Proza

[Cretzulynne]

A ara arare, a gindi gindire

De fapt ce este munca ? Stim ce este talentul pentru ca romanticul sculptor Rodin dintr-o suflare a definit in mod etern conceptul de talent. Ce zicea Rodin ? El zicea ca a avea talent inseamna a-ti face placere ceea ce muncesti. Talent; deci intelegem ca inseamna munca cu placere, munca placuta, care iti place, care te justifica.

Dar ce este munca ?

Copil fiind, in padure, am surprins-o pe Muma Padurii, fierband in ceaun arirpi de ingeri, la care adauga ridichii de luna, foi de tarhon, sare si piper si totul era stropit cu stranut de nou-nascut. In toiul padurii, la mijloc si in luminis, o, am privit-o, aproape lesinat de foame, caci pofta mare avui de fiertura.

Mi-a dat si mie Muma Padurii un polonic sa gust, pe care, mai inainte de a mi-l inmaina, il rasturnase intr-o casca de soldat care de buna seama murise in vreun razboi biruitor, in locul meu.
Doamne, voi copii tineri, suavi si minunati, care ati murit in razboi in locul meu, ca sa stau in aceasta pace ginditoare si acest echilibru !

Ca o dezvirginare violenta de stea scinteietoare pe cer e raza pe care o vad inainte de a orbi. Miraj alcalin si sarat, os rotund care tine in sine oul ochiului. Nu cel care naste aripi de zbor, ci cel care inghite lumina si nu se mai satura de ea, pana cand i se face rau de ea, si orbeste de prea multul ei.

Si totusi, ce este munca, de cate feluri este dinsa, cum simtim, cum stim ca ea este munca, - si totusi, de ce prin munca ne despartim de tot ceea ce este, ne despartim de fire, ce sa facem si sa cream un este al nostru, o fire a noastra, de ce ?

Si totusi, ce este munca ? De ce a ara este munca ? De ce a gandi este munca ? De ce a spera sperare e munca ? De ce a visa visare e munca ? De ce a cladi cladire e munca ?

Poate ca a venit vremea sa fim cu totii talentati. Despartindu-ne de un este general ca sa facem un este al nostru, despartindu-ne de firea naturii ca sa alienam omul din ea, dindu-i numai lui o fire umana; e timpul sa devenim talentati. Avind un ideal, oricarui muncitor ii face placere propria sa munca.

Adolescenti, voi visatori care va pregatiti de munca spre a va justifica faptul ca sinteti, va reamintesc vorba gindita cu ginduri de romanticul sculptor Rodin care zicea cu indreptatire ca a avea talent inseamna sa-ti faca placere ceea ce muncesti.

Toate acestea sunt un cintec gindit si muncit, pe care il dedic muncii care naste ginduri.

Numai munca naste idei.

(fragment intreg din volumul Respirari de Nichita Stanescu)

[into_the_labyrinth]

”Închipuirea mea fusese stârnită până într-atât că ajunsesem să cred într-adevăr că împrejurul casei şi împrejurul întregului domeniu plutea o atmosferă proprie lor şi vecinătăţii lor apropiate, o atmosferă cu totul străină de aerul cerului, dar care parcă se ridica din arborii gârboviţi, din zidurile cenuşii şi din heleşteul tăcut - un abur pestilenţial, vrăjit şi funebru, greoi, nedesluşit şi plumburiiu. Izgonindu-mi din minte ceea ce nu putea fi decât vis, am cercetat mai de aproape adevărata înfăţişare a clădirii. Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul”

(Edgar Allan Poe - Prăbuşirea Casei Usher, fragment)

(postez pt. cei care nu au văzut-o pe wall; am să revin şi cu altele)

[Cretzulynne]

Dar la Bucuresti, chiar in ziua in care ne-am intors, la orele
cand stia ca ma va gasi singura, m-am pomenit cu el.
Cum a intrat pe usa, fara sa spuie nimic, mi-a cuprins umerii cu bratul,
si-a lipit obrazul de al meu:
- Ce mult mi-ai lipsit, Nanuc...
II simteam pe umarul meu mana mare, cu degetele rasfirate - ca sa ma
cuprinda cat mai mult, cat mai bine, posesiva, lacoma...
Alex, intreg, asa cum era el cand voia sa fiu a lui, asa cum voia sa ma aiba
ca sa nu-l mai pot uita, ca sa nu ma poata pierde orice s-ar intampla,
era in cramponarea aceeas a mainii pe umarul meu. M-am gandit: "Daca m-ar
iubi cu adevarat...mana asta a lui, aici, pe mine, ar fi formula fericirii, pentru mine,
cea mai simpla, poate singura..."
Intelegeam acum ca ceea ce mi-a lipsit intotdeauna si ceea ce am cautat a fost mana
asta pe umarul meu si sentimentul ca-i pentru totdeauna.
Alex m-a intrebat ingrijorat, induiosat:
-La ce te gandesti, Diana ?
(...)
M-am intors si l-am privit incruntata, incordata. (...)
- Diana, eu ma simt legat de tine definitiv. Altfel, nu am niciun rost. Sunt singur, ca un
blestemat.
- Nu trebuie sa te mai gandesti la asta, Alex. Nu-l pot lasa acum pe Michi si nu mai
vreau sa mint... Poate odata, cine stie...
- Daca as sti ca esti fericita, Diana, as pleca fara sa spun un cuvant.
- Atunci, pleaca asa, Alex.
A plecat.
Nu l-am condus. Asteptam sa aud usa vestibulului deschizandu-se, dar n-am auzit nimic.
Am iesit, sa vad ce se intampla. Alex statea langa usa, cu ochii in pamant,
cu bascul in mana...
- Ce-i, Alex ?
- Nu pot pleca, Diana...
- Bine... atunci stai...
- Adevarat, pot sa mai stau ?...
- Sigur ...
Ne-am intors aici in odaie... Eu m-am asezat tot pe marginea divanului, ca de atatea ori,
el, pe jos, pe covor, langa mine...Si-a pus capul pe genunchii mei si, dupa
o tacere lunga, a spus:
- Stii ce astept, Nanuc ...
- Ce ?
- O minune...
- Ce minune ?
- Sa pui mainile pe capul meu, sa ma mangai ca altadata si sa-mi spui: "Alex, dragul meu!"
I-am pus mainile pe cap, voit fara tandrete, si am spus, baieteste:
- Ma, Alex! Incurajat, mi-a impins mainile cu capul, asa cum fac pisicile cand se alinta, apoi
si-a ridicat ochii spre mine, cu gatul intins, si m-a rugat, cu vocea lui cea mai joasa, cea mai
calda:
- Hai, schimba ordinea. Pune intai "Alex" si pe urma, "ma"...
Am spus:
- Alex, ma...ce gene caraghioase ai!
- Tu ce dulce esti, Diana...
Am soptit, fara sa vreau, ca altadata, neincrezatoare, rasfatata:
- Da?! Dulce?!...
Alex a ramas pe ganduri, apoi a spus deodata, cu elan:
- Diana, vreau sa-ti spun ceva, dar e foarte serios, sa stii.
- Spune, hai...
- Uite, Nanuc...vreau sa fii nevasta mea.
L-am privit uimita, m-am uitat in fundul ochilor lui.
Auzisem bine ? M-a rugat:
- Hai, spune da...
- Lasa, spun eu "da" la ofiterul starii civile.
Am vrut sa continui sa glumesc, dar am simtit ca ma copleseste o tristete grea.
- La ce te gandesti, Diana ?...
- Ma gandesc, Alex, cat de fericita as fi fost altadata sa te aud spunandu-mi
ca vrei sa fiu nevasta ta...
- Spune ca nu-i prea tarziu, Diana... Sa stii ca de multe ori m-am gandit ce minunat
ar fi sa fii nevasta mea. Viata mea e atat de goala altfel! Sa vezi, Diana, o sa ne
intelegem...
A venit langa mine, pe divan, si-a lipit pieptul de spatele meu, mi-a strans bratele cu palmele,
si-a proptit barbia de umarul meu si a continuat cu vocea scazuta, grava:
- Stii, eu cred ca neintelegerile noastre de aici veneau.
Imi lasai prea mult timp liber, fiindca nu erai libera tu... fiindca nu te aveam langa mine,
fiindca tot timpul eram furios pe tine ca nu esti singura. Divorteaza, Diana. Nu stii cat de
gelos sunt. Vreau sa cred ca intre tine si Michi nu-i altceva decat prietenie, asa cum
m-ai incredintat de atatea ori. Apoi ma gandesc mai bine si ma apuca furia.
Ce inseamna "numai prietenie" ? Poate un barbat, langa tine, sa fie numai prieten ?

(fragment din Panza de paianjen de Cella Serghi)

[Cretzulynne]

Rosmarin se simtea din ce in ce mai oropsit. Treceau
zile dupa zile, intrau in decembre si nu putea face nici
un gest ca sa-si asigure soarta. Sfirsitul lunii e data fatala
pentru dinsul si nimanui in casa nu-i pasa. Parca ar
fi un strain. Toata vremea se vorbeste numai despre Liana
si despre aviatorul ei. Ba a mai primit un buchet de liliac,
ba s-a intalnit cu el... Si Didina nu mai ispraveste cu planurile,
iar fata, de unde la inceput tacea ori se revolta, acuma o stirneste
mereu cu intrebari: "Mamicule, ce crezi tu, o fi asa ?... Cum zici tu,
mamicule ?" Iar cand incerca el sa pomeneasca de durerile lui,
toate sareau intr-un glas sa-i astupe gura.

In sfarsit intr-o zi batrinul isi pierdu rabdarea si declara ritos ca,
daca destinul sau nu intereseaza pe nimeni si daca e vorba ca el
sa fie socotit ca o cantitate neglijabila, atunci se muta la hotel. Baremi
sa afle si lumea ca la batrinete a ajuns strain in casa lui. D-na Rosmarin
se cruci:

- Vai de mine, Alexandre, doar n-oi fi gelos pe fata ta ?... N-am mai auzit
una ca asta de cind m-a facut mama, si sunt femeie batrina... Ce-ti lipseste,
omule ? Nu te ingrijim, nu te respectam ?... Ti-e necaz ca ne ocupam
de norocul fetei ? Atita poti tu sa fii de hain ?... Nu e fata ta, Alexandre, pentru
numele lui Dumnezeu ?

- Fata mea, fata mea! mormai Rosmarin ursuz. Dar eu nu-s om ?... La intii ianuarie
se poate intampla sa raman pe drumuri, stii bine, ca ti-am povestit ce mi-a spus
Costica si pe voi nici capul nu va doare parca as fi un vagabond !

(fragment din capitolul Decembre al romanului Jar de Liviu Rebreanu)

[Cretzulynne]

Ziua, eram preot al Domnului, cast, indeletnicindu-ma cu rugaciunea si cu cele sfinte; noaptea,
de indata ce inchideam ochii, deveneam un tanar senior, fin cunoscator in materie de
femei, caini si cai, jucand zaruri, band si hulind; iar atunci cand ma trezeam, in zori, mi se parea
dimpotriva, ca adormeam si ca ma visam preot. Din aceasta viata somnabulica mi-au ramas amintiri
ale unor obiecte si cuvinte fata de care nu ma pot apara si, desi n-am iesit niciodata dintre zidurile
casei parohiale, s-ar zice, mai degraba, auzindu-ma, ca sunt un om care a cunoscut totul si s-a
intors din lume. (...)

Da, am iubit asa cum nimeni pe lume n-a iubit, cu o dragoste nebuna si furioasa, atat de violenta incat ma mir ca nu mi-a explodat inima. Ah! Ce mai nopti! Ce mai nopti!

Inca din cea mai frageda copilarie, am simtit ca am chemare pentru preotie; de aceea toate studiile
mele au fost dirijate in acest sens si viata mea, pana la douazeci si patru de ani a fost un lung noviciat. (...)

Nu regretam nimic, nu aveam nici cea mai mica ezitare in fata acestui angajament irevocabil:
eram plin de bucurie si nerabdare. Niciodata o tanara logodnica n-a numarat ceasurile cu o mai
mare ardoare; nu mai dormeam, visam ca slujesc sfanta liturghie; a fi preot, nimic nu mi se parea
a fi mai frumos pe lume: as fi refuzat sa fiu rege sau poet. Ambitia mea nu concepea nimic
mai maret. (...)

Pe masura ce ma uitam la ea, simteam deschizandu-se in mine usi pana atunci inchise:
ferestruici astupate se deschideau in toate directiile si-mi ingaduiau sa zaresc perspective necunoscute; viata imi aparea sub cu totul alt aspect; tocmai ma nascusem intr-o noua ordine
de idei.

(fragmente din Moarta indragostita de Theophile Gautier)

[into_the_labyrinth]

”Regula numărul unu a guvernării: a divide e întotdeauna mai uşor decât a uni. Demoralizarea e totdeauna un pariu mai sigur decât moralizarea. Oamenii, la fel ca toate celelalte materiale, se uzează repede”.

(Rui Zink - Instalarea fricii - fragment)

[into_the_labyrinth]

”Omul e faţă-n faţă cu sine însuşi: îl desfid să fie fericit... Şi totuşi, tocmai de aceea călătoria e o revelaţie. Un mare dezacord are loc între el şi lucruri. În inima ce şi-a pierdut vechile certitudini, cântarea lumii pătrunde mai uşor. Desprinsă acum de toate, ea transformă până şi cel mai neînsemnat copac singuratic într-o înduioşătoare şi fragilă imagine”


(Albert Camus, Cu moartea în suflet - fragment)

[into_the_labyrinth]

”Dar, pentru că ne simţim sufletul bolnav, fiecare fiinţă, fiecare lucru redobândeşte în ochii noştri valoarea de miracol. O femeie care dansează, cu mintea golită de orice gând, o sticlă pe o masă, zărită îndărătul unei perdele; fiecare imagine devine un simbol. Întreaga viaţă pare a se reflecta în el, în măsura în care viaţa noastră, în acel moment, se rezumă doar la atât. Sensibil la toate darurile, cu ce cuvinte să descriu beţiile contradictorii pe care le putem gusta (chiar şi beţia lucidităţii)?Şi poate niciun loc de pe lume, în afară de Mediterana, nu m-a dus atât de departe şi totodată atât de aproape de mine însumi”.

(Albert Camus - Dragoste de viaţă, fragment)

[Cretzulynne]

Doamna Melidon imoldi usor, cu cotul, pe domnul Melidon, care de-abia atipise.
- Mitica !... Mitica ! !...
- Ce e ? Ce s-a intamplat ?
- Nimic.
- Atunci pentru ce ma-mboldesti ?
- Nimic. Scoala, te rog... Uite ce luna frumoasa e afara. Mi-a adus aminte de cand
ne-am luat intii...
- Cum ?! Si pentru asta trebuia sa ma trezesti din somn ?!
Domnul Melidon se intoarse furios cu fata la parete.
Doamna Melidon relua, intepata :
- Asa ?... Care vra sa zica te superi acum ?
- Eu ? Deloc. Dorm.
- A-ha ! Dormi ! si pe mine ma lasi sa vorbesc singura, ca o stafie...
- Treaba ta !
- Cum, treaba mea ? Vra sa zica tie putin iti pasa de mine... de senzatiile mele... de insomniile mele !
Doamna Melidon e gata sa izbucneasca in lacrami.
Domnul Melidon, enervat de aceasta scena nocturna neprevazuta, ridica capul si zice :
- N-ai de gind sa ma lasi odata sa dorm ?
- Apoi stiam eu de mult ca esti nesimtitor !
- Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu pricepi ca sint ostenit ? Ca mane am proces cu proprietarul si trebuie sa ma scol de dimineata ? Ca...
- Puteai cel putin de data asta sa nu fii mojic.
- Mojic, eu ? Daca stiai ca sint mojic, pentru ce m-ai luat ? racni Melidon furios.
Si fiindca somnul ii trecuse, sari jos din pat si incepu sa se plimbe cu pasi mari prin odaie.
- Dumnezeule, cu cine traiesc ! suspina doamna Melidon. Apoi isi viri nasul in perne, izbucnind in sughituri :
Cit sint de nenorocita !

(fragment complet numit D.D. Patrascanu, capitolul Parodii din volumul
Pagini de proza de George Topirceanu)

[Cretzulynne]

Intii, avu impresia ca are halucinatii, apoi se convinse ca, intr-adevar, in cadrul usii isi facuse aparitia un balerin. Un urs adevarat n-ar fi ridicat mai intrebator sprincenele locotenentului. Echipat de parca s-ar fi pregatit sa intre in scena, individul isi tot misca picioarele goale, cind punindu-si talpile una peste alta, cind raminind numai intr-un picior. "Astuia ii este frig", intui Bandu, ridicindu-se fara voie de pe scaunul ocupat doar citeva secunde. Aratarea sa tot fi avut vreun metru si cincizeci de centimetri inaltime si patruzeci si cinci de kilograme. Maioul de un alb indoielnic lasa sa se vada niste brate descarnate, iar in locul pectoralilor sufla vintul. Ramasese impietrit, descumpanit probabil de liota ce tabarise peste el, facand haz de felul sumar in care era imbracat.

Locotenentului ii veni sa rida, dar amintindu-si de prezenta inspectorului sef, isi infipse unghiile in podul palmei, altfel, sfinte Sisoe, s-ar fi cutremurat cladirea de cita sanatate simtea ca urca din el si isi cere dreptul sa se reverse in hohote. Incerca si reusi sa alunge pustimea linga fustele inflorate si cind drumul se elibera facu un semn balerinului sa se apropie. "Sa zici ca-i nauc, atita tine sa nu se desparta de usa aia", jubila Bandu, poftindu-l iarasi sa se apropie. "I-au furat hainele de la garderoba si vine amaritul sa reclame... O fi alergat pina aici sau... Stai, Bandule, de cind poarta balerinii ochelari ?"

Parca simtindu-i nerabdarea, individul se lansa spre masa unde statea locotenentul, insa dupa mersu-i dizgratios nu ar fi meritat sa faca parte nici din corpul de balet, daramite solist in "Lacul lebedelor", fiindca, cu siguranta, Odette ar fi lesinat vazindu-l asa flescait.

- Maresallo, implora el, gata sa plinga.

"Asta-i scapat de la Jebel, conchise Bandu, dindu-si seama ca cel din fata lui purta cele mai autentice izmene lungi. Vru sa-i atraga atentia ca daca voia sa-si comande o pereche de pantaloni a gresit usa, dar se razgindi, gindindu-se ca poate l-au dezbracat niscai derbedei si-atunci situatia se schimba."

- Nu-i nevoie sa ma "avansezi", doar vezi ca sint locotenent. Ce s-a intamplat ?

Individul incepu sa turuie pe limba lui Dante si sa se ajute cu gesturi de parca ar fi avut in fata o orchestra ce trebuia dirijata. Fusese si el, ca omul, la o Cleopatra, iar dupa ce s-a facut lejer aparuse sotul, sotul ce trebuia sa fi calatorit in seara aceea. A mai avut atita timp cit sa insface cheia de la masina si sa sara pe geam.

Si unde era sa se duca daca nu la militie ?

(fragment din Anotimpuri promise de Ioan Iancu)

[klute]

"You all know the wild grief that besets us when we remember times of happiness. How far beyond recall they are, and we are severed from them by something more pitiless than leagues and miles. In the afterlight, too, the images stand out more enticing than before; we think of them as we do of the body of a dead loved one who rests deep in the earth, and who now in his enhanced and spiritual splendour is like a mirage of the desert before which we must tremble. And constantly in our thirst-haunted dreams we grope for the past in its every detail, in its every line and fold. Then it cannot but seem to us as if we had not had our fill of love and life; yet no regret brings back what has been let slip. Would that this mood might be a lesson to us for each moment of our happiness.

Sweeter still becomes the memory of our years by moon and sun when their end has been in the abyss of fear. Only then do we realise that for us mortals even this is great good-fortune - to live our lives in our little communities under a peaceful roof, with pleasing discourse and with loving greeting at morning and at night. Alas! always too late do we grasp that, if it offered no more than this, our horn of plenty brimmed with riches."

Ernst Jünger - On the Marble Cliffs

[White1]

Kundera on the forgetting of being:

"In 1935, three years before his death, Edmund Husserl gave his celebrated lectures in Vienna and Prague on the crisis of European humanity. For Husserl,the adjective "European" meant the spiritual identity that extends beyond geographical Europe (to America, for instance) and that was born with ancient Greek philosophy. In his view, this philosophy, for the first time in History, apprehended the world (the world as a whole) as a question to be answered. It interrogated the world not in order to satisfy this or that practical need but because "the passion to know had seized mankind."

The crisis Husserl spoke of seemed to him so profound that he wondered whether Europe was still able to survive it. The roots of the crisis lay for him at the beginning of the Modern Era, in Galileo and Descartes, in the one-sided nature of the European sciences, which reduced the world to a mere object of technical and mathematical investigation and put the concrete world of life, die Lebenswelt as he called it, beyond their horizon.

The rise of the sciences propelled man into the tunnels of the specialized disciplines. The more he advanced in knowledge, the less clearly could he see either the world as a whole or his own self, and he plunged further into what Husserl's pupil Heidegger called, in a beautiful and almost magical phrase, "the forgetting of being."

Once elevated by Descartes to "master and proprietor of nature," man has now become a mere thing to the forces (of technology, of politics, of history) that bypass him, surpass him, possess him. To those forces, man's concrete being, his "world of life" (die Lebenswelt), has neither value nor interest: it is eclipsed,forgotten from the start."

[victor_homescu]

A te naste pe strada inseamna sa hoinaresti toata viata,sa fii liber.Inseamna accident si incident,drama,miscare.Si mai presus de toate,inseamna vis.O armonie de intamplari banale care da hoinarelii tale o certitudine metafizica.In strada inveti cu adevarat ce sunt fiintele omenesti,altfel,mai tarziu,le inventezi tu.Ceea ce nu intalnesti in strada este fals,mijlocit,cu alte cuvinte,literatura.Nimic din ceea ce se numeste aventura,nu poate rivaliza cu atmosfera strazii.Nu conteaza daca zbori spre Pol,daca te afli pe fundul oceanului cu un carnet in mana,daca inalti noua orase,unul dupa altul,sau,aidoma lui Kurtz,urci in susul fluviului si iti pierzi mintile.Oricat de tulburatoare sau de insuportabila ar fi situatia,intotdeauna exista iesiri,ameliorari,consolari,recompense,ziare,relig ii.Dar a fost o vreme cand nu exista nimic din toate acestea.Atunci erai liber,salbatic,feroce...

- fragment din Primavara neagra de Henry Miller-

[victor_homescu]

Labirintul e o poveste de dragoste,sfarsita,ca atatea altele.in lacrimile unei femei parasite,dar el este si o povaste despre moarte.
Istoriile artei nu vor sa amestece ruinele labirintului cu propriile noastre probleme.Autorii lor socotesc probabil ca asa ceva ar fi un abuz.Eu nu pot urma aceeasi rigoare,gandindu-ma la mine,la propriile mele rataciri.In plus,nu inteleg un lucru.Singuratate nu e si ea un labirint?nu are si ea doua taisuri?Ea te inabusa ,te pierde,te obliga sa ridici mai sus zidurile inchisorii tale sau,dimpotriva,te ajuta sa le darami,sa afli adevarul ca nu poti trai fara sa iubesti nimic,stimulandu-te sa te cunosti mai bine,sa te judeci,sa intelegi ca in carnea ta si in sufletul tau,nu altundeva,isi disputa sansele dragostea si moartea.
Exista o prapastie intre singuratatea voita si singuratatea impusa.Prima te apropie de tine insuti.Cea de a doua nu face decat sa te indeparteze de altii.Prima daruie.Cea de a doua frustreaza.Prima e foarte aproape de un inceput de drum.Cea de a doua e foarte aproape de un mormant.
Strada si viata sunt uneori profesori mai buni decat prelegerile si memoriile de estetica.Singuratatea nu e materie de examene.
Nu stiu daca in matematica drumul cel mai scurt dintre doua puncte este si astazi linia drepta.Stiu insa ca in arta lucrurile nu s-au schimbat.Intre punctul A si punctul B,acum,ca si altadata,e un adevarat labirint.


- fragment din - Un muzeu in labirint.Istorie subiectiva a autoportretului.
Octavian Paler

Cartea Romaneasca/1986.

[victor_homescu]

As vrea sã mãrturisesc de la început si rãspicat cã niciodatã nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovãrãsia Maitreyiei. Mã ispitea mai mult faptul ei,ceea ce era sigilat si fascinant în viata ei. Dacã mã gândem adesea la Maitreyi, dacã în Jurnalul meu din acest timp se gãsesc notate o seamã din cuvintele si întâmplãrile ei, dacã, mai ales, mã tulbura si mã nelinistea, acesta se datora straniului si neîntelesului din ochii, din rãspunsurile, din râsul ei. Este adevãrat cã spre fata aceasta mã simtam atras. Nu stiu ce farmec si ce chemare aveau pânã si pasii ei. Dar as minti dacã n-as spune cã întreaga mea viatã din Bhowanipore - nu numai fata - mi se pãrea miraculoasã si irealã. Intrasem atât de repede si fãrã rezervã într-o casã în care totul mi se pãrea neînteles si dubios, încât mã desteptam câteodatã din acest vis indian, mã întorceam cu gândul la viata mea, la viata noastrã, si-mi venea sã zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mã interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afarã de musafirii familiei Sen si începusem aproape sã-mi schimb chiar si lecturile. Încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematicã a scãzut, am început sã citesc romane si politicã, apoi tot mai multã istorie.

S-a întâmplat însã altceva. Maitreyi mã întrebã într-o zi dacã vreau sã învãt bengaleza, mi-ar da ea lectii. Eu îmi cumpãrasem deja, din cea dintâi sãptãmânã, un manual simplu pentru conversatie bengalezã, din care cieteam pe ascuns, trudindu-mã sã prind întelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era chematã sau când se supãra. Învãtasem astfel cã ghiacè înseamnã 'vin acum'; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discutie - un fel de exclamatie si mirare, ceva cam 'ce extraordinar!'. Manualul meu nu prea m-a învãtat mult si, când Maitreyi mi-a propus sã luãm lectii împreunã, am primit. În schimb, eu trebuia sã-i dau lectii de francezã. [...]

Ne-am asezat amândoi la masã, eu destul de departe de ea, si Maitreyi si-a început lectiile. Am înteles îndatã cã nu voi putea învãta bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos si mã privea atât de aproape, încât o ascultam fãrã sã retin nimic. Spuneam numai din când în când: 'da!'..."

Mircea Eliade/Maitreyi.,Editura Minerva, Bucuresti/1986

- fragment -

[Cretzulynne]

Adormeam din nou, si uneori ma trezeam doar pentru o clipa, atat cat sa aud trosniturile venite parca din adancurile lemnariei, sa deschid ochii pentru a privi tinta caleidoscopul intunericului, sa gust, intr-o lucire fugara a constiintei, somnul in care erau scufundate mobilele, camera, acest tot caruia ii apartineam ca o particica si catre insensibilitatea caruia ma intorceam curand, spre a ma uni cu ea. Sau, dormind, intalnisem fara efort o varsta pentru totdeauna trecuta din viata mea cea dintai, regasisem cine stie ce spaima copilareasca, asemenea gandului ca unchiul meu ma va trage de bucle, teama care se risipise in ziua cand - data marcand pentru mine inceputul unei noi ere - mi-au fost taiate. Uitasem acest eveniment in timp ce dormeam, il regaseam in amintire de indata ce reusisem sa ma trezesc pentru a scapa din mainile unchiului meu, dar, din precautie, imi acopeream capul cu perna, inainte de a ma intoarce in lumea viselor.

Uneori, asa cum Eva s-a nascut din coasta lui Adam, o femeie se nastea, in timp ce dormeam, dintr-o pozitie gresita a coapsei mele. Alcatuita din placerea pe care eram pe punctul s-o gust, imi inchipuiam ca ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simtea in al ei propria-mi caldura, voia sa se uneasca cu el, si ma trezeam. (...)

Un om care doarme tine in jurul lui firul orelor, ordinea anilor si a lumilor. El le consulta din instinct trezindu-se, si citeste in ele, pana la trezirea lui; dar ordinea lor se poate invalmasi, sau rupe.

Daca, spre dimineata, dupa o noapte de insomnie, somnul il surprinde, in timp ce citeste, intr-o atitudine prea diferita de cea in care doarme de obicei, este de ajuns sa-si ridice bratul pentru a opri si a da indarat soarele, si , in prima clipa a trezirii sale, nu va mai sti ora, va socoti ca abia s-a culcat. Daca atipeste intr-o atitudine inca si mai neobisnuita si mai divergenta, de exemplu, dupa cina, asezat intr-un fotoliu, atunci rasturnarea va fi totala in lumile iesite de pe orbita lor, fotoliul magic il va plimba in goana prin timp si prin spatiu, si in clipa cand isi va deschide pleoapele, va crede ca se va fi culcat cu cateva luni mai devreme, intr-un alt tinut.

(fragment din In cautarea timpului pierdut. Swann de Marcel Proust)

[Cretzulynne]

Era portarul. Ramase in prag, politicos, aproape absent, neprivind nicaieri, ii întinse o pereche de manusi.
- Le-a adus soferul adineauri. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra si ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. I-am dat o suta de lei...
Stefan lua manusile si le privi lung, concentrat, incruntându-se.
- De ce nu deschideti fereastra ? vorbi din nou portarul. O sa va imbolnaviti. E foarte cald la dumneavoastra...
- Care domnisoara? intreba Stefan.
Dar în acea clipa îsi aduse deodata aminte si se lumina.
- Ah, da, stiu, spuse. Asteapta...
Cauta in portmoneu si îii întinse o bancnota.
- Poate îmi mai dati si o carte sa citesc, spuse portarul dupa ce multumi, impaturind cu grija bancnota.
Stefan se îndrepta spre biblioteca de perete si-si zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.
- Dar macar e sigur ca sunt manusile ei? întreba el deodata.
- Spunea ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra... As vrea un roman frumos, adauga cu un glas mai coborât, zâmbind.
Dupa ce pleca portarul, tinând cartea sub brat, cu o infinita grija, aproape cu spaima, Stefan ramase o clipa în mijlocul odaii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecina. Se apropie de fereastra si o deschise larg. Il întâmpina un miros de gradina proaspat stropita. „Tot mai am timp, îsi spuse rezemându-se de fereastra. Nu e înca miezul noptii..."
... Fata ridicase din umeri si zâmbise. în lumina serii, obrazul ei parea si mai pârlit de soare si parul capatase un luciu stins, de metal vechi.
- Nu te înteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat...
Pe nesimtite, deasupra lor, cerul îsi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stinghera, în crestetul padurii.
- S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fara s-o priveasca. Dar trebuie sa te învete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe lânga ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi...
- Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea târziu. Mi-ar fi placut sa te pot întelege...
- Unii spun ca în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca...
- Nu înteleg nimic, spusese ea. Nu înteleg...
Tresari si se smuci emotionat de lânga fereastra. Manusile erau înca pe pat, asa cum le lasase. Le apropie o clipa de nari. Parca n-ar fi ale ei, îsi spuse, nedumerit. Parca n-ar fi parfumul ei...
Când îsi apropie bricheta ca sa-si aprinda tigara, observa ca ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; pareau asa pentru ca obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degraba de un verde-deschis, batut în aur. Gura foarte rosie si dintii prea albi, stralucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau si mai mult figura.
- Te-am ascultat toata seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrata cu bricheta, si nu înteleg de ce prelungesti gluma. De ce nu mi-ai spus ca esti scriitor si ca te numesti Ciru Partenie ?...
El o privi încurcat, silindu-se sa-i întoarca zâmbetul.
- Nu-ti puteam spune asta pentru ca nu sunt scriitor si ma numesc Stefan Viziru. Foarte exact: Stefan I. Viziru, caci pe tatal meu îl chema Ioan...
Cu un gest scurt, Ileana îsi pleca fruntea. în clipa aceea Stefan îsi aminti, dintr-o data, fara nici un efort, ceea ce se trudise întruna sa afle în ultimele zile: unde mai vazuse el acea culoare stranie de par, care nu era nici neagra, nici albastra, nici argintie ? Acum stia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosita în Capitala, fusese adus pentru prima oara în Cismigiu. Descoperirea aceasta îl insenina.
- Sunt de-abia de câteva luni în Bucuresti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Si n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am vazut cum te arata cineva din ochi: „Uite si pe Partenie, spunea. Ma mir ca a calcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Si toata seara am observat cum te cautau, curiosi, atâtia ochi. Ai fost recunoscut, draga maestre! Inutil sa te mai ascunzi!...
Stefan se multumi s-o priveasca, tacând.
- Te-ai suparat, într-adevar? continua Ileana. Am auzit asta la usa, intrând; a fost fara voia mea. Si am fost destul de intimidata toata seara...
- Te asigur ca nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, daca vrei, am sa-ti fac dovada...
începu sa se caute în amândoua buzunarele deodata. Gasi un plic si i-l întinse. Dar i-l lua repede înapoi si-i întinse un pasaport.
- Are si o fotografie, spuse. E cea mai buna piesa de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele:
- Stefan Viziru. Treizeci si patru de ani? Nu pari...
... Se apropiase de ea, fara sa-i spuna cine e si cum îl cheama.
- Uite, începuse el aratând catre padure, pe locurile acestea erau balti, întorsese brusc capul si tresarise vazându-l atât de aproape de ea. Nu-l simtise. Nu auzise pasi în urma ei. Era un barbat înalt, bine legat si totusi zvelt, aproape fraged, si o intimidase lumina zâmbetului lui.
- ... în locul padurii acesteia erau balti. Aici veneam sa ma scald cu baietii când eram mic...
Vorbea mereu. Despre baltile din jurul Bucurestiului, despre arborii pe care-i vazuse sadindu-se. Vorbea mai ales despre copilaria lui.
- ... în liceu, aveam un arici cu care ma împrietenisem. Când veneam sa-l vad, ma simtea de departe si iesea sa ma întâmpine...
Se oprise si întorsese brusc capul. Apoi îsi trecu mâna prin par, privind-o pe furis, cu un zâmbet timid, încurcat.
- E curios, adaugase, dar nu-mi dau înca seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape strain...
- Am copilarit departe de tara si am învatat târziu româneste. Dar am învatat la mosie, cu taranii...
- Am citit odata o carte, continuase el ca si când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânar care chema serpii si sedea de vorba cu ei. Sunt sigur ca lucrurile acestea sunt cu putinta. Dar trebuie sa te învete cineva... Ariciul meu, bunaoara, se rostogolea în fata mea, îsi ascundea tepii si ma lasa sa-l mângâi pe pântece. Sunt sigur ca as fi putut învata multe de la el, dar nu stiam cum sa-i vorbesc...
Soarele asfintise. începuse sa patrunda pâna la ei miros de fân proaspat cosit.

(fragment din Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade)

[White1]

Din Jurnalul lui Gombrowicz, despre aproape-dar-nu-chiar prietenul Bruno Schulz:

"El era un masochist-permanent si ireductibil-asta se simtea in el necurmat. Nu, nu era facut sa domine! Un gnom, mititel, cu capul mare, parca prea speriat pentru a indrazni sa existe, expulzat din viata, se strecura pe ascuns, pe margine. Bruno nu-si recunostea dreptul la existenta si cauta propria nimicire-nu ca ar fi visat la sinucidere, dar nazuia la inexistenta cu toata fiinta lui. Dupa opinia mea, in aceasta nazuinta nu era nici un sentiment de culpabilitate a la Kafka,ci mai degraba ceva precum instinctul care face animalul bolnav sa se traga intr-o parte. Se simtea inutil. In plus , poate masochismul lui avea si un alt chip -nu stiu-, dar in mod sigur era un omagiu adus fortelor existentei care il calcau in picioare."

[victor_homescu]

'Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale. Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geacu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.mul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.



Mircea Cartarescu,Gemenii - fragment -

[victor_homescu]

Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei - şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zăreasca cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toata ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefanel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherazada, cu Sonia alături.
Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coşilor de pe frunte...
Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la "ţară" niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată.
În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină luna, sau cuvinte patimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns.
Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moşia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului.
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft şi am râs. Am râs de mine - pentru că eram încă sentimental şi visător. Şi mi-am spus:
Uliţa copilăriei e o caramelă bună pentru băieţii slabi de înger, ca Robert şi ca Dinu. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copiii de boieri, care călăresc, fumează şi sărută zarzări înfloriţi.
Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri.
Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi.
Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu ignorează până şi cu numele?
Am plâns, pentru că un adolescent bogat, frumos şi cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boieroaică poftitoare de tutun, care cânta Sheherazada la pian? Mi-am recunoscut eu generaţia în fericiţii de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacanţele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în cămări cu hârţoage, cu ochii lăcrămând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului, pe care-l căutam zi şi noapte?
Unde îmi era hotărârea mea de a mă arăta lumii aşa cum sunt, conştient de superioritatea mea şi de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorinţa cruntă de a mă găsi şi a mă poseda în întregime, dacă plâng, pentru că Ştefanel a cunoscut "cel din urmă basm"?
Am uitat că-mi spărgeam dinţii de furie şi de invidie şi că mi-am făgăduit năprasnic că voi ajunge cât mai curând cineva şi că atunci voi desface sălbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru că eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile cărnii, numai pentru că EU am fost lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi?
Am uitat şi am plâns pe foile unei cărţi din Cultura Naţională? Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi ‘La lutte universelle’ a lui Dantec?
Şi nu mi-e ruşine de mine însumi?... Nu mi-e ruşine de numele meu şi de durerea mea, şi de vrerile mele?...
....Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia.
Iartă-ma, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere.
Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie şi să nu se înspăimânte de mine.
Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărţile lui Felix Le Dantec şi am să mă duc să mă mângâie Sonia...

Romanul adolescentului miop (fragment)

- Mircea Eliade -