"The Imaginarium of Doctor Parnassus"

[E.Floares]

Revin cu o cronica, cand am timp.

Deocamdata: Mergeti sa vedeti "The Imaginarium of Doctor Parnassus", merita, "from Heath Ledger and friends".

[Leonard]

e minunat!
o bizară împletire de real cu fantastic în stilul propriu lui Gilliam.
Heath apare mai mult decît mă aşteptam. şi e foarte bun! inspirată şi soluţia găsită de regizor după dispariţia acestuia: decît să-i fi recreat imaginea pe calculator cum era un zvor, mai bine că a modificat un pic scenariul încît acelaşi personaj, dar în lumea aceea paralelă "Imaginarium" să aibă alte chipuri. Ar putea fi o excepţie: cînd apare prima dată personajul Tony, spînzurat de pod, mi s-a părut sau actorul e Depp?
TG e unul din puţinii regizori care nu m-au dezamăgit grav pînă acum cu nimic.

8/10

[E.Floares]

Ar putea fi o excepţie: cînd apare prima dată personajul Tony, spînzurat de pod, mi s-a părut sau actorul e Depp?

E tot Heath Ledger. Imaginea cu el spanzurat de pod a fost chiar printre primele poze din film aparute pe net dupa moartea lui.

Senzatia ca apare destul de mult in film e creata, probabil, si de faptul ca rolurile celor 4 sunt intercalate, astfel incat interpretarea lui Heath dureaza foarte mult pana inspre final.

[Pitbull]

Terry Gilliam nu se dezminte! - "The Imaginarium of Doctor Parnassus"
Acelaşi inepuizabil caleidoscop al fanteziei

Gilliamul meu favorit este "12 Monkeys", tocmai prin caracterul său de excepţie: deşi fidel sieşi, cu imaginaţia sa debordantă, Terry plasează halucinanta poveste post-apocaliptică, înţesată cu paradoxuri temporale, într-un context SF cât se poate de logic şi riguros. Căci proteicul artist, de la zgubiliticii săi Monty Pythoni şi "Time Bandits", trecând prin orwellianul "Brazil" şi săltăreţul "...Münchausen", până la recentele "Tideland" şi "The Brothers Grimm", este în primul rând posesorul unei fantezii dezlănţuite, dublate de cel mai solid talent. Cel puţin până acum, nu ne-a dezamăgit niciodată.
La prima vedere, Dr. Parnassus nu e decât un nou avatar al lui Faust - dar să nu uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi. Fidel obiceiului său, şi în acest film autorul ne poartă printr-un şir de realităţi - şi, chiar mai mult, de concepţii succesive. Protagonistul poate fi exact cel care este, Parnassus şi nimic mai mult, poate fi pe lângă asta şi un personaj faustic, poate fi şi Faust însuşi, reşapat după reţeta gilliameză, şi tot aşa, până la o deloc exclusă reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi: un Dumnezeu obosit, deprimat, amintind de "The Fisher King", refugiat pe Pământul pe care s-a săturat să-l tot ţină în ordine, spunându-i mereu povestea - aşa că povestea merge mai departe, ca vântul din... ştiţi voi unde, spusă de cine ştie cine şi, ca atare, tot mai ieşită din ţâţâni, iar demiurgul, întrupat într-un mag în mizerie, tracasat de succesivele prinsori mefistofelice, cutreieră lumea pe post de saltimbanc desuet, într-o rulotă fermecător de sordid-neverosimilă ce conţine şi primejdioasa oglindă-poartă spre imaginar - imaginarul oricui o străbate...
În ultimii ani, mulţi s-au încumetat să scrie scenarii care ignoră într-o veselie continuă regulile de compoziţie dramaturgică (fie fiindcă habar n-au, fie "că aşa e ei, deştepţi"), şi pe urmă se miră că nu le iese, neam. Terry Gilliam e unul dintre puţinii căruia pasenţa îi reuşeşte pă felie - şi de ce? Fiindcă ştie ce face - şi, ca atare, o face inteligent, nu arogant. Construit aparent abulic, derutant în acrobaţiile sale, scenariul scris împreună cu Charles McKewn e în fond extrem de solid articulat, nefăcând altceva decât să reaşeze paradigma în raport cu specificul poveştii. (N-am să mă întind acum la o analiză detaliată, dar vă spun clar: ăia de la C.A.V. ar face bine să-l ia ca material de studiu pentru studenţii lor - da' aşa, mai prin anul III, după ce-au mântuit cu "Rocco...", "Otto e mezzo", "...Rubliov", "...Kane" - sau filmele lui Billy Wilder.)
Totodată, mă mai opresc aici din comentariile de natură epică şi ca să nu risc a vă strica prin vreun spoiler plăcerea spectacolului, mereu inedit şi jalonat de cele mai insolite întorsături. Trecând pe tarlaua regiei, vedem că Gilliam nu şi-a consumat nici acum resursele de idei originale. Caravana protagoniştilor e un decor halucinant, un microcosm labirintic al multiversului - inclusiv când hodorogeşte clătinat noaptea printre mall-uri, sau când vegetează la lumina zilei în ruinele câte unei hale industriale. Paradoxalul ei echipaj se completează de minune prin apariţia întortocheatului Tony - exact ce-i mai lipsea pentru ca nebunia să dea în clocot. Gilliam îşi plimbă personajele prin spaţii aspaţiale şi interludii atemporale, cu siguranţa cu care ar construi cuminte mizanscene cehoviene pe o scenă italiană - după care le filmează cu câte o pală de nebunie (vezi glisările în suprarealismul cel mai pur, de să plesnească Dali şi Magritte de încântare şi mai multe nu!) Desigur, sunt inerente accentele de satiră social-culturală atroce, inclusiv cu inevitabilele elemente de pop-art - irezistibile, printre altele, dansul revuistic al gaborilor sexy, sau seducţia babetei în imaginar, unde se remarcă ideea (şi metoda) de a transforma Styxul într-o personificare a Diavolului (exemplu concludent de "aşa da!" în ceea ce priveşte armonizarea formei cu fondul, la nivelul efectelor speciale - că tot se dădeau destui loviţi când acuzam de găunoşenie orgia imagistică din alte recente tentative sărăcuţ-megalomane, oricât de global-aurite).
O surpriză realmente... surprinzătoare (nu e pleonasm, e întărire) ne-o oferă Christopher Plummer, un actor pe care de mult credeam că l-am descifrat în totalitate. Şarmant şi sigur de sine, cam tot timpul egal cu el însuşi, pe parcursul celor aproape două sute de roluri ale sale din ultimele şase decenii, de la Commodus, Von Trapp şi Eddie Chapman, până la Rakph Nickleby, Moş Crăciun şi Aristotel, Plummer îşi descoperă aici încă un pachet de resurse dramatice, pe toată gama dintre umorul autoironic şi fiorul tragic, pentru a-l compune pe divin-frământatul, atotputeric-vulnerabilul, supranatural-umanul Doctor Parnassus. Cea mai tăioasă replică i-o dă piticul Verne Troyer, în polivalentul rol al lui Percy, mereu de un haz nebun şi o inteligenţă scăpărătoare - pe lângă care, din păcate, Lily Cole şi Andrew Garfield cam fac figuraţie permanentă. Desigur, partenerii de mare greutate ai celor doi sunt Mr. Nick, un diavol de concepţie wolandiană (amintind în special de rolul lui Oleg Basilaşvili, în "Maestrul şi Margareta" lui Vladimir Bortko, din 2005), în care beatnikul Tom Waits îşi confirmă din nou apetenţele pentru roluri de proză - şi regretatul Heath Ledger, în practic ultima sa apariţie pe platouri. Aici, până şi tragedia se converteşte în ingeniozitate artistică - căci Gilliam, confruntat cu pierderea actorului, a avut inspiraţia de a dezvolta în continuare personajul spre o evoluţie multi-faţetată, în funcţie de dimensiunile imaginare pe care le străbate, astfel încât e preluat succesiv de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell - ultimul, cel mai mobil şi mai apropiat, temperamental, de concepţia pe care o imprimase Heath. Chiar dacă nu se compară cu halucinantul Joker pe care conjunctura i l-a etichetat ca testament artistic, Tony îi confirmă încă o dată, postum, disponibilitatea şi versatilitatea.
E de la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decât cu prestaţii profesionale ireproşabile la toate departamentele - căci, la cea mai mică fisură, întreaga lume plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele oglinzii... În orice caz, semnificativ e că, prin caracterul atât de personal şi aparte al autorului, şi filmul devine greu de înscris undeva anume, pe coordonatele producţiei mondiale. E pur şi simplu o beţie de culori (în toate sensurile), construită precis, motivată cu schepsis şi plină de miez - nu numai un Imaginar al Doctorului Parnassus, ci şi, mai ales, al lui Terry Gilliam.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20-21 ianuarie, 2010
Bucureşti, România

[walex]

umm, are cineva idee daca e digital sau iar ne trezim cu o pelicula intunecata cum se intampla la unele cinematografe?

[Chambord]

Andrei Gorzo, in Dilema de azi, da si el un verdict de film bun lui Dr. Parnassus

[MinRep]

Tocmai ce l-am vazut si eu si trebuie sa recunosc ca am pornit inspre cinema mai degraba neincrezator. Daca e sa trecem in revista filmografia lui Terry Gilliam in ultimul deceniu, situatia nu se prezinta foarte roz: o ecranizare esuata dupa Don Quixote (ceea ce de fapt il pune in aceeasi oala cu Orson Welles), "The Brothers Grimm" - un film minor, dar oricum frumos si plin de fantezie, "Tideland" - un rateu despre care prefer sa ma abtin si acest "Imaginarium...", a carui asa-zisa iesire in sali a fost marcata de moartea protagonistului, retusurile de scenariu care au urmat si probleme in gasirea unui distribuitor. Gandindu-ma astfel, inceputul filmul nu m-a prins in cea mai buna dispozitie...

Dar depresia initiala a trecut repede. Introducerea e foarte scurta. Imediat, Gilliam te transporta prin oglinda magica, apare apoi "diavolul", apoi un spanzurat posesor al unui fluier si a carui frunte este marcata cu stranii insemne rosii! Filmul "schioapata" intre secventele de intensitate dramatica si cele de feerie vizuala, dar cu toate acestea povestea te atrage prin jocul continuu al indiciilor, al dezlegarii si re-incalcirii firelor narative. Am avut initial impresia ca Gilliam nu mai are alte ambitii decat sa creeze imagini extraordinare, dar - spre surprinderea mea - tot excesul de efecte speciale, decoruri si ghiumbuslucuri nu sunt numai praf in ochi, ci completeaza povestea. Scenariul mi s-a parut incredibil de coerent si la iesirea din sala am avut impresia ca am inteles perfect tot ce s-a intamplat in film.

"Dr. Parnassus" nu reuseste sa reconcilieze lumea reala si cea fantastica... Cred ca cea mai mare slabiciune a acestui filmul ramane dificultatea de a realiza acel suspension of disbelief: Londra moderna este fidel reprezentata, adevarul despre personajul lui Ledger se dovedeste a fi 'prea real' etc. Scenariul este astfel usor incarcat, dar asta nu schimba in esenta miza povestii, care se constuieste - daca suportati figura de stil - in jurul unui triunghi Parnassus - Mr. Nick - Tony care graviteaza toti in jurul fiicei doctorului. Bineinteles, exista un sambure de adevar si in ideea ca Gilliam se regaseste in acest Dr. Parnassus, pentru ca si asa autorul calca un pic pe teritoriul lui Fellini.

Mai remarc ca universul imaginar aduce aminte poate cu o oarecare nostalgie de animatiile din Monty Python si ca filmul ofera o serie de prestatii incredibile, incepand de la Christopher Plummer (da-i-ar Domnu' un Oscar!) si Verne Troyer, continuand cu energia inepuizabila a lui Ledger si aparitiile lui Tom Waits. Cat despre substituirea lui Ledger cu prietenii sai actori, am preferat sa iau lucrurile asa cum sunt si sa nu ma gandesc prea mult. Parca nimic nu se potriveste la fix in acest film... si totusi el sta in picioare.

[walex]

umm, are cineva idee daca e digital sau iar ne trezim cu o pelicula intunecata cum se intampla la unele cinematografe?

..si ca sa imi raspund singur, nu este digital ci pelicula

[Federico]

Magnific si incomparabil, vizual; perfect, regizoral... dar insuficient incarcat emotional ca sa te-atinga( cazul meu, cel putin ) . In sensul asta, cel mai bun moment e intrarea in scena a lui Heath Ledger. Dupa ce te intriga suficient cu intarzierea aparitiei iti serveste o metafora superba: il invie pe Heath din morti. Pentru mine a fost coplesitoare clipa.

[illotempore2002]

Vazut, placut.

De subliniat apropierea filmului lui Gilliam de The fall-ul lui Tarsem Singh, in contul motivului recurent si, in amble filme, cu miza determinanta pt story: personajele implicate au capacitatea, gratie fortei imaginatiei, sa orienteze singure directia povestii. mai simplu spus, ce vrea (constient sau in) personajul sa se intample, aia se intampla. Li se ofera un anumit cadru in care pot construi si ele asta fac. Ideea nu e noua, deci.

Altel, foarte frumos filmul. La fel cum a mai spus cineva aici, povestea e extrem de puternica prin claritate. Totusi, cateva detalii mi-au scapat, poate ma ajutati: de ce tony, atunci cand relanseaza intr-o maniera moderna caravana, in centrul de shopping al unui oras cosmopolit si o invita pe doamna aceea trecuta dupa oglinda, prima din serie, de ce o invita la moarte?

[buticut]

Altel, foarte frumos filmul. La fel cum a mai spus cineva aici, povestea e extrem de puternica prin claritate. Totusi, cateva detalii mi-au scapat, poate ma ajutati: de ce tony, atunci cand relanseaza intr-o maniera moderna caravana, in centrul de shopping al unui oras cosmopolit si o invita pe doamna aceea trecuta dupa oglinda, prima din serie, de ce o invita la moarte?

Proaspat vizionat,tocmai ce am ajuns de la cinema (unde,apropo,am inghetat de frig)! De obicei mai cuget oleaca la filme pana sa incep sa scriu despre ele, dar o sa fac acum o mica exceptie. Filmul a fost intr-adevar fascinant, o sa imi dea de gandit cateva zile.

Ca sa iti raspund la intrebare,desi nu garantez ca zic bine,la acel moment era pus pariul de 5 suflete - daca persoana alegea calea lui Parnassus, i se oferea lucrul pe care Parnassus credea ca si-l dorea cel mai mult, daca alegea calea lui Mr Nick, isi vindea sufletul. Parnassus a fost inainte un calugar, de aceea incerca sa ii indrume pe oameni spre calea pe care el o considera a fi dreapta (tipul beat caruia ii ofera posibilitatea de redemption, mafiotilor carora li se ofera posibilitatea de a fi violenti intr-un mod constructiv). Insa in peisaj intra Mr. Nick, tentatia care ii abate de la mantuire.

Primei doamne i se ofera posibilitatea de a alege intre un One Night Stand la Motel, ceea ce ar fi insemnat ca sufletul ei ar fi ajuns in mainile Domnului Nick - si nemurire. One Night Stand-ul pentru ea era o dorinta de moment,fiind fascinata de Tony - nemurirea era o dorinta de o viata. Tony o convinge sa nu cada prada tentatiei si o trimite in gondola. Pur si simplu ii da ceea ce isi doreste cu adevarat in subconstient,cel putin asa vad eu asta.

O alta posibilitate la care m-am gandit ar fi ca Tony avea nevoie de un pretext ca sa ii ia toate bijuteriile - ca doar nu ai ce face cu ele "dincolo". Nu avea de unde sa stie ca avea sa ii lase un cec in alb in cele din urma, asa ca trebuia sa isi ia niste masuri de precautie, asigurandu-si niste banuti.

[marius_em]

Nu mi-a placut. Mi s-a parut ca alterneaza scene foarte bune cum a fost aceea de inceput cand diavolul i-a facut vizita lui Parnassus la schitul din Tibet, parca, cu scene cartoonish, cum erau cele din imaginarium, mai ales faza cu picioroangele. CGI-ul nu a stralucit, cat despre poveste, m-a pierdut total. In final n-am ramas cu nici o idee, daca se osteneste cineva sa-mi explice filmul asta, i-as fi recunoscator. Tot ce am prins au fost franturi, pact cu diavolul, ceva cu imaginatie, o tenta de pedofilie, personajul lui Ledger era bun, dar apoi e rau, ca a facut trafic cu copii, sau ceva de genul, oricum nu e prea clar.
Cateva replici memorabile, cateva cadre excelente, toate cu Ledger, si Plummer, si cam atat.
Nu vreau sa fiu rau, mai ales ca am asteptat atat sa-l vad, doar imi recunosc incapacitatea de a intelege filmul asta.

LE. Pitbull, 12 Monkeys e poate singurul film SF despre calatoria in timp in care paradoxul temporal e exclus, asta pentru ca respecta cu sfintenie propria regula de calatorit in timp, expusa inca de la inceputul filmului, anume ca nimic din trecut nu poate fi schimbat, iar faptul ca se calatoreste in trecut, nu e un paradox, ci e si calatoria asta un fapt din trecut in sine. Intr-un fel ni se spune ca liberul arbitru e o iluzie, si ca soarta ti-e scrisa, si nu poate fi schimbata.

[dianagrigore]

umm, are cineva idee daca e digital sau iar ne trezim cu o pelicula intunecata cum se intampla la unele cinematografe?

Si ca sa stii si tu mai bine, pelicula chiar e mai buna decat digitalul. Asa ca nu ar trebui sa te plangi. La unele cinematografe e imaginea intunecata probabil din cauza proiectorului.
Daca digitalul e nou si pelicula e veche, nu inseamna neaparat ca digitalul se vede mai bine si e automat mai bun, ba din contra.
Cat despre film, il laud in toate partile. Inca o reusita pentru T Gilliam.

[Anita]

Something borrowed, something new - cam asa as descrie filmul lui Terry Gilliam in cateva cuvinte, dar daca ma gandesc mai bine i-as face o nedreptate. Are cadre uimitoare, lumea "Imaginarium"-ului este mefistofelic de luxurianta si inselator de onirica, totul se desfasoara cu viteza unui carusel fara a uita insa miza jocului dintre Mr Nick si Parnassus.
Ledger face un rol aparte(dar care nu iese totusi in evidenta), Depp il inlocuieste cu succes, Jude Law e barely "visible" iar Farrell nu impresioneaza in mod special. Christopher Plummer reuseste totusi sa adauge o nota "classy" si aduce un umor amar situatiilor.
But....(and there is a big "but") - la sfarsit nu am putut sa scap de puternica impresie ca acestui film i-a lipsit "ceva" ca sa fie genial. Un alt sfarsit? Mmm poate....dar si-ar fi pierdut magia. Este acel "certain something" pe care nu-l poti defini si de care un film are nevoie.
And the good part is....ca ideea unui pact cu diavolul (deloc noua de altfel) a creat o lume pe care nu o voi uita curand - o lume plina de culoare si vise, o lume in care dorintele si patimile fiecaruia devin "monezile" platite mitologicului luntras Charon.

[E.Floares]

Bine ați venit în lumea lui Terry Gilliam!

La 35 de ani de la lansarea “Monty Python and the Holy Grail” (1975, r. Terry Gilliam, Terry Jones), în “Dr. Parnassus” legendarul Gilliam ne demonstrează că imaginația lui a rămas la fel de vioaie și indrăzneață.
În Londra zilelor noastre, trupa de spectacol a doctorului Parnassus promite spectatorilor o călătorie în "Imaginarium", o lume imaginară stăpânită cu ajutorul minții doctorului Parnassus, unde visele devin realitate. In poveștile pe care dr. Parnassus le spune fiicei lui, Valentina, piticului Percy și asistentului său, Anton, acesta pretinde că are peste o mie de ani, iar atunci când s-a indrăgostit de o muritoare, a făcut un alt pact (primul fiind cel în care și-a castigat imortalitatea) cu diavolul, Mr. Nick, pentru a câștiga tinerețe și putere de seducție. Ca parte din înțelegere, dr. Parnassus se obligă să-și cedeze copilul lui Mr. Nick, atunci când acesta va implini 16 ani. Valentina se află acum în apropierea vârstei fatale, iar dr. Parnassus se vede nevoit să parieze din nou cu diavolul, primul care ajunge să seducă cinci suflete în interiorului Imaginariumului o va avea pe Valentina ca premiu. Între timp, trupa acestuia îl salvează pe Tony, care fusese spânzurat de un pod de către niște mafioți ruși, și astfel se alătură trupei lui Parnassus. Tony și Valentina se îndrăgostesc unul de celălalt iar gelosul Anton descoperă faptul că Tony este un impostor.
Terry Gilliam se dovedește a fi unul dintre cei mai constanți regizori contemporani, în ceea ce privește calitatea filmelor sale. În cele 15 filme, apărute pe parcursul a patru decenii de carieră, Gilliam a reusit să ne ofere exact ceea ce și-a propus încă din scenariu (majoritatea filmelor sale fiind co-scenarizate de el), scris impreună cu Charles McKewn (“Brazil”, 1985), anume să ne transporte într-o cu totul altă direcție față de lumea în care trăim, într-un vis ce nu ne aparține, dar la care luăm parte la fel de mult ca personajele din el (căci Terry Gilliam este un maestru în a ne face să trăim intens fiecare emoție) timp de două ore. Acesta rămâne printre puținii cineaști născuți în America, care au mers întotdeauna contra curentului cinematografiei americane, având o concepție regizorală ce a indrăznit să ofere mai mult decât se aștepta publicul, adică peste limitele impuse de Hollywood.
Gilliam se află printre puținii regizori care nu au uitat că filmul trebuie să aibă ceva mai mult decât o idee, și anume o poveste. Ideile din "The Imaginarium of Doctor Parnassus" sunt de o intensitate deosebită (câteva dintre ele fiind: pactul cu diavolul, explorarea sufletului uman, lumea viselor, misticismul și imortalitatea), niciuna dintre acestea nefiind exploatată artificial, făcând povestea atât de fermecătoare, încât toate ideile din ea se pierd în toată desfășurarea acțiunii și în toate personajele sale. Terry a creeat, în fiecare film al său, personaje memorabile, nu doar prin personalitatea lor adânc-pătrunzatoare, cât și prin înfățișarea lor fizică, întotdeauna reflectând minuțios tipul caracterului uman interpretat. Pentru a fi cu adevărat credibile, personajele din "Dr. Parnassus" sunt interpretate atât de actori experimentați, care pot duce un rol în toată evoluția lui, cât și de actori necunoscuți (printre ei numărându-se și românul Emil Hostină, interpretând un rol de mafiot rus), dar la fel de credibili. În rolul doctorului Parnassus, Christopher Plummer (în cel de-al nouăzecilea și ceva rol din carieră, excluzând celelalte optzeci și ceva roluri din televiziune) interpretează, cum nu se poate mai bine, un bătrân ce și-a dobândit înțelepciunea pe parcursul a sute de ani (având chiar unele trimiteri ce-l pot asemăna cu un Dumnezeu obosit, deprimat, refugiat pe Pământul pe care s-a săturat să-l tot ţină în ordine) hrănindu-și sufletul spunând povești "fără de care lumea ar înceta să mai existe". Lily Cole, în cel de-al treilea film din carieră, interpretează rolul Valentinei, o fată cuminte, care-și respectă tatăl, dar care ar dori să renunțe la lumea spectacolelor ambulante, iar Andrew Garfield, băiatul îndrăgostit, dar prea timid să poată face ceva cu adevărat în legătură cu asta. Verne Troyer este cum nu se poate mai credibil în rolul piticului batjocorit de toată societatea, iar Tom Waits oferă una dintre cele mai ironice personalizări ale diavolului din istoria cinematografiei contemporane. Pentru a vorbi despre interpretarea personajului Tony, găsesc ca fiind destul de necesar să menționez câteva dintre cele mai bune roluri ale lui Heath Ledger, roluri care vor rămâne în istorie drept modele pentru viitoarele generații de actori. Heath nu și-a urmat niciodată cariera în funcție de bani, așa cum o fac mai toți actorii din zilele noastre. Și-a ales întotdeauna rolurile pe care le-a considerat a fi cele mai provocatoare și cele din care a avut ce învăța. De asemenea, acesta spunea că în ziua în care nu i se va mai părea distractiv, se va opri din jucat. O mentalitate pe care ar trebui să o aibe nu numai actorii, ci toti cineaștii, căci fără entuziasm și pasiune, meseria aceasta nu se poate simți. Într-un interviu, Heath mărturisea că erau luni de zile în care telefonul nu suna, sau suna, dar erau roluri lipsite de chemare și prefera să se înfometeze, asteptând rolul provocator, care-i va face mintea să nu doarmă zi și noapte, până când filmările se vor fi terminat. Unul din talentele pe care Heath le deținea era versatilitatea. Amintesc câteva dintre cele mai remarcabile personaje: Dan, un poet dependent de heroină, care se îndrăgostește de o studentă (interpretată de Abbie Cornish), iar impreună încep să experimenteze numeroase stări de disperare, autodistrugere și uitare, în drama romantică australiană “Candy” (2006, r. Neil Armfield), roluri pentru care ambii actori au studiat aprofundat comportamentul dependenților de droguri; Ennis Del Mar, un cowboy ce se îndrăgostește de un coleg de muncă (Jake Gyllenhaal) cu care își petrece o vară în munții Wyoming, ca după finalul sezonului de păstorit, să se întoarcă la soția sa (Michelle Williams), față de care nu mai simte o iubire la fel de sinceră, în oscarizatul “Brokeback Mountain” (2005) în regia maestrului în prezentarea poetic-imagistică a relațiilor interumane, Ang Lee; și nu în ultimul rand, rolul Jokerului, din “The Dark Knight” (2008, r. Christopher Nolan), unde a dat viață celui mai halucinant ucigaș psihopatic (care reușește să ademenească adepți în ciuda nebuniei sale maniacale) văzut vreodată pe marile ecrane. Revenind la versatilitatea rolurilor sale, rolul lui Tony a necesitat o interpretare pe cât de credibilă față de acțiunile la care acesta ia parte, pe atât de sarcastică, pentru că personajul lui Ledger ia parte la spectacolul bogat fantezist, creeat de concepția inepuizabil de fermecătoare a lui Gilliam, asemenea spectatorilor din sala de cinema, neștiind cu ce anume urmează a se confrunta sau dacă lumea din Imaginarium este cu adevărat vie.
Cu sau fără Imaginarium, filmul intră în mintea personajelor, explorându-le cele mai arzătoare visuri, o medotă foarte bună de a caracteriza personajele și de a duce acțiunea mai departe. Totodată, datorită ingeniozității artistice a lui Gilliam, în Imaginarium ne întalnim și cu celelate fețe ale lui Tony, interpretate de Johnny Depp, Jude Law și Colin Farrell, pe care soarta i-a impins să încerce a egala nivelul de interpretare al regretatului Heath Ledger. Aproape fiecare personaj din film își dorește să scape de locul în care se află, iar asta îi face interesant de privit. Lumea din interiorul oglinzii lui Parnassus este într-adevăr un kitsch, dar unul care își găsește justificarea prin faptul că fiecare călătorie aparține imaginației cuiva, iar de cele mai multe ori oamenii își doresc să ajungă în astfel de locuri, unde peisajele sunt la superlativ absolut, tocmai din dorința arzătoare de a scăpa complet de lumea gri și plictisitoare în care trăiesc.
În contextul cinematografiei mondiale, se poate admite faptul că autorul s-a inspirat din mai marii antecedenți, dar doar la nivelul motivelor, nu și al felului în care sunt întrebuințate. Cu toate că aportul lui Fellini, Bergman si Murnau își face simțită prezența în repetate rânduri pe parcursul filmului, Gilliam se folosește de motive într-o manieră cât se poate de personală, cu o viziune proprie și unică. Spre exemplu, caravana halucinantă a lui Parnassus, în contextul epocii contemporane, pare de-a dreptul bizară, ciudățenie pe care autorul o transformă într-o ironie față de propriile lui personaje, adresată prin intermediul societății actuale, plină de prejudecăți.
Prin “The Imaginarium of Doctor Parnassus”, autorul ne dovește încă o dată faptul că cinematografia rămâne cea mai spectaculoasă formă de artă, cu care te poți juca, doar dacă știi să mânuiești sforile. Ne arată din nou că forma cu fondul se pot armoniza într-o reprezentație spectaculos-fantezistă, făcând ca ecranul de cinema să funcționeze asemenea unei oglinzi ca cea din film, o oglindă care ne poartă spre imaginarul legendarului Terry Gilliam.