|
Guru
Join Date: Dec 2007
Location: Bucuresti
Posts: 439
|
„Lumea e a mea” – de Nicolae Constantin Tănase
„Lumea e a mea” – părerea spectatorului
Dacă vrei să distrugi un regizor, să-i dedici numai cronici favorabile, spune o vorbă din bătrâni.
Eu nu vreau să-l distrug pe tânărul Nicolae Constantin Tănase, pe care l-am întâlnit de câteva ori și i-am văzut două scurtmetraje.
Gândindu-mă la „Zombie...” am crezut că „Lumea e a mea”, lungmetrajul de debut al regizorului, este o comedie. Din păcate, n-a fost să fie!
Oricum, eu merg la toate filmele românești, indiferent de gen, număr și caz, nu aveam de ce lipsi tocmai de la acesta!
Chiar dacă umorul nu l-a mai însoțit, am regăsit „spectacolul cinematografic” din filmul pomenit, atât de neglijat de cineaștii noștri. Nu l-am regăsit la nivel mondial, desigur, ci la nivel de debutant, dar nu pot trece cu vederea preocuparea lui Nicolae Constantin Tănase de a lucra cu „imaginea” și cu „montajul”, specifice cinematografului. Faptul că acestea nu s-au suprapus cu o poveste bine argumentată este vina lui doar în măsura în care a înțeles greșit loialitatea față de scenarista sa, Raluca Mănescu.
Într-o industrie cinematografică adevărată, nu se admit sentimentalismele. Din păcate, la noi, dacă în alte domenii comunismul a mai fost cât de cât diluat, în învățământ, din care face parte și UNATC-ul care l-a format pe Nic, a devenit tot mai consistent, mai vâscos și mai lipicios. Ca urmare, nici cinematografia românească nu se bazează pe valoare, respectiv pe concurență, ci pe cumetrii, prietenii, obligații, aranjamente. Asta pentru că banii sunt ai altora, chiar dacă nu de la CNC!
Dar să revenim la filmul nostru!
Problema nu este că „povestea” e simplă, că personajele sunt „oameni obișnuiți”, ci că aceste personaje nu sunt coerente, ca urmare, nu sunt convingătoare. Deși, culmea, strădania scenaristei pare să fie tocmai aceea de a-și face personajele credibile, reproducând vocabularul „din viața reală”.
În general, mă grăbesc să văd filmele românești imediat ce apar, pentru că multe și dispar foarte repede, din lipsă de spectatori. Citesc părerile altora și cronicile de specialitate, dar nu merg la film cu idei preconcepute și nu prea-mi schimb părerea dacă citesc după ce văd filmul.
Am constatat că, în acest caz, doi cronicari foarte cunoscuți, Andrei Gorzo și Magda Mihăilescu, nu au pomenit nici măcar în treacăt cuvântul „scenariu”, darămite să disece această componentă, atât de importantă, a filmului. De ce oare?!
Ba mai mult, dna Mihăilescu găsește circumstanțe favorabile vocabularului vulgar al personajelor. Referindu-se la spectatori, folosește chiar expresia „simțuri joase”, care nu înseamnă nesimțire, ci, dimpotrivă, sensibilitate excesivă, adică o ștachetă mult prea jos, peste care se poate trece prea ușor ca să se ajungă la iritare. O fi „un mod natural de comunicare non conformistă al unei generații”, dar nu și în film. Aici, „cuvântul” poate avea 50 de funcții, dar nu și pe aceea de a prezenta realitatea. În film, timpul este mult condensat, față de timpul real, dar tinerii cineaști l-au îngropat de mult pe D. I. Suchianu. Doamna Mihăilescu știe la ce mă refer!
Filmul nu începe rău, dar o dă repede în bară.
Protagonista, Larisa, o fată de 16 ani, aude întâmplător o discuție telefonică a mamei ei care vindea lucrurile bunicii muribunde, dar nu moarte. Fata este revoltată și se iscă între cele două o controversă zgomotoasă, menită să divulge caracterul personajelor. Sunt folosite cuvinte contondente, gen „femeie, ești dusă cu capul”, fiica încheind cu „mânca-mi-ai curul!”.
Expresia nu este vulgară pentru că invocă părți anatomice pe care specia umană le ține ascunse, în urma unei educații de milenii, ci pentru că ne dezvăluie abrupt și prea de timpuriu caracterul personajului, adică „o proastă”, scuzați-mă, nu o fată care nu acceptă să fie nedreptățită și umilită, cum scrie doamna Mihăilescu, și nu numai! Ca dovadă, relativ curând, fata cere mamei bani pentru o petrecere.
Astfel, românii au mai realizat încă un film despre proști, și nu e vorba numai de personajul principal. Pentru a realiza un film cu personaje inteligente, cineaștii trebuie să fie mai deștepți decât acestea cu cel puțin un centimetru, lucru foarte rar la noi. Cel mai simplu și mai ușor este să iei personajul din viața reală, cu vocabular cu tot, și să-l plesnești pe ecran în numele unui „realism” deșănțat, inventat de cineaști și impus spectatorilor, menținându-și pretenția de artisti, de creatori care sapă în profunzimi, și ascunzându-și neputința creației artistice.
Dar e și treaba noastră, doamnă Mihăilescu, spectator și critic, „să ne întrebăm cum au răsărit astfel de avânturi lingvistice”, atât în viața reală cât și în film, nu-i putem lăsa numai pe sociologi „să-și bată capul”, cum considerați!
Larisa este „o proastă” pentru că la 16 ani trebuia să știe că nu e suficient să spui „băga-mi-aș”, mai ales dacă nu ai ce, și să le arăți tuturor degetul mijlociu în afiș, adică „le-o tragi la toți”, când de fapt se întâmplă invers. E proastă pentru că nu face diferența între a fi îndrăgostit și a te lăsa pradă instinctului primar de reproducere, respectiv atracția față de sexul opus. Proștii sunt proști tocmai pentru că se cred deștepți și nu învață din greșelile altora. Larisa nu este mai deșteaptă nici în raport cu mama sa, cu tatăl său, și nici cu adversara sa sentimentală. Și cât de mult îmi doresc să văd în filme românești oameni deștepți! La alții, chiar și hoții sau psihopații sunt extrem de inteligenți, doar că „vardiștii”, până în final, sunt cu un centimetru mai inteligenți decât ei, expresie pe care am mai folosit-o.
Criticul de specialitate spune că Larisa îndură cât îndură, dar la un moment dat izbucnește, se revoltă. Ar fi fost bine să fie așa, dacă scenarista ar fi construit personajul/personajele cu argumente. Discrete, desigur, nu didactice.
Când ia prima „cafteală” în spălătorul școlii, de ce nu ripostează? De ce acceptă umilința? Cadrul fiind foarte strâns, am crezut că adversara sa este o profesoară, părea mai în vârstă. De ce nu i-a zis „mânca-mi-ai curul” măcar după ce aceasta a plecat?
Când în clasă stă de vorbă cu colegele, iar profesoara îi atrage atenția, în loc să spună, simplu, „vă rog să mă iertați”, ripostează bezmetic, „dar ce-am făcut, doamnă?!” Nu știu cum o vede criticul de film ca fiind „nedreptățită”!
Când se bate în holul școlii cu adversara sa sentimentală, nu știu cum se face că în filmulețul de pe mobil se vede… invers. Dar cei care au fost de față, cum au văzut? Nu-i întreabă nimeni? Refuză să se apere în fața acuzațiilor contrafăcute, ca în cele mai proaste telenovele.
Toate acestea se vor „argumente” în construcția personajului, pentru a duce, forțat, într-un anumit loc: răbufnirea. Numai că scenarista coase aceste argumente cu ață albă!
Acasă, mama este „stupefiată” când află că fiica ei s-a bătut cu o colegă. Am pus ghilimele pentru că stupefacția nu numai că a fost foarte prost jucată, dar nici nu se justifică la un astfel de personaj. „Cafteala” la ei acasă făcea parte din meniul zilei! Brutalitatea tatălui nu se justifică în niciun fel, decât acela că trebuia creată premisa fugii fetei de acasă. Și aceasta pentru a ajunge în patul iubitului ei. De fapt, al iubitului colegei sale.
Eu nu cred că o fată la 16 ani nu știe că dragostea nu e o geacă pe care să o îmbraci sau s-o arunci când ai chef, s-o împrumuți, s-o uiți pe o bancă în parc, sau s-o găsești pe stradă și să zici că e a ta. Ca să cred așa ceva, filmul trebuia să fie muuult mai convingător.
Scena în care îi cere imperativ băiatului să-i spună dacă s-a împăcat cu fosta iubită, deși bine jucată, este atât de penibilă prin insistență, încât împinge filmul spre penibil. O secvență remarcabilă, dar neremarcată de criticii de specialitate, este cea în care, „după”, băiatul își aprinde tacticos o țigară.
O spectatoare scria că filmul este educativ. Nu cred că acesta este motivul pentru care tinerii merg să-l vadă. Merg să se vadă pe ecran, e moda „selfie”, nu contează cum arăți, important este să te vadă lumea. Am remarcat că filmul are spectatori într-o săptămână cât alte filme românești în șapte! Important este cu ce rămân aceștia după vizionare!
Regizorul și-a dat silința să-și facă meseria, dar pe scenariul dat, nu cred că se putea mai mult. Ba chiar s-a spus că a cam exagerat. După părerea mea, s-a cam grăbit la debut, ca fata mare la… Atenție la rimă! Trebuia să citească sute de scenarii ca să-l găsească pe cel cu care va rupe gura târgului.
Spunea într-un interviu că vrea să abordeze lumea cocalarilor, vrea să trăiască între ei, să-i cunoască, să-i înțeleagă. Entuziasm juvenil! Regula e simplă: să mănânci, să bei să fu-gi! Instinctele primare! Și pentru asta trebuie bani. Să-i ai, nu să-i faci!
Deși cronicile îi sunt favorabile, ar trebui să citească cu mare atenție până la ultimul cuvânt. Debutul său este considerat promițător, dar cu condiția să se materializeze în filme importante. Adică, cel de față n-a prea fost! Șanse sunt, se spune, pentru că nu s-a cramponat în scenariile proprii, ca alții, zic eu, dar, din păcate, n-a depășit nici el faza diluării unui scenariu de licență până la dimensiunile unui lungmetraj. Așa că are mare importanță cu cine se adună.
Pe genericul acestui film am regăsit-o, în calitate de producător executiv, pe Gabi Suciu, colegă de generație cu regizorul, reprezentând „Atelier de Film” de la UNATC, un proiect declarat „foarte ambițios”. Am întâlnit-o prima dată la un simpozion media. Este surprinzător ce mare este diferența între teorie și practică, în materie de film!
Spunea că momentele dintr-un film nu trebuie să fie doar schițate, personajele trebuie să fie tridimensionale, să aibă substanță, să nu fie stereotipuri previzibile.
Spunea că: spectatorului nu îi place să fie vizibil mustrat și nu acceptă morala atât de pe față, că cinematografia a evoluat, iar publicul odată cu ea, că e greu să găsești povești nemaivăzute și nemaiauzite și cu atât mai greu este să găsești finaluri neașteptate, surprinzătoare.
Sigur că e greu să găsești, mai ales dacă nu cauți, dacă nu citești sute și sute de scenarii, și le iei de bune pe ale prietenilor tăi!
Ce spune e corect, parcă e o pagină dintr-un curs de scenaristică. Numai că în acest film este exact invers. Adică personajele nu au substanță, evoluția lor nu este argumentată, și sunt stereotipuri previzibile: fata care crede că dragostea stă în p-ix, mama care n-o înțelege pe fiică, tatăl brutal, profesoara care n-o înțelege pe elevă, directorul obedient, fata tatii, băieții răi.
Morala e pe față, spectatorul este vizibil mustrat. Mai mult, tatăl brutal se simte cu onoarea pătată pentru că fiica sa s-a bătut la școală cu o colegă, dar tatăl colegei, un om de vază al urbei, nu are niciun stres că fiica lui „umblă” cu un cocalar. Acestea sunt „amănunte” pe care un spectator „evoluat”, vorba domnișoarei Suciu, le observă.
În rest, ce e bine, e de bine! Subscriu!
Last edited by mirodoni : 15 Nov 2015 at 20:37.
|
15 Nov 2015, 20:22
foarte bun comentariul in oglinda! 
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
