|
Guru
Join Date: May 2003
Posts: 4,805
|
Cu mana stanga
Top 20 "Libertatea"
Jacheta lui Marilyn
"Wonder Boys" (regizat de Curtis "L.A. Confidential" Hanson) este o poveste simpla si complicata totodata despre adulter, blocaj, celebritate, competitie, marijuana, maturizare, minciuna ca motor al fictiunii, potaia chioara ca motor al actiunii, profesorii de universitate, scriitorii de universitate si, nu in ultimul rind, jacheta din titlul acestui articol. Este o ecranizare, cum fusese si "L.A. Confidential", cu deosebirea ca Michael Chabon (autorul romanului de fata) nu este James Ellroy (autorul aceluia): nimeni nu moare in "Wonder Boys" - cu exceptia ciinelui care o merita din plin, nimeni nu este impuscat - desi unii sint la un pas de, nimeni nu urmareste pe nimeni - chit ca urmarirea fericirii (a dragostei) pare chiar mai dificila... Este un film care da impresia ca nu stie incotro s-o ia pentru ca insesi personajele lui nu stiu incotro s-o ia: daca ar sti din prima, "Wonder Boys" n-ar fi nici pe sfert atit de interesant, dar pentru ca afla - totusi! - in ultimul sfert de ora, devine mai putin interesant decit parea din prima.
In chip de Grady Tripp, proful dintr-un campus universitar care se pierde incet dar sigur in peisaj, Michael Douglas face (inca) un rol formidabil - echivalentul in surdina al creatiilor sale "sonore" din "Wall Street" sau "Cadere libera"; daca acolo era centrul energizant al filmelor, aici reuseste performanta de a parea sters & cenusiu. Frances McDormand si Robert Downey jr. sint excelenti, dar revelatia filmului ramine Tobey Maguire in rolul pustiului depresiv care atinge stelele dupa ce se-ndragosteste de jacheta lui Marilyn!
Cind Willis divorteaza de Pfeiffer
... curg o gramada de lacrimi, fiti siguri de asta! Plinge ea, vorba'ceea, femeie, dar plinge mai ales el, barbat in toata firea, de zici ca-l dor toate maselele din gura la unison! "Povestea noastra", filmul lui Rob Reiner, chiar asta e: o durere de masele. Iti vine sa urli.
Reiner, care a facut "Cind Harry a-ntilnit-o pe Sally" cu Billy Crystal si Meg Ryan, apare el insusi in film in rolul prietenului mai grasut al lui Willis. El are o obsesie: ca fesele sint, de fapt, continuarea picioarelor si ca, deci, fundul nu exista - e o metafora. Are dreptate, asa cum "Povestea noastra" e o metafora - adica e un fund. Iti vine sa te uiti la un fund o ora jumate? Bingo - "Povestea noastra" e pentru tine. In el (film, nu fund: incercam sa fim precisi), Willis tipa la Pfeiffer, Pfeiffer tipa la Willis, el tipa, ea tipa, tipa, tipa - probabil ca detectoarele de zgomot sint testate pe Pfeiffer. Daca nu asurzesti pina la sfirsitul filmului, inseamna ca poti trece la nivelul 2: problemele sentimentale. Ele sint la fel de interesante ca viata intima a lui Ion Diaconescu. Willis si Pfeiffer incearca sa se agate de ce e bun in relatia lor. Spectatorul incearca sa se agate de scaun. Iar cind, la final, totul se rezolva conform scenariului si Eric Clapton cinta/plinge, pe coloana sonora, "I'm sorry", smulgindu-te din scaun cu un gest supraomenesc, nu te poti abtine sa-i dai replica: "Me too"!
In alta (in)fidelitate
Rob este proprietarul unui magazin de discuri de vinil din Chicago - o enciclopedie pe doua picioare de muzica "oldie but goldie". In timpul liber, face topurile celor mai sfisietoare despartiri din viata sa si, ca sa se mentina in forma, se desparte in continuare de iubitele sale... E un individ imatur emotional si matur din p.d.v. muzical; nu le poti avea pe toate.
In filmul lui Stephen Frears "High Fidelity", Rob este un personaj greu de inteles, dar usor de simpatizat. In orice caz, masculii oricarui cuplu se pot identifica cu Rob si cu nesfirsitele lui probleme (infidelitatea cronica fiind doar una dintre ele). Rob este barbatul care se apropie de virsta mijlocie cu zero realizari si cu inima zob. John Cusack - care face aici cel mai bun rol al sau - este absolut extraordinar, mai ales ca apare tot timpul in cadru. Adresindu-se spectatorului din spatele tejghelei de magazin, din metrou, pat sau scara rulanta a unui (alt) magazin, Rob/Cusack face din "High Fidelity" echivalentul cinematografic al romanelor la persoana intii: o experienta directa, in miscare, plina de adevar trait.
"High Fidelity" chiar este ecranizarea unui roman (de Nick Hornby), dar e atit de bine gindit in imagini incit - cu exceptia dialogurilor "brici" - nu are nimic literar. E pur si simplu, in aparenta lui zapaceala, un film fantastic de original si de amuzant - cea mai satisfacatoare experienta de muzica-in-cinema de la "Velvet Goldmine" incoace. Nu o ratati!
Fratiorii lui Homer
Se facea ca Joel si Ethan Coen - autorii unei capodopere: "Fargo" si ai unui Palme d'Or la Cannes: "Barton Fink" - stateau intinsi in sezlonguri, cu piscina de-o parte si Frances McDormand (sotia lui Joel) de alta... Zice Ethan: "Am bifat America profunda, America superficiala si America superprofunda. Ce dracu' mai facem?" Joel n-a zis nimic - ba nu, i-a zis lui Frances (care oftase): "Ai zis ceva?" Asa ca s-au gindit ei ce s-au gindit (afara se-ntunecase) si, cum nu le-a venit nici o idee originala, au pus de-un remake. La ce? La "Odiseea" - nici mai mult, nici mai putin!
Acuma, problema e ca nici unul din ei n-a citit capodopera Poetului Orb... Filmul care a rezultat ("O Brother, Where Art Thou?") se numeste, pe romaneste, cind "Hei, prietene, unde esti?", cind "Vai, frate, unde esti?", cind pur si simplu "Marea hoinareala" - ca sa ne aduca aminte de Bourvil si Louis de Funes. E o poveste nu calchiata, ci de-a dreptul calcata pe bombeurile stravechii epopei - probabil, cea mai slabuta idee (piscina, etc) a stralucitilor frati; daca functioneaza totusi, e in primul rind meritul lui George Clooney, care e fantastic de comic in rolul unui Ulise (in original: "Ulysses") ce iese de la mititica impreuna cu doi frati intr-ale lanturilor, strabate Sudul SUA in plina Depresiune (anii '30) si-i e dat sa treaca prin felurite incercari: un conflict naspa cu un Chior, o reuniune dansanta a Ku Klux Klanului, un concurs de cintari country (ultimele doua, absolut mortale!). Pina la urma, e OK Kodak, dar "O Brother..." seamana cu "Odiseea" exact cit seamana Clooney cu Stan si Bran.
Travestiuri
"Totul despre mama" a luat toate premiile posibile: Oscarul, Cesarul, David di Donatello, plus sapte Goya in tara de origine, Spania. Privit la lupa, scenariul nu sare departe de trunchiul plin de ramurele al sfintei telenovele: un copil din flori care moare, o mama plecata in cautarea tatalui copilului, o alta fata care moare dupa ce naste un copil al aceluiasi tata... Ce e original e ca Almodovar pune cite un "sic" in dreptul fiecaruia: tatal e (a ajuns) travestit, insarcinata e calugarita bolnava de SIDA, cea mai buna "prietena" a mamei e tot un travestit, care vorbeste mai slobod ca-n Ferentari, iar actrita la care se angajeaza e lesbiana. Bun venit in Almodovarland - tara ovarului cu gene false! Desi inferior precedentului "Singe fierbinte" si mult inferior "Femeilor in pragul crizei de nervi" - cel mai bun film al sau -, "Totul despre mama" ramine o melodrama la care, cind te trezesti din plins, rizi, si invers - oricum, uzi batista... Actritele sint, toate, formidabile.
"Buna, ma cheama Andy si acesta e afisul meu", spune Jim Carrey pe afisul "Omului din luna", filmul lui Milos Forman. E o idee de afis la fel de buna ca subiectul in sine: Andy Kaufman a fost si el un "travestit", dar nu pentru ca se imbraca in femeie ci pentru ca, actor de televiziune fiind, punea la cale "travestiuri" ale realitatii care erau geniale, desi putin intelese... Carrey este extraordinar in rol, iar povestea reala - Kaufman a murit in 1984, la 35 de ani...sau nu?! - este atit de incredibila incit pare un banc suprarealist spus de tanti Realitate vecinei sale madam Fictiune. Un film de vazut neaparat.
Brancusi pe Marte
"Misiune pe Marte" - filmul lui Brian De Palma - e un pas mic pentru genul S.F. si doi inapoi pentru regizor...
"Brancusi" e un cap de femeie (?), care sta frumos pe o creasta martiana si se gindeste cum Dumnezeu a nimerit in pelicula lui De Palma. Seamana cu Domnisoara Pogany inainte ca sculptorului sa-i vina ideea geniala de a o face ca un telefon. Spre deosebire de oricare alta surata de-a ei taiata de mina omului din piatra, marmura sau bronz, este de provenienta intergalactica, scoate sunete seducatoare si, daca te apropii de ea cu ginduri curate, se deschide sub forma de fanta verticala si-ti arata istoria universului cu degetul...
{tiu, nu se face sa povestesti poanta unui film, dar zau daca e altceva de povestit la filmul lui De Palma! O misiune pleaca pe Marte, se sperie de Brancusi si dispare din monitor... O a doua misiune pleaca pe Marte, intra in Brancusi si se intoarce cu capetele mai putin patrate decit plecase... Cine a facut scenariul filmului nu doar ca e plecat, dar e plecat cu pluta: daca nu innebunesti de plictiseala pina la jumatatea "Misiunii pe Marte", iti vine sa omori pe cineva la sfirsit. Dialogurile par scoase dintr-un manual "Invatati S.F.-ul pe dinafara", actorii (Tim Robbins, Gary Sinise) fac figuratie, iar regia "marelui" De Palma straluceste prin penibil. Ramine muzica lui Ennio Morricone, dar pe asta o poti asculta si acasa la casti. Noapte buna.
Turta dulce mult aduce
Aduce belele, in primul rind... In orice caz, cam asta e sensul titlului original al filmului "Avocat si victima" - "Omul de turta dulce": dupa ce sare pe-o vulpe ca sa poata traversa o apa fara sa se inmoaie, ajunsa pe malul celalalt vulpea, fireste, hat-hat, papa turta dulce!
Regizor este Robert Altman. Este, dar e ca si cum n-ar fi: filmul poarta "amprenta inconfundabila" a unui alt "maestru", mult mai cunoscut la o adica: John Grisham, autorul nenumaratelor romane care seamana, toate, cu niste filme, asa incit te-ntrebi de ce s-au mai facut totusi filme dupa ele... Grisham e mai tare ca batrinul Altman in acest "Avocat si victima". Povestea sucita si-nvirtita nu e chiar atit de-ntortocheata pe cit ne-am fi asteptat de la Altman, care da impresia ca a stat cuminte in fotoliul de regizor, fara sa se oboseasca a-si mai ridica ochii din scenariu. Morala: femeia care-ti iese-n cale-ntr-o noapte e beleaua cea mare, mai ales atunci cind esti avocat in proces de divort si te-a mai pus dracu' sa-l viri pe-un politist la mititica, iar totul se-ntimpla undeva in Sud...! Embeth Davidz e femeia fatala, falsa victima, Kenneth Branagh (excelent) e avocatul, victima sadea, in jurul lor mai apar/dispar Darryl Hannah, Robert Downey jr., Famke Janssen, Robert Duvall si Tom Berenger care-si fac treaba cum scrie la carte si, pina la urma, totul e, totusi, OK. "Turta" Altman s-a catarat pe "vulpea" Grisham si-a trecut malul... Iar acolo, ce sa vezi? Nu vezi nimica.
Fotbal cu femei
Dupa Kennedy, Nixon, Vietnam, Wall Street si Televiziune, cu "Duminica, pierzi sau cistigi", Oliver Stone mai bifeaza o institutie: fotbalul american. Este un film care te zapaceste in primele 30 de minute, te face sa uiti de timp in urmatoarele 60 si sa-ti rozi unghiile pe marginea scaunului in ora ramasa...
Asta nu inseamna ca intelegi mai bine regulile acestui sport: pe linga fotbalul european, la care se pricepe toata lumea, cel american e o inclestare de muschi enigmatica precum formula ADN-ului. E ciocnirea a doua locomotive la viteza maxima care schimba scorul pe tabela de marcaj. Lucrul cel mai impresionant din film nu este confruntarea dintre actori, toti formidabili (Pacino, Cameron Diaz...), ci forta bruta a doua mase de barbati pe care camera lui Stone o surprinde in ce are mai animalic si, totusi, emotionant.
Sigur ca regizorul "Nascutilor asasini" nu se poate abtine sa "ia ochii" (ochiul unui jucator chiar ramine pe teren!...). Desi povestea in sine e destul de tare, efectele "marca Stone" (fulgere, etc) sint si ele acolo. "Duminica, pierzi sau cistigi" e o Luna Park cu scenariu dinainte stiut (Binele triumfa, Victoria vine dupa infringere s.a.m.d.), dar atit de convingator demonstrat incit crezi fiecare secunda. Singura meteahna: misoginia lui Stone (care apare el insusi in rolul unui comentator sportiv). Femeile au inimi de piatra si priviri de otel, iar daca stai in calea lor, te fac zob. Fotbalul e un joc in care barbatii incaseaza lovituri, iar nevestele bani.
Telefon cu fir de lina
Din cind in cind, de parca ar fi facut contract cu gemul de gutui, Hollywoodul recurge la "talentul si experienta" harnicelor surori Ephron, Delia si Nora. Specializate in kitsch la comanda, ele tricoteaza rapid povestioare lincede si lalii, pe care sora Nora le mai si regizeaza (in ochi lenes). De data asta, cele doua au stat in spate, lasind-o pe actrita Diane Keaton sa desire story-ul.
"Afurisitul de telefon" s-a vrut o comedie sentimentala despre trei surori ce nu se prea iubesc, aduse laolalta de vestea ca tatal lor este pe moarte. Vestea este ca filmul insusi trage sa moara inca de la primul cadru.
Daca va inchipuiti ca trei actrite cu cota mare-medie-mica (Meg Ryan, Keaton si Lisa Kudrow) sint capabile sa faca roluri bunicele-bune-OK intr-un film, atunci "Afurisitul de telefon" nu e acel film. Una pare atinsa de Parkinson, sarind ca arsa la fiece tiriit al telefonului, cealalta seamana cu caricatura lui Joan Collins devenita femeie de afaceri, iar ultima nu e decit fantoma lui Phoebe din serialul "Friends". Bietul Walter Matthau (care a murit dupa acest rol) e pus sa se comporte ca un cotcar senil, ciupind de fund asistentele medicale si facind bancuri despre penisul lui John Wayne. In film mai apare un ciine care nu vrea sa-nghita pilule si o Mama-Iran care-si ofera umarul pentru a i se plinge pe el. Singurul personaj care-si face datoria cu incredere, in acest film ca o gluma proasta, e telefonul. Din pacate, suna in gol.
"All You Need Is Love"
Mai ales cind o cinta Nicole Kidman si Ewan McGregor! Exista cite putin (mult) pentru fiecare in acest somptuos, flamboaiant si luxuriant "Moulin Rouge" al lui Baz Luhrmann, dar conditia principala este sa-ti placa muzica; muzica pop, cu precadere...
Povestea e ca o scama pe rochia "Traviatei": ea (Satine, dansatoare de cabaret si curtezana in orele libere) este ftizica, dar nu stie; el (Poetul, un coate-goale ce bea absint si scrie) este indragostit de ea si o stie. V-ati dat seama, deja, ca sintem la Paris - "lupanarul de lux" - si ca ne-am intors in sec. XIX - cind inca mai era posibil sa fii tuberculos, sa iubesti si sa mori, iar cineva (preferabil, un geniu) sa scrie o opera nemuritoare despre asta.
"Moulin Rouge" este un film pentru tinerii care maninca MTV pe piine si care au auzit vag de Beatles, Bowie, Elton John. Sau de Marilyn - careia Kidman ii aduce un omagiu stralucitor interpretind "Diamonds Are a Girl's Best Friends" - sau de Madonna - careia altcineva ii recreeaza "Like a Virgin" intr-un mod darimator...
De fapt, cel mai frumos lucru din "Moulin Rouge" - pe linga decoruri, imagine & costume - este amestecul de muzica si poveste. Desi i s-a reprosat, inca de la Cannes (unde a deschis festivalul anul acesta), ca n-are emotie, ci e doar un tur de forta tehnic, eu unul am plins la "Moulin Rouge"! Evident, nu la poveste (dai cu mina si scama s-a dus), ci la cuvintele cintecelor: cintate de Nicole & Ewan ("pe bune", sint chiar vocile lor!), ele devin dintr-odata niste imnuri ale Iubirii dintotdeauna pe care nu le fredonam numai tu sau eu, in baie, ci le fredoneaza - uite! - si fosta Mrs Cruise, cu pielea ei stravezie ca un portelan, si musiu Ewan. Da, "All You Need Is Love". {i acest film.
Vasili apara Djugasvili
"Inamicul e aproape" e un film ambitios. Regizorul (francezul Jean-Jacques Annaud, cel cu "Numele trandafirului" & "Amantul") a incercat sa faca, in acelasi timp, o epopee de razboi (asediul Stalingradului, 1943), o meditatie despre manipulare (propaganda sovietica, puterea exemplului s.a.m.d.) si un love story (iubeste-ma Vasili, ca miine pot sa mor!)... Ca nu a reusit decit cite putin din toate e, desigur, regretabil. Ca filmul dureaza "putin" peste doua ore pline e de-a dreptul condamnabil!
Jude Law il interpreteaza pe Vasili Zaitev, un soldat prost trimis sa ia parte la apararea orasului lui Tatucul Djugasvili de cotropitorii nemti si care, cind pune mina pe pusca, ii elimina unul cite unul ca-n jocurile video. Ridicat la rang de "sniper" (tintas de elita), Vasili ajunge "erou al Uniunii Sovietice" gratie comisarului cu propaganda, un evreu sovietic cu ochelari rotunzi jucat de Joseph "Shakespeare in Love" Fiennes si (supra)vegheat din umbra de Nikita Hrusciov (Bob Hoskins). Poza lui Vasili, cu ochii inflamati de furia razbunarii si boneta pe-o sprinceana, insufleteste ostasii URSS, minerii URSS si, in general, tot ce are de-a face cu URSS - uzine, gospodine etc.
Numai ca dusmanul (Ed Harris) pindeste. In plus, Vasili nu trebuie doar sa dea cu pusca-n fritzi; el trebuie si sa dea cu Vasili-n fata care-l iubeste... Iar fata care-l iubeste e iubita, la rindul ei, de evreul cu ochelari, dar pentru ca sexul in trei nu cadra cu URSS-ul, filmul de fata o cirmeste spre comedie de gelozie, apoi drama de gelozie, drama de crima, drama de mama etc etc. Foarte trist; mai bine nu va duceti.
Banderas cu turban
E ce puteti vedea mai interesant in "Al 13-lea razboinic", care se vrea un film de actiune-horror-istoric-cu-meditatie-basm-si-legenda la un loc si din care (cu toata stima pentru regizorul John McTiernan, un meserias OK) nu ramine decit informatia-titlu de mai sus...
Banderas cu turban ii da replica lui Omar Sharif, arabul (ma rog, egipteanul) de serviciu din melodramele internationale ale anilor '60. El dispare din poveste destul de repede ca sa nu trebuiasca sa ne gindim cum s-ar descurca dac-ar mai si juca. Dar Antonio sta: mai intii silabiseste cuvintele vikingilor cu care (nu se-ntelege de ce) e nevoit sa-mparta aceeasi corabie, apoi - dupa trei minute - vorbeste limba lor si, din ciuca bataii lor de joc, ajunge un mare razboinic viteaz. Ar mai fi si un fel de amor cu o vikinga zdravana care trece prin cadru de vreo doua ori, dar nu ni se da de-nteles ca e ceva serios. Antonio clipeste din genele lui parca date cu rimel - dar idila nu e cu vikinga, ci cu nervii spectatorilor si genele spectatoarelor. Asta, presupunind ca ele sint dispuse sa stea sa-l vada pe Antonio, inchizind ochii la orice altceva - mai ales la multele scene de violenta. Ceea ce, pina la urma, ne-ntoarce la nervi...
Se stie ca "Al 13-lea razboinic" e un film facut pilaf de producatori cu mina lui Michael Crichton, autorul cartii care a stat la baza lui. Dintr-un ceva mult mai lung si, probabil, mai coerent, dl Crichton a taiat tot ce nu i-a convenit, dupa care, in loc sa arunce restul la cos, a lipit laolalta ceea ce vedem. Vedem si nu intelegem neam, decit faptul ca, fiind bani multi in joc, ei trebuiau recuperati cumva - macar o parte. Ca doar turbanul a costat ceva.
In gust sta o gisca ingusta
Deschidere: mai multe persoane in jurul virstei de 40 de ani stau in diferite incaperi vorbind despre virsta de 40 de ani. Unul dintre personaje (cel cu mustata) spune ca nu vrea la teatru, dar sotia il trage dupa ea. Mustaciosul se indragosteste de actrita care ii preda limba engleza (limba in care "gisca" se spune "goose").
Dezvoltare: Celelalte personaje se combina unele cu altele, fac amor, dupa care stau in diferite incaperi vorbind despre ele (care au in jur de 40 de ani) sau despre altele (care au tot in jur de 40 de ani). Doar mustaciosul nu face amor, pentru ca e indragostit. Iar actrita nu se innebuneste dupa el (o chestiune de gust). Iar sotia are un catel ingrozitor care musca pe toata lumea si un gust ingrozitor la decoratiuni interioare (sotia, nu ciinele). Iar sora mustaciosului tocmai isi decoreaza casa. Iar barmanita, care facuse amor cu unul din bodyguarzii mustaciosului (el nu-si mai aminteste), se combina cu celalalt bodyguard, care are mai putine probleme psihologice. Iar conducerea teatrului se hotaraste sa monteze Ibsen.
Incheiere: Mustaciosul isi rade mustata, dar actrita - in continuare - nu se innebuneste dupa el. Orele de engleza iau sfirsit. Ceilalti se combina cum pot si pe unde apuca. (Doar cuplul de homo ramine cum era.) Filmul se numeste "O chestiune de gust", e regizat de tipa de la bar (Agnes Jaoui), mustaciosul este Jean-Pierre Bacri (sotul ei, in realitate), bodyguarzii sint Alain Chabat si Gerard Lanvin iar actrita se numeste Anne Alvaro. Morala: "The goose is good, but sex tastes better."
Cu rata-n gura
Britanicul Guy Ritchie (in viata civila, "Mr Madonna") a debutat cu "Jocuri, poturi si focuri de arma", care a facut o buna impresie cinefililor de pretutindeni.
"Unde dai si unde crapa" (al doilea sau film) e un fel de copie pe fuga a acestuia. Diferenta este ca "Jocuri..." era excelent de la cap la coada, culminind cu unul din cele mai reusite finaluri de film, in timp ce "Unde dai si unde crapa" merge foarte bine pina spre mijloc, dupa care se repeta, oboseste, iar finalul este atit de expediat incit iti vine sa crezi ca a cazut la montaj!
Ce e bun era deja bun in filmul anterior: ritmul de arma automata, umorul cinic, personajele darimatoare construite in doi timpi si trei miscari... De asta data, pretextul este un diamant de 84 de carate, care nu se mai stie al cui e, cui trebuie sa-i revina si nici nu conteaza. Trei negri tembeli, un KGB-ist sonat, un boss al mafiei londoneze al carui loc e la nebuni furiosi, un altul, al mafiei evreiesti, care calatoreste SUA-Anglia si retur in citeva secunde... Plus Brad Pitt in chip de tigan si de xerox la "Fight Club" - cu citeva tatuaje in plus. Nici unul dintre ei nu este insa "personajul principal" al acestei pelicule demente, facuta parca sub efectul cocainei; "personajul principal" are patru picioare, coada si latra cu scirt, pentru ca a inghitit o rata de cauciuc!... Este gagul cel mai amuzant al filmului. Asteptam continuarea, eventual sub forma de desen animat, care sa cuprinda salvarea ratei si trimiterea ciinelui in pat cu Madonna.
Capcaunul si clona
"Final Fantasy: Spiritele ascunse" se vrea "primul film realizat integral in imagini de sinteza fotorealiste". Ma rog; doar transcriindu-l m-a luat somnul... Cum clona asta are ambitia de a "revolutiona" Cinematograful, trimitindu-i la pensie pe actori, e cazul sa i se strige-n fata ca e plicticos ca o scoica! Hironobu Sakaguchi (autorul videojocului si al filmului derivat) are idei, dar n-are imaginatie. Caci o idee poate fi proasta (chestia cu actorii creati pe computer) si nu-ti garanteaza ca, la capatul ei, vei da de imaginatie. Asa ca dam la o parte "povestea" (concentrat greoi de "Alien", "Al cincilea element" si "Cimp de lupta: Pamintul") si raminem cu efectele digitale. Iar daca uitam si de ele, raminem cu un joc video pentru marele ecran. Vrem jocuri video pe marele ecran cu "actori" digitali? Atunci ne-asteapta vremuri radiofonice, in care nu-i vom mai vedea pe Alec Baldwin, James Woods, Donald Sutherland sau Ving Rhames, ci doar ii vom auzi. Ca in "Spiritele ascunse".
Din fericire, "Shrek" soseste la timp pentru a ne consola ca viitorul nu-i chiar atit de anost. Basmul-fabula creat de necunoscutii Andrew Adamson si Vicky Jenson, folosindu-se (tot) de imagini digitale si (tot) de vocile unor actori reali (Mike Myers, Eddie Murphy si Cameron Diaz), este cel mai inteligent, mai insolent si mai amuzant film de animatie vazut in ultimul timp! Da, este mai inteligent decit "Furnicutze". {i da, este mai insolent decit "Toy Story 2". {i mai amuzant decit amindoua la un loc! Pentru ca "Shrek" nu se multumeste sa imagineze un Disneyland pe dos, cu un Capcaun OK si o printesa balciza, ci ia peste picior intreaga "filozofie" a filmuletelor pentru copii. Nu cu rautate (finalul este dulce), ci cu... greutate! Cine ride la "Shrek", ride mai bine: e chiar o capodopera!
La peste
In 1991, vasul de pescuit "Andrea Gail" pleca in larg, unde avea sa intilneasca "furtuna secolului"... Filmul lui Wolfgang Petersen, regizor german domesticit la Hollywood, este povestea marinarilor si a buletinului meteo.
Tandemul George Clooney-Mark Wahlberg (aici in chip de capitan, respectiv membru al echipajului) a mai putut fi vazut in "Regii desertului" unde lupta cu irakienii. In "Furtuna perfecta", ei si ceilalti au de luptat cu efectele speciale.
Problema acestui film facut dupa toate regulile scenaristicii e lipsa oricarei surprize (cu exceptia finalului...). Neamtul Petersen ne prezinta mai intii, foarte tacticos, comunitatea de pescari; spectatorul trebuie sa inteleaga cit de greu se cistiga o piine prinzind pesti si ce rude, prieteni etc lasa in urma pescarii... Urmeaza partea care s-ar putea numi "La pescuit", in care, ca-ntr-un documentar, ii vedem pe oamenii nostri la lucru: cum intind navoadele, ce maninca, unde-si tin proviziile... Odata bifat si acest moment, vine - in fine - si furtuna. Aici, "regine" sint efectele sus-amintite, care ne arata cum se manifesta o "furtuna a secolului". Trebuie crezute pe cuvint - oricum, nimeni nu poate confirma! Daca v-ati tinut bine de scaune si n-ati cazut sub ele de plictiseala, furtuna o sa vi se para OK si-o sa ziceti ca v-ati scos banii. Numai ca urmeaza, fireste, finalul rupt din realitate - atit de rupt incit o sa va intrebati cine Dumnezeu a avut ideea unui asemenea film... Probabil ca s-a facut dupa o cheta printre rudele pescarilor. Sa fie primit!
O fata buna
Faceti cunostinta cu Bridget Jones, cea mai sleampata celibatara britanica lucrind intr-o editura unde nu o baga nimeni in seama pina cind se hotaraste sa vina la serviciu intr-o fusta mini si pulover mulat si din acel moment seful sau o remarca si o remorcheaza la Mercedesul sau decapotabil ducind-o intr-un weekend la tara unde fac dragoste dar a doua zi ii spune ca are o treaba f.f. importanta la editura... Asa ca: faceti cunostinta cu Bridget Jones - din nou sleampata, din nou celibatara si-n cautarea unei noi slujbe!
"Jurnalul lui Bridget Jones" este ecranizarea romanului "Jurnalul lui Bridget Jones", dar ar fi fost pacat ca Bridget Jones sa ramina jurnal sau roman. N-a ramas: filmul lui Sharon Maguire e cea mai zapacitoare comedie britanica din ultima vreme, pe linga care "Austin Powers" e ca un scheci plin iar "Notting Hill" ca o schema goala!
Americanca Renee Zellweger este adorabila zapacita din titlu, al carei farmec domestic-toropit topeste inimi de gheata (in ordine: cea a lui Hugh Grant, cea a lui Colin Firth) cu stingaciile sale induiosatoare (in ordine: "talentul" de a spune ce nu trebuie exact cind nu trebuie, "talentul" de a face o supa albastra atunci cind astepti musafiri la cina...) si care dovedeste ca, intr-o lume de girafe pe tocuri, citeva kilograme in plus nu strica niciodata. Nici filmului nu i-ar fi stricat douazeci de minute in minus... Asa, este aidoma eroinei sale: cam laliu. Dar cu "L" de la irezistibiL! Incercati-L si veti vedea ca feminismuL e mult mai simpatic atunci cind e purtat de-o fata buna.
Mu-mu
Un tinar distribuitor cunoscut recent la Londra mi-a spus: "Fii cu ochii pe Julia Stiles! O sa ajunga un mare star."
La care eu mi-am facut cruce, in plin Soho, si i-am zis: Daca asta ajunge star, eu imi pun pistolul la timpla si apas pe tragaci cu 10 filme proaste pe secunda!
A fost o exagerare; nu cred ca m-as sinucide pentru Julia Stiles... Dar intr-o lume (cinematografica) populata de alde Minnie Drivere, Reese Witherspoone si Josh Hartneti (o sa-l vedeti curind in "Pearl Harbor"), voi renunta la cronica de film si ma voi apuca de gradinarit: exista mai multa charisma intr-o salata sau intr-un dovlecel decit in toti cei enumerati la un loc.
Problema e serioasa. Ce te faci cind actorii tineri din filmele hollywoodiene sint ca Julia Stiles? Adica au talent, dar seamana cu spatele unor autobuze... Exista si exceptii (Charlize Theron, Wes Bentley), dar noua regula pare sa fie: Cu cit mai uriti, cu-atit mai bine! "In ritm de hip-hop", regizat de Thomas Carter, ar putea fi un film agreabil (dans, muzica, etc) daca din distributie ar lipsi Julia Stiles; dar ea nu putea sa lipseasca, pentru ca povestea e "bicolora" (el - negru, ea - alba) si nu s-a gasit alta actrita la Hollywood care sa fie atit de convingatoare in rol de lapte de vaca.
Nici producatorii "Mumiei revine" (regizat tot de Stephen Sommers) n-au cautat prea mult: personajele sint aceleasi din catastrofa de-acum 3 ani (Rick/Brendan Fraser, Evelyn/Rachel Weisz, Imhotep/Arnold Vosloo), doar ca acum primii doi s-au casatorit si au un baietel, iar Mumia - gratie acelorasi efecte speciale - poate sa mearga din nou... "Go, Mummy, go!" E-ntotdeauna loc pentru monstri.
Vaci seduse & abandonate
Din lungul ciclu de nefericiri ale vietii - trecute, din nefericire, si-n film - ne vine astazi episodul nspe, intitulat in original "Someone Like You", iar in romaneste "Jocurile seductiei".
"Someone Like" Ashley Judd o interpreteaza pe Jane, ceea ce inseamna ca seductia e dusa pe apa simbetei, iar "You" este Ray, alias Greg Kinnear - ceea ce e cam tot pe-acolo... Jane e asistenta la un show TV; Ray e "Tarzanul" la costum care aterizeaza pe post de asistent al show-womanitei-sefe (Ellen Barkin, mortala!). Din fericire, in jungla informatiei lucrurile se petrec inca si mai (in)direct decit in jungla-jungla, asa ca, 30 de minute mai tirziu, e "Bye, Tarzan; vai, Jane!" Din nou singurica si neconsolata, Jane isi indreapta atentia spre vaci, in care vede niste "suflete-surori" - desi mai exact ar fi sa vada niste "trupuri-surori". Cea mai buna prietena a ei, Liz (Marisa Tomei, delicioasa), este tot o vaca, asa ca Jane poate plinge pe coarnele acesteia, iar colegul & vecinul de apartament Eddie (Hugh Jackman, perfect) are si-o inima de aur in pieptu-i de taur comunal, asa ca cireada e completa.
"Jocurile seductiei" (regizat de actorul, regizorul & producatorul Tony Goldwyn, ca in "Metro-Goldwyn-Mayer") e destul de amuzant la inceput, mai ales cind dezvolta teoria "vechii vaci", dar o ia pe aratura din clipa in care renunta la tonul caustic si se-neaca in bune sentimente. Dar problema esentiala a filmului nu e nici vaca, nici intrebarea de ce e trista ea (toata lumea stie), ci lipsa totala de chimie, actorie si farmacotehnie a cuplului principal. Noroc cu rolurile secundare, care mai dreg busuiocul...
----------------------------------------------
1. Vi se pare ca articolul a intuit bine esenta filmului/fenomenului?
2. Credeti ca judecata de valoare e corecta?
3. Ce (nu) v-a placut la el?
|
10 Jun 2003, 12:28
atria noastra este pielea noastra.
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
