„Cea mai fericită fată din lume” - regia Radu Jude

[mirodoni]

„Cea mai fericită fată din lume” - regia Radu Jude - 2009

Nu am văzut filmul la vremea repectivă, deși mi-am dat toată silința. Din câte știu, spectatorii nu au dat buzna, doar vreo 1584, din datele de pe Cinemagia, așa că filmul nu a stat prea mult prin cinematografe și nu l-am prins.

Acum, însă, aflu că a fost ridicat la rang de „capodoperă” și a fost inclus într-un program european de „educație cinematografică” în școli. Firește, mi-am făcut timp să văd capodopera pe cinepub.ro, unde constat că au fost deja peste 33 de mii de umblători, pentru că nu pot ști câți au văzut filmul până la capăt. Eu l-am văzut, pentru că asta îmi propusesem.

Ce-i drept, nu se poate spune că valoarea filmului este dată de numărul de spectatori, dar orișicât! Apoi, să nu se creadă că filmul e prost! Numai că e un simplu debut, care poate fi utilizat într-o campanie, dar la categoria „Așa nu!” Ca urmare, are nevoie de instrucțiuni clare de utilizare, și trebuie văzut cu acordul părinților.

Ce aflasem despre film era doar faptul că abundă în vulgarități. Aveam să constat că s-a exagerat pe nedrept. abia pe la minutul 35 apare prima p...lă. Și asta doar verbal!

Radu Jude era pe atunci o tânără speranță umflată cu pompa, nu știu din ce motive, care realizase „Lampa cu căciulă”, un scurtmetraj împins la toate festivalurile posibile din lume. Secretul acestor festivaluri este preselecția. O persoană sau două, în general obscure, hotărăsc din sute de oferte ce film intră în festival. Prima selecție este după sinopsis, După cât de bine este împachetat, sau servește unor scopuri, filmul mai este și parțial văzut și ajunge la juriu. Dacă filmul are „premii anterioare”, trece automat, nu se mai pierde timpul.

Era în plin avânt revoluționar valul de cineaști români dispus să arate lumii întregi lăturile din țara noastră. Spun ei, ca să nu le băgăm sub preș!

Încă din filmul cu lampa se văd abilitățile dlui Jude. Două replici mi-au rămas în memorie: Tată, îmi ei și mie o înghețată? Un că...at și-un ciur de mălai”. Asta nu înseamnă că, în rest, filmul nu-i bun! Are tot ce se cere la facultatea de profil. Compoziție, structură, ritm, interpretare, simbolistică, tot tacâmul! Numai că spectatorul normal nu prea se lasă entuziasmat de „descoperirile” unor cineaști, căzuți direct pe spate, uneori în cap, dintr-o lume paralelă, din care vin să vândă castraveți grădinarilor. Așa că, în general, cineaștii rămân cu filmele finanțate de CNC, iar potențialii spectatori cu realitatea lor de acasă, așa încât nu ajung la cinematograf.

Dar să revenim la fata noastră, cea mai fericită din lume, și să vedem despre ce e vorba în propoziție!

Stă chircită pe o canapea care se zdruncină ritmic. Se putea și aritmic, dar în acest caz așa era. Aici regizorul și-a propus să-l provoace pe spectator, să-l pună să gândească, să-și imagineze, să ghicească despre ce e vorba. Pe scurt, să stea treaz, să n-adoarmă. După ritm, putea să fie într-un tren, dar, derută, se auzeau claxoane de mașină. După un timp, care pare mai lung sau mai scurt, în funcție de dispoziția spectatorului, ni se devoalează misterul. Era într-o „mașină mică”! Fata, care apare încă din primul cadru, trebuie să fie personajul principal, conform teoriei cinematografice, pe care un debutant nu-și permite s-o eludeze. Cei cu care conversa „din off”, nu pot fi decât... părinții.

În continuare, filmul se derulează normal. Adică dialoguri banale cu intenții de profunzime, detalii „semnificative” și întâmplări previzibile, astfel încât timpul să treacă și să se facă de un lungmetraj.

Tânărul regizor încalcă, totuși, o regulă care spune că, dacă într-un anumit timp, nu mai știu care este acum limita legală, spectatorul nu intuiește conflictul, îl pierzi de client.

Regula, însă, nu se aplică și filmului românesc, pentru că nu este făcut pentru spectatori, nu trăiește din încasări, adică, ce-a avut și ce-a pierdut!

Așa că Delia, fericita câștigătoare a unui autoturism, și părinții ei, ajung în vreo 15 minute de film, din 100, în București, unde trebuia să-i îndemne pe consumatori, într-un spot publicitar, să trimită și ei etichete. Restul de 85 de minute reprezintă toate dublele din filmarea spotului. Nu glumesc! Hai să mai scădem genericele...

Pe parcurs se țese intriga, sau conflictul, depinde de perspectivă. Părinții voiau să vândă mașina pentru a deschide o pensiune în casa bunicii, la Geoagiu Băi, fata voia să păstreze mașina ca să se fălească la liceu.

Această situație conflictuală creează o tensiune reală pe platoul de filmare. Fata trebuia să prezinte veselă produsul, adică sucul, dar în sufletul ei se ducea o luptă aprigă.

Scenariștii, adică Radu Jude și Augustina Stanciu aduc tot felul de argumente de o parte și de cealaltă, așa că până la urmă situația se rezolvă așa cum s-a stabilit.

Din păcate, însă, cei doi scenariști s-au limitat la „un caz real” fără a-și aduce niciun aport la construcția personajelor. Pe cât de subțiri sunt argumentele părinților pentru a vinde mașina, pe atât de puerile sunt ale fetei ca să o păstreze. Pe cât de șubrede sunt acuzațiile aduse fetei, pe atât de putrede sunt acuzațiile aduse părinților. Părinții aveau toate „șansele” să rateze afacerea, după IQ-ul afișat, iar fata nu avea niciun merit să se laude cu mașina.

Dar, cu siguranță, după ce elevii de liceu vor merge obligatoriu „cu clasa” să vadă acest film, vor sări cu barda pe părinții lor să-i facă surcele. Aceeași atitudine văd că o au și criticii de film, cum au avut-o și realizatorii. Fata este nevoită să „înghită orice”, i se amestecă pepsi în suc, este obligată să înghită cât mai mult și mereu, încă o dublă și încă o dublă, de-o ia burta.

Dar nici fata nu se lasă, cerându-și vehement și obținându-și partea. Toată această tărășenie, criticii o numesc maturizarea personajului. Deși, Radu Jude spunea, după premieră: „ La drept vorbind, nu mi-a fost niciodată prea clar despre ce este acest film”.

Dar mie mi-e clar despre ce nu este. Nu este despre compromisuri și minciună, despre adolescentul speriat care nu are curajul să se opună părinților, despre părinți care profită de copii, despre negociere sau capitalism. Este, din păcate, un film despre o echipă „nașpa” de filmare, care realizează un videoclip. Acesta nu este însă un argument suficient de puternic încât filmul să fie luat ca reper pentru „educația cinematografică” a elevilor. Nici pentru educație civică, judecând după vocabularul personajelor. Poate pentru educație sexuală, dacă ținem cont de finalul filmului, în care Bombardel, recuziterul echipei, dă lecții: „[...] știi cum se dă limbi în pi...dă? Două în pi...dă, una pe cearșaf, două în pi...dă, una pe cearșaf, să nu faci ghem la stomac. Mă, când oi muri, să nu-i lăsați, mă, să mă bage cu funia în groapa aia urâtă. Mă luați de p...lă și îmi dați drumul încet, încet... Să nu mă zdruncinați prea tare, că dacă se scoală nenorocirea, ați dat de dracu, mă! Viața trebuie trăită. Trebuie să ne săturăm de pi...dă cât trăim pe pământ! Ție ți-a plăcut pi...da în viața ta? Păi dacă ți-a plăcut, de ce n-ai rămas în pi...da mă-tii!?!”

Ce legătură are asta cu Prefectura? Păi n-are! Iar dacă prima impresie contează, e bine de știut că și ultima!