Joc: ce vă inspiră această melodie?

[dragonfly_drk]

se ştie foarte bine că muzica, în general, inspiră. unii pictori se simt inspiraţi de notele muzicale, care transmit o anumită stare de spirit . la fel şi unii scriitori, scenarişti sau fotografi... în principiu cam toţi cei care fac parte din lumea artei. so, să spunem, asculţi o melodie, iţi place, iţi trezeste anumite sentimente. aşa ca vin cu o idee... eu, spre exemplu când aud o melodie buna, pentru prima dată, îmi vin tot felul de idei. am inspiraţie să scriu... ascult melodia şi îmi schimb starea de spirit brusc (în bine sau în rau)

aşa că, vin cu o propunere, pentru cei care cred, că muzica poate fi intradevăr, sursă de inspiraţie.

cineva postează o melodie, ceilalţi o ascultă şi spun ce le transmite melodia. e preferabil să scrieţi o povestire, sau un mic scenariu, prin care să reiasă sentimentul pe care melodia respectivă îl provoacă.

şi încă ceva... cei care postează melodii, să le posteze cu videoclip... uneori, videoclipul te poate ajuta să ai mai multa inspiraţie, însă în cazul în care melodia nu are aşa ceva, e ok un clip cu imagini reprezentative.


de exemplu:

Evanescence - Hello

şi povestirea:

Soarele sălbatic inunda Piaţa Roşie cu razele sale puternice. Băncile verzi şi uscate, din lemn aproape putrezit, erau pline de puştani, bătrâni, copii. O singură bancă iesea in evidenţă. era retrasă, era decojită, era roşie.
Pe ea, stăteau liniştiţi şi se priveau doi tineri. Ea, cu faţa scăldată de soare, îl privea pe băiat cu fruntea încreţită şi ochii întredeschişi... el, o privea tandru şi îi mângâia rar părul, buzele însângerate şi obrazul vânăt.
Niciun cuvânt, nicio şoaptă... doar ochii, doar ei mai vorbeau.
Băiatul, ţinând mâna fetei într-a lui, se aplecă peste umărul ei şi îi şopti la ureche:
- Te iubesc.
Ea nu răspunse. O lacrimă îi curse pe obrazul ars, acoperit pe jumătate cu păr.
- Totul va fi bine, şopti băiatul din nou.
Fata nimic.
După un minut, aceasta se ridică de pe bancă şi porni agale pe cărarea pietruită din piaţă. Băiatul o privi de departe. Să meargă sau să nu meargă după ea? O văzu cum se îndepărtează, o vazu cum pleacă şi dispare încet. Nu putea suporta... fugi dupa ea şi o intrebă:
- unde pleci?
- Acasă!
- Vin şi eu! exclamă tânărul cu entuziasm.
- de ce sa vii? Nu cred ca ar fi o idee prea bună.
- te rog, răspunse tânărul şi o prinse tandru de mână.
Fata nu se opuse. Porniră cu paşi mărunţi spre casă. Drumul părea pustiu chiar dacă era oră de vârf. Erau tâcuţi. Doar privirile lor se mai intersectau din când în când. La un moment dat, lânga o clădire înaltă, ponosită şi prăfuită, de culoare gălbejie, apoape bolnăvicioasă, un tânăr le făcu celor doi semn cu mâna. Băiatul răspunse la salut şi porni mai departe alături de fată.
- Cine era? Intrebă fata.
- Colegul de cameră.
- Ok!
Mai merseră o vreme când, la un moment dat, peisajul începu să se schimbe. Imaginea clădirilor ponosite, studenţeşti, era înlocuită, treptat de blocuri înalte, proaspăt vopsite în culori plăcute de alb şi oranj. Balcoanele erau din ce în ce mai încăpătoare şi moderne iar împrejurimile verzi, dădeau locului un aer proaspăt, simţindu-se în aer mireasma ierbii proaspăt cosite şi a florilor cu iz puternic şi dulce. În spatele blocurilor, o alee înfăţişa de o parte şi de alta, case înalte. Pe o cutie poştala scria cu litere mari: “str. Bună Ziua nr. 69” fata se opri în faţa porţii. Se întoarse către tânăr şi îi spuse:
- Am ajuns!
Tânărul rămase înmărmurit. Privi casa cu două etaje, de culoare alb-gălbuie, cu balcon uriaş, împresurat de plante căţărătoare cu frunze roşii şi verzi din care ieşea răzleţ, pe alocuri câte o floare de culoare roşie sau galbenă. Poteca spre intrare era pavată cu gresie dură, imitând marmura neagră iar de o parte şi de alta se vedea iarba proaspătă şi îngrijită. Era casa visurilor sale. Apoi, se uită la el. Pantalonii negrii, rupţi la genunchi erau spălăciţi şi ştersi de ploaie şi noroi. Tricoul decolorat pe umeri, de la soare, îi era cu două numere mai mare iar mâinile îi erau aspre din cauza lucrului.
- E frumos, şopti tânărul ca pentru el. Aş putea să intru şi eu puţin?
- Nu, azi nu, răspunse fata sec.
- De ce?
- Aşa!
- Eşti rece. Vreau să îţi văd şi eu camera. Cea în care te refugiezi noapte de noapte. Cea în care ţi-au venit cele mai multe idei şi în care s-a născut dragostea noastră.
- În curând. Promit. Hai, mai vorbim. Eu acum intru.
Fata nu asteptă răspunsul băiatului şi intră în curte. Acesta, cu vocea tremurândă şi faţa tristă, îngână un “pa!” timid. Mai privi o data casa şi porni pe alee înapoi. Pe drum, la un colţ de stradă se opri. Cu lacrimi în ochi scoase portmoneul din buzunar şi îl deschise. Într-un buzunar transparent, se vedea o poză. Doi barbaţi şi o femeie. Bărbatul, la vreo 40 de ani, cu faţa tristă, muncită de vreme şi arsă de soare, îmbrăcat într-un sacou peticit şi murdar, era nebărberit şi cu faţa obosită. Femeia, cam la aceeaşi vârstă, cu riduri pe frunte şi cearcăne la ochi, foarte slabă şi uscată, cu părul rar şi prins într-un elastic uriaş, privea în gol un punct inexistent. Iar bărbatul mai tânăr, la vreo 23 de ani cu părul lung şi creţ, cu haine negre şi murdare, privea în aparat cu un zâmbet şters. Fotografia era veche, îndoită, alb-negru, era pătată pe alocuri şi însemnată de vreme cu o istorie indescifrabilă.

Între timp, fata deschise uşa şi intră în casă. La intrare, un hol imens, înconjurat de camere. Se descălţă şi intră în camera din faţa. Acolo, pe o canapea, o femeie cohetă, îmbrăcată lejer dar cu bun gust, stătea aplecată peste nişte documente. Auzind zgomot işi ridică privirea şi inconjurând camera pe deasupra ochelarilor cu lanţ argintiu, se opri asupra fetei. Ridicând-se liniştită de pe canapea, o întrebă pe fată:
- Este ora nouă. Şcoala s-a terminat la ora 8. Unde ai fost până acum? Trebuia sa fii de mult acasă.
- Am întârziat puţin cu cursul. Iar traficul a fost îngrozitor, răspunse fata cu teamă în glas.
- La fel şi ieri, la fel şi azi. Spune adevărul.
- Dar adevărul îl spun.
- Atunci de ce am auzit că nu ai fost la şcoală de trei zile?
- Am fost… răspunse fata cu jumătate de gură.
Femeia se opri. O măsura pe fată din cap până în picioare apoi remarcă:
- Şi hainele astea, şi machiajul. Ţi-am dat eu voie să te îmbraci aşa?
- Nu, răspunse fata. Dar mă gândeam că deja am 17 ani şi pot decide singură.
- Te gândeai?... te gândeai? Răspunse femeia meditativ, lovind-o pe fată dupa ceafă. La ce să te gândeşti cand…
Discuţia fu întreruptă de o uşă care se deschise încet. În prag apăru un bărbat îmbracat într-un halat gros de mătase.
Între timp, femeia o prinse pe fată de păr şi o lovi cu pumnul în spate. Apoi, o plezni peste faţă cu toată puterea. În acel moment, un fir de sânge subţire răsări din buza fetei. Bărbatul le privi pe cele doua şi apoi întrebă:
- Mariana, unde e tratatul de Speologie primit de la Mirel?
Femeia, fără să işi dezlipească ochii de pe fată, răspunse:
- În biblioteca din dormitorul mare. Pe undeva pe la mijloc.
- Bine, mulţumesc.
Instinctiv, bărbatul închise uşa după el. Femeia continuă, cu o voce calmă, liniştitoare, materă
- La vârsta asta tu gândeşti? Ai doar 17 ani, eşti minoră încă, şi umbli pe străzi ca o nebună. Spune, unde hoinăreşti toată ziua? Şi mai ales, cu cine?
- Nicăieri. Cu nimeni.
- Nu îndrăzni să ma minţi în faţă. Cunosc privirea asta, răspunse femeia scăpând o nouă palmă peste obrazul înroşit de teamă şi ruşine, al fetei.
Jignită şi lovită, fata făcu un pas în spate. Se întoarse şi ieşi din cameră cu lacrimi în ochi. Urcă agale treptele casei şi se opri în camera ei unde primul lucru pe care îl făcu a fost să deschidă computerul de pe birou. Şi apoi messul. Şi apoi o fereastră în care scrise:
- “Salut! Scuze pentru ziua de azi. Nu m-am simţit în apele mele. Aş vrea să ne întâlnim, să iţi spun ceva.”

[dragonfly_drk]

so, el s-a sinucis, la fel si ea.... dar nu reiese motivul. adica, ai reusit sa ma faci curioasa. e ca si cum ai fi scos din context un paragraf dintr-un roman. ceea ce e bine, ca omul sta si se gandeste oare de ce?... oare care e motivul?... desigur, raspunsul nu il vom gasi, din pacate...


sau da?... intr-un viitor fragment?... hai, curaj!!!

[danonino]

so, el s-a sinucis, la fel si ea.... dar nu reiese motivul. adica, ai reusit sa ma faci curioasa. e ca si cum ai fi scos din context un paragraf dintr-un roman. ceea ce e bine, ca omul sta si se gandeste oare de ce?... oare care e motivul?... desigur, raspunsul nu il vom gasi, din pacate...
sau da?... intr-un viitor fragment?... hai, curaj!!!

poate intr-o alta melodie.

[dragonfly_drk]

un viitor fragment*

na, amu e mai cald afara?...
nici nu am observat, sincer. dar o las acolo ca e foarte amuzanta.

[Rapture]

Gomez - Get Miles

Datorita melodiei asteia, am realizat desenul asta

(oh, presupun ca asta nu e chiar ontopic, dar mi-s obosita)

[dragonfly_drk]

nu esti off... chiar daca am spus sa se scrie, doar, acum imi dau seama ca e mai misto sa pui si desene facute de forumisti. asa ne inspiram si din desene.

ia sa vedem, ce va inspira desenul lui Rapture?

[dragonfly_drk]

so, ce imi inspira mie desenul:


Clădirile suspendate pe un fir de aţă portocalie stau cu faţa la soare şi rânjesc. Şoselele crăpate intenţionat de un buldozer invizibil îşi schimbă mereu direcţia, se evaporă, apar prin alte parţi, o iau la stânga în loc de dreapta sau înainte în loc de înapoi. Mingi de foc uriaşe zboară pe cer cu nişte aripi micuţe din fulgi de nea lipiţi cu prenadez. Iar maşinile, maşinile se zvârcolesc tăcute sub o pătura de cenuşă. Se scutură leneşe şi îşi deschid capota înnegrită de soare. Apoi o trântesc cu putere înapoi în locul lor, pentru a repeta scena de câteva ori. Mândre de gestul lor pornesc la drum. Se opresc în faţa garajului, scot cheia din lacătul roz presărat cu buline transparente şi deschid containerul micuţ de 2/2

O maşină galbenă intră înăuntru. Trei oameni agăţaţi de cârlige ruginite, moţăie. Maşina îşi ambalează motorul scoţând un sunet strident. Cei trei oameni tresar. Deschid ochii şi privesc maşina galbenă. Printr-o mişcare bruscă, maşina îşi întinde roata maro spre omul din mijloc. Îl prinde cu una dintre spiţe şi îl aruncă pe capotă. Apoi, ambalează din nou motorul şi porneşte în trombă pe şoselele crăpate intenţionat de un buldozer invizibil care îşi schimbă mereu direcţia, se evaporă, apar prin alte părţi, o iau la stânga în loc de dreapta sau înainte în loc de înapoi.

Ajung la o prăpastie. Maşina îl aruncă pe om în fundul acesteia şi pleacă. De jur împrejur, macaralele negre îşi mişcă ameninţător braţele, înainte şi înapoi, toate în acelaşi timp. Omul le priveşte şi începe să sape, cu mâinile goale în molozul scârbos şi moale. Şi sapă, şi sapă, şi sapă. Până când degetele sale se lovesc de ceva tare. Se îndoaie, se rup, se fac ferfeniţă. Un strigăt ascuţit rupe freamătul macaralelor. Acestea se opresc şi îşi îndreaptă braţele, în vârful cărora se află câte o sferă roşie de sticlă, spre gaura în care se află omul. Îl văd cum strigă disperat. Cu o mână, şi-o ţine pe cealaltă, privind-o. E ruptă. Pe jos, un bulgăre de aur verde. Una din macarale îşi întinde braţul şi îl prinde pe om de păr. Firele se lungesc tot mai mult, până se rup. Apoi, îl prinde de umeri. Aceştia cad sfărâmaţi de puterea braţului. Îl prinde de abdomen, care se sparge lăsând şiroaie de sânge să curgă peste bulgăre, serpentine lungi de maţe să se prelingă pe lângă corp şi organe sfărâmate să cadă bucăţele în gaura în care se afla. Îl prinde de cap şi acesta explodează, împroşcând pereţii cu bucăţi de creier ars.

După o oră, alt om, în aceeaşi gaură, alt om.

Imagine panoramică: un cer verde şi crud, plin de nori sălbatici ce se fugăresc unul pe altul ca pe nişte copii. Pe jos, pe pământ, sute, mii de maşinării hoinăresc cu un scop bine definit. Fiecare are ceva de făcut, fiecare are un rol într-o societate dominată de fiare şi motoare. În stânga oraşului, la periferie, zeci de containere pline ochi cu carne proaspătă. Cu oameni. Pe un drum lăturalnic, sute de oameni merg agale, mânaţi de macarale spre locul cu containerele. În dreapta oraşului, un morman uriaş de fiare vechi, ruginite şi un morman de carne, sânge, maţe şi alte organe. În mijloc, clădiri suspendate pe un fir de aţă portocalie, maşini uriaşe ce se scarpină în mijlocul şoselei, macarale portocalii şi şosele jucăuşe.

[Pitbull]

am realizat desenul asta

Rapturicä, Rapturea,
La desen, zäu, nu esti rea!
Si i-ai inspirat formula
Creativei Libelula.

[dragonfly_drk]

mi se pare foarte cunoscut desenul. ori l-a postat pe forum la desene, ori... seamana prea bine cu Dali...

[Rapture]

mi se pare foarte cunoscut desenul. ori l-a postat pe forum la desene, ori... seamana prea bine cu Dali...

Da, l-am mai postat pe forum. E un desen din perioada mea suprarealista .

[dragonfly_drk]

http://www.youtube.com/watch?v=22aP7WVC5Q0


Mihăiţă, un băieţel de vreo 5 anişori, stă la masa din bucătărie cu o lingură de lemn în mână. Pe gură e mânjit cu gem însă, oricât de dulce ar părea, are lacrimi în ochi. Pe masă, o jumătate de felie de pâine şi o găleată de smântână umplută pe jumătate cu gem. Băieţelul priveşte în spate, cu lacrimi în ochi. În colţul bucătăriei, pe un scăunel, o bătrânică stă tristă crosetând ciorapi pentru vecini. Simţindu-se privită, bătrânica îşi ridică ochii pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, crăpate. Îl priveşte indiferentă pe băiat şi continuă. Văzând că nu e băgat în seamă, băiatul începe să plângă şi mai tare. Femeia nu reacţionează. Doar obrazul i se înroşeşte şi ochii par să devină tulburi. Însă se abţine. Nu spune nimic. Nu îl bagă în seamă. Copilul începe să strige. Scoate nişte cuvinte de nedesluşit iar apoi, brusc, se opreşte.
În camera de zi, un bătrân într-un scaun cu rotile se uită apatic la un televizor vechi. Pe ecranul acestuia siluete intunecate fug libere, in tacere. Parcă nu se vede nimic şi totuşi buzele bătrânului îngână încet fiecare replică în parte. O tuse seacă il opreşte să spună continue. Se opreşte liniştit şi trage adânc aer în piept. Apoi continuă pentru ca peste câteva minute să tuşească din nou. Plânsetele copilului se aud acum şi în sufragerie. Bătrânul, cu ochii aţintiţi spre televizor, îl aude ca prin vis. Pune mâna pe stomac şi se freacă încet. Apoi îşi crispează buzele, înghite în sec şi se luminează din nou la faţă.
În camera cea mică, pe un pat, o fetiţă stă întinsă, acoperită cu o pătură veche, mâncată de molii. Priveşte peretele şi se joacă cu un colţ al păturii. Apoi se întoarce pe partea cealaltă, se răsuceşte, se pune pe spate, pe burtă şi încearcă să adoarmă.
O bătaie în uşa din lemn mâncat de vreme îi trezeşte pe toţi din ameţeală. Bătrâna se ridică greoi de pe scăunel, se îndreaptă de spate şi porneşte şchiopătând spre uşă. O deschide nehotărâtă şi se uită speriată prin crăpătura uşii. Dincolo de ea, o femeie îmbrăcată în haine de calitate, dar colorate strident, foarte machiată şi ţeapănă, mestecând băieţeşte gumă, se uită la bătrână cu ură şi o împinge la o parte. Intră în casă şi se îndreaptă spre băiat. Îl ia de mână şi porneşte spre camera din dos. O trezeşte pe fată şi o ia şi pe ea de mână. Apoi, porneşte spre uşă. Buimăciţi, copii se supun. Bătrîna încearcă să o oprească, însă, ca o furtună, femeia se face disparută.
E noapte. Pe străzile oraşului abia dacă trece câte o maşină iar frigul alungă oamenii în case. Între blocuri, o femeie cu doi copii de mână merge grăbită. Se opreşte în faţa unei scări de bloc şi le spune copiilor:
- Să o aşteptaţi pe mami aici. Într-o oră cobor.
Apoi dispare în scara blocului. Înfriguraţi, copii se înghesuie unul în altul pe trotuar.
Dimineaţa, bătrâna se trezeşte tristă şi se uită la pătuţurile goale. Începe să plângă. Bătrânul, cu un gest reflex, deschide televizorul. În josul ecranului, pe o bandă scrie: “numerele norocoase: 9, 36, 7, 8, 23, 49”.
Femeia se uită la bărbat, bărbatul la femeie. Nu spun nimic. După câteva secunde, într-o sforţare inumană, cei doi se îmbrăţişează. Apoi se uită din nou unul la altul şi cu lacrimi în ochi se săruta pe obraz.
Marcel bate zi de zi străzile oraşului în căutarea unei comori. Unei duble comori. E îmbrăcat la costum, are o maşină bună şi fumează ţigări scumpe. Toate astea, însa nu îl interesează. Nu îl interesează dacă trebuie să intre în noroi până la gât ca să găsească ce caută. Aşa că se plimbă în fiecare zi în căutarea sufletelor pe care le-a pierdut cu câteva luni în urmă. Le caută conştient fiind de necesitatea de a le repune pe picioare, de a le oferi un trai bun, de a le face fericite. Două suflete nevinovate, blestemate să doarmă pe stradă. Suflete pe care acum câteva luni nu le putea ajuta cu nimic. Acum poate dar nu la mai găseşte. Pe zi ce trece simte tot mai mult că e inutil, că ceea ce face nu mai are rost, că totul e o căutare iluzorie, un vis ce nu se va îndeplini niciodată. Şi îi pare rău. E trist. E dezamăgit că nu a reuşit să facă totul mai demult. Înainte ca sufletele lui să dispară. Până intr-o noapte, când printre blocuri descoperă doi copii înfriguraţi, încleştaţi într-o îmbrăţişare strânsă. O rază de speranţă apare pe chipul lui. Simte că nu a căutat degeaba şi că acum se va putea bucura întradevăr de viaţă. Se apropie încet de copii şi îi atinge tandru pe obraz. Sunt reci, sunt nemişcaţi, sunt înţepeniţi şi acoperiţi de o pojghiţă albă, pură, de zăpadă proaspătă. Se aşează în genunchi lângă ei si ii priveşte cu ochii mari, miraţi, umezi. Nu îi vine să creadă. Îndurerat scoate telefonul din buzunar şi formează un număr:
- I-am găsit. Sunt în faţa unui bloc. Reci ca gheaţa.
Închide telefonul cu mâna tremurândă şi începe să plângă în hohote. Lacrimi cad pe trupurile neînsufleţite ale copiilor. Iar visele se evaporă încet spre cer, lăsând în urma lor tristeţe, dezamăgire şi speranţe deşarte.

[dragonfly_drk]

O combinaţie interesantă:
I promise myself

videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=BrRqn...eature=related

everytime

videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=8YzabSdk7ZA&ob=av2e

Două melodii care mie îmi plac foarte mult, au dus la asta:

6 noiembrie 2010. Un amalgam de gânduri inundă mintea Simonei. E dimineaţă. Dimineaţa devreme. O zi mare, o zi importantă. O zi plină de însemnătate. Se ridică uşor din pat, cu inima bătând puternic în piept. Moleşită, se gândeşte la ce va urma. Îi e groază, e speriată, dar ştie că a amânat prea mult momentul. Aşa că, tremurând, îşi aprinde o ţigară. Închide ochii şi reia în minte discuţia. O întoarce pe toate părţile, o răsuceşte, o cizelează. Cu mişcări stângace, tremurânde, scutură scrumul în scrumieră. E abia la jumătate. O stinge uşor, asigurându-se că nu pierde prea mult din ea, apoi, emoţionată, pune mâna pe telefon. Îl deblochează, şi formează un număr. Telefonul sună nervos. După câteva secunde, la capătul firului, o voce de bărbat, răspunde vesel:
- Bună dimineaţa, iubirea mea! Ce faci la ora asta matinală?
Simona închide telefonul. Nu are curaj să răspundă. Vocea lui o umple de sentimente controversate. Inima îi bate puternic iar sângele pulsează cu o viteză ameţitoare în trupul său suav. Se întinde în pat, cu telefonul în mână şi se gândeşte. Închide ochii din nou, trage aer adânc în piept, visează. După câteva secunde, telefonul din mâna ei, începe să sune zgomotos. O melodie veche, tristă, moartă. Simona tresare, deschide ochii şi se uită la ecran. Cu litere mari, negre, se poate descifra: “Bibiloi!”. Răspunde la telefon, dar nu spune nimic. Aşteaptă un semn din partea celaltă, semn, care nu întârzie să apară:
- Puişor dulce, ce e cu tine? De ce nu vorbeşti? Ştiu că tu eşti. De ce mă chinui atât de mult, raza mea de soare?
- Bună dimineaţa, răspunde Simona cu vocea temurândă.
- Ce s-a întâmplat? Vocea ta e atât de gravă…
- Nu… nu s-a întâmplat nimic.
- Şi atunci?
- Atunci, ce? Vroiam doar… vroiam doar să îţi spun ceva.
- Spune, draga mea. Te ascult cu dor şi drag, în aşteptarea clipei când ne vom întâlni.
- Tocmai despre asta vroiam să vorbim.
- Scumpo, scumpo. Sper câ nu ai de gând să mă dezamăgeşti.
- Nu…, nu ştiu. Adică… nu ştiu.
- Puicuţa mea. Spune ce ai pe suflet. Dar te rog, nu mă dezamagi din nou.
- Ca să nu te dezamagesc ar trebui să nu iţi spun.
- Bine, atunci, cu riscul de a fi dezamăgit profund, cu riscul ca inima mea să fie ruptă în două, spune.
- Eşti sigur?
- Da, sunt sigur şi sunt pregătit pentru ce e cel mai rău.
- Ok, atunci îţi spun. Nu mai pot să vin.
- Eram sigur. O nouă lovitură.
Un suspin inundă camera lui. Sunetul se propagă până la Simona, care cu lacrimi în ochi spune:
- Lasă-mă să îţi explic.
- Nu cred că mai e ceva de explicat. Perversitatea ta a ieşit din nou la suprafaţă. Dar te ascult. Sunt curios ce mai e de data asta.
- Păi, ştii că îmi doresc să ajung în Alpi. Uite, azi, s-a ivit ocazia. E visul meu.
- Şi cu visul nostru ce faci? Îl calci în picioare şi îl arunci pe stâncile Alpilor?
- Nu, voi veni la întoarcere. Promit.
- Am mai auzit.
Un nou suspin. Simona se opreşte. Priveşte fix un punct din tavan şi se gândeşte intens. La celălalt fir se aude:
- Nu mai spui nimic?
- Voi veni, răspunde Simona şi închide telefonul.

Maro, alb, gri, negru… o combinaţie de culori de o însemnătate aparte. O poveste în spatele fiecăreia. O poveste uriaşă ce se întinde peste ani, peste suflete, peste Univers. Simona priveşte combinaţia de culori şi zâmbeşte. Zâmbeşte cu nişte ochi mari, uluiţi, fascinaţi de simboluri, de forme, de ceea ce ascund în spatele lor. Timidă, atinge cu mâna roca rece. O mângâie, o priveşte. Apoi, se uită în sus. Cât e ea de mică şi cât e el de mare. Ce onoare să îl mângâie cu tălpile sale, cu mâinile, cu toate particulele corpului său entuziasmat. Ce onoare să facă cunoştinţă cu un astfel de titan. Face un prim pas, apoi al doilea şi tot aşa, remarcând minunăţiile ce i se ivesc în cale, notându-le şi reţinându-le, ajunge sus. Sus, în capătul lumii. Sus, acolo de unde se vede Pământul, acolo de unde, o privelişte superbă se înfăţişează numai pentru ea. Ea, e regina pajiştilor, întinderilor de vegetaţie pe jumatate uscată, a munţilor ce împrejmuiesc peisajul. În gândul său un cuvânt se repetă la nesfârşit: “evrika”. Însă, dintr-o dată, colaps, ceaţă, decădere. Mintea ei e goală pentru o secundă. Apoi, întocmai ca liniştea de dinainte de furtună, aceasta se risipeşte, lăsând loc unor gânduri sumbre să pătrundă. Priveşte în stânga, priveşte în dreapta. Nu e mulţumită. Nu e ce vrea. Cu lacrimi în ochi se întoarce din drum. Coboară, pleacă.

Clădiri imense, reci şi triste zac înşirate de-a lungul unui bulevard sufocat de noxe, de stresuri, de suflete pierdute. Simona se plimbă liniştită, observând noul. Nou pentru ea, vechi pentru suflet. Se opreşte în faţa unui bloc în paragină. Priveşte în sus la el şi scoţând o fotografie din buzunar le compară. Se uită la clâdire, apoi la fotografie. Da, sunt aceleaşi. În fotografie, la o fereastră, se observă un cap de câine. În blocul din faţa sa, însă, doar ferestre prăfuite şi moarte. Emoţionată, dar sigură pe sine, păşeşte spre scară, când uşa se deschide larg, iar din ea iasă doi oameni şi un câine.
Un bărbat elegant, aranjat, vesel, iubitor, ţine de mână o puştoaică. O puştoaică naivă, imatură, pierdută. Simona priveşte cu dezgust şi dezamăgire. Nu îi vine să creadă. Se îndreaptă spre cei doi şi i se adresează bărbatului:
- Nu m-ai aşteptat!
- Ba da, răspunde acesta calm cu un zâmbet fals pe buze. Ochii ii trădau tristeţea, buzele îi tremurau, faţa îi era palidă.
- Cum? Cum m-ai aşteptat?
- Te-am aşteptat atât cât ai meritat.
Dezamăgită, Simona o priveste pe puştoaică. Apoi pe bărbat. Se uită lung la el, apoi se întoarce şi pleacă.

Alegere, vise, dezamăgiri. Acelaşi pat, aceeaşi Simona, aceeaşi ţigară,aceeaşi scrumieră. Doar telefonul lipseşte. Doar el nu mai are ce căuta în ecuaţie. Cu lacrimi în ochi, Simona priveşte un album de fotografii. Vegetaţie, faună, rocă. Le priveşte mândră, dar tristă. Dă paginile agale, se opreşte mult asupra unor fotografii, până când, la sfârşit, zăreşte o fotografie plină de riduri. Iar în ea… în ea… un cap de câine alb, zâmbitor, vesel. Lacrimi uriaşe udă fotografia. Însă aceasta e rece la suferinţele ei. Până şi câinele, care cândva o privea cu drag şi cu iubire, acum se uită în altă parte. Dezamăgită, aruncă albumul în colţul patului şi se înveleşte cu plapuma… aceleaşi lacrimi inundă acum perna, cearceaful, sufletul.

[dragonfly_drk]

ai dat prea multe detalii despre personaj. era misto daca lasai ca toate informatiile despre el sa iasa in evidenta din actiuni si nu din ganduri sau descrieri... insa, faptul ca ai lasat relatarea in aer ii da savoare... foarte frumos. si chiar se potriveste cu melodia. o piesa care mie, una, imi place foarte mult.

de curand am intrat aici si imi parea rau ca nimeni nu a mai scris... si uite ca nu a murit topicul.

poate zilele astea o sa ma las si eu pe val si am sa scriu... numai sa imi vina inspiratia si sa gasesc o melodie pe masura.

[Anna-Maria]

De exemplu, mie melodia Sunday m-a facut sa modific putin fotografia verisoarei mele



Uploaded with ImageShack.us

Sper ca nu am fost off

[dragonfly_drk]

nu, Anna, nu ai fost... dupa cum spuneam mai sus (dar cu alte cuvinte)... muzica poate inspira in foarte multe moduri. Foarte interesanta analogia ta.

[Disciple]

Exercitii din astea am avut eu la examen la scenaristica. Excelenta ideea acestui topic. Am primit o piesa de la Manu Chao, nu mai tin minte exact care, ceva mai saltaret oricum si am scris o povestioara despre un grup de detinuti care evadeaza din inchisoare pentru a merge la semi-finala SUA - Mexic de la Mondialul din 94. Nu stiu daca meciul ala a fost bune, detinutii erau mexicani, in numar de 7 (inspiratia mea cumva de la "IT") si la final erau ucisi dupa o urmarire nebuneasca. Mexic castigasera cu 3 la 0.

[Anna-Maria]

Daca tot v-a placut, m-am inspirat din A beautiful Lie - mai mult mesajul vizual si iata ce a iesit

Si se pare ca se potriveste si pentru refren... Ma gandesc ca reflectia soarelui in apa Jiului este o minciuna sfruntata - nu poate fi atinsa imaginea asta, dar iti aduce soarele mai aproape intr-un fel

[dragonfly_drk]

@Disciple... in subconstient si eu de acolo m-am luat cand am creat topicul... poate din dorinta de a mai lucra lumea, la un mod cat se poate de relaxant, pe forum si nu in Atelier... ma gandeam, vezi Doamne, cu mintea mea de copila de pe atunci ca cine stie, poate se descopera ceva valori pe aici... se pare ca am fost naiva asa ca am lasat si eu totul in paragina ca mi se parea penibil sa postez numai eu si Danonino (iar pe ici pe colo cateva fotografii si picturi razlete de la cei care au cat de cat putin curaj.)... dar as fi curioasa sa iti citesc povestirea. nu cred ca am citit vreodata ceva ce sa fi facut parte dintr-un examen de scenaristica, asa ca, daca o ai, poate esti dragut sa o pui aici.

@Anna... hmmm... am observat inca de la prima postare ca faci niste corelatii uimitoare. Ai potential si e chiar pacat sa il rezumi doar la fotografii... Poate, daca vrei, ai putea sa incerci si sa scrii... si nu e asa de greu precum pare. pur si simplu asculti o melodie, iti limpezesti mintea si lasi mana sa scrie. e un fel de refulare a notelor muzicale care ne inunda cu sentimente. just try it, it's great... si sunt sigura ca tie iti va iesi ceva pe cinste.
lasa-te purtata de cuvinte... si nu trebuie neaparat sa aiba vreo noima ceea ce scrii...

intr-o zi (poate ) am sa postez cateva eseuri scrise in liceu, inspirate din anumite scrieri literare. poate asa va prinde curaj lumea si va realiza ca tot ceea ce e ciudat e si frumos deopotriva.

[LuciaBlueFlower]

Ana Maria imi place piesa si poza ta... chiar si luate impreuna.
Nice topic

[Anna-Maria]

Ana Maria imi place piesa si poza ta... chiar si luate impreuna.
Nice topic

Multumesc, Lucia! Si eu ti-am urmarit fotografiile si chiar imi plac... Ai putea sa incerci si tu, pentru ca eu am facut totul numai cu "ramasitele" din calculator

@Anna... hmmm... am observat inca de la prima postare ca faci niste corelatii uimitoare. Ai potential si e chiar pacat sa il rezumi doar la fotografii... Poate, daca vrei, ai putea sa incerci si sa scrii... si nu e asa de greu precum pare. pur si simplu asculti o melodie, iti limpezesti mintea si lasi mana sa scrie. e un fel de refulare a notelor muzicale care ne inunda cu sentimente. just try it, it's great... si sunt sigura ca tie iti va iesi ceva pe cinste.
lasa-te purtata de cuvinte... si nu trebuie neaparat sa aiba vreo noima ceea ce scrii...

Fly-dragonfly, sa stii ca am vrut sa astern si cateva ganduri pe hartie, dar nu am prea avut timp. Prea am o melodie care ma rascoleste cand o ascult si mereu imi vin in minte cuvinte si fraze pe un anumit subiect, mereu acelasi... Promit ca o sa scriu ceva Si cum promisiunea e publica, adica nu imi promit numai mie, sigur o sa ma tin de cuvant

L.E. Si pana imi vine din nou cheful si mai apoi inspiratia pentru a scrie, mai postez o fotografie



I-as putea spune banca ce isi asteapta indragostitii... Poate pentru ca m-a inspirat melodia asta, desi nu intru totul... Aveam o alta in vedere, dar totusi nu spune exact ce vroiam eu