunea cã filmul dv. e cel mai aºteptat debut din ultimii ani. Vã preseazã aceastã aºteptare?

Pânã acum vreo jumãtate de an, da. Acum m-am potolit. S-au mai întâlnit debuturi mai puþin reuºite. Mã obligã oarecum sã fiu atent la ce fac, dar cred cã e ceva ce þine de meseria noastrã. Însã nu mã mai gândesc la asta. Dacã filmul pe care-l fac acum nu se dovedeºte a fi o catastrofã, voi continua.

Aþi învãþat singur regia, aþi furat de la alþii meserie. A fost vreodatã un dezavantaj lipsa unor studii?

Da. De multe ori. Au fost momente în care nu mai ºtiam ce sã fac cu o poveste, de unde s-o apuc. Nu ºtiu dacã are neapãrat legaturã cu ºcoala de film, probabil toþi se întreabã într-un punct cum sã filmeze o scenã. Dar e o meserie singuraticã asta. La un moment dat nu ai pe cine sã întrebi nimic. ªi trebuie sã te descurci când ai senzaþia cã þi s-au terminat ideile, cã totul îþi iese prost. Nu trebuie sã faci un film decât dacã ai ceva de spus. Filmele astea goale, lipsite de conþinut, sunt un deserviciu pe care ºi-l aduce regizorul singur.

PROZATOR

„Scenariul nu e punctul meu forte”

Urmãtorul dv. film, dupã cel despre fraþii Ogoranu, e „Principii de viaþã”. Se învârte tot în zona istoriei?

Nu. E un scenariu foarte interesant de Rãzvan Rãdulescu, radiografia unui eºec, de fapt povestea a 24 de ore din viaþa unui om. Rãzvan Rãdulescu e un nemaipomenit scenarist ºi scriitor. Scenariul, trebuie sã recunosc, nu e punctul meu forte. N-aº vrea sã vorbesc foarte mult despre el, prefer sã-l povestesc în imagini. E foarte greu rolul, e cel mai dificil cu care m-am confruntat pânã acum ca regizor. Mã gândesc de vreo ºapte luni la actorul principal, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Am vreo trei „finaliºti”, care se luptã la finish, dar încã n-am discutat cu ei. Sper sã-l încep în iunie-iulie anul viitor.

Aveþi totuºi exerciþiu în prozã, aþi scris o carte bine primitã, „Mesteci ºi respiri uºor”.

E o copilãrie. Am încercat sã recitesc anul trecut câteva pasaje din ea ºi mi s-a pãrut îngrozitoare, am ascuns-o în bibliotecã. Mi se pare aºa de arogantã ºi de prosteascã. Scrisul, totuºi, nu cred cã e punctul meu forte.

AUTODIDACT

A furat meserie de la Lucian Pintilie

Absolvent de filologie, Constantin Popescu a debutat în 2002 ca prozator, cu romanul „Mesteci ºi respiri mai uºor“, nominalizat la Premiile Prometheus. A fost asistent de producþie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie, iar prima încercare de regie a fost scurtmetrajul „Apartamentul“ (2004), distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneþia. Au urmat „Canton“, „Drezina“ ºi „Apã“, toate primite entuziast de criticã. Pentru primul sãu lungmetraj, „Portret al luptãtorului la tinereþe“, a primit 1,5 milioane de lei de la Centrul Naþional al Cinematografiei, în 2006. În film apar actorii Dragoº Bucur, Andi Vasluianu, Costi Diþa ºi Mihai Constatin. Urmãtoarea sa peliculã, „Principii de viaþã“, are un scenariu semnat de Rãzvan Rãdulescu.

[Disciple]

Filmul a fost selectionat in cadrul Festivalului de la Berlin si avem si primul trailer:

http://www.cinemagia.ro/trailer/port...tinerete-4641/

Astept cu nerabdare sa il vad!

[StefanDo]

tocmai am vazut filmul, impresii aici

[Pitbull]

"Portretul luptătorului la tinereţe" - O cronică
Sobru, percutant, sfâşietor, demn

Cei care acuză filmul lui Constatin Popescu jr. că ar fi lungit şi trenant greşesc scuzabil - din simplul motiv că nu i-au prins o subtilitate esenţială: în primul şi-n primul rând, nu e o "poveste" ci o cronică a anilor de rezistenţă în munţi - prima din trilogia care va continua cu Elisabeta Rizea şi cu fraţii Arnăuţoiu. Se impune să începem prin a stărui asupra acestui aspect, întrucât a fost şi este esenţial atât în geneza filmului, cât şi pentru corecta lui receptare.
Preceptul că "arta nu copiază realitatea" a devenit de mult un truism. Aşa cum arătam recent în Atelierul de Scenaristică, o operă epică (proză, piesă de teatru, dar mai ales scenariu cinematografic) preia materialul real şi-l ordonează conform propriilor sale criterii, în două scopuri: mai întâi, pentru a comunica sensul, semnificaţia, ideea obligatorie oricărui fapt artistic; apoi, pentru a comprima într-un format accesibil tot felul de evenimente răspândite peste o arie spaţială şi temporală foarte greu de gestionat - inclusiv pentru public. De aici au evoluat şi s-au conturat, de-a lungul secolelor, acele reguli compoziţionale care, în cele din urmă, au ajuns să guverneze şi arhitectura dramaturgiei de film. E firesc ca şi noi înşine, ca spectatori în primul rând (căci orice critic de film începe prin a fi spectator), să avem mecanismele percepţiei şi ale asimilării reglate conform acestor criterii - ceea ce poate justifica unele hiatusuri ca acelea care s-au regăsit în comentariile negative la adresa filmului.
Or, obiectivul lui Tică Popescu nu a fost cel de a construi o "povestire inspirată din" rezistenţa grupului Gavrilă-Ogoranu în munţi, ci pur şi simplu de a-i face cronica filmată - pe o paradigmă vecină cu cea a docudramei (gen în sine problematic şi dificil; nu mai devreme de anul trecut, tentativa unui veteran de a relata cu camera de filmat ultimul an din viaţa celui dintâi Rege al României a eşuat lamentabil în cel mai ridicol diletantism). În consecinţă, trebuie ca din capul locului să nu ne aşteptăm la elemente structurale de tip "introducere" (setup), plot-point-uri, "confruntare", twist-uri de tot felul, "rezolvare", tag final, etc. - din simplul motiv că acestea există ca atare numai pe teritoriul ficţiunii. Scenariul întocmit de Constantin Popescu jr. se constituie strict din fapte reale şi cât se poate de concrete, atestate documentar sau reconstituite în măsura în care a fost posibil, pe baza mărturiilor disponibile. Are, aşadar, structura liniară a unei înşiruiri de episoade egale între ele ca pondere, şi marcate cu datele de reper seci, imuabile, ale locurilor şi momentelor unde se desfăşoară acţiunea. Rezultatul acestor notaţii este deosebit de interesant, prin efectul său gradual asupra spectatorului: într-o primă fază, exactitatea lor pare să sugereze că fiecare dintre acele momente a avut o importanţă decisivă (de obicei, numai în asemenea situaţii se reţin atât de precis locul, ziua, ora şi minutul...), ceea ce duce la insinuarea unei tensiuni de fond care va domina apoi întreaga vizionare; treptat, spectatorul constată că toate secvenţele au cam aceeaşi importanţă în desfăşurarea acţiunii, dar permanentul suspense deja instituit previne eventuala dezamăgire; şi, în sfârşit, spre jumătatea filmului, când riscul liniarităţii repetitive se face deja simţit, imperturbabibele consemnări spaţio-temporale continuă să ne amintească pas cu pas că de fapt nu facem decât să urmărim jurnalul unor fapte reale şi nimic mai mult. La asta contribuie şi motivul recurent al "filmului în film" - secvenţele pseudo-documentare filmate de partizani pe 8 mm şi capturate parţial de Securitate. În câteva cazuri, doar atât cât să puncteze, textura granulată şi cromatica alb-negru se transmit şi cadrelor aşa-zis "live", integrate fără nici un dubiu în acţiune - accentuând calitatea cvasi-documentaristică a întregii realizări.
Se mai cere să clarificăm un lucru. Aceiaşi comentatori au stăruit mult şi asupra specificităţii temporale a filmului, afirmând (pe bună dreptate - în principiu!) că fiecare poveste se pretează la anumită marjă de durată, în afara căreia fie rămâne nedesăvârşită, fie se diluează şi se lungeşte redundant. Reproşul lor (din nou, nu lipsit de legitimitate) este acela că povestea lui Gavrilă-Ogoranu n-ar fi pierdut nimic dacă se eliminau din ea câteva episoade oricum dispensabile, spre a o aduce la o durată mai binevoitoare faţă de spectator. Şi de această dată, răspunsul se revendică de la caracterul cronicăresc al filmului. Fiecare secvenţă în sine are rolul nu de funcţie dramaturgică, ci de mărturie - iar scopul lor este de a fixa în nemurire cât mai multe dintre aceste pagini de jurnal (chiar şi cu preţul câtorva zeci de minute în plus din viaţa spectatorului).
Sub acest aspect, "Portretul luptătorului la tinereţe" seamănă mult cu cvasi-docudrama biografică "Che" (2008), a lui Steven Soderbergh - pe care însă o depăşeşte cu mult, cel puţin la capitolul tensiune. Dacă "Che: Part One" se urmărea cu sufletul la gură, "... Partea a doua" în schimb devenea curând înnebunitor de trenantă, discursul cinematografic ajungând să fuzioneze cu apatia acelor luni de gherilă în junglele boliviene când nu se întâmpla nimic, nimic, nimic... La Tică Popescu, însă, ecuaţia uzurii şi a rutinei îşi păstrează permanent vigoarea: departe de a plictisi, prelungirea la nesfârşit a agoniei duce la acumulări insuportabile. Permanentele probleme ale procurării hranei, ale deteriorării hainelor şi mai ales a bocancilor, ale succesiunii anotimpurilor cu toate implicaţiile lor de ordin practic, ale imperativului unei permanente mobilităţi pentru a reduce la minimum riscurile de depistare, toate acestea sfârşesc prin a construi o adevărată piramidă a păstrării umanităţii în cele mai neomeneşti împrejurări. (Obiectivitatea mă obligă să remarc şi o lacună importantă: pe lângă cele de mai sus, o altă problemă de însemnătate vitală, pe care filmul lui Tică Popescu o eludează, este aceea a muniţiei. Da, e de la sine înţeles că o sustrăgeau sau o capturau de la inamic, însă explicitarea acestui lucru cel puţin o dată era obligatorie - atât pentru a nu lăsa la nivel de deducţie un factor atât de hotărâtor, cât şi fiindcă reprezenta unul dintre cele mai dramatice aspecte ale relaţiei antagonice dintre urmăriţi şi urmăritori.)
Cel mai percutant efect al acestui mod narativ este starea de paranoia a eroilor hăituiţi. La fel cum, după "Hârtia va fi albastră", vreo jumătate de oră m-am temut să deschid uşile la lifturi şi mă uitam la maşinile de pe Magheru să nu tragă cineva din ele, şi aici se instituie perpetua spaimă că în orice moment se poate deschide focul, din brazii de la stânga sau de după măgura din spate, că la lizieră vor apărea două plutoane de soldaţi cu foi de cort pe ei, în desfăşurare, că pe uliţă se apropie vecinul ori vărul turnător, cu securiştii alături, sau că vom auzi fatidicul avertisment: "Casa e înconjurată!"
Şi, pornind de aici, filmul atinge încă o dimensiune - aceea a ubicuităţii perverse pe care o atinsese regimul comunist. Efectiv, în interiorul lui nu mai aveai scăpare - nu mai existau nişe, tuneluri şi zone libere, nici în spaţiul fizic, nici în mentalitatea oamenilor, impregnată de turnătorii, spionaj intern şi vânzări pe treizeci de arginţi.
...Spuneam, la început, că arta nu copiază viaţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, că filmul lui Tică Popescu nu e povestire, ci o cronică obiectivă. Dar înseamnă asta, oare, că e o simplă reconstituire documentară fără valenţe artistice? Recitiţi cele descrise în paragrafele de mai sus, şi observaţi cum, pe nesimţite, se ajunge la exprimarea unor adevăruri esenţiale şi profunde despre ceea ce a însemnat orânduirea comunistă la noi, despre condiţia totalitarismelor de pretutindeni, despre umanitate şi decădere. Tocmai aici survine marele merit al autorului: discret, aparent neutru, fără puseuri demonstrative şi accente patetice, fără acrobaţii narative şi figuri de stil căutate, nefăcând nimic altceva decât să relateze cu empatie sobră tribulaţiile partizanilor din rezistenţa anticomunistă, Popescu reuşeşte să comunice - la un nivel incomparabil mai intens şi mai semnificativ decât mulţi alţi autori de filme sociale, politice şi istorice. Mijloacele sale expresive sunt precise şi economice, de o eficienţă remarcabilă. Mizanscenele caută să redea complexitatea incertă a relaţiilor dintre personaje şi realitatea evanescentă a lumii din jur, unde singura şansă de supravieţuire rămânea solidaritatea internă. Le valorifică o concepţie de decupaj neortodoxă, sugerând explicit modalităţile amatoriceşti de a filma, pentru a accentua starea de real, dar aplicând un calcul foarte precis - de exemplu, la filmările cu camera în mână; detractorii noii generaţii din filmul românesc s-au şi repezit să acuze mişcările de aparat chipurile haotice şi obositoare, neavând răbdare să observe că regisorul le foloseşte preponderent în primele secvenţe, pentru a institui o anume stare, după care se repliază, elegant, pe încadraturi mult mai stabile, ba chiar grandioase, ca în acele impresionante planuri-ansamblu de relaţie a partizanilor cu peisajele montane (de neuitat cadrul bivuacului pe vârf de munte). Evident, camera lui Liviu Mărghidan îşi face datoria cu siguranţa şi creativitatea sa dintotdeauna, valorificând decupajul elaborat şi dificil fără ostentaţie, gravând cu luminile şi umbrele proprii întregii drame (atât la propriu, cât şi la figurat), simţind încordările şi spaimele, pictând în tuşe unice priveliştile constituite într-un fundal atât de organic al sorţii eroilor. Nu e de neglijat nici montajul la fel de complex al Corinei Stavilă, cu flerul său de a alterna apăsarea aşteptărilor cu ritmul sacadat al confruntărilor.
Dacă prezenţele actorilor tineri în rolurile luptătorilor sunt adecvate şi fireşti, dar fără ca nimeni să se ilustreze în mod special (cum poate nici n-ar fi fost cazul, fiind clar că avem de-a face cu un portret colectiv al luptătorului la tinereţe - deşi Contantin Diţă, în rolul lui Gavrilă, se remarcă măcar prin asemănarea fizionomică şi expresivitatea privirii), reţinem în schimb faptul că Răzvan Vasilescu, după incredibila cantitate de clisme care i-au fost impuse în ultimii ani (la Gabrea, la Marinescu, la Alexa, la te miri cine - cu excepţia rolului din "California Dreamin' (nesfârşit)", desigur; ca să fim drepţi), are din nou şansa unei creaţii antologice, pe măsura talentului său, în Alimănescu. Îl secondează Mihai Constantin, deloc surprinzător (din păcate, cu unele mici accente cabotine care transcend personajul - dar convingător, per ansamblu), în Pantiuşa; şi, din nou, Teo Corban, precis şi consistent ca întotdeauna.
Tot din această zonă, a securiştilor (ca subiect, nu ca interpreţi), se revendică şi principalele neîmpliniri ale filmului. La nivel de concepţie, mi se pare foarte discutabilă opţiunea lui Popescu de a exprima atât de direct contrastul dintre apa-de-ploaie demagogică a doctrinei securiste, exprimată în inimitabila ei limbă-de-lemn doldora de agramatisme, şi realitatea de pe teren, cu subofiţerii şi miliţienii terorizând ţăranii prin gospodăriile lor. În plus, formula e aplicată în primul sfert al filmului şi atât, astfel creând un dezechilibru frapant cu restul ansamblului, care altminteri se distinge printr-o remarcabilă omogenitate. Aproape inevitabil, aceste episoade ne fac să ne întrebăm cum ar fi arătat filmul dacă urmărea cu consecvenţă paralelismul dintre cele două tabere: partizanii şi securiştii. Ar fi de presupus că, fidel deciziei sale de a urma cât mai îndeaproape realitatea, Tică Popescu a preferat să nu inventeze prea mult pe lângă documentele care i-au stat la dispoziţie cu privire la tabăra adversă; tot ce se poate, dar cred că era totuşi posibilă o dispunere mai just proporţionată a celor două universuri.
În orice caz, important este că filmul, chiar şi cu aceste mici şi, la drept vorbind, discutabile neajunsuri (mai degrabă aspecte de nuanţă şi detaliu - în nici un caz greşeli sau defecte categorice), rămâne o mărturie necesară, îngemănând valenţele morale cu înaltele virtuţi profesionale şi artistice. Ca să închei cu un punct de vedere strict personal, consider că i-a făcut dreptate acelui bătrânel blajin, cu costum, pălărie şi baston, cu părul alb ca neaua şi ochi albaştri de bunic glumeţ, care prin 1991 sau '92, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Alba Iulia, mi-a povestit cum trăise ascuns aproape nouăsprezece ani într-o groapă camuflată în grădina din spatele casei, fără să-l prindă nimeni decât când era prea târziu ca să mai aibă de ce se teme (delictul se prescrisese, iar Ceauşescu tocmai se preocupa să calce pe cadavrele dejiştilor, aşa că era loc şi de puţină clemenţă); m-a lăsat cu mândria de a-i fi strâns mâna, în timp ce se prezenta: Ioan Gavrilă-Ogoranu.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2010, h. 12:30-14:51
Bucureşti, România

[SMC]

Da, e foarte bun!
Intr-un articol pe care il scrisesem imediat dupa finele festivalului "B-Est", salutam acest film-document, "dedicat celor dedicati", unic in cinematografia romaneasca, atat ca proportie epica, cat si ca amploare documentaristica (nu aparuse inca Ujica cu "Autobiografia...", dar asta e non-fictiune, asa ca nu se pune), dar ii reprosam lipsa adancimii dramatice, obligatorie oarecum unei docu-drame atat de lungi (filmul are peste 150 de minute), pe care o gasisem, atunci, doar formala - in cazurile fericite - , iar personajele le gaseam doar simple prezente, intr-un perpetuu conflict armat dintr-e partizani si urmaritorii lor, fapt - ce mi se parea - ca detine insasi intreaga poveste.

M-am inselat la a doua vizionare, dintr-un motiv pe care l-am pus pe seama oboselii - am vazut aproape toate filmele din festival - si care imi statea chiar sub mutra-mi obosita.
Si o sa-l mai vad odata, ca intra pe ecrane saptamana viitoare, si sper sa-mi spal pacatele.
Aici.
Dar nu numai.

[rvn]

Portretul luptatorului la tinerete, lungmetrajul de debut al lui Constantin Popescu, premiat la Festivalul de la Bratislava
de Alina Neagu- HotNews.ro

Regizorul filmului "Portretul luptatorului la tinerete", Constantin Popescu, a obtinut premiul pentru regie la Festivalul International de Film de la Bratislava. Juriul a apreciat arta regizorului "de a ilustra lupta pentru libertate intr-o tara asuprita". Filmul se concentreaza pe istoria uneia dintre cele mai longevive grupari de partizani anticomunisti din anii '50, cea condusa de Ion Gavrila Ogoranu, si va putea fi vazut in cinematografele din Romania incepand cu data de 19 noiembrie.

Lungmetrajul de debut al lui Constantin Popescu se lanseaza in cinematografele din Romania pe 19 noiembrie. Filmul va avea parte de proiectii de gala - in prezenta regizorului si a echipei - pe 18 noiembrie, la Cinema Studio din Bucuresti, pe 19 noiembrie la Cinema City din Cluj si pe 23 noiembrie la Fagaras. Pelicula va fi lansata simultan in Bucuresti, Iasi, Cluj si Bacau, urmand a fi proiectata ulterior la Constanta, Craiova, Timisoara, Arad, Oradea si alte orase.

"Portretul luptatorului la tinerete" a fost prezentat in premiera mondiala la editia de anul acesta a Festivalului de la Berlin, in sectiunea Forum, si a obtinut Premiul Publicului si Premiul pentru imagine la Festivalul B-EST. Filmul isi va continua traseul festivalier, urmand a fi proiectat la sfarsitul lunii noiembrie in cadrul Festivalului International de Film de la Torino.

"Portretul luptatorului la tinerete" este primul episod dintr-o trilogie care se numeste "Aproape liniste" si care va continua cu povestea Elisabetei Rizea si cu cea a fratilor Toma si Petre Arnautoiu.

Imediat dupa al Doilea Razboi Mondial, cand puterea a fost preluata de comunisti, in muntii Romaniei, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma in mana. Aproape toti au sfarsit in temnita ori in fata plutonului de executie. Mai mult de 1000 de grupari de "partizani" anticomunisti au fost inregistrate in dosarele Securitatii, Muntii Fagaras fiind unul dintre nucleele acestei lupte, intre 1947 si 1960. Una dintre cele mai longevive grupari a fost cea condusa de Ion Gavrila Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat in muntii Fagaras, in conditii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins pana in 1976, lucru unic in istoria gruparilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani si a camarazilor sai care au luptat si au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Scenariul semnat de Constantin Popescu este o adaptare dupa povestile adevarate relatate in cartile de memoralistica sau preluate din arhivele Securitatii.

Distributia reuneste actori precum Constantin Dita (in rolul lui Ion Gavrila Ogoranu), Ionut Caras, Bogdan Dumitrache, Catalin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean, Alin Mihalache, Radu Iacoban, Serban Gomoi, Paul Ipate, Andrei Mateiu, Mihai Constantin, Razvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Branescu, Bogdan Stanoevici, Mihai Bica si Nicodim Ungureanu.

Inainte de a-si regiza filmul de debut, Constantin Popescu a fost asistent de regie/productie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie si regizor secund al lui Francis Ford Coppola la "Tinerete fara tinerete". Primul sau scurtmetraj, "Apartamentul" (2004), a fost distins cu Marele Premiu al Juriului la Venetia. Au urmat "Canton", "Drezina" si "Apa", toate selectionate in festivaluri internationale si premiate. Constantin Popescu este si unul dintre regizorii filmului-omnibus "Amintiri din Epoca de Aur". Cel de-al doilea lungmetraj al sau, "Principii de viata", a avut premiera in aceasta toamna la Festivalul de la San Sebastian.

"Portretul luptatorului la tinerete" este produs de Filmex Film Romania, cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei si al HBO Romania. Pelicula este distribuita in Romania de Voodoo Films.

[Redy]

Unde se poate vedea filmul asta in Bucuresti ? Pe Cinemagia imi arata ca ruleaza doar in Cluj. Stie cineva cand si daca ruleaza si in Bucuresti ?

[Pashpix]

Lungmetrajul "Portretul luptătorului la tinereţe", de Constantin Popescu, va avea premiera de gală, la Cinema Studio din Capitală, pe 18 noiembrie, urmând ca a doua zi să intre în cinematografele din ţară.

"Portretul luptătorului la tinereţe" va fi difuzat în premieră pe 15 decembrie la HBO.

[rvn]

Constantin Popescu despre"Portretul luptatorului la tinerete": "Sunt regizor, nu sunt istoric"
de Iulia Blaga
HotNews.ro



Autorul filmului "Portretul luptatorului la tinerete", care intra in sali in 19 noiembrie, a venit in studioul HotNews.ro cu o zi inaintea vizionarii de presa si a conferintei de presa de lansare a filmului. El a povestit cum s-a documentat pentru film, de ce a ales sa debuteze cu el si nu cu o adaptare dupa Kafka (asa cum dorea de mai demult) si de ce in Romania filmul va rula intr-o varianta mai lunga si alta mai scurta.

In cei cinci ani de cand lucrezi la proiect a existat un moment cand ai vrut sa renunti?

Constantin Popescu: Da, de mai multe ori pentru ca lucrezi cu echipa mica, la un moment dat obosesti, incerci sa legi povestile intre ele.... Am incercat sa scriu un scenariu cat mai bun, numai ca la un moment dat m-am lovit de piedici. Spre exemplu, tot felul de momente in care nu puteam face programul pentru ca actorii nu erau disponibili. Imi era foarte dificil sa filmez in unele zile pentru ca nu aveam actori, pur si simplu. La un moment dat, da, iti vine sa te opresti.



Dar pana sa apuci sa filmezi, cand faceai documentarea sau scriai scenariul?

Constantin Popescu: De mai multe ori. Sunt nu doar foarte multe povesti, dar si un volum foarte mare de informatie. Atunci cand n-ai mai facut asa ceva si cand nu ai un sprijin mai de nicaieri, iti vine sa lasi totul balta.

Ce ti-a venit, ca sa zic asa, sa debutezi cu un film atat de greu din toate punctele de vedere?

Constantin Popescu: Mi s-a parut si mi se pare in continuare ca povestile merita spuse. Mi se pare ca oamenii aceia, daca nu in totalitate, multi dintre ei au dat dovada de demnitate, si cred ca lucrurile acestea trebuie cunoscute. M-a atras o poveste de genul acesta din toate punctele de vedere, mai ales ca nu mai facusem asa ceva. Nici nu stiu daca o sa mai fac vreodata.

Cum n-o sa mai faci? Nu e un triptic?

Constantin Popescu: Ba da, asta e intentia, dar de la gand la fapta e un drum destul de lung. Imi doresc sa fac o poveste despre Elisabeta Rizea, imi doresc sa regizez un film despre fratii Arnautoiu din Nucsoara, dar e mult pana acolo.

Dar proiectul despre Elisabeta Rizea deja a castigat finantare de productie de la CNC.

Constantin Popescu: Da, a castigat deja, dar trebuie sa ma intorc asupra scenariului pentru ca eu l-am depus intr-o forma hai sa-i zicem perfectibila si trebuie sa mai rescriu pe ici pe colo. Dar e un film greu.

"Portretul..." e o reconstituire veridica a evenimentelor sau punctul tau de vedere asupra lor?

Constantin Popescu: E punctul meu de vedere, ce am inteles eu din ceea ce am citit - din arhive, din ce s-a publicat, din memorii. Este povestea celor opt ani cat au stat in munti cei din grupul Ogoranu dar, bineinteles, e interpretarea mea. La urma urmei, sunt un regizor, nu sunt un istoric. Se bazeaza, bineinteles, pe intamplari reale, pe cat de real poate sa fie ceva notat de cineva la un moment dat. Daca persoanele respective au mintit sau au omis sa spuna ceva, bun, inseamna ca poate am omis si eu sa spun cate ceva. N-am facut-o cu intentie, bineinteles.

Ai facut o selectie a datelor, nu?

Constantin Popescu: Da, am ales niste momente care m-au impresionat, momente care au ramas cu mine dupa ce am citit povestile respective. E mai mult o senzatie cu care am ramas dupa lectura cartilor, si asa am vrut sa fac si filmul.

Ce carti ai citit?

Constantin Popescu: Carti de memorialistica, cartile publicate de Ion Gavrila Ogoranu, stenograme de sedinte de Securitate, "Banalitatea raului". Au fost destul de multe carti care mi-au picat in mana la vremea respectiva, altele pe care le-am cautat eu. Mi-am insailat povestea despre anii respectivi in ordine cronologica, selectand momentele care m-au impresionat mai tare si care am crezut ca din punct de vedere vizual au un impact anume.

Cum ai pus substanta ca sa creezi aceste personaje care nu sunt conturate ca profil psihologic in cartea lui Ion Gavrila Ogoranu?

Constantin Popescu: Am incercat pe cat posibil sa inteleg ce ar fi insemnat sa petreci atata timp departe de civilizatie si in conditiile respective. Eu insumi am stat niste luni cat mai izolat. Am petrecut si cu actorii o parte din saptamanile de filmare in munti. A fost dificil. In primul rand, am rugat actorii sa imprumute fiecare personajului cate ceva din personalitatea lui, peste ce se face in mod normal. Mi se pare ca am facut bine.

Pregatind filmul, te-ai intalnit cu urmasi ai luptatorilor din munti? Cu Ion Gavrila Ogoranu n-ai reusit.

Constantin Popescu: Nu, nu m-am intalnit. El a murit la putin timp dupa ce-l anuntase cineva ca vreau sa fac un film despre povestile din cartile pe care le-a scris. Din cate am inteles, era bucuros desi usor reticent, ca orice om despre a carui viata se pregateste cineva sa faca un film.

Ai renuntat la 20 de minute pentru ca filmul ti se parea prea lung pentru cinematografele din Romania sau pentru ca ti se parea prea lung in general?

Constantin Popescu: Mie nu mi se pare deloc prea lung. Din pacate, din ratiuni de distributie. Distributia internationala - prin Coach 15 -, mi-a sugerat ca ar fi bine sa am o varianta internationala mai scurta pentru ca e mai usor de vandut. Daca tot am facut lucrul asta, am decis ca o sa folosesc si o varianta scurta si in Romania pentru ca e mai usor de dat in cinematografe. Multe cinematografe de la noi au strambat din nas cand au vazut despre ce lungime e vorba, de fapt, adica aproape trei ore.

Varianta lunga unde poate fi vazuta?

Constantin Popescu: Toate aceste informatii vor aparea, cred, pe site-ul filmului, www.portretulluptatorului.ro. Stiu ca premiera se va face cu varianta lunga, dar unde va rula varianta lunga si unde va rula varianta scurta, nu stiu. Or sa ruleze amandoua pentru ca am inteles ca sunt si cinematografe care pana la urma au acceptat sa proiecteze si varianta lunga.

O buna bucata de timp ai vrut sa debutezi in lungmetraj cu "Colonia penitenciara" a lui Kafka. Mai ramane in plan?

Constantin Popescu: Da, n-am renuntat si sper sa il fac cat mai curand. Scenariul e gata. Sper ca la viitorul concurs al CNC sa-l depun din nou.

[Pashpix]

Constantin Popescu, despre "Portretul luptătorului": M-am ferit de ideologie în acest film

BUCUREŞTI (MEDIAFAX) - Regizorul Constantin Popescu a declarat, miercuri, despre "Portretul luptătorului la tinereţe" - ce intră în cinematografele româneşti vineri - că acesta este un film în care, deşi este vorba despre un personaj istoric, Ion Gavrilă Ogoranu, a încercat să se ferească de ideologie.

Constantin Popescu s-a referit şi la criticile care i s-au adus, inclusiv la premiera mondială a filmului, la Festivalul de la Berlin, referitoare la faptul că Ogoranu era cunoscut şi ca simpatizant al legionarilor, nu doar ca luptător anticomunist.

"Cred că aş fi fost un mincinos dacă nu aş fi vorbit despre aceste lucruri", a spus Popescu, declarându-se deschis la o eventuală dezbatere în acest sens. "Nu sunt nici eu convins că am înţeles ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Nu sunt un istoric, sunt un regizor", a adăugat acesta, subliniind că a vrut să arate "nişte tineri care au luat nişte decizii". Regizorul a spus că nu a fost preocupat în mod special de lungimea filmului, care, la Berlin, a avut o proiecţie de trei ore, iar în versiunea pentru marile ecrane româneşti are o durată de peste două ore. "Cred că o jumătate de oră în plus pentru nişte oameni care au dat dovadă de demnitate nu e un efort prea mare pe care să îl ceri spectatorului", a spus Popescu.

Constantin Diţă, care joacă rolul lui Ogoranu, a spus că l-a uimit cum "cineva atât de tânăr" putea să fie atât de structurat. Cu motto-ul "În anii '50, în România, nişte bărbaţi luptau să ţină în viaţă speranţa", filmul lui Constantin Popescu aduce în prim-plan personaje prea rar văzute în cinematografia românească nouă: bărbaţii-luptători, care sunt gata să moară pentru un ideal. Portretul lui Ogoranu este destul de puţin structural, memorabili rămânând torţionarii din închisorile comuniste, jucaţi de Mihai Constantin şi Răzvan Vasilescu.

Filmul "Portretul luptătorului la tinereţe", de Constantin Popescu, va avea premiera de gală la Cinema Studio din Capitală, joi, urmând ca a doua zi să intre în cinematografele din ţară. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată ulterior şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea şi Baia Mare.

Filmul "Portretul luptătorului la tinereţe" a fost prezentat în premieră mondială la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Berlin, în secţiunea Forum. Filmul a stârnit controverse la Berlinală, Institutul "Elie Wiesel" trimiţând reprezentanţilor evenimentului o scrisoare de protest faţă de faptul că personajul principal din "Portretul luptătorului la tinereţe" este inspirat de un legionar. Organizatorii festivalului au considerat că pelicula poate rula în continuare, declarând că aceasta are valoare educativă.

Filmul a obţinut, totodată, premiul publicului şi premiul pentru imagine (acordat operatorului Liviu Marghidan), la Festivalul B-EST.

Unul dintre cele mai ambiţioase filme realizate în ultimii ani în România, în termeni de subiect şi de producţie, "Portretul luptătorului la tinereţe" este primul episod dintr-o trilogie care se numeşte "Aproape linişte" şi care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.

Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână. Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult de 1.000 de grupări de "partizani" anticomunişti au fost înregistrate în dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte, între 1947 şi 1960.

Una dintre cele mai longevive grupări de acest gen a fost cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Scenariul semnat de Constantin Popescu este o adaptare după poveştile adevărate relatate în cărţile de memoralistică sau preluate din arhivele Securităţii, care a mobilizat o armată de oameni în încercarea de a anihila mişcarea.

Distribuţia reuneşte actori precum Constantin Diţă (în rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu), Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean, Alin Mihalache, Radu Iacoban, Şerban Gomoi, Paul Ipate, Andrei Mateiu, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Mihai Bica, Nicodim Ungureanu.

Înainte de a-şi regiza lungmetrajul de debut, Constantin Popescu a fost asistent de regie/ producţie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie şi regizor secund al lui Francis Ford Coppola, la "Tinereţe fără tinereţe". Primul său scurtmetraj, "Apartamentul" (2004), a fost distins cu marele premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia. Au urmat "Canton", "Drezina" şi "Apă", toate selecţionate în festivaluri internaţionale şi premiate. Constantin Popescu este şi unul dintre regizorii filmului-omnibus "Amintiri din Epoca de Aur". Cel de-al doilea lungmetraj al său, "Principii de viaţă", a avut premiera în această toamnă la Festivalul de la San Sebastian.

"Portretul luptătorului la tinereţe" este produs de Filmex Film România, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al HBO România. Pelicula este distribuită în România de Voodoo Films.

[myram]

„Perioada respectivă e delicată, grupul a avut un parcurs delicat, ciudat, e destul de dificil de comentat. Eu m-am ferit de ideologie în filmul ăsta, m-au interesat nişte tineri şi deciziile pe care le-au luat, că au fost bune sau proaste. Cred că am făcut un film onest, în care am vorbit despre momentele pe care le consider eu importante. Nu ascund faptul că din grupurile respective făceau parte şi simpatizanţi sau membrii ai mişcării legionare. Cineva îmi sugera că n-ar trebui să vorbesc despre lucrurile acestea, dimpotrivă, eu cred că dacă vrem să începem un dialog despre perioada aceea, ar trebui să vorbim şi despre asta. Cred că aş fi fost mincinos dacă aş fi omis aspectul acesta. Abordarea mea mi se pare decentă şi onestă şi nu înţeleg acuzaţiile despre care bănuiesc că ştiţi" - Constantin Popescu

http://filmreporter.ro/constantin-po...in-filmul-asta

[Pitbull]

Da, este exact declaratia lui de azi, de la conferinta de presä. De fapt, recunosc în articol toate afirmatiile lui, redate textual - e clar cä Florentina Ciuverca a folosit, pentru fidelitate, reportofonul.
Altminteri, chestia aia fäcutä de C.M.C.A. e o porcärie cât toate zilele:

Premiera la cinema a filmului "Portretul luptătorului de tinereţe", o cronică a luptelor de gherilă pe care grupul de partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu le-a purtat timp de câţiva ani în Munţii Făgăraş, e însoţită – în mod previzibil, după preambulul de la Berlin – de un protest al Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România (MCA).

Organizaţia face apel la organizatorii festivalurilor internaţionale să evite selecţia unui film care „recolorează trecutul sângeros şi diseminează un naţionalism exaltat” şi prezintă „distorsionat” evenimentele din Al Doilea Război Mondial şi oamenii care, în timpul războiului, „au făcut parte dintr-o grupare politică violentă şi dintr-un grup paramilitar care a comis crime împotriva României, românilor, evreilor şi nu numai”, potrivit unui comunicat.

Ca răspuns la acuzaţii, regizorul Constantin Popescu a declarat astăzi, la conferinţa de presă a filmului, că abordarea sa este „decentă şi onestă”.

...si urmeazä fragmentul citat de tine.

[Angel2010]

Personajul principal al acestui film este inspirat din figura reala a legionarului Gavrila Ogoranu, ceea ce a starnit indignarea evreilor de la Institutul "Elie Wiesel" care se ocupa cu denuntarea atrocitatilor holocaustului, si care au vrut sa boicoteze difuzarea filmului

[Pitbull]

Personajul principal al acestui film este eroul Ioan Gavrilä-Ogoranu, fost legionar în tinerete, pe care am avut marea onoare de a-l cunoaste personal, în 1991, la A.F.D.P.R., filiala Alba Iulia, si de care-mi amintesc cu simpatie, afectiune si adânc respect. Fie-i amintirea binecuvântatä!
Rusine sä le fie celor care încearcä sä atace difuzarea acestui film de o înaltä tinutä moralä si patrioticä, numai în numele unor porniri fanatice si al unor interese meschine.

[Pashpix]

Popescu: "Partizanii erau ca nişte animale hăituite"
EVENIMENTUL ZILEI

Regizorul a vorbit pentru "Evenimentul Zilei" despre dificultăţile logistice pe care i le-a pus debutul său în lungmetraj, despre cum şi-a realizat documentarea şi despre cum filmele din trilogia sa vor deveni din ce în ce mai urâte.

Lungmetrajul "Portretul luptătorului la tinereţe", de Constantin Popescu, are premiera pe 18 noiembrie. Distribuţia reuneşte actori precum Constantin Diţă (în rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu), Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu, Bogdan Dumitrescu, Alexandru Potocean ("The Way Back"), Alin Mihalache, Radu Iacoban, Şerban Gomoi, Paul Ipate ("Hârtia va fi albastră"), Dorian Boguţă ("Francesca"), Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Teodor Corban, Mimi Brănescu, şi Nicodim Ungureanu.



"Portretul luptătorului la tinereţe" va fi lansat simultan în Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Bacău, urmând a fi proiectat ulterior la Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea şi alte oraşe. Pelicula are parte de proiecţii de gală - în prezenţa regizorului şi a echipei - pe 18 noiembrie, la Cinema Studio din Bucureşti, pe 19 noiembrie la Cinema Victoria din Cluj şi pe 23 noiembrie la Făgăraş.

Evenimentul zilei: De ce ai început trilogia cu un film despre grupul de partizani condus de Ion Gavrilǎ Ogoranu?
Constantin Popescu: Aş vrea ca urmǎtorul sǎ fie despre Elisabeta Rizea, iar povestea fraţilor Toma şi Petre Arnǎuţoiu, ultima parte. S-a nimerit ca povestea grupului Ogoranu sǎ fie cea mai completǎ dintre toate, în fişele mele de lucru, atunci când m-am apucat sǎ lucrez la scenariu. Şi apoi, pentru cǎ scenariul inspirat de grupul acesta era cel mai aproape de faza finalǎ, am început cu el. N-a existat alt motiv special. Am început sǎ citesc despre Ogoranu, mǎ tot întâlneam cu materiale despre povestea grupului sǎu şi atunci am decis sǎ nu mǎ împrǎştii în şapte scenarii şi sǎ scriu trei poveşti deodatǎ, am zis s-o termin pe asta prima.

De ce ţi-ai început filmul cu o structurǎ tripartitǎ şi apoi ai abandonat-o?
Pentru cǎ senzaţia mea a fost cǎ o sǎ fie interesant aşa o vreme, dar nu am crezut cǎ va ţine spectatorul interesat chiar timp de trei ore, pe de o parte. Pe de alta, odatǎ ce am spus ce am avut de spus despre Securitate, am abandonat-o pentru cǎ am mutat centrul de interes asupra grupului de partizani. Şedinţele încep sǎ se dilueze, sǎ aparǎ din ce în ce mai rar şi sǎ fie din ce în ce mai scurte, iar bucǎţile cu grupul apar din ce în ce mai des şi devin din ce în ce mai lungi. Nu ştiu dacǎ a fost o decizie bunǎ, la momentul respectiv, cel puţin pe hârtie, aşa a pǎrut.

Şedinţele şi realitatea

De ce ai inclus în "Portretul luptǎtorului la tinereţe" doar episoadele care apar în ambele versiuni: şi în cea a lui Ogoranu, şi în materialele de arhivǎ ale Securitǎţii?
Pentru că unde am reuşit să confrunt variantele am constatat că se contura o imagine mai clară despre evenimente. Dar nu am făcut asta în privinţa tuturor secvenţelor. Şi mi s-a pǎrut interesant. De ce? Pentru cǎ, revenind cu discuţia la şedinţele respective, gǎsesc acele discursuri absurde, îngrozitoare. Sunt convins cǎ tot ce se spunea în şedinţele respective se spunea totuşi cu o oarecare reţinere.

Pentru cǎ ştiau cǎ cineva stenodactilografia tot ce spun ei. Cine avea să ştie când şi dacă cineva urma să le folosească împotriva lor, mă gândesc că le trecea prin minte. Şi atunci ce se întâmpla în realitate n-avea nici o legǎturǎ cu ce discutau ei în şedinţe. Poate cǎ sunt adevǎrate doar referirile la chestiuni strict administrative, care vor apǎrea în a doua şi a treia parte a trilogiei. Adicǎ: se plângeau cǎ n-aveau benzinǎ, sare sau mǎturi cu care sǎ mǎture în unitǎţile de miliţie. Nişte banalităţi, dar astea îmi închipui că erau adevǎrate.

În rest, nu cred că aveau nici o legǎturǎ cu realitatea. De exemplu, într-o şedinţǎ nu se spunea niciodatǎ "Îl luaţi pe cutare şi îl omorâţi". Se spunea "Daţi cu el de pǎmânt", asta însemnând cǎ trebuia sǎ îl omoare pe respectivul. De foarte multe ori, cel care conducea şedinţa – am întâlnit asta în câteva stenograme – spunea aşa: "Trebuie sǎ faceţi douǎ procese verbale. Unul, cu ce s-a întâmplat de fapt, adicǎ «L-am luat pe cutare la patru dimineaţa, l-am dus la capǎtul satului şi l-am împuşcat în cap». Raportul respectiv trebuie sǎ ajungǎ la mine", spunea cel care conducea şedinţa. "Pe urmǎ, faceţi alt proces verbal, care trebuie sǎ ajungǎ mai sus. În ăsta spuneţi aşa: «L-am ridicat pe numitul... pentru interogatoriu.

În drum cǎtre postul de miliţie a încercat sǎ evadeze. Atunci am fost nevoiţi sǎ tragem câteva focuri de avertisment şi, în cele din urmǎ, deşi am încercat doar sǎ-l rǎnim, numitul... a murit». Aveţi foarte mare grijǎ cǎ începeţi sǎ încurcaţi procesele verbale. Mie mi l-aţi trimis pe cel fals, şi pe cel adevǎrat, la ministru. Fiţi şi voi puţin mai atenţi!", avertiza cel care conducea şedinţa. Mi se pare cǎ era o bramburealǎ ridicolǎ şi sinistrǎ, în multe cazuri. Aceşti indivizi erau cei care ne conduceau la vremea respectivǎ. Am încercat sǎ fac o paralelǎ între cei care ne conduceau şi cei care li se opuneau, între comunişti şi partizani. Mi se pǎrea cǎ acest gen de juxtapunere e corectǎ şi cǎ va funcţiona stilistic, vizual şi narativ. Asta cred în continuare.

Trebuia sǎ filmez mai multe şedinţe şi acest paralelism trebuia sǎ dureze mai mult în film, dar din raţiuni de producţie am fost nevoit sǎ renunţ la unele dintre ele. Am crezut cǎ va fi suficient. Diluarea, pe care eu o vedeam mai lentǎ, adicǎ dispariţia şedinţelor şi îndesirea secvenţelor cu partizani, trebuia sǎ se facǎ puţin mai gradat. Nu mǎ deranjeazǎ foarte tare...

Bǎnuiesc cǎ nu, din cauza ponderii din ce în ce mai mari pe care o au confruntǎrile dintre partizani şi comunişti.
Asta m-a interesat, de fapt. Eu am început cu mai multǎ Securitate, încet-încet însă nu m-a mai interesat atât de mult şi m-am concentrat asupra partizanilor. A fost o sucire a punctului de interes.

Distribuţie şi provocare

De ce ai mizat pe actori care au foarte multǎ experienţǎ pentru rolurile securiştilor şi comuniştilor şi pe un actor care e la primul rol principal în lungmetraj pentru Ogoranu?
Mi s-a pǎrut o provocare şi pentru Costi Diţǎ, şi pentru mine ca regizor. Bǎnuiesc cǎ orice regizor are o dozǎ de orgoliu, crede cǎ poate sǎ facǎ orice din orice actor. Mi s-a pǎrut - şi cred asta în continuare - cǎ Diţǎ e un actor foarte interesant, versatil... Pot sǎ continui lista cu multe adjective. E un tip profesionist. L-am descoperit la Cornel Porumboiu, în filmul "Visul lui Liviu", mi-a plǎcut foarte mult ce a fǎcut acolo, am insistat sǎ îl cunosc şi m-a frapat în primul rând asemǎnarea fizicǎ cu Gavrilǎ Ogoranu.

Existǎ una – douǎ fotografii cu el tânǎr, au şi fost publicate. Costi Diţǎ era dispus sǎ facǎ un rol dificil, avea chef, vârsta potrivitǎ... N-am vrut sǎ ratez ocazia. Cât despre actorii cu mai multă experienţă în cinema, i-am folosit în primul rând pentru că aveau şi ei vârsta potrivită pentru rolurile acelea. Şi pentru că, în afară de cei din grupul de partizani, nu mi-am propus neapărat să lucrez numai cu actori tineri. Aveam nevoie de actori de toate vârstele.

Cât de greu ţi-a fost sǎ controlezi o distribuţie atât de mare (130 de actori şi 400 de figuranţi) cu o echipǎ relativ micǎ (40 de persoane)?
Foarte greu! (Râde). N-a fost neapărat o echipă mică, ci una puţin numeroasă pentru sarcina la care ne-am înhămat. Sau ar trebui să spun mică, dar inimoasă. E dificil, sunt multe personalitǎţi... Na, uneori ies scântei când se adunǎ... Dar cred cǎ am fǎcut filmul la momentul potrivit, cel puţin din punctul lor de vedere. Mǎ refer la actorii din rolurile principale, membrii grupului Ogoranu. Aveau chef sǎ joace, m-au ajutat foarte mult, sunt nişte oameni extrem de disciplinaţi.

N-au comentat în ciuda faptului cǎ n-au fost cele mai simpatice condiţii la filmare. Au avut un program foarte dificil, mulţi dintre ei aveau spectacole prin ţarǎ, trebuiau sǎ schimbe avion, tren, maşinǎ la ore imposibile. Uneori nu dormeau, veneau direct dupǎ spectacol, fǎceau baie, mâncau ceva, se schimbau şi plecau direct la filmare. Dupǎ filmare, din nou direct la spectacol. Nu sunt mulţi actori dispuşi sǎ facǎ astfel de sacrificii azi în România. Nu pot sǎ-i condamn, îi înţeleg. Dar, mǎ rog, am fost o micǎ familie fericitǎ.

Nu una mare?
Da, distribuţia e mare, dar au existat puţine secvenţe la care am avut multǎ lume. Am filmat cu ei pe bucǎţele. Dacǎ stai sǎ faci lista cu actorii pe care i-am folosit în film, sunt mulţi. A fost mai mult o problemǎ de logisticǎ şi de producţie. Programul a fost cel mai dificil la filmul ǎsta.

Un traseu greu de refăcut

Câte zile de filmare aţi avut?
În jur de 70, întinse pe durata unui an. Din mai pânǎ în iulie 2008, apoi în iarna lui 2008, începând de pe 9 decembrie, apoi în februarie şi aprilie 2009. E foarte greu sǎ faci programul pentru 20 de actori, sǎ îi gǎseşti pe toţi liberi, sǎ identifici ziua în care nici unul nu are nici un spectacol sau nici o reclamǎ de filmat sau nici o emisiune şi poate sǎ filmeze. De acum va fi din ce în ce mai greu pentru ei, sunt implicaţi în multe proiecte, unii deja au copii. La vremea respectivǎ încǎ puteau sǎ plece oricând le dǎdeam un telefon.

Când ai început sǎ scrii scenariul, cum ai selectat episoadele?
Atunci când am început sǎ citesc, mi-am fǎcut fişe concomitent, cum spuneam, ca sǎ potrivesc datele şi sǎ refac traseul grupului de la 1 mai 1949, când Gavrilǎ Ogoranu menţioneazǎ cǎ au plecat. S-au retras în munţi, cu perne, corturi, ca într-o micǎ excursie, au luat mult prea multe lucruri cu ei. Am încercat sǎ refac traseul pe zile, sǎptǎmâni, luni, ani.

Dupǎ care am pǎstrat momentele care m-au impresionat cel mai mult, despre care am crezut cǎ au o importanţǎ în existenţa şi economia grupului. M-a interesat foarte mult, pe cât era posibil vizual, sǎ pǎstrez în film momentele în care au murit. Dacǎ majoritatea partizanilor din România, nu doar cei din grupul Ogoranu, au murit în condiţii mizerabile, dar demne, aceste momente meritǎ vǎzute. Mi se pare cǎ ne-au dat o lecţie. O lecţie despre cum se face, despre cum sǎ crezi în ceva.

Lecţia e punctatǎ, fatalmente şi în mod fundamental, prin moartea fiecǎruia dintre ei. Acelea au fost momentele care m-au interesat cel mai mult. Am vrut sǎ rǎmânǎ. Aşa se face când crezi în ceva, mergi pânǎ la capǎt. Nu eu dau lecţia asta, sǎ nu fiu înţeles greşit, ci ei, şi ne-au dat-o nouǎ tuturor. Conteazǎ, în contextul lipsei de demnitate despre care am tot vorbit în decursul ultimelor luni, când filmul a început sǎ circule prin festivaluri, astfel de exemple. Pentru cǎ altfel... Sunt sublime dar lipsesc cu desǎvârşire.

Divorţ de ochii lumii

Apare în film şi faptul cǎ nici unul dintre ei nu cedeazǎ în ciuda presiunilor – frumos spus – la care erau supuse familiile lor...
În multe cazuri, cei care erau plecaţi se întorceau acasǎ şi se certau cu soţia aşa, de faţadǎ, ca sǎ îi audǎ vecinii, ca sǎ aibǎ soţia motiv sǎ cearǎ divorţ, în încercarea de a-şi ajuta familia. În sensul cǎ iatǎ, noi nu mai avem legǎturi cu respectivul. Nu prea ţinea şmecheria, securiştii nu erau chiar aşa de nepregǎtiţi.Familiile erau arestate, interogate, bǎtute. Mi-e foarte greu sǎ înţeleg deciziile partizanilor.

Am decis sǎ fac acest film dupǎ ce am citit povestea lui Titus Jubleanu. A fugit cu soţia, Marioara, şi cu fiul, Constantin, au fǎcut iniţial parte din grupul fraţilor Arnǎuţoiu. Au fost prinşi de Securitate. Soţia a fost împuşcatǎ în timp ce îşi ajuta copilul sǎ fugǎ. El a scǎpat. Titus a fost arestat, obligat sǎ îi sape mormântul soţiei, s-o îngroape. Dupǎ, în timpul anchetei, i-au fost smulse unghiile de la picioare, mâini şi toţi dinţii din gurǎ cu un cleşte de cuie. Iar omul nu a scos un cuvânt.

Nu şi-a trǎdat prietenii sau copilul şi a murit dupǎ câteva zile. Ei bine, asta m-a impresionat foarte mult. Nu ştiu dacǎ, pus într-o situaţie asemǎnǎtoare, aş fi putut face asta. Nu ştiu câtǎ stofǎ am sau n-am de erou. Şi sper să nu fiu nevoit să aflu. Nu în condiţiile astea, cel puţin. Dar m-au impresionat oamenii ǎştia care au murit demn şi care nici morminte n-au, mulţi dintre ei. Nu se ştie unde sunt îngropaţi, cine i-a îngropat, când... Mi se pare cǎ trebuie spuse aceste poveşti. Dacǎ nu de mine, atunci de cǎtre alţii.

Ai inclus şi o scenǎ de torturǎ cu benzinǎ.
Chiar s-a întâmplat. Mult mai urât şi mai agresiv decât am filmat-o noi. Cele trei filme, cum le vǎd eu acum, vor fi din ce în ce mai dure, mai greu de privit. Sau asta este intenţia mea acum, cel puţin.. Îmi place, oarecum, cǎ în urma vizionǎrii "Portretului luptǎtorului la tinereţe" nu ieşi neapărat şocat din salǎ. E un film cu accente poetice, pe alocuri delicat, pe alocuri agresiv, pe alocuri lung. Am fost acuzat că prezint în film o imagine romantică şi falsă a celei perioade. Nu mi se pare. Doar pentru că am ales să nu pedalez excesiv pe panta ideologiei sau pentru că filmul nu e suficient de agresiv, nu înţeleg exact...

Nu cred că partizanii erau nişte fiare cu colţi, înarmaţi până în dinţi, muţi şi limitaţi, gata să omoare pe oricine le ieşea în cale. Faptul că am ales să vorbesc în primul rând despre momente obişnuite din existenţa lor zilnică nu califică filmul drept nesincer. Am ales să vorbesc despre întâmplări inspirate din realitatea cu care am luat contact din cărţile pe care le-am citit despre perioada respectivă, care mi s-au părut mie semnificative. Aşa cum am mai spus-o, sunt un regizor, nu un istoric. Am fost întrebat şi de ce e aşa de lung. Nu cred cǎ a jumǎtate de orǎ în plus deranjeazǎ atât la un film despre memoria unor oameni care au trǎit cum au trǎit şi au murit cum au murit.

Filmul despre Elisabeta Rizea va fi poate şi mai greu de urmǎrit. Asta vreau azi şi sper sǎ îmi duc intenţia pânǎ la final. Vei ieşi din salǎ cu un sentiment de greaţǎ. Vreau sǎ te uiţi greu la film. Aş vrea sǎ refac nişte secvenţe de torturǎ aşa cum au fost ele în realitate. Adicǎ sinistre. Vreau sǎ încerc sǎ înţeleg eu în primul rând cum a putut sǎ suporte tortura o femeie timp de atâţia ani şi sǎ nu cedeze niciodatǎ. Ameninţatǎ cu moartea, bǎtutǎ, în comǎ. Singurătatea momentelor de izolator, clipele cumplite prin care trebuie că a trecut.

Iar ultima parte va fi poate cea mai neagrǎ. O poveste mai mult decât tristǎ, care scoate în evidenţǎ lucrul despre care vorbea şi Ogoranu şi despre care vorbesc aproape toţi cei care şi-au scris memoriile despre perioada respectivǎ: trǎdarea. Asta e tema care va guverna ultimul lungmetraj dintre cele trei pe care intenţionez sa le regizez pe tema asta. Scenariul despre fenomenul Piteşti la care lucrez face parte, însă, dintr-o discuţie mai lungă, pe care o s-o purtăm, poate, altădată.

Cronica unui final dezastruos

La memoriile lui Ogoranu trǎdarea te-a frapat cel mai puternic?
Destul de puternic, da. M-a uimit, ascultându-i interviurile şi citindu-i volumele, are vreo şapte, cred, acribia cu care a încercat sǎ gǎseascǎ numele celor care l-au trǎdat. Îmi închipui cǎ a devenit o obsesie. Atâţia ani stai sǎ te gândeşti în ziua cutare sau în sǎptǎmâna cutare, cine m-o fi trǎdat? Când a murit prietenul meu cutare, cine ne-a trǎdat? În multe cazuri a reuşit sǎ gǎseascǎ numele, în alte cazuri, nu. A avut doar bǎnuieli pânǎ la moarte. Cred cǎ e oribil sǎ trǎieşti aşa, fǎrǎ sǎ ai încredere în nimeni. Mǎ rog, cu excepţia camarazilor tǎi.

Pe care îi pierdea pe rând...
Da. Şi, el n-a spus asta niciodatǎ, e doar o speculaţie de-a mea, cred cǎ uneori poate şi în privinţa camarazilor a avut dubii. Sǎ nu ştii dacǎ sǎ rǎspunzi când îţi dǎ cineva "Bunǎ ziua!", dacǎ te întreabǎ cineva ceva, trebuie sǎ fie sinistru. Pe undeva mi se pare firesc. Cauţi în permanenţă un sprijin, un reper, un sfat. Îmi închipui că singurătatea şi disperarea te aduc, de multe ori, în pragul nebuniei. Cred că încerci sentimente stranii, debusolante, aproape paranoice. Ştiu însă că de la un moment dat începuseră să privească senin moartea, acceptaseră, cumva, fără teamă, ideea unui final dezastruos. Şi cred că au devenit mai lucizi, cu timpul. Lucrurile au devenit mai simple în ochii lor. Trebuia să supravieţuiască.

Câţi trǎdǎtori a identificat Ogoranu?
Nu ştiu cifra exactǎ, n-am reţinut-o niciodatǎ. M-a interesat faptul cǎ nişte tineri au luat decizia sǎ plece pentru cǎ familiile lor erau arestate şi pe ei îi pǎştea aceeaşi soartǎ şi transformarea la care s-au supus ei timp de şapte-opt ani, cei care au rezistat atât. Nici pânǎ acum nu înţeleg pe deplin cum au putut sǎ stea într-o gaurǎ în pǎmânt şi sǎ nu aibǎ ce mânca, sǎ le fie frig şi sǎ stea aşa cu sǎptǎmânile, cu lunile.

Anatomia trădării

Cum îţi explici cǎ grupul Ogoranu n-a atacat niciodatǎ fǎrǎ sǎ se tragǎ asupra lor?
Au avut discuţii pe aceastǎ temǎ. N-ar fi avut cum şi n-ar fi avut rost. Erau foarte puţini, n-aveau nici o garanţie cǎ le va sǎri în ajutor cineva şi cred cǎ raţionamentul lor a fost just. Aveau legǎturi în sate, dar erau cu oamenii care îi ajutau cu mâncare, cu o pǎturǎ, cu o hainǎ, un ciocan, nişte sfoarǎ, lucruri de bazǎ, pentru minima rezistenţǎ. N-au făcut-o şi cred cǎ decizia lor a fost corectă, din punctul ăsta de vedere, cǎ de asta au rezistat atât, sǎ ia legǎtura de-adevǎratelea cu forţe implicate politic care sǎ îi fi ajutat.

Au încercat doar în trei ocazii şi s-au lecuit. Mǎ refer la un bilet pe care l-au trimis o datǎ printr-un preot catolic parcă la Legaţia francezǎ de la Bucureşti ca sǎ ajungǎ la americani (mărturisesc că fără fişele mele în faţă e posibil ca detaliile de acest fel să nu fie conforme cu ceea ce am citit, dar s-au adunat atâtea în mintea mea de-a lungul ultimilor trei-patru ani încât cer puţină îngăduinţă). Au cerut ajutoare şi au specificat în ce zi, la ce orǎ şi unde se vor afla. Într-adevǎr, Ogoranu menţioneazǎ un avion care a venit la data, ora şi locul stabilite, şi care a încercat sǎ le paraşuteze ceva, dar ei nu s-au putut apropia de locul respectiv pentru cǎ era plin de armatǎ. Cineva îi trǎdase, deci.

Dacǎ şi un om în care aveau multǎ încredere i-a dezamǎgit... Toate cele trei încercǎri au eşuat similar, din cauzǎ cǎ au fost trǎdaţi. Parcă trei încercări au fost, sper să nu mă înşel. A fost una dintre durerile cele mai puternice ale lui Ogoranu. Menţioneazǎ frecvent acest lucru şi afirmǎ cǎ în unele cazuri, ca atunci când luau legǎtura cu cineva şi persoana respectivǎ şi familia ei erau arestate şi bǎtute, putea înţelege o decizie de genul "nu vǎ mai ajut" sau "am fost nevoit sǎ vǎ trǎdez" şi nu îi condamnǎ pe acei oameni pentru cǎ, dupǎ cum a şi spus, putea înţelege cum e sǎ fii bǎtut la tǎlpi o lunǎ.

Dar când oamenii nu au fost nici mǎcar ameninţaţi, dar obţineau oarece câştiguri materiale (pentru cǎ Securitatea plǎtea de multe ori turnǎtorii, într-un fel sau altul)... Aceste cazuri Ogoranu nu le-a înţeles. Mai ales cǎ menţioneazǎ, într-una dintre cǎrţile lui, cǎ nu le-au fǎcut niciodatǎ vreun rǎu, nu s-au întâlnit şi nici mǎcar nu i-au cunoscut pe oamenii care i-au trǎdat. Adicǎ unii îi vedeau trecând pe la o margine de sat de pildă şi imediat dǎdeau alarma. N-ar fi pierdut nimic dacǎ ar fi tǎcut din gurǎ. Şi totuşi se repezeau la postul de miliţie şi spuneau "i-am vǎzut pe cutare, cutare şi cutare" dacă îi recunoscuseră. De multe ori membrii grupului Ogoranu, deşi în general ocoleau satele, au avut astfel de probleme.

Dar mai aveau touşi nevoie sǎ cearǎ ajutor de la un om de legǎturǎ din sat. Dacǎ erau vǎzuţi, trebuiau sǎ renunţe la planul lor şi sǎ se îndepǎrteze cât mai repede, pentru cǎ într-o orǎ – douǎ, locul urma sǎ fie plin de armatǎ. Cred cǎ e sinistru sǎ trǎieşti cu teama asta permanentǎ. Partizanii erau ca nişte animale hǎituite. La un moment dat, dincolo de ideologie, opinii politice, convingeri şi aşa mai departe, n-a mai fost, cum spuneam, decât o luptǎ pentru supravieţuire.

Asta a asigurat coeziunea grupului?
Da şi nu. Existǎ exemplele unor alte grupuri, tot formate din prieteni, dar care s-au spart la un moment dat. Nu pentru cǎ nu mai erau apropiaţi, ci pentru cǎ au cedat presiunilor sau propunerilor Securitǎţii. De multe ori, Securitatea a încercat sǎ ia legǎtura cu un grup printr-un membru al familiei. Îi trimitea vorbǎ: "Uite, te predai şi îţi lǎsǎm familia în pace. Scapi şi tu. Te anchetǎm un pic, faci puţinǎ puşcǎrie, dar apoi gata".

Mulţi cedau, pentru cǎ dupǎ ce ai mâncat orez, cartofi şi coajǎ de copac fiartǎ timp de un an, uneori asta se întâmplǎ. Pe alţii i-a distrus frica, unii au înnebunit pur şi simplu. De exemplu, un partizan care a făcut parte iniţial din grupul Arnǎuţoiu. Acesta s-a fragmentat la un moment dat. E o poveste mai lungǎ. Pe scurt, unuia dintre membri i s-a propus sǎ renunţe, prin fratele lui. Iniţial nu a trǎdat, dar se pare cǎ în cele din urmǎ a trǎdat. Dar poveştile astea sunt foarte greu de controlat. Lucrurile sunt foarte amestecate. E greu sǎ faci diferenţa între cine spune adevǎrul şi cine nu.

Pe de o parte, există, să zicem, declaraţia celui prins şi anchetat, în care apar anumite formule şi unde se simte limbajul de lemn şi bǎtaia pe care a mâncat-o, cǎ i se dicteazǎ şi cǎ scrie nişte lucruri pentru cǎ a fost maltratat de i-au sǎrit ochii din cap. Pe de altǎ parte, existǎ procesele verbale întocmite de anchetatori, care trag nişte concluzii care trebuie sǎ fie pe placul şefilor, aşa cǎ sunt multe lucruri înflorite acolo. Chiar dacǎ omul nu a spus nimic, tot i se pun nişte vorbe în gurǎ. Pe principiul "L-am prins şi a declarat. Bineînţeles cǎ am scos ceva de la el!". Chiar dacǎ nu era aşa... Trebuia sǎ existe o justificare a acţiunilor întreprinse de Securitate.

Au existat şi unii care n-au îndeplinit norma. Alţi securişti, de teamǎ, îi omorau pe anchetaţi, pe ciobani, de pildă. Se duceau sǎ îi ancheteze şi erau atât de terorizaţi de şefii lor, care voiau rezultate, încât îi bǎteau crunt pe ciobani ca sǎ scoatǎ ceva de la ei şi, dacǎ nu scoteau, îi omorau. Una dintre aceste poveşti am aflat-o de la fiul unui ofiţer de securitate căruia, patul de moarte, i-a mărturisit-o tatăl său. Ajunseserǎ la limita nervilor. Foarte mulţi securişti petreceau luni întregi pe teren, nu-şi vedeau familiile cu lunile, mulţi au divorţat.

Dupǎ 1955 a început sǎ fie îngrozitoare confruntarea. Dacǎ în primii ani plutoanele de militari sau de Securitate se întâlneau în pǎdure din întâmplare cu partizanii şi se evitau, ba chiar le lǎsau bilete pe copaci de tipul "Nu mergeţi acolo, e minat" – s-a întâmplat de cel puţin douǎ ori, pentru cǎ în armatǎ erau şi bǎieţi din satele de la poalele munţilor, cu toate că, în general, tocmai ca să evite astfel de momente, erau trimişi să-şi îndeplinească stagiul militar cât mai departe de casă -, dupǎ 1955, situaţia devine dificilǎ. Nu mai puteai sǎ vii cu explicaţii de genul "nu i-am gǎsit, n-am reuşit". Pentru cǎ obţineai reacţia "Cum de nu i-ai gǎsit? Pǎi nu ţi-am dat un batalion?! Mergi metru cu metru prin pǎdurea aia pânǎ dai de ei. Nu se poate, n-au intrat în pǎmânt, sunt acolo! Arestaţi-i pe cei din sate, scoateţi-le ochii, tǎiaţi-le limba, faceţi ceva!".

Aşa că militarii început sǎ îi atace, confruntările s-au înmulţit – cum îi vedeau, cum începeau sǎ tragǎ. Bǎtǎile pe care le încasau sǎtenii au devenit din ce în ce mai dure, aşa cǎ tot mai mulţi au început sǎ cedeze. Iar ultimii care mai rǎmǎseserǎ în grupul Ogoranu, o povesteşte chiar el, au fost prinşi tot din cauza trǎdǎrii. Nu s-a întâmplat chiar aşa cum am filmat eu momentul, dar asemănător.