"Splice"

[catalinpetrescu]

human made alien, care creste ca fat frumos, si face tot felul de tumbe si pozne.
Cu oarece flashback-uri putea fii inceputul serii Alien, AVP style.

[office20ro]

Daca zici tu, ar fi putut fi!

[Hattifnatt]

Filmul a inceput naiv dar promitator, dar treptat-treptat a luat-o razna si spre final a devenit atat de STUPID incat ma intrebam de ce ma mai uit. Cu pretentii de incarcatura filozofica, dar fara explicatii, fara motivatii si fara sens. Probabil as fi fost mai putin dur daca n-as fi avut ceva asteptari.

[rifa]

S-a incercat... Macar atat putem aprecia la filmul asta...

[Pitbull]

"Splice" - Un SF de conţinut
Profesionalism sobru şi stil sclipitor

Scuza neghioabă pe care o avansează preopinenţii unor SF-uri super-spectaculare de-o sărăcie ideatică mai lucie decât a bugetului de stat acum cu criza, cum că "ar fi fost greşit să se complice prea mult cu povestea şi sensurile, ca să nu se ia faţa la efectele speciale", sau că "toate poveştile posibile s-au spus deja, nu mai există subiecte originale", este dezintegrată plenar şi nemilos de calitatea acestui SF inedit, inteligent şi plin de substanţă şi stil al unei echipe de opt producători (printre care şi Guillermo del Toro), de o acută actualitate a subiectului şi care reuşeşte mereu să se menţină în echilibru pe linia delicată dintre hard şi soft, dintre SF şi fantastic, dintre romantic şi horror, dintre imaginaţie şi metaforă.
La fel ca în cazul majorităţii marilor salturi înainte ale comunităţii tehnico-ştiinţifice, latura conservatoare, fanatică sau de-a dreptul tălâmbă a omenirii se isterizează de ani buni încoace apropo de clonarea umană, sub pretexte simpliste din arsenalul habotnic. Desigur, e nevoie şi de tâmpiţi pe lumea asta, că altfel am risca să sucombăm de-atâta deşteptăciune - după cum şi epidemiile au rolul lor, fie de rarefiere a populaţiilor redundante, fie de a ne da indispensabilele şuturi în fund care ne populsează înainte. Altfel zis, ce nu te omoară, te face mai puternic - sau, la modul cel mai simplu, selecţie naturală. Orice minte rezonabilă ştie deja că în curând vor începe să prolifereze şi clonele umane, cu bunele şi cu relele lor. De-asta ne-a făcut cadou Dumnezeu planeta, ca să învăţăm să discernem binele de rău, şi cum Doamne-ia-mă s-o facem, fără să experimentăm?
Scenariul scris de Vincenzo Natali şi Antoinette Terry Bryant, cu concursul lui Doug Taylor, dezvoltă tema clonării umane (şi nu numai - aici e-aici!) cu o acuitate neaşteptată, reuşind să captiveze şi să tulbure, să şocheze şi să pună pe gânduri, cu o mare economie de mijloace (exact opusul orgiilor de "forme fără fond" de care tot avem parte la cealaltă extremitate a spectrului SF). Vreo şase-şapte personaje, în numai trei spaţii: institutul de cercetare, locuinţa protagoniştilor, ferma părăginită. În aceşti parametri, povestea evoluează compact, bine organizat, previzibilă doar atât cât să incite şi marcată de răsturnări calculate precis cât să semnifice (căci, pentru cine nu ştie, şi încă mai sunt destui, tocmai twisturile inteligente sunt cele care generează sensurile şi ideile unui film). Premisa e pe cât se simplă, pe atât de ofertantă: un cuplu de cercetători, membri ai unui colectiv care experimentează mutanţi în căutare de soluţii pentru cât mai multe boli incurabile (se menţionează Alzheimer, diabetul, forme ale cancerului), ajung la un pas de crearea primului hibrid poligenetic care să includă şi A.D.N. uman. Cum era şi de aşteptat, li se pune frâna ("încă nu e momentul", etc.), dar ambiţia (cu conotaţii explicit prometeice) le întârzie renunţarea, până când e prea târziu. Fiinţa parţial umană pe care o obţin e atât de ataşantă, încât relaţia ajunge curând la o evoluţie de tip familial - şi, treptat, scapă de sub control... În continuare, ar însemna să începem cu spoilerele şi nu e cazul - cu atât mai mult cu cât mult mai importante decât povestirea sunt semnificaţiile ei de profunzime şi formulele stilistice adoptate de Vincenzo Natali - un regisor inventiv şi de bun-gust, pe care-l cunoaştem din alte opt filme anterioare, inclusiv "Cube" (1997) episodul «Quartier de la Madeleine» din «Paris, je t'aime» (2006), şi vreo două seriale de televiziune.
Tipul de fiinţă imaginată de cei trei autori (plus producătorul executiv Guillermo del Toro, al cărui stil se recunoaşte de la distanţă), şi traseul pe care-l parcurge de la naştere până la metamorfoza finală, aminteşte în mod vădit de "Alien", dar şi (fatalmente) de mult mai puţin prestigiosul "Species" - însă cele mai semnificative sunt trimiterile la "Bride of Frankenstein" (în fond, toată povestea urmează o filiaţie frankensteiniană inconturnabilă). Meritul acestui "Hibrid" este că reuşeşte să exploreze într-un mod unic, cu ajutorul lui Dren (cum printr-un joc de cuvinte ajunge să fie numită strania făptură), esenţele definitorii ale umanităţii, folosind treptele vârstelor omului şi tribulaţiile relaţiilor de familie. Gradual, se ajunge la încălcarea tabuurilor, la perversiuni şi afecţiuni vinovate, la incest şi viol, ca forme ale supravieţuirii şi perpetuării - până la dezlănţuirea complet scăpată de sub control din final, unde putem identifica şi unele similitudini cu acele încălcări de tabu-uri îndrăznite cu atâta tupeu de Sam Raimi în "The Evildead". Ce-i drept, cam pe acolo calitatea filmului începe să devină discutabilă. Deşi corect construit structural şi foarte bine filmat, actul din urmă deviază spre simplismul unor soluţii violente categoric mai ieftine decât ţinuta intelectuală pe care o impusese concepţia sobră de până atunci. De asemenea, am dubii cu privire la iconografia angelic-demonică ataşată în ultima treime personajului: deşi extrem de expresive la nivel plastic şi percutante pe plan metaforic, noile apendice rămân foarte greu acceptabile în context anatomico-fiziologic şi lipsite de orice funcţie concretă (atât biologic, cât şi dramaturgic). Inclusiv la aceste rezolvări mă refeream cu echilibrul delicat dintre... şi dintre... menţionat în introducere - am senzaţia că aici s-a sărit calul; noroc că măcar expresivitatea plastică şi eficienţa semantică funcţionează.
Despre Adrien Brody ştim deja că e genul de actor capabil să joace măcar la nivel de Oscar, dar şi atât de prost încât să ceară palme (ca-n "Giallo" şi "Predators"). De bună seamă, Vincenzo Natali e genul de regisor care ştie să-l folosească şi să-l îndrume - avem din nou mulţumirea de a-l vedea ponderat şi sobru, chiar într-un context dramatic care risca să predispună la deraieri patetic-cabotine. Sarah Polley îi dă replica susţinut şi sigur, compunând un personaj scindat între vulnerabilitate şi putere, între cicatricele unor traume ascunse şi curajul de a-şi asuma un viitor de neimaginat (la rândul ei, evitând facilitatea şi avantajele comode ale unui fizic straniu-atrăgător). Evident, marea surpriză o constituie Delphine Chanéac, care se dovedeşte capabilă ca, folosind un minimum de mijloace (Dren nu vorbeşte, şi are o gamă expresivă pe atât de limitată, pe cât de ample îi sunt disponibilităţile acrobatice), să compună acea mască bizară dincolo de care forfoteşte un univers mintal de nebănuit. În fine, avem surpriza de a o revedea, când aproape uitaserăm de existenţa ei, pe Simona Măicănescu (absolventă I.A.T.C. 1983, clasa Octavian Cotescu), o actriţă de un real talent, care s-a maturizat frumos şi expresiv, reuşind aici ca numai din trei secvenţe să ofere un personaj în care forţa interioară se îngemănează cu subtilităţile discrete şi nuanţele fine.
Fapt este că, dincolo de micile sale neîmpliniri, "Splice" se impune indiscutabil ca un veritabil SF de conţinut cu accente horror, foarte bine lucrat. Ca spectacol cinematografic, satisface pe toate planurile, iar ca film de referinţă, oferă destule motive de speranţă că, după ce actuala nebunie a formalismelor fantasmagorice, pe care unii o confundă cu o "revoluţie cinematografică", se va slei în sfârşit, filmul SF consistent şi bogat în idei va renaşte şi va merge mai departe.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 august, 2010, h. 16:45-17:35
Bucureşti, România

[rifa]

Am trait s-o citesc si p-asta... In primul rand filmul are minusuri mari legate de executia tehnica, minusuri pe care si un novice in ale cinematografiei le-ar zari de la trei sali de cinema distanta. Cat despre poveste... Mai rau de-atat nu se putea. O gramada de clisee, o gramada de replici de-a dreptul penibile care in viata cotidiana curenta nu ar fi impartasite de nici un "science-boy" d'asta pe care Adam Brody vrea sa-l portretizeze, reactii si gesturi exagerate sau uitate probabil undeva in spatele camerelor de filmat si reguli de igiena incalcate din 5 in 5 minute...

Filmul devine plictisitor fiindca nu stie sa transmita nici macar elementele de baza... Este un film rece, stupid, fara fond si fara substanta, ce dezbate una dintre cele mai comune idei din ultimii 10 ani. Sa nu mai vorbesc de "design-ul" acelor laboratoare ce seamana mai mult a patiserii... Sa fim seriosi... De-alea gasim si noi pe la Radauti...

[Hattifnatt]

Eu initial am crezut (si inca mai sper) intr-un subtext ironic al criticii lui Pit adica, sper sa fie "la misto" critica, pentru ca altfel mai intreb daca am vazut acelasi film, sau el se gandea la altceva, sau eu am fost intr-o dispozitie foarte proasta

Acuma ca sunt treaz, sustin 100% ce a scris Rifa mai sus.

[Pitbull]

Nu, cronica e pe bune, iar filmul chiar este foarte bun - dar, ce-i drept, poate deruta, nedumeri sau dezamägi, în contextul spälärii pe creier practicate de blockbustere în ultima vreme. Ne-am obisnuit prea mult cu efectele speciale, spectacularul gratuit si superficialitatea, si avem nevoie de o revigorare intelectualä pentru a putea înväta sä apreciem just SF-ul de realä valoare.
Greselile i le-am taxat.
Din päcate, asupra calitätilor ar fi trebuit sä insist mai mult - dar n-am avut timp, trebuia sä termin cronica pânä la o anumitä orä...

[rifa]

Nu, cronica e pe bune, iar filmul chiar este foarte bun - dar, ce-i drept, poate deruta, nedumeri sau dezamägi, în contextul spälärii pe creier practicate de blockbustere în ultima vreme. Ne-am obisnuit prea mult cu efectele speciale, spectacularul gratuit si superficialitatea, si avem nevoie de o revigorare intelectualä pentru a putea înväta sä apreciem just SF-ul de realä valoare.
Greselile i le-am taxat.
Din päcate, asupra calitätilor ar fi trebuit sä insist mai mult - dar n-am avut timp, trebuia sä termin cronica pânä la o anumitä orä...

Pitbull cred ca exagerezi putin cu acelasi cliseic motiv pe care-l sustii cum ca publicul actual este indobitocit si ca nu poate vedea arta in filmele pe care tu le crezi ca fiind de un "profesionalism sobru şi stil sclipitor"... Sincer? Am citit parerile multor critici (nu romani), pareri ce nu erau tocmai pozitive, ba din contra, se arunca cu rahat in film mai ceva ca intr-un cozonac.

Nu cred ca este cazul sa dam mereu vina pe public, mai ales in cazul de fata. Splice este un film (scuza-mi deruta) cretin pentru 2010 pornind de la poveste la joc si mai ales la executie. Daca filmul te-a impresionat, foarte bine, dar nu trebuie sa folosim aceleasi clisee acuzative ca sa ne explicam alegerile personale. As putea sa fac si eu acelasi lucru tinand cont ca mi se pare aberant sa ridici in slavi un film ca Splice si sa calci in picioare cat se poate de mult un film ca Inception...

Asta e! ... Cred ca m-au spalat holywoodienii astia pe creier...

[Mihai_N]

@rifa: ce ti s a parut nasol din pdv tehnic la film ?

[rifa]

@rifa: ce ti s a parut nasol din pdv tehnic la film ?

1. cinematografie/fotografie invechita (deloc clasica).
2. montajul (sunet-video in special video, cadre inutile etc.)
3. coloana sonora penibila si paralela cu atmosfera filmului.

s-au chinuit mult si le-a iesit un mare biscuite maro.

[SMC]

Rifa,

Cronica unui film nu face referire decat la el insusi,la ceea ce a reusit sau a esuat si se raporteaza (cu exceptia binecunoscutelor comparatii cu filme ale caror tematica este asemanatoare),in perceptia cronicarului,la estetica lui singulara.
Asa ca,cronica favorabila de la "Splice" si nefavorabila de la "Inception",semnate de Pitt pe forum,n-ar trebui comparate impreuna.
Dar nu-i nimic daca ai gandit asa...am vazut si la case mai mari!
Imi amintesti amuzant de o nemultumire...
Cristian Tudor Popescu ,la aparitia Dictionarului Universal de Filme,era suparat nevoie mare ca autorul Tudor Caranfil ii daduse filmului "Dogma"(favoritul jurnalistului) doua stele,in timp ce "alte mediocritati" capatasera trei.
Te las,aici,sa intelegi tu dupa ce principii a functionat Caranfil.

[Pitbull]

Din câte tin eu minte, dezamägirea C.T.P.-ului se referise la calificativul dat lui "Blowup", iar nea Tudoricä a räspuns, ridicând din umeri: "Domnule Popescu, mie nu-mi place Antonioni... Ce sä fac, dacä nu-mi place...?"

[SMC]

P'asta cu Blowup-ul n-o stiam.
Tare!

[SMC]

Rectific...
"Dogma" primeste o stea,nu doua,in viziunea critica a autorului dictionarului.
Adevarul e ca...

[Pitbull]

Andrei GORZO | Dilematograf

O fascinantă creatură

Hibrid e un horror SF şi totodată o fabulă isteţ-perversă despre relaţia dintre doi părinţi şi copilul lor care creşte. Adrien Brody şi Sarah Polley sînt doi geneticieni de succes (se şi îmbracă asemenea unor vedete) care, amestecînd ADN uman cu ADN-urile mai multor animale, aduc pe lume un boţ de gelatină cu coadă. Boţul se întăreşte, se sparge şi din el iese un fel de pui de pasăre jumulit, dar cu botic mustăcios, picioare de broască şi coadă de şobolan. Cei doi tineri prind drag de creatura asta chirăitoare. Momentul în care femeia o ia în braţe, iar bărbatul încearcă s-o hrănească, numai pentru a fi acoperit de vomă şi de bale, e primul semn (înşelător de inofensiv) al comediei coşmareşti care se pregăteşte. Creatura, care îmbătrîneşte accelerat, e în continuă transformare, iar o parte din suspans şi din spectacol vine din simplul fapt că, de fiecare dată cînd o revedem, arată altfel. Pentru început, dezvoltă un cap mare şi chel, cu o despicătură bizară pe mijloc, dar cu ochi, nas şi buze aproape omeneşti. De vorbit nu vorbeşte, în schimb chirăie, grohăie, şuieră, cloncăne şi ciripeşte în funcţie de dispoziţie. Coada îi rămîne, ca şi picioarele acelea pliante. Mai mult, acestea devin din ce în ce mai puternice, în timp ce restul devine tot mai uman – nasul, care fusese turtit, devine fin, ochii, care fuseseră foarte îndepărtaţi, se apropie şi devin frumoşi, despicătura ţestei se retrage şi devine doar o cută. Şi în fiecare moment face cîte ceva expresiv – nu e niciodată doar un efect special scos la expoziţie. Nici părinţii nu stau pe loc – psihologic, şi ei sînt în continuă transformare. Iniţial, mama e cea care acceptă total „copila“ (care e de sex feminin), în timp ce tatăl o respinge instinctiv, lucrurile mergînd chiar pînă la suspiciuni (paranoice?) din partea ei, cum că el ar vrea s-o omoare. Apoi vine rîndul mamei să se isterizeze (pe motiv că n-o mai poate controla), în timp ce tatăl devine împăciuitor. Între timp, „copila“ a devenit o adolescentă distantă (jucată de Delphine Chanéac). Nu mai locuieşte în laboratorul (decorat în stil frankensteinian updatat) în care a venit pe lume, ci într-o casă din pădure (alt locus classicus al genului), unde nu vine în contact cu nimeni în afară de părinţi. Se învîrte toată ziua prin odăi vechi, îmbrăcată în rochii şi cămăşi de noapte de-ale maică-sii, punîndu-şi pe cap (care e în continuare chel) o diademă de-a ei de la vreun bal din liceu – pe porţiunea asta de mijloc, cu secvenţe ca aceea în care maică-sa o machiază, sau aceea în care taică-su dansează cu ea, sau aceea în care încearcă să evadeze pe acoperiş şi prin pielea spinării îi ies brusc aripi, filmul e la apogeul sugestivităţii sale poetice, e aproape magic.
Spun „aproape“ pentru că, deşi sînt precis punctate, fazele prin care trec relaţiile dintre cei trei, în evoluţia lor spre tot-mai-rău, sînt un pic cam pe-repede-înainte – regizorul Vincenzo Natali (a cărui preţuire pentru economia de timp ca principiu narativ e altminteri admirabilă) putea să mai zăbovească pe ici, pe colo, pe cîte o stare. Iar ultimele 20 de minute sînt de un horror relativ convenţional, toată munca anterioară (adesea subtilă) de dirijare a empatiei spectatorului către sentimentele inaccesibile ale fetei (victimă a claustrării şi a unor transformări biologice pe care nici părinţii ei nu le înţeleg suficient de bine ca să i le poată explica) fiind abandonată în favoarea unor şocuri mai fruste şi mai generice (inclusiv obligatoria dezvăluire din ultimul cadru). Dar, chiar şi aşa cum e (adică un pic mecanică), rezolvarea atracţiilor incestuoase care s-au dezvoltat în sînul sufocant al familiei este satisfăcătoare atît logic, cît şi geometric (vine în două etape simetrice); e o încununare potrivită a acestui coşmar parental tratat în cheie comică. În general, comedia merge în surdină: aluziile la clasici nu ies în evidenţă (deşi sînt o grămadă: Frankenstein-urile din anii ’30, filmele de tinereţe ale lui David Lynch şi ale lui David Cronenberg...), iar actorii nu fac cu ochiul. Alegerea lui Brody (cu faţa lui ca o mască tristă de commedia dell’arte) şi a lui Polley (o Julianne Moore mai de-pe-stradă), în locul unor actori mai convenţional-simpatici, este şi ea o dovadă de rafinament din partea lui Natali, iar mînuirea „actorilor“ creaţi pe computer (e cazul „copilei“ pînă cînd devine adolescentă) este excelentă – încă o dată, excelenţa ţinînd mai întîi de concepţie, de ceea ce li se dă de făcut „actorilor“, şi abia apoi de calitatea tehnică a animaţiei şi a integrării acesteia în imaginile filmate clasic. Nici unul dintre zecile de Na’vi din Avatar nu face nimic care să nu mai fi fost făcut înainte de sute de indieni din westernuri, pe cînd privirea aruncată de creatura de aici spre o pisică, micile ei sunete de bucurie cînd taică-su o invită la dans, silueta ei profilată pe cerul nocturn cînd înaintează pe acoperiş pe picioarele ei de capră – toate astea au un anumit mister (cu care, ce-i drept, regizorul nu prea ştie pînă la urmă ce să facă).

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/f...nanta-creatura

[rifa]

Rifa,

Cronica unui film nu face referire decat la el insusi,la ceea ce a reusit sau a esuat si se raporteaza (cu exceptia binecunoscutelor comparatii cu filme ale caror tematica este asemanatoare),in perceptia cronicarului,la estetica lui singulara.
Asa ca,cronica favorabila de la "Splice" si nefavorabila de la "Inception",semnate de Pitt pe forum,n-ar trebui comparate impreuna.
Dar nu-i nimic daca ai gandit asa...am vazut si la case mai mari!
Imi amintesti amuzant de o nemultumire...
Cristian Tudor Popescu ,la aparitia Dictionarului Universal de Filme,era suparat nevoie mare ca autorul Tudor Caranfil ii daduse filmului "Dogma"(favoritul jurnalistului) doua stele,in timp ce "alte mediocritati" capatasera trei.
Te las,aici,sa intelegi tu dupa ce principii a functionat Caranfil.

Iar tu cu tot comentariul tau lung cat 3 cepe si-un morcov n-ai inteles un lucru.

Sunt cu totul de-acord ca gusturile nu se discuta si alte balacareli/bazaconii d'astea inutile DAR una e sa spui "nu mi-a placut Inception dar mi-a placut Shutter Island" si alta e sa spui "nu mi-a placut Inception dar mi-a placut MacGruber"...

Sa fim seriosi, daca si Splice e un film care poate concura cu Inception din orice punct de vedere inseamna ca ar trebui cu totii sa nu ne mai "credem" cinefili si sa lasam pe altii, acesti "unu-doi", sa ne invete/arate care-s adevaratele valori cinematografice. Ma faci sa rad...

Splice este un esec pe langa Inception... daca iei in calcul macar executia, Inception are cam 20 de etaje si 12 caramizi peste Splice... macar din punctul asta de vedere si tot ii acorzi "cele bune"... Ma rog, noi, generatia asta "maltratata" cum zicea Pit de "camionagii" de la Hollywood nu avem cum sa intelegem multe lucruri si consideram in "prostia si naivitatea" noastra ca Inception e un film bun... ha ha ha. Traiesc in Romania si asta chiar ca-mi ocupa timpul...

[Pitbull]

Intimitate - Splice
Andrei Bangu
august 2010

Când am văzut Cube, experienţa a fost ca un coşmar din care nu puteam ieşi. Coşmarul se muta dintr-o cameră într-alta şi se tot îngusta, arhitectura sa apăsându-mă tot mai tare cu aceleaşi linii drepte şi aceleaşi culori şterse ce se repetau sistematic. Respecta întru totul sintaxa unui coşmar: fără reguli, fără logică, fără o cale vizibilă de ieşire. Urma, într-adevăr, nişte reguli ale sale (precum aceea că nişte numere prime scrise pe tocul unei uşi avertizează în legătură cu o cameră cu capcane), dar nu din cele "ale noastre". Logica sa de coşmar era împotriva logicii noastre. În treacăt fie spus, nici matematica pe care o propunea nu prea avea multe în comun cu cea pe care am învăţat-o cu toţii, dar asta nu m-a deranjat: înaintând dintr-un cub într-altul, senzaţia pe care o emana filmul semănă din ce în ce mai mult cu a petrece o noapte încuiat într-un cavou, cu o lanternă la îndemână. Filmul explora, în esenţă, temerile noastre legate de privarea de libertate şi ştiinţă - ideea de raţiune absolută în opoziţie cu emoţia umană. După acest delir în frică şi paranoia, nu credeam că Vincenzo Natali mai poate veni cu o provocare pe măsură. Până acum (după ce am văzut şi Splice, ultimul său lung-metraj), am rămas la aceeaşi părere.

Splice / Hibrid se întoarce la vechea temă a creatorului în raport cu creaţia sa, ce datează cam de la Frankenstein. Marele său beneficiu este că Natali nu este preocupat câtuşi de puţin de moralitatea schimbării "ordinii lăsate de Dumnezeu" pe planetă sau de relaţia în sine dintre "creator" şi "creaţie", ci mai mult de aceea dintre nişte părinţi şi un copil. Din păcate, însă, părinţii sunt nişte oameni de ştiinţă construiţi după toate clişeele termenului: tineri avântaţi (vor să încrucişeze ADN uman cu ADN animal), non-conformişti (îmbrăcaţi ca nişte rockeri liceeni), cu motivaţii obscure: la suprafaţă, există tot bla-bla-ul din asociaţia umanitară "Noi vrem să găsim leacul pentru cancer!" dar, în realitate, adevărul este că pur şi simplu nu pot rezista să îşi bage coada în ordinea lumească şi să creeze "ceva nou şi frumos". Copilul este partea mai interesantă de discutat. Are ceva din graţia neobişnuită a alien-ului din filmul lui Ridley Scott (e posibil ca look-ul acestuia să fie chiar un omagiu - vezi coada cu ţep şi articulaţiile picioarelor). Este o "ea", o combinaţie între om, scorpion, peşte şi alte câteva posibile animale, creşte cu o viteză anormală, iar transformările sale de la bebeluş la copilă şi de la copilă la adolescentă, deşi au loc repede, sunt reliefate cu delicateţe de mână mereu fină a lui Natali.

Când îşi fac apariţia primele impulsuri sexuale, ea se aruncă în braţele tatălui; apoi, transformată în băiat, impulsurile mult mai violente se îndreaptă către mamă. Este cotitura riscantă pe care o ia filmul lui Vincenzo Natali (incestul), dar ceea ce urmăreşte el nu este senzaţionalismul unei asemenea direcţii, ci abordarea (îndrăzneaţă) a celui mai mare coşmar familial. Regizorul nu îl "aruncă", pur şi simplu, în schemă, ci încearcă să descopere ceva prin acesta - exploatează cât de mult reuşeşte (între limitele genului) dorinţele materne mai neobişnuite ale protagonistei, de a avea un copil "deosebit" în ochii ei (ai lui Sarah Polley). Alegoria părinţi-copil este bine susţinută per ansamblu, nu rămâne la un stadiu demonstrativ: ea, de pildă, ar dori să păstreze "copilul" (aflat încă în stadiul de embrion), în timp ce "tatăl" ar vrea să cam scape de el, relaţia lor se complică pe măsură ce trebuie să îl crească şi ajung şi în punctul (altă nelinişte parentală) în care copilul îi surprinde făcând sex. Desigur, teritoriul horror îl obligă pe Natali şi la o abordare mai convenţională, astfel încât rămâne un pic prostesc ca totul să se termine într-o fugăreală prin zăpadă cu vărsările de sânge de rigoare. Însă cei ce reuşesc să depăşească aceste clişee vor fi răsplătiţi prin fineţea observaţiei - Splice este unul din rarele filme comercializate de un mare studio american care să fie lipsit de tuşe grosolane, tone de explicaţii şi simplificări debile.

Dar mi s-a părut că ambiţia sa de a găsi o "frumuseţe anormală" în mijlocul acestei farse macabre (ceea ce deseori pare Splice), îi conferă un aer cam autoadmirativ-studenţesc. Filmul a fost comparat cu cele regizate de David Cronenberg, dar comparaţia nu mi se pare că ţine. Întâmplător, am văzut Splice chiar după ce, în seara dinainte, văzusem pentru prima oară Dead Ringers. Cronenberg (unul dintre puţinii autori a căror filmografie merită vizionată şi analizată integral) nu era atât de preocupat să descopere ceva graţios în mijlocul imaginilor macabre pe care le construia: el accepta că, dacă vedea psihicul uman ca pe un labirint întortocheat sau, uneori, ca pe o tumoare despre care nu ai cum să ştii daca e malignă sau benignă, frumuseţea va veni din expunerea în sine. Dragostea dintre cei doi fraţi care degenerează în gelozie şi gelozia ce cade în nebunie, ideea de suflet cu două capete, de legătură organică între două fiinţe - toate acestea nu prea lăsau loc de discursuri defensive de genul "Să ştiţi că ce vă arăt eu e frumos!". Splice îţi mai bagă degetele în ochi în stilul ăsta: la un moment dat, personajul lui Sarahei Polley îi spune partenerului său (Adrien Brody), ţinând în braţe creatura, că lumea îi va înţelege atunci când vor vedea un chip atât de frumos. Chiar aşa - adică, ce dacă are picioare de găină şi coadă de scorpion, nu-i aşa că e minunată? Natali are o viziune, dar în acelaşi e timp un pic emo - e foarte sigur şi autosatisfăcut că filmul său are graţie şi frumuseţe, la fel cum e convins şi de faptul că puţini le vor remarca. Asemenea filme au graţie şi frumuseţe, într-adevăr, dar pierd din impact atunci când nu prea ştiu cum să le adreseze publicului.

[marius_em]

Cred ca e prima oara cand sunt intru totul de acord cu Pit. Chiar e un SF solid, bogat in idei, cu personaje bine conturate, complexe, nu inteleg de ce e ridiculizat. Poate sa fie incalcarea tabuurilor? Da scena cu sexul poate parea de prost gust scoasa din context, insa tocmai contextul filmului o valideaza, ba mai mult o face necesara. Ca orice SF bun, si acesta este despre explorarea psihicului uman in situatii exceptionale datorate avansului tehnologic. Asta e daca vreti sensul SF-ului, e o definitie primordiala. E omul pe o statie spatiala in contact cu fiinte sau fenomene necunoscute. Sau omul confruntat cu propria creatie pe un taram pe care nu-l stapaneste intru totul, fie el genetica sau robotica sau inteligenta artificiala. Asadar, sensul scenei sexuale, daca asta era problema, poate fi inteles din perspectiva complexului oedipian, de exemplu, din perspectiva stadiului de maturitate umana, trecerea de la copilarie la adolescenta, si ceea ce ne revolta e faptul ca vedem aceste lucruri umane atribuite unei fiinte ce nu e indeajuns de umana.
Ca o nota personala, am intrezarit io aiurea o idee de feminism? Adica cum a fost portretizat hibridul feminin, si apoi cel masculin, practic cel masculin a devenit un demon, ce trebuia distrus.

[rifa]

Daca ar fi fost acea scena de sex singura problema eram fericit... Personal, scena respectiva nu a reprezentat pentru mine nimic altceva decat o idee interesanta si utila in dezvoltarea povestioarei in sine... Probleme... au fost altele... mult mai grave... enumerate mai sus...