De la Tâtädemâtä la Tâtädemustatä... "Si totul era nimic"
Necesitätile fiziologice, asa cum spune si titulatura lor, sunt necesare - ceea ce, evident, nu le poate face în nici un caz si agreabile, decât cel mult pentru anumite persoane cu devieri psiho-comportamentale grave. Cum societatea noasträ este compusä - ne place sä credem - din oameni în genere întregi la minte, pentru care sexul înseamnä dragoste, nu coprofilie exhibitionistä, eliminarea dejectiilor se practicä în intimitatea toaletei, nu în public, iar cinematograful stä undeva în zona dintre divertismentul usor si marea artä, nicidecum în cea a autosatisfacerii sadomasochiste, situatia devine extrem de problematicä atunci când o fiintä, cu concursul unui întreg ecosistem de indivizi biologici din aceeasi încrengäturä, se hräneste cu miliarde de lei numai pentru a-si etala în väzul tuturor produsul digestiv. Sigur, întelegem cä vietuitoarea avea si dânsa anumite necesitäti fiziologice, chiar dacä mai putin legitime si mult mai toxice decât, sä zicem, cantitatea sänätoasä de fecale cotidiene - dar suntem oare absurzi dacä ne asteptäm ca eliminarea acestora sä se facä într-un loc protejat, si pe cheltuialä proprie?
Dar mediul urban nu este populat numai de oameni, ci si de animale de companie, care pun probleme oarecum similare. Totusi, fatä de ele se cuvine sä fim mai îngäduitori, si sä înläturäm rapid si discret murdäria pe care o lasä uneori pe stradä, în momentele noastre de neatentie. Personal, întotdeauna când îmi plimb cätelele pitbull de la care mi se trage si numele, am în buzunar pungä de plastic si mänusi de unicä folositä, iar când se produce câte un mic incident, îl rezolv rapid si eficace. Nici mäcar nu e nevoie sä-mi explice cineva de ce e necesar - când vezi asa ceva pe jos, cureti, nu-ti pierzi vremea justificäri si demonstratii.
Pornind de la acelasi principiu, ar fi deplasat sä încercäm sä "explicäm", sä "dovedim" sau sä "argumentäm" ceva privitor la recenta însiruire de imagini în miscare, petrecutä sub eticheta
"Si totul era nimic". Tot ce putem face e sä
descriem - pentru cine are curiozitatea perversä de a sti ce se vede în acele säli de cinema näpästuite a päti asa rusine. Singurul lucru cu adevärat incitant va fi acrobatia lingvisticä prin care vom încerca sä ne exprimäm, evitând anumite cuvinte a cäror prezentä în actualul expozeu ar fi deplasatä, si chiar ofensivä - de exemplu: "scenariu", "titlu", "personaje", "cadre", ca sä nu mai vorbesc de sacrele (si desacralizatele) "regie" sau "film". Nici chiar "peliculä" nu prea merge - cäci, desi s-a consacrat de-a lungul anilor ca termen peiorativ, "peliculä" indica totusi niste
filme foarte proaste. Execrabile, da, dar filme - nu miscäri ritmice de dildo,
in and out, in and out, ohhh, yeahhh!, în fata obiectivului.
Ca sä fim drepti, pânä si o productie precum cea sugeratä mai sus ar fi mai onestä, din simplul motiv cä pornografia e o specie artizanalä cinstitä - la fel de onorabilä si de venerabilä ca sora ei putin mai mare, prostitutia. Numai cä bietii trei spectatori care-au/am rämas doar doi, azi la Cinema Pro fost Luceafärul, vineri 27, orele 15, nici mäcar un asemenea spectacol nu am väzut. Ceea ce-am väzut noi a fost atât de... de... de
Räu, încât de la un moment dat începea sä ne producä o veritabilä
malaise fizicä,
Am väzut, asadar, niste imagini prin care se tot înghesuiau oarece oameni si vorbeau. Si tot vorbeau. Aveau, n-aveau treabä, vorbeau. În totalitate, vorbirile lor erau încropite din cuvinte absolut neverosimile, juxtapuse în sfidarea celei mai elementare dezinvolturi psihologice. Culmea - aveau atât de mult de vorbit (atentie, "mult de vorbit", nu "multe de spus", cä
de spus n-aveau nimic!) - încât vorbeau si când imaginea aräta altceva, färä nici o legäturä cu ce vorbeau ei si ele.
A, si mai fäceau ceva, oamenii ästia. Tot veneau. Ca sä vorbeascä. Adicä, ce vreau sä spun. Erau câte doi într-un loc - si vorbeau. Imediat, venea încä unul - färä nici o treabä, doar ca sä se bage-n vorbä cu ei. Nu peste mult, mai apärea încä una - tot ca sä se vâre-n ciorbä. Pânä la urmä, se adunau vreo sapte opt. Si vorbeau.
Atât.
Tot timpul, Anca Sigärtäu fäcea ce stie ea mai bine. Adicä: Anca s-a fäcut actritä acum vreo douäzeci de ani, fiind foarte drägälasä, cârnä si cu ochi albastri. Murea lumea când o vedea cum înclina cäpsoru-ntr-o parte, strâmba din näsuc, strângea gurita si punea sprâncenele în unghi circumspect. O dulceatä, ce mai!
Anii au trecut, dar au fost buni cu ea, asa cä Anca a rämas la fel de drägälasä, si stie si acum, la fel de bine, sä încline cäpsoru-ntr-o parte, sä strâmbe din näsuc, sä strângä gurita si sä punä sprâncenele în unghi circumspect. Si asa face.
Si atât.
De obicei, când Anca face asa, Gabi Kosuth, care-i mare mester cu aparatul de filmat, bagä usurel zoom pe ea, semn cä-n tärtäcuta aia a ei acolo s-ar petrece ceva adânc - aiurea, se petrece o laie. Numita Joita se zbuciumä printre toti ceilalti, se uitä urât la ei, încearcä sä-i ironizeze, sä-i zädärascä, sä-i provoace - doar doar or da cu ea de pämânt odatä (cei drept, în final n-o mai suportä si o bagä-n puscärie). De ce face ea asta...? Dumnezeu cu mila. Tot ce am putut bunghi, prin abureala generalä, e cä acea fantosä numitä Abdulah alias Adrian Fieraru aka Tâtädemâtä, care-a fost un manelist zis Printul si s-a reprofilat pictor de icoane zis Geniu, a fost oträvit de unii ca sä-i fure casetele si icoanele. Iar Joita vrea sä-i dovedeascä. Mai mult de-atât... al' dat'. Biata bondocutä nu face decât sä arunce-n stânga si-n dreapta cu aluzii acuzatoare tulburi, de genul "Las' cä stii tu!" (A. Bine cä mi-am amintit. La un moment dat, hodoronc-tronc, apare la Mihai Mälaimare-n birou deghizatä si vorbind graseiat. Mälai n-o recunoaste. Noi, da. Din prima.)
Pe lângä ei, mai e pe-acolo un preot cu chipul lui Adrian Titieni, care apare tot timpul si tot degeaba. Anca se dä la el. El nu zice nimic. (Mä rog, de zis zice... zice multe, da' nu despre asta.) Mai e Tora, cu niste iesiri istericoase, Magda Catone, în chipul unei politiste care se poartä ca-n jocurile de-a hotii si vardistii ale plozilor la grädinitä, Mihai Constantin, färä nici o legäturä cu nimic, doar ca s-avem un tip de magnat de carton sau cam asa ceva, Vasile Muraru, tup si el de vreo douä trei ori - si multi, multi altii, la grämadä. (Evident, vorbind tot la grämadä. Mult.)
Multe vorbe cu trimitere la istorie, filosofie si Dumnezeu, cä sunä bine.
Printre victime se mai numärä si legendarul phoenixian Ovidiu Lipan "Tändäricä", în rolul fatidicului Tâtädemâtä. Inträ-n cadru, pe urmä moare, pe urmä-i mort, pe urmä mai apare de câteva ori, putin, când îsi amintesc unii de el. Si cam gata.
Am uitat ceva...?
Da, porumbeii. Filmati mult, cä erau frumosi si voltati. Care cum îsi lua zborul, intra imaginea-n ralenti sacadat.
Multe mâte. Färä tâte, din päcate.
Din fericire, pe Cätälina Mustatä o apuca din când în când si-si amintea cä fäcuse striptease la barä, asa cä ne mai cläteam si noi ochii cu-o Tâtädemustatä.
Ää... Din când în când se vedea alb-negru...? Da. De ce? Dracu' stie. Unele erau chestii întâmplate mai demult - dar altele, tot de mai demult, erau colorate - deci, nu asta era cioaca.
Asa, si muzicä de Richard Oschanitzky, din comisarii lui Nicolaescu de-acu' treizeci de ani - aia cu
"pa bam, bam, bam... iiiiiiiiiiiiii!!!!!" Scoasä din fonotecä si pusä când Anca Sigärtäu fäcea figura cu näsucul si Gabi Kosuth transfoca pe ea.
Tot Gabi - cum spuneam, un operator, meserie! S-a prins el cä nu era vorba de nimic si putea sä-si facä damblalele, asa cä s-a jucat cum a vrut. Unele imagini i-au iesit chiar foarte interesante. De-asta, zic, dacä se nimerea sä aibä cineva drum prin salä tocmai atunci, putea sä creadä cä nimerise chiar la un film. Mai ales la-nmormântäri (sunt vreo douä, dacä nu trei), când punea camera pe macaraua mare si sus-jos, sus-jos, de ziceai cä era-n
"Forrest Gump" la-nceput si la sfârsit.
Si Dodo e un scenograf parfum, asa c-a ales niste spatii spectaculare, mai un birou chivernisit, mai escalatoarele de la mall, bisericutele, casa popii... A pus pe pereti postere, poze, fel de fel, computere pe mese, cä se poartä, a îmbräcat frumos oamenii, tot cu blänuri si pälärii si pene. Am rezolvat-o si pe asta.
Si uite-asa, s-a încropit de încä o tocare de miliarde publice, de cätre aluzionata persoanä cäreia prefer sä nu-i mentionez numele, cä l-am mai scris pe-un forum, ieri-alaltäieri, si de douä ori într-o säptämânä n-am coraj.
În schimb, fatä de aceeasi individä, socot cä s-ar impune alte câteva concluzii, mult mai revelatoare.
Pe la jumätatea anilor nouäzeci, circulând mult cu fiul meu prin metrou, spre grädinitä, spre scoalä, spre cinematecä sau teatre, remarcaseräm un copil al subteranului care aräta atât de incert si repulsiv, încât ajunseseräm sä-l numim, generic, "fiinta". Pärea sä aibä în jur de zece ani, tunsoarea nu-i definea prin nimic sexul, purta mereu niste zdrente încropite la întâmplare, iar fata îi era permanent desfiguratä de machiaj rudimentar care încerca sä imite prost ränile, arsurile sau bolile dermice. Särmana "Fiintä" mima un fel de cântat, cu acel teribil balans ritmic de pe un picior pe altul, propriu aurolacilor si copiilor institutionalizati, iar vocea sa rägusitä nu reusea sä emitä decât sunete amorfe - culmea, Fiinta nu era mutä, avea darul vorbirii, însä pur si simplu nu mai putea constientiza faptul cä acele silabe automatizate si topite în sincope surde îsi pierduserä de mult orice inteligibilitate. De regulä, Fiinta purta pe fatä un rânjet ce se voia cald si angajant, nereusind sä arate altfel decât ca un rictus oligofren. Dar, într-o zi, când îsi terminase numärul si sedea pe podeaua vagonului de metrou asteptând statia, a întors întâmplätor capul spre mine... Nu mai era în rol, si am zärit o clipä doi ochi îngrozitor de pustii, de imploratori si deznädäjduiti... Ochii unei vietäti care stia, în adâncul ei, cä e condamnatä la inexistentä.
Mai e nevoie sä amintesc cä finantele Fiintei nu implicau decât minusculele sume däruite de pasagerii milostivi, nu miliarde... cä se producea în subteran, nu pe ecran... cä de ea nu depindeau nici mäcar destinele altor aurolaci, necum ale unor viitori cineasti... si cä niciodatä, nici mäcar o datä, n-am väzut-o usurându-se în vagoanele sau statiile de metrou?
Dati-mi un pistol cu un singur glont, si puneti-mi în fatä douä "fiinte" - stiti voi care!
Nici mäcar nu va fi nevoie sä-mi spunti: "Alege!"
Desigur, cealaltä fiintä (cu
f mic, care-i totul si nimic) nu e nici singurä si nici singularä. La începuturile ei, a fost creatä de o alta, de aceeasi stirpe stearpä - ca un fel de "my fair(ground) lady" sau "Gäleateea" devenitä Golem sau mireasa (ori mai degrabä copchila) lui Frankbostein. Si amândouä nu sunt decât ultimele zvâcniri ale unei adunäturi bolnave atât moral cât si mintal, un grup de impostori pupincuristi care prin deceniile opt si nouä ale secolului trecut fuseserä acceptati de vechiul regim sä "reprezinte", sä "fie" filmul românesc - atât la nivel de productie, cât si, mai ales (si mult mai grav!), de
scoalä. Ani si ani de-a rândul, acoperind aproape o generatie, au profitat de sugrumarea scolii de cinema si au vândut locurile la admitere pe sume nerusinate. Au recrutat în institut cele mai mari non-valori, printre care arar se mai strecura si câte un cap valabil, ca Ducu Darie, Nae Caranfil sau Bose Ovidiu Pastina (Dumnezeu sä-l ierte). Au dat cu smirghel si terebentinä pe creierii studentilor, tâmpificându-i iremediabil si desävârsind opera de îngropare a filmului românesc, initiatä de Coana Leana si Tovaräsu Dulea. Plini de ei si plini de räutate, incapabili si venali, inculti si înapoiati mintal, îsi revendicä cea mai pestilentialä perioadä din istoria cinematografiei românesti.
Noroc cä toate au un sfârsit - iar sfârsitul, dupä exemplul istoriei, sau mai bine zis al preistoriei, e aproape. Cäci ce ne învatä preistoria? Päi, preistoria ne învatä cä omenirea... de la dinozauri! Aceste vietuitoare dizgratioase, esuate într-o fundäturä rätäcitä undeva între reptile si päsäri, erau un experiment ratat. În preajma lor, alte fäpturi, mai bine organizate biologic, mai eficiente si fiabile, preluaserä stafeta viitorului: päsärile si mamiferele. Singurul rost al dinozaurilor fusese acela de a verifica niste metode evolutive finalmente rejectate - iar acum deveniserä redundanti si nocivi. Asa cä Dumnezeu a trimis un asteroid, care a lovit putin planeta în locul unde astäzi se aflä peninsula Yucatan, si a mäturat frumos balastul. Preistoria îl consemneazä ca "Marele Eveniment Cretacic" - si din dinozauri, care pânä atunci fuseserä totul, n-a mai rämas nimic!
Doamne... Vino, Doamne... Sä vezi ce-a mai rämas din I.A.T.C.-ul vechi si de demult... Si dä, Doamne, dä c-un mic eveniment rutier în locul unde astäzi se aflä strada Matei Voievod, un carnagiu frumos cum vedem la stirile de la ora cinci. Pune-Ti, Doamne, mänusile de unicä folosintä, prinde-Ti nasul c-un cârlig de rufe, si fä curat - sacrificä un microbuz, un autocar, ceva, pentru ca din totul... sä nu mai rämânä nimic!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26-27 octombrie, 2006
Bucuresti, România