Două dintr-o lovitură

[mirodoni]

Două dintr-o lovitură:
„Fixeur” și
„Dimineața care nu se va sfârși”
http://www.cefilmevad.ro/fixeur/

Primul lungmetraj este realizat de cunoscutul regizor Adrian Sitaru, cel de-al doilea, de necunoscutul ne-regizor, Ciprian Maga, preot creștin ortodox.

Ambele au în comun faptul că personajele principale sunt două prostituate românce pe meleaguri străine. În ambele, autorii filmelor se vor concentra doar pe unul dintre cele două personaje și vor ajunge într-o zonă de sinceritate, diferite între ele, dar remarcabile prin sensibilitate.

Le voi trata în paralel și pentru că mi-am luat obiceiul de a vâna filmele românești la proiecțiile speciale, riscând, de multe ori, să nu mai ruleze pe ecrane, din lipsă de spectatori.

Ambele filme analizează, dacă nu e prea pretențios cuvântul, situația curentă, la zi, fără a săpa în profunzimi pentru a găsi cauzele. Ciprian Mega o face întrucâtva, dar mai mult justificativ. Fata fusese violată de tatăl vitreg, apoi izgonită de acasă. Nu știm de ce mama s-a recăsătorit după decesul soțului ei și de ce a ales un bețiv. Ajunge apoi să-și crească nepoata, în timp ce mama acesteia „muncea” în Cipru. Tatăl fetiței se pare că murise tot din motive de alcool.

Un preot ortodox construise în Cipru o biserică, pentru românii de acolo, „numai” cu ajutorul lui Dumnezeu. Acest „numai”, pe mine mă cam deranjează. De fapt voia să spună că fără ajutorul autorităților cipriote sau române. Spectatorul rămâne totuși cu întrebarea, cum? Dar, desigur, nu acesta era subiectul filmului!
Ideea este că fata ajunge și în patul ambasadorului român din Cipru, și la preot la spovedanie. La spovedanie, însă, ajunge când era mult prea târziu. Aceasta pentru că nici ambasadorul nici fata nu credeau în Dumnezeu. Ba mai mult, îl huleau!
Fata, pentru că nu a fost lângă ea când a avut nevoie, ambasadorul pentru că s-a descurcat foarte bine în viață, credința fiind pentru proștii care așteaptă să le dea Dumnezeu.

Fata cunoaște la biserică un băiat, tot român, cu care ar fi putut începe o viață nouă, dar era prea târziu. Fata avea SIDA!
Toată lumea o părăsește. Prietena ei cea mai bună, fostă prostituată, dar ajunsă „plasatoare”, chiar o alungă. Ambasadorul se face că n-o cunoaște, când se pune problema s-o ajute să revină în țară pentru zilele pe care le mai avea de trăit. Singurul care-i vine la căpătâi este preotul.

Fetele din filmul lui Adrian Sitaru sunt racolate și duse în Franța. De data aceasta sunt minore. Două sunt prinse în flagrant de autoritățile franceze, iar una depune plângere împotriva „peștelui”, după ce sunt repatriate.

Un român, jurnalist aspirant, propune un reportaj unor francezi, pe care îi cunoștea dintr-o colaborare anterioară, iar aceștia vin în România. Autoritățile, însă, de pe toate palierele, se opun realizării unui interviu cu tânăra, sub pretextul protejării acesteia. Punându-și toate pilele și relațiile în mișcare, jurnaliștilor li se acceptă o întrevedere cu fata. Dar tocmai când să filmeze interviul, aceasta se răzgândește.

Este momentul în care, viitorul reporter își pune problema până unde își poate permite să intre în sufletul cuiva, și consideră că trebuie să renunțe, pentru că a atins limita admisă. Colegii săi, însă, îi atrag atenția că ei sunt jurnaliștii și ei hotărăsc, el fiind doar un „fixeur”. Adică, am înțeles eu, un furnizor de subiecte jurnalistice.

Problema, însă, rămâne, iar Adrian Sitaru nu se ostenește să-i dea de vreun capăt!

Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte de un film serios, cred că american, se numea „Mascarada”, în care, un cetățean rămâne captiv într-o mină părăsită. Un reporter obține exclusivitatea și transmite de la fața locului. Se creează o adevărată afacere, sub pretextul „dreptului de informare”. Curioșii își instalează corturile împrejur, apar vânzătorii ambulanți, zona capătă interes turistic. Operațiunea de salvare trece pe locul doi, ba chiar este amânată cât mai mult pentru a fructifica situația. Lucru care duce la decesul împricinatului...

Cum spuneam, cele două filme românești nu sapă la rădăcini pentru a afla cauzele, fără de care nu poți diminua efectele. În filmul lui Sitaru, minora este întrebată ce ar vrea să se facă, atunci când va fi mare. Nu știu! este răspunsul.

Această neștiință este cauza. Vinovații de această neștiință trebuie arătați cu degetul. Dar filmul românesc, mai ales dacă nu are o formă atractivă pentru cât mai mulți vizați, nu-și va putea demonstra eficiența. Cel mult, poate sensibiliza „factorii de răspundere”, dacă s-ar reuși aducerea acestora la cinematograf.

Din câte mi-am dat seama, Adrian Sitaru nu-și face prea multe iluzii în acest sens, dar este mulțumit că a mai făcut încă un film, cu bani de la CNC.

Preotul Ciprian Mega n-a primit niciun sprijin de la CNC, dar lasă impresia că a găsit soluția universal valabilă: credința în Dumnezeu. Personajul său, preotul din film, spune că suntem trecători prin viață, după care pentru noi începe „o dimineață care nu se va sfârși niciodată”. Cu o condiție, însă: să crezi! O condiție foarte... dură!

Cei doi realizatori au în comun convingerea că pe ecran trebuie să reproduci aidoma vocabularul vulgar al personajelor pentru a le defini/caracteriza. Fostul cunoscut critic de film D. I. Suchianu avea teoria „Cele 50 de funcții ale cuvântului în film”. Dintre acestea lipsește funcția de exprimare a adevărului. Adică actorii în film nu trebuie să vorbească aidoma personajelor întruchipate din realitate, în timp real și cu aceleași cuvinte. Pentru că un film poate avea două ore, dar poate exprima o viață de om. De aceea trebuie folosite mijloacele cinematografice de exprimare.

Părintele Mega poate nu, însă Adrian Sitaru ar trebui să știe aceste lucruri. Dar se pare că noul UNATC l-a îngropat pe D.I. Suchianu cu teorie cu tot!