"Invictus"

[Judex]

Mai sunt cateva luni bune pana la premiera romaneasca, dar il astept atat de mult incat m-am gandit sa fac un pustiu de bine echipajului cinemagician si sa-i scutesc pe membrii sai de efortul mutarii de topic. Igitur:
http://www.imdb.com/title/tt1057500/

PS
Girafel, mi-ai promis ca vii sa ma vezi la un meci la Arcul de Triumf.

[Chambord]

"How do we inspire ourselves to greatness when nothing less will do?". Aceste vorbe ale lui Nelson Mandela contin esenta filmului Invictus (si prin extrapolare, a intregii cariere de regizor a lui Eastwood). Regizorul isi propune, ca de fiecare data in filmele pe care le face, sa atinga maretia si (as always ) cade la foarte mica distanta de aceasta. Subiectul este foarte ofertant: Nelson Mandela si cum a reusit acesta sa-si uneasca tara dezbinata de rasism in jurul castigarii Campionatului mondial de Rugby in 1995. Aspirand si la un portret cat mai revelator al lui Mandela si la o redare cat mai veridica a contextului social si a campionatului in sine, filmul ramane putin incomplet si nesatisfacator la toate aceste capitole. Este insa fara indoiala totally enjoyable.

nota: 8 / 10 (bun)

[Im.Kino]

Aspirand si la un portret cat mai revelator al lui Mandela si la o redare cat mai veridica a contextului social si a campionatului in sine...

Nu cred ca asta a vrut - ar fi putut face un film biografic atunci, nu? Cheia interpretarii sta in poemul lui Henley. Eastwood (in my humble opinion, unul dintre ultimii mari umanisti ai cinema-ului) a vrut sa dea o pilda apropo de cat de puternic poate fi spiritul uman si de cum isi poate gasi el (spiritul) resurse nebanuite pentru a triumfa againt all odds. Nu e foarte subtil, e adevarat, dar e extrem de eficient.

[Windom]

In Mystic River (Eastwood-ul meu preferat) nu cred ca-si propune neaparat sa atinga maretia. Desigur, exceptia de la regula, probabil cel mai "minimalist" Eastwood, daca se poate spune asa...
Cham, ai vazut deja Invictus?

[Chambord]

Eu zic ca a vrut cu dinadinsul un biopic dar inteligent cum e n-a vrut sa ni-l arunce in fata, sa para ceva "idolatru", concentrat exclusiv pe erou, ci l-a imbracat in forma "omul mic face istoria mare"

[Chambord]

Cham, ai vazut deja Invictus?

Da. In weekend. Evident, nu caracterizez un film si nu-i dau nota daca nu l-as fi vazut

[Im.Kino]

Eu sunt mai incapatanata. Iata de ce nu e film biografic:

http://www.filmsite.org/biopics.html

PS - sa-l vezi si la cinema, ca arata splendid!

[Windom]

Da. In weekend. Evident, nu caracterizez un film si nu-i dau nota daca nu l-as fi vazut

Banuiam ca nu, eram doar surprins ca l-ai vazut atit de repede. Internetul asta face minuni. Sau l-ai vazut pe altundeva?

Im.Kino, unde l-ai vazut tu la cinema?

[Chambord]

Cu siguranta voi merge si la cinema. Un Eastwood e intotdeauna un spectacol to be seen on big screen. Doar ca bolanzii ajtia de distribuitori of of

[marius_em]

Un film insparational despre estenta inspiratiei. Un film, intr-adevar foarte bun, si un omagiu adus lui Mandela. Ca tehnica, nu mi-au placut abudenta de slow-motion-uri, acele scene lungi cum paseaza aia balonul oval... ma rog... as fi vrut sa se fi axat mai putin pe partea de sport, mai mult pe Mandela. Dar e foarte bun si asa. Si educational. Eu chiar nu stiam prea multe despre Africa de Sud, si despre Apartheid. Finalul e stilul Eastwood, all is good.

[Im.Kino]

Vine in martie, nu mai e mult...

@ Windom - la Bucuresti

[Windom]

Vine in martie, nu mai e mult...

@ Windom - la Bucuresti

Ceva vizionare speciala, pentru critica, presa? Ce rang poarta Im.Kino a noastra? Ca vede si stie mai multe decit restul...

[Chambord]

Ce rang poarta Im.Kino a noastra? Ca vede si stie mai multe decit restul...

cred ca e agent KGB

[Gospin]

hmm, am gasit una bucata varianta Blu-Ray, should i take it? Morgan Freeman a fost intotdeauna binevenit

[R_Afc]

Eastwood (in my humble opinion, unul dintre ultimii mari umanisti ai cinema-ului) a vrut sa dea o pilda apropo de cat de puternic poate fi spiritul uman si de cum isi poate gasi el (spiritul) resurse nebanuite pentru a triumfa againt all odds.

Asta cred si eu despre abordarea regizorala a lui Clint, tocmai am vazut "Invictus" si se pliaza perfect, pe tema triumfului spiritului uman. Acest gen de tratare al filmelor, se potriveste foarte bine stilului american, aducandu-i din nou cateva nominalizari.

[Pitbull]

Dacă politică...? Dar dacă rugby...? - "Invictus"
Dacă ficţiune...? Dar dacă realitate...?

Una dintre cele mai ingrate sarcini ale docudramei este aceea de a integra realitatea în criteriile esenţiale ale paradigmei dramaturgice - chiar şi atunci când măcar premisa e structurată corect (condiţie cam sine qua non, ce-i drept, căci ce rost ar avea să faci un film după o situaţie necinematografică - doar ca să imortalizezi pe peliculă un crâmpei de istorie...?) Din fericire, realitatea Africii de Sud de-acum cincisprezece ani se pretează de minune la transpunerea în film - cel puţin la nivel de premise.
În 1989, cu nici zece zile înainte de sfârşitul anului, Românii îşi urmau în sfârşit toţi ceilalţi vecini est-europeni, spulberând într-o incredibilă explozie revoluţionară regimul comunist (U.R.S.S. avea să-i urmeze, prin puciul din august şi consecinţele lui imediate, după mai puţin de un an). S-a spus atunci - la nivel mondial: "Mai urmează să cadă doar apartheidul, şi lumea va fi mai bună!"
Şi, într-adevăr, apartheidul sud-african a fost abolit în nici cinci ani. Principalul militant împotriva lui, Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare în 11 februarie 1990, după douăzeci şi şapte de ani de detenţie, iar în 1994 a câştigat primele alegeri prezidenţiale cu reprezentanţă democratică deplină, devenind cel dintâi preşedinte negru al Republicii Sud-Africane.
Evident, o asemenea victorie putea fi considerată oricum, numai uşoară şi sigură nu. Şeful statului se confrunta cu o opoziţie virulentă din partea tuturor adversarilor săi politici anteriori, în condiţii incomparabil mai crâncene decât se întâmplă de obicei în cazul unui triumf electoral. Majoritatea rasiştilor îl urau, în palatul prezidenţial îl aştepta un corp funcţionăresc alb şi profund sceptic, iar serviciul de pază se confrunta cu nenumărate pericole de atentat - inclusiv din partea unor fracţiuni din forţele speciale ale fostului regim, câtă vreme cu altele era acum nevoit să coexiste colegial!
E inevitabilă, în acest punct, o comparaţie cu ceea ce se întâmplase în România cu câţiva ani în urmă. Revoluţia din 1989, prin datele ei definitorii, reuşise să creeze, fie şi doar ca reacţie unanim-negativă, fermentul unei uriaşe coeziuni naţionale, la nivel popular şi superficial. Un lider devotat şi înţelept ar fi ştiut s-o folosească spre a cuprinde şi aneantiza, măcar parţial, schismele subterane, inevitabile în asemenea împrejurări. Cum bine ştim, căpetenia feseniştilor, Ion Ilici Iliescu, a procedat tocmai la contrariul: a exacerbat conflictele, a inventat şi alimentat adversităţi noi, a dezbinat şi învrăjbit cu deliberare întreaga ţară, pe toate planurile şi la toate nivelurile, pentru a-şi putea îndeplini misiunea de restaurator oneros al comunismului de inspiraţie sovietică, non-ceauşistă.
Ei bine, cel mai concludent exemplu de sens contrar îl oferă Nelson Mandela, care în nu mai mult de un an a reuşit să construiască o incredibilă reconciliere naţională - iar unul dintre mijloacele sale l-a constituit focalizarea interesului tuturor (şi mai ales al negrilor!) în jurul echipei naţionale de rugby Springboks - un adevărat simbol al regimului de apartheid. Sub inspiraţia şi încurajările preşedintelui, Springboks, o echipă până atunci intrată în declin, a reuşit ca în doar un an să devină pe bună dreptate campioană mondială, învingând redutabila naţională a Noii Zeelande în finala de la Johannesburg. Aceasta este povestea din noul film al lui Clint Eastwood.
Cu convingerea că voi stârni din nou reacţiile unor comentatori pe care-i tracasează metoda şi rigoarea analitică, voi reitera didactic datele acestui setup scenaristic, cu atât mai mult cu cât, excepţie făcând tentativele incipiente de la U.N.A.T.C., încă nu avem o şcoală de dramaturgie filmică - şi orice demers pedagogic, cât de pasager, nu poate fi decât util. Aşadar...
Dacă un preşedinte ales democratic are de reconciliat o naţiune profund divizată?
Dar dacă, în acest scop, el recurge la încurajarea echipei naţionale de rugby?
(Vorba personajelor din "Pescuit sportiv" al lui Adrian Sitaru: "Despre asta-i vorba...")
În continuare, povestea din realitate, relatată de John Carlin în romanul său documentar, s-a desfăşurat aproape ca un film - ceea ce nu înseamnă că sarcina lui Anthony Peckham ar fi fost de lepădat. Senaristul are marele merit de a fi selectat şi reaşezat evenimentele într-o structură proprie discursului cinematografic, construită aproape inginereşte. Rezultatul constă într-o povestire pe cât de dinamică şi captivantă, pe atât de semnificativă - şi, dincolo de asta, profund inspiratoare... misiune pe care o preia şi o duce la capăt, în cel mai lăudabil mod, producătorul şi regisorul Clint Eastwood.
Organizat şi precis cum îl ştim, Eastwood îşi bazează concepţia estetică, în primul rând, pe o reconstituire cât mai fidelă a realităţii - decizie legitimă, de vreme ce evenimentele istorice urmărite de el s-au petrecut cu doar cincisprezece ani în urmă. Asistenta personală a lui Mandela, Zelda la Grange, a spus despre decorurile echipei lui James J. Murakami: "Eu cunosc casa asta atât de bine, şi văd că au refăcut-o la perfecţie. Până şi senzaţiile ambientale erau aceleaşi. Iar când l-am auzit pe Morgan Freeman vorbind - în prima clipă n-am văzut cine era - m-am întrebat: «Dar cum a ajuns aici domnul Mandela?»"
Odată rezolvat acest pas, Clint Eastwood s-a bazat pe specularea factorului uman în a construi componenta inspiratoare şi charismatică a filmului. Aşa cum am spus în introducere, Mandela însuşi era un lider "născut, iar nu făcut", genul pe care îl urmezi "de voie, nu de nevoie" (transfer opţional crucial şi extrem de dificil, în condiţiile acelei divizări radicale post-apartheid), iar Morgan Freeman (vezi şi delaraţia de mai sus a Zeldei la Grange) realizează o compoziţie magistrală - nu numai cu ajutorul elementelor discrete de machiaj şi al reconstrucţiei vocale, ci şi prin felul cum îşi foloseşte mobilitatea facială şi corporală. Dar e riscant şi, în fond, neindicat, să-ţi bazezi un întreg film doar pe un singur personaj - fie el şi Mandela în interpretarea lui Freeman - aşa că Eastwood a procedat la elaborarea meticuloasă a reţelei complexe de relaţii interumane propuse de carte şi de scenariu, dezvoltându-le prin mizanscene dramatice şi riguroase, prin mobilarea atentă a spaţiilor cu diverse personaje expresive de plan secund, ca şi prin coordonarea de mare fineţe a jocului actorilor. Relaţia dintre Mandela şi echipa de rugby evoluează gradual, urmărind drumul de la scepticism până la deplina adopţiune afectivă reciprocă - iar în paralel cu acest fir epic urmărim sub-plotul fuziunii dintre membrii gărzii de corp: negrii fideli din start liderului şi foştii subalterni ai inamicilor politici, angajaţi de el atât pentru calităţile lor profesionale, cât şi ca un pas major spre netezirea tuturor asperităţilor. Astfel, regia poartă cu o mână sigură filmul pe panta ascendentă a emoţiei şi empatiei, obţinând necesara convergenţă spre explozia de fericire din final, în jurul victoriei din campionat. Ca atare, stilul vizual al lui Eastwood e sobru şi funcţional, fără elemente spectaculare ieftine - printre altele, i-am fost recunoscător că s-a lipsit de eternele clişee ale antrenamentelor sportive redate în secvenţe ample, cu montaj agresiv şi muzică mobilizatoare, preferând o viziune economică şi detaşată asupra progreselor echipei.
La capitolul neîmpliniri, i-aş reproşa o insuficientă marcare a elementelor antagonice în setup. Ameninţările care planau asupra lui Mandela erau într-adevăr covârşitoare, dar secvenţele introductive le punctează strict prin două-trei vorbe, după care povestea cam uită de ele (cel puţin, până la secvenţa avionului ce survolează stadionul - excelentă, de altminteri!) Nu lipsesc nici câteva glisări spre afişarea cam ostentativă a corectitudinii politice - în special împrietenirea dintre poliţişti şi negrişorul care adună gunoaie, în timpul meciului. Şi, la nivel de ansamblu, aproape toate atitudinile rasiste excesive se rezolvă mult prea lin - de-ajuns o replică, o privire, o strângere de inimă (sau de mână). În sfârşit, freakşii sportului cu balonul oval (printre care, cu respectul cuvenit, nu mă număr), pot enumera diverse inadvertenţe ţinând strict de detaliile tehnicilor atletice şi ale realităţilor istorice.
În rolul lui François Pienaar, căpitanul echipei, Matt Damon izbuteşte la rândul lui o compoziţie interesantă, deşi deloc surprinzătoare - cei doi protagonişti fiind înconjuraţi de o galerie actoricească adecvată, din care alte creaţii notabile nu mai ies în evidenţă. Iar la nivel de dialog, toţi cei implicaţi, de la scriitorul care a consemnat (fidel sau nu) numeroasele replici reale şi vorbe cu tâlc ale lui Mandela, până la interpreţi cu prestaţiile lor, se distinge o alta dintre calităţile principale ale filmului - o adevărată lecţie pentru oricine are de practicat meşteşugul dificil al diplomaţiei în politică (mai ales în cea internă). Aviz amatorilor - ba chiar, îndeosebi, şi profesioniştilor!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2-3 martie, 2010
Bucureşti, România

[marius_em]

Foarte bune, si cronica, si filmul.
Cateva impresii si precizari:
Nu era necesara compararea cu Iliescu, mai ales cand avem in aceeasi functie un personaj actual la fel de antagonic lui Mandela.
In scenele din timpul meciului mi s-a parut ca s-a abuzat de slow-motion-uri. N-am nimic impotriva astora, sunt un efect chiar misto, dar pe final au fost efectiv 10 minute continue, si cand iesi din atmosfera filmului pentru ca incepi sa observi ca un slow-motion tine de 10 minute (cca.), e un minus.
Stie cineva daca faza cu avionul e reala? A fost prea tare.
Filmul, dincolo de lectia de diplomatia, mi s-a parut si un fel de tratat despre esenta inspiratiei, mecanismul ei, puterea exemplului. Morgan a fost genial in rolul lui Mandela, si cred ca ar merita Oscarul pentru cel mai bun actor in rol principal.

Si a mai fost deschis un thread pentru Invictus.
http://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=96287

[Chambord]

In cronica sa din Dilema de azi, Andrei Gorzo subliniaza simplismul liniilor din care este creionat Mandela si din care sunt rezolvate "just like that" conflicte de zeci de ani.

[Federico]

Nu stiu daca e doar din cauza mea sau daca e si ceva obiectiv dar a avut un aer nostalgic care mi-a placut enorm. De o simplitate frumoasa, linistit si linistitor; the ending, a little bit too happy. Morgan Freeman, de nota 10; Damon, oricum numai interesant nu, cred ca e cel mai slab rol in care l-am vazut desi nu e numai vina lui,aproape nici nu are ce juca. Secventa cu avionul a fost cam ieftina - la fel ca si cea cu pustiul si politistii- dar nu atat in sine cat in felul manipulativ in care e construita. La final, mult prea mult rugby aratat, si mai ales filmat minute bune intr-un mod total inexpresiv. E de-a dreptul hilar cum a fost preferat "The Blind Side" pe lista principala a nominalizatilor la Oscar, in dauna filmului de fata.

[Lino]

E plictiseala frate la filmul asta