filozofi si idei filosofice

[victor_homescu]

-Friedrich Nietzsche(1844-1900),in-Dincolo de bine si de rau/Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră,sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip?Şi care e Sfinxul?/,la 1886/Presupunând ca Adevarul e o femeie, nu-i oare întemeiata banuiala ca toti filozofii, în masura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea putin la femei? Ca gravitatea înspaimântatoare si insistenta neîndemânatica pe care au manifestat-o pâna acum în urmarirea Adevarului au fost mijloace stângace si necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este ca Adevarul nu s-a lasat cucerit.-

(Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine şi de Rău)

În anii tineretii venerezi si dispretuiesti fara a fi deprins înca acea arta a nuance-lor care constituie cel mai mare câstig ai vietii, trebuind de obicei sa platesti scump faptul de a fi opus oamenilor si lucrurilor doar un Da si un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rau dintre toate gusturile, gustul absolutului, sa fie batjocorit si maltratat cu cruzime, pâna în momentul în care omul se deprinde sa puna un dram de arta în sentimentele sale si sa încerce mai degraba artificialul: precum o fac adevaratii artisti ai vietii. Pornirile mânioase si respectuoase proprii tineretii par sa nu-si îngaduie o clipa de ragaz pâna n-au falsificat într-atât oamenii si lucrurile încât sa li se poata abandona: - tineretea, ea însasi, este ceva ce falsifica si amageste. Mai târziu, când sufletul tânar,martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urma banuitor împotriva lui însusi, arzator si salbatic înca, chiar si în suspiciunea si în remuscarile sale: cum se mai mânie el, cum se sfâsie nerabdator, cum se razbuna de îndelungata-i autoorbire, de parca ar fi fost o orbire intentionata! În aceasta perioada de trecere te pedepsesti pe tine însuti, suspectându-ti propriile sentimente; îti torturezi entuziasmul prin banuiala; chiar constiinta curata îti pare o primejdie, un val aruncat asupra-ti, în chip de ostenire a unei onestitati mai rafinate; si, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tineretii“. - Iar un deceniu mai târziu, întelegi ca toate acestea mai apartineau tot tineretii!
(...)
Ce anume din noi nazuieste de fapt la „adevar“? - În fond, noi am zabovit îndelung în fata problemei originii acestei vointe, - pâna când, în cele din urma, ne-am împotmolit cu totul în fata unei probleme si mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei vointe. Presupunând ca noi vrem adevarul: de ce nu mai degraba neadevarul? Sau incertitudinea? Sau chiar nestiinta?-Precum se pare,este vorba de un rendez-vous de probleme si de întrebari. Si fi-vom oare crezuti? - ni se pare ca, la urma urmei, problema nici nu a fost pusa pâna în prezent, - ca noi suntem cei dintâi care am zarit-o, am privit-o în fata, am înfruntat-o. Caci ea comporta un risc, si poate ca nici nu exista vreun altul mai mare.
(...)
Cum ar putea lua nastere un lucru din contrariul sau? De exemplu, adevarul din eroare?Sau vointa de adevar din vointa de a însela?Sau actiunea dezinteresata din egoism? Sau contemplatia pura si senina a înteleptului din ardoare?O astfel de geneza este cu neputinta; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rau; lucrurile supreme trebuie sa aiba o alta origine, una proprie lor,-ele nu ar putea lua nastere din aceasta lume efemera, înselatoare, iluzorie si mizera, din aceasta harababura de amagiri si pofte!Mai curând în sânul Fiintei,în vesnicie,în zeul ascuns, în „lucrul în sine“,acolo trebuie ca se afla obârsia lor,si nu în alta parte!“.O astfel de sentinta constituie prejudecata caracteristica prin care pot fi recunoscuti metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se afla îndaratul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la aceasta „credinta“ se straduiesc ei catre „stiinta“, catre acel lucru care va fi botezat în cele din urma solemn cu numele de „Adevar“.
&
O, Voltaire! O, umanitate! O, prostie! „Adevarul“, „cautarea adevarului" sunt lucruri destul de dificile; iar daca omul se îndeletniceste cu ele prea omeneste - „il ne cherche le vrai que pour faire le bien“ - pun prinsoare ca nu va gasi nimic!
(....)
Aceasta lume a noastra, în care noi suntem cei carora le e dat sa se teama si sa iubeasca,aceasta lume aproape invizibila si inaudibila a subtilelor porunci, a subtilelor supuneri, o lume a „Aproximativ“-ului din toate punctele de vedere, lume tepoasa, amagitoare, taioasa,afectuoasa: cu adevarat, lumea aceasta e strasnic protejata împotriva spectatorilor grosolani si a curiozitatii indiscrete! Strâns în juru-ne s-a tesut plasa si camasa deasa a îndatoririlor, si noi nu ne putem elibera din ea -, tocmai prin aceasta suntem, si noi, „oameni ai datoriei!“ E adevarat,dantuim uneori în „lanturile“ noastre si printre „palosele“ noastre; mai adeseori, nu-i mai putin adevarat,scrâsnim din dinti din pricina lor, exasperati de duritatea tainuita a sortii noastre. Dar orice am face,e-n zadar: prostanacii si aparenta ni se opun, spunând despre noi ca am fi „oameni lipsiti de îndatoriri“ - prostanacii si aparenta vor fi întotdeauna împotriva noastra!
(...)
Ce anume datoreaza Europa evreilor? - Multe lucruri, bune si rele, dar mai ales unul care este cel mai bun si totodata cel mai rau dintre toate: stilul maret al moralei, caracterul înspaimântator si maiestuos al exigentelor nemarginite, al semnificatiei nemarginite, romantismul sublim al problemelor morale - tocmai aceasta fiind partea cea mai atragatoare, cea mai înselatoare, cea mai delicioasa a acelui joc de culori, ispite ale vietii, ale carui reflexe dogorasc astazi pe cerul culturii noastre europene, un cer de amurg, - ce precede poate bezna. Dintre spectatori, noi, artistii si filozofii,le datoram pentru aceasta evreilor - recunostinta
(...)
A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu, iata cel mai ales si cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit pâna acum oamenii. Ca iubirea de oameni, lipsita de vreo intentie ascunsa care sa o sfinteasca, nu este decât o prostie si o animalitate în plus, ca predispozitia spre aceasta iubire de oameni trebuie sa-si primeasca mai întâi masura, finetea, bobul de sare si grauntele de ambra din partea unei predispozitii superioare: oricine ar fi fost omul care a simtit si a „trait“ pentru întâia oara aceste lucruri, oricât de mult i s-a împleticit limba în încercarea de a exprima astfel de gânduri delicate, fie ca numele lui sa ramâna pentru noi vesnic sfânt si demn de cinste, fiind numele aceluia care a zburat cel mai sus si s-a ratacit cel mai frumos pâna acum!
(...)
Onestitatea - presupunând ca ea e virtutea noastra, de care noi, spirite libere, nu ne putem descotorosi - ei bine, vom porni de-acum s-o dezvoltam cu întreaga noastra malitiozitate si iubire si nu vom osteni vreodata în a ne „desavârsi“ întru onestitate, singura virtute care ne-a mai ramas: fie ca odata stralucirea ei sa adaste precum un ironic crepuscul auriu, peste aceasta civilizatie îmbatrâninda si gravitatea ei înabusitoare, posomorâta! Si daca totusi într-o buna zi onestitatea ne va osteni si va suspina si se va tolani si îi vom parea mult prea duri si si-ar dori o viata mai buna, mai usoara, mai delicata, asemenea unui viciu agreabil: sa ramânem duri, noi, cei din urma stoici! si sa-i trimitem întrajutor toate cele diabolice din launtrul nostru - dezgustul fata de grosolanie si aproximatie, nitimur in vetitum-ul nostru, aventuroasa îndrazneala, curiozitatea noastra sireata si alintata, cea mai subtila,cea mai camuflata, cea mai spirituala vointa a noastra de putere si de biruinta universala, cea care,plina de dor, da târcoale si forfoteste în jurul tuturor împaratiilor viitorului, - sa-i venim într-ajutor„Dumnezeului“ nostru cu toti „diavolii“ nostri! Pesemne ca din pricina asta vom fi confundati cu altii -ce-are a face! Se va spune: „«onestitatea» lor - e de fapt diabolismul lor si nimic mai mult“ - ce-are a face! si chiar de-ar avea dreptate! N-au fost oare toti zeii de pâna acum diavoli sanctificati si rebotezati? si, la urma urmei, ce stim noi despre propria noastra fiinta? si ce nume binevoieste sa poarte spiritul care ne calauzeste (e o chestiune de denumire)? Câte spirite salasluiesc oare în noi?Onestitatea noastra, - sa luam aminte, noi, spirite libere, ca nu cumva ea sa devina vanitatea noastra,gateala si trufia noastra, marginirea noastra, nerozia noastra! Toate virtutile înclinata spre nerozie,toate neroziile înspre virtute; „ca sfântul de prost“,se spune în Rusia,-sa luam aminte sa nu devenim pâna la urma,din pricina onestitatii,niste sfinti plicticosi! Nu-i oare viata însutit de prea scurta ca sa
ne mai putem-si plictisi? Ar trebui sa credem de-a dreptul în viata vesnica.
(...)
Îmi pot imagina o muzica al carei farmec ar fi acela de a nu mai sti nimic despre Bine si Rau,poate cel mult un soi de dor de casa, vagi umbre aurii si slabiciuni gingase adiind deasupra-i: o arta care, scrutând zarile îndepartate,ar vedea venind spre ea culorile unei lumi morale aproape ininteligibile aflate pe pragul declinului,o muzica îndeajuns de ospitaliera si de profunda pentru primirea acestor fugari întârziati.Datorită muzicii, pasiunile se pot bucura de ele însele.
(...) - din Partea a patra:aforisme si interludii-:
„Poate fi stimat cu adevarat doar cel care nu se cauta pe sine însusi“ - Goethe catre consilierul Schlösser.
&
Semne de noblete: a nu cauta nicicând sa-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza sa cedezi altora, sa împarti cu altii propriile-ti responsabilitati; a-ti considera privilegiile si exercitarea lor ca îndatoriri.
&
Cele mai mari evenimente si idei - dar cele mai mari idei sunt si evenimentele cele mai mari,sunt întelese cel mai târziu: generatiile contemporane acestor evenimente nu stiu sa le traiasca, si trec pe lânga ele. Lucrurile se petrec la fel ca în împaratia stelelor. Lumina celei mai îndepartate stele este cea care întârzie cel mai mult pâna sa ajunga la oameni; pâna atunci, omul tagaduieste ca acolo-exista vreo stea. „Câte secole îi sunt necesare unui spirit pentru a fi înteles?“ - iata înca un criteriu cu ajutorul caruia se poate stabili o necesara ierarhie si ceremonie: necesara atât spiritelor cât si stelelor.
&
Oricarui gânditor profund îi este mai mult teama de a fi înteles decât de a ajunge un neînteles.În cazul din urma poate ca vanitatea lui este cea care va suferi; însa în primul caz sufera inima,compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreti sa-mi purtati si voi povara?“
&
Diavolul are cele mai vaste perspective asupra lui Dumnezeu, de aceea se ţine la distanţă atât de mare de el: - diavolul, cel mai vechi prieten al cunoaşterii.
(...)
Virtutile noastre? - Probabil ca si noi le mai avem, chiar daca, ce-i drept, ele nu sunt acele virtuti naive si neîndemânatice pe care le respectam la stramosii nostri, tinându-i totodata la distanta. Noi,europenii de poimâine, primii nascuti ai secolului al XX-lea, - cu întreaga noastra curiozitate primejdioasa,cu multiplicitatea noastra, cu mestesugitul nostru travesti, cu cruzimea fragila si oarecum edulcorata a spiritului si simturilor noastre, - claca e sa avem virtuti, pesemne ca acestea nu pot fi decât dintr-acelea care s-au deprins cel mai bine sa se acomodeze cu cele mai intime si mai dragi înclinatii ale noastre, cu nevoile noastre cele mai arzatoare: ei bine, sa pornim dar în cautarea lor prin labirinturile noastre! -în care, dupa cum se stie, multe lucruri se ratacesc, iar câte unele se pierd fara urma. si exista oare ceva mai frumos pe lume decât sa-ti cauti propriile virtuti? Nu e oare aceasta aproape sinonim cu a crede în propriile virtuti? Dar acest „a crede în virtutile tale“ nu este în fond echivalentul „constiintei curate“ de altadata, acea venerabila si stufoasa cosita de notiuni pe care bunicii nostri o atârnau îndaratul crestetului si, de multe ori, chiar îndaratul ratiunii lor? Asadar, se pare ca, oricât de putin ne-am considera demodati, venerabili si batrâniciosi, dintr-un anumit punct de vedere noi suntem totusi nepoti demni de astfel de bunici, noi, cei din urma europeni cu constiinta curata: noi mai purtam, ca si ei, aceeasi cosita. Ah! De-ati sti ca în curând, foarte curând-se vor schimba multe!
(...)
Se prea poate ca sfânta legenda a vietii lui Iisus sa ascunda unul dintre cele mai dureroase cazuri de martiriu îndurat de omul care cunoaste iubirea: martiriul unei inimi preacurate si pline de un dor fara seaman, nesatioasa de iubire omeneasca, o inima care cerea sa iubeasca si sa fie iubita, atât si nimic mai mult, si o cerea cu duritate, cu furie, cu teribile izbucniri de mânie împotriva celor care îi refuzau iubirea; povestea unui biet om însetat si nesatios de iubire care a trebuit sa nascoceasca iadul pentru a-i trimite acolo pe cei care refuzau sa-l iubeasca,-si care, învatându-se în cele din urma sa cunoasca iubirea omeneasca, a trebuit sa inventeze un dumnezeu alcatuit din iubire pura, din putinta de a iubi, - un dumnezeu caruia iubirea omeneasca, atât de nevolnica, atât de nestiutoare îi inspira mila! Cel care simte astfel, cel care se pricepe astfel la iubire, - acela cauta moartea. - Dar la ce bun sa ne lasam prada unor astfel de gânduri dureroase? Doar daca am h obligati.
(...)
Sfârsit e cântul, - vaierul de dor Pe buze mi s-a stins:
Faptas e-un vrajitor, amic la ceas fatidic,
Un prieten de amiaza - dar cine-i, nu v-o zic
Cu soarele în crestet, el schimba Unu-n Doi .....
Slavim acum victoria în dans feeric,
Serbare-ntre serbari:
Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seama!
Si lumea râde-n lacrimi, perdeaua se destrama,
Mireasa e Lumina, iar mire - Întuneric .....
(...)
O, vai, ce s-a ales din voi, gânduri ale mele scrise si pictate! Parca mai ieri erati atât de multicolore, tinere si malitioase, atât de pline de spini si de tainice miresme ca ma faceati sa stranut si sa râd - iar acum? V-ati si despuiat de noutatea voastra, iar câte unele din voi, mi-e teama, sunt gata sa se preschimbe în adevaruri: atât de nemuritoare arata ele, impresionante în cumsecadenia lor, si atât de plictisitoare! Dar întâmplatu-s-a vreodata altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele si penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizam lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc si încep sa-si piarda parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndeparteaza vlaguite si sentimente târzii, galbejite! Ah, numai pasari ostenite de zbor, ratacite în zbor, pasari care se lasa prinse în mâna, - în mâna noastra! Noi imortalizam cele ce nu mai au mult de trait si de zburat, numai lucruri istovite si rascoapte! Si numai pentru a putea picta dupa-amiaza voastra, voi, gânduri ale mele scrise si pictate, numai pentru ea am culori, multe culori, multe gingasii multicolore, si ocruri si cafeniuri si smaragduri si carmine cu zecile:-dar nimeni nu va ghici din a mea pictura splendoarea diminetii voastre,grabite scântei si minuni ale singuratatii mele, batrânele, iubitele -rautacioasele mele gânduri!
(Dincolo de bine si rau,Editura IDEEA EUROPEANA,2016,traducere,Victor Scoradet)

[victor_homescu]

Am în mine mai întâi noţiunea de infinit şi numai după aceea de finit,adică de Dumnezeu mai înainte de a mă avea pe mine însumi/René Descartes (1596-1650),in Meditatii Metafizice/Dar ce sunt eu,aşadar? Un lucru care gândeşte. Ce este acest ceva care gândeşte?Adică ceva care se îndoieşte,care înţelege,care afirmă,care neagă,care vrea, care nu vrea,care îşi imaginează şi care simte.Cu siguranţă că nu este puţin dacă toate aceste lucruri aparţin naturii mele
- Domnilor,Decani si Profesori ai Sfintei Facultati de Teologie din Paris -
Motivul care m-a determinat sa va prezint aceasta lucrare este atît de întemeiat, iar atunci cînd îmi veti cunoaste intentia, sînt sigur ca veti avea unul tot atît de întemeiat de a o lua sub protectia voastra, încît cred ca, pentru a o face într-un anume fel demna de aprecierea voastra, nu as putea proceda mai bine decît spunîndu-va, în cîteva cuvinte, ce mi-am propus sa fac aici. Am considerat întotdeauna ca aceste doua probleme, cu privire la Dumnezeu si cu privire la suflet, sînt cele mai importante dintre toate cele care trebuie sa fie demonstrate mai degraba cu argumentele filozofiei, decît cu ale teologiei: caci, cu toate ca noua, astora, care sîntem credinciosi,ne este îndeajuns sa credem prin religie ca exista un Dumnezeu, si ca sufletul omenesc nu moare deloc împreuna cu corpul; cu siguranta ca nu pare posibil sa poti vreodata sa-i faci pe necredinciosi sa creda în adevarurile vreunei religii, si nici în aproape nici o virtute morala, daca mai întîi nu le sînt dovedite aceste doua lucruri prin intermediul ratiunii naturale. Si cu atît mai mult cu cit adesea în viata aceasta se ofera mai mari recompense pentru vicii decît pentru virtuti, putine ar fi persoanele care sa prefere ceea ce este drept fata de ceea ce aduce foloase, daca ele nu ar fi înfrînate nici de teama de Dumnezeu, nici de speranta unei alte vieti. Si cu toate ca este întrutotul adevarat ca trebuie sa credem ca exista un Dumnezeu, pentru ca astfel ne învata Sfintele Scripturi, iar pe de alta parte ca trebuie sa credem în Sfintele Scripturi, pentru ca ele sînt de la Dumnezeu; si aceasta pentru ca credinta fiind un dar de la Dumnezeu, acela care ne da harul pentru a putea crede multe alte lucruri, chiar el poate sa ni-l dea si pentru a putea crede ca el exista: nu se va putea totusi oferia aceasta explicatie si necredinciosilor, caci ei ar putea sa-si imagineze ca prin aceasta se comite greseala pe care logicienii o numesc Cercul vicios.Si zau ca am tinut seama ca voi acestia, Domnilor, dimpreuna cu toti teologii, sînteti încredintati nu numai de faptul ca existenta lui Dumnezeu se poate dovedi cu ajutorul ratiunii naturale, ci si ca se poate conchide din Sfinta Scriptura ca cunoasterea lui este cu mult mai clara decît aceea pe care o avem cu privire la multe dintre lucrurile create, si ca în fapt ea este atît de usor de dobîndit, încît cei care nu o au deloc, aceia sînt vinovati.Cum ni se si adevereste prin aceste cuvinte din Cartea întelepciunii, capitolul 13, unde se spune ca ignoranta lor nu le este deloc de iertat: caci daca mintea lor a patruns atît de în profunzime cunoasterea acestei lumi,cum este atunci cu putinta ca ei sa nu gaseasca cu o mult mai mare usurinta pe Domnul atotputernic? Si la Romani,în capitolul întîi, se spune ca sînt de neiertat. Si iarasi, în acelasi loc, prin cuvintele acestea:Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, pentru ei este de toata evidenta, se pare ca sîntem avertizati ca tot ceea ce se poate sti despre Dumnezeu poate fi dovedit prin argumente, care mi este nevoie sa fie cautate într-ai ta parte decît în noi însine, si ca spiritul nostru singur este în stare sa ni le furnizeze. Iata de ceam considerat ca nu ar fi deloc deplasat ca sa înfatisez aici prin ce mijloace se poate face aceasta, si ce cale trebuie urmata pentru a ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu cu mai multa usurinta si certitudine decît cele cu care cunoastem lucrurile acestei lumi. Iar în ceea ce priveste sufletul, cu toate ca multi au fost de parere ca nu este usor sa-i cunosti natura, si unii chiar au îndraznit sa spuna ca argumentele oamenilor ne determina sa credem ca el moare o data cu corpul, si ca nu exista nimic altceva decît singura Credinta care sa ne învete contrariul, cu toate acestea, si tinînd seama de faptul ca in Conciliul de la Latran, tinut sub Leon X, în Sesiunea a 8-a, îi condamna pe acestia, si ca el a ordonat în mod expres filozofilor crestini sa raspunda argumentelor lor, si sa întrebuinteze toate fortele spiritelor lor pentru a face cunoscut adevarul, am îndraznit într-adevar în aceasta scriere sa ma angajez tocmai la aceasta.In plus,stiind ca principala cauza, care face ca multi necredinciosi nu vor deloc sa creada ca exista un Dumnezeu, si ca sufletul omenesc este distinct de corp, consta în aceea ca ei spun ca pîna în prezent nimeni nu a putut demonstra aceste doua lucruri; cu toate ca eu nu sînt deloc de parerea lor, ci ca dimpotriva eu sustin ca aproape toate argumentele care au fost aduse de atîtea mari personalitati, privitoare la cele doua probleme, sînt tot atîtea demonstratii, atunci cind sînt întelese bine, si ca este aproape imposibil sa inventezi altele noi:astfel încît eu cred ca nu poate fi facut nimic mai de folos în filozofie, decît de a le investiga o data cu toata curiozitatea si cu mare grija pe cele mai minunate si mai solide, si sa le dispunem într-o ordine atît de clara si de exacta încît de acum înainte sa fie pentru toata lumea ca o certitudine ca acestea sînt adevarate demonstratii. Si în sfirsit, tinînd seama de faptul ca mai multe persoane au dorit aceasta din partea mea, persoane care au cunostinta de faptul ca eu m-am preocupat de o anumita metoda cu care sa rezolv tot soiul de dificultati întîlnite în stiinta, metoda care nu este întru totul noua, dar nici nu exista ceva mai vechi decît este adevarul, dar despre care ei stiu ca în alte împrejurari eu m-am folosit de ea cu destul succes; am considerat ca este de datoria mea sa întreprind ceva si în legatura cu acest subiect. Astfel ca m-am zbatut din toate puterile mele sa cuprind în acest tratat tot ceea ce s-ar putea spune.Voi mai adauga ca ele sînt astfel încît eu cred ca nu mai exista nici o alta cale pe care urmînd-o spiritul omenesc sa poata vreodata sa descopere mai bune; caci importanta problemei si gloria lui Dumnezeu la care se raporteaza toate acestea -ma constrîng sa vorbesc aici despre mine însumi cu ceva mai multa libertate decît obisnuiesc. Cu toate acestea,oricîta certitudine si evidenta as descoperi în demonstratiile mele, nu pot sa fiu convins ca toata lumea este capabila sa le înteleaga.( ).Iata de ce, Domnilor, oricîta forta ar putea sa aiba argumentele mele, daca nu le veti lua sub protectia voastra,întrucît apartin filozofiei, nu sper ca ele sa produca un prea mare efect asupra spiritelor care si-ar da silinta. Dar prestigiul pe care toata lumea îl acorda institutiei voastre fiind atît de mare,iar numele Sorbonei de atîta autoritate, încît nu numai în ceea ce priveste Credinta, îndata dupa sfintele Concilii, nu s-a supus nimeni niciodata atît de mult niciunei alte institutii, ci chiar si privitor la filozofia omeneasca, oricine fiind convins ca nu este cu putinta sa gasesti într-alta parte mai multa temeinicie si cunoastere, nici mai multa prudenta si integritate pentru a-ti forma o parere; în acest sens nu ma îndoiesc deloc,ca veti binevoi sa acordati atîta grija acestei scrieri,încît sa vreti ca mai întîi sa o corectati; caci fiind constient nu numai de imperfectiunea mea, ci de asemenea si de ignoranta în care ma aflu, n-as îndrazni sa va garantez ca nu cuprinde nici o greseala; apoi dupa ce îi veti fi adaugat lucrurile care îi lipsesc, le veti fi desavîrsit pe cele care nu sînt înca perfecte, si va veti fi luat voi însiva osteneala de a da o explicatie mai ampla în acele locuri încare veti considera ca este necesara, sau cel putin sa ma avertizati pentru ca sa împlinesc eu însumi lucrul respectiv, si în sfirsit, dupa ce demonstratiile, prin care eu dovedesc ca exista un Dumnezeu si ca sufletid omenesc este diferit de corp, vor fi fost îmbunatatite în privinta claritatii si a evidentei, pîna unde sînt sigur ca pot fi înaltate, în asa fel încît sa poata fi considerate drept demonstratii de o extrema exactitate, atunci sa vreti sa declarati chiar aceasta, si sa o marturisiti public: nu ma îndoiesc deloc, spun eu, ca, daca aceasta se întîmpla, toate erorile si opiniile neîntemeiate, care au existat vreodata în legatura cu aceste doua probleme, vor fi înlaturate de îndata din mintea oamenilor. Caci adevarul îi va face pe toti învatatii si oamenii sprinteni la minte sa subscrie la aprecierea facuta de voi; iar autoritatea vostra îi va determina pe atei, care sînt de obicei mai aroganti decît savantii si decît cei cu dreapta judecata, sa se lepede de spiritul lor de contradictie, sau poate chiar sa sustina ei însisi argumentele pe care le vor vedea ca sînt acceptate de toate persoanele cu mintea sanatoasa drept demonstratii,aceasta de teama de a nu fi considerati ca le lipseste inteligenta; si, în sfîrsit, toti ceilalti se vor preda fara probleme în fata atîtor marturii, încît nu va mai exista nimeni care sa îndrazneasca a se îndoi de existenta lui Dumnezeu, si de distinctia reala si veritabila dintre sufletul omenesc si corp.Va ramîne acum voua sa judecati folosul pe care l-ar produce aceasta încredere, o data ce ea ar fi bine stabilita,voua, celor care vedeti dezordinea pe care o produce îndoiala în privinta ei; dar nu este cazul sa am eu mai multa bunavointa de a recomanda si mai mult cauza lui Dumnezeu si a Religiei-voua, celora care le-ati fost întotdeauna cele mai ferme coloane de sprijin.
(Meditatii Metafizice,Editura Crater, traducere Ion Papuc)

[carmen_angelus_romila]

Apreciez acest lucru, dat fiind faptul ca oamenii au puterea sa inteleaga...!

[victor_homescu]

=Fiecare escroc sovietic isi are imaginea geamana in occident/,a criticat comunismul,regimul sovietic,occidentul materialist,intemeietor al euroscepticismului ca doctrina filosofica,alaturi de Soljenitân,exilat din URSS,a trait in Munchen,1978=1999,revenit in Rusia,profetiile unui disident,Alexandr Zinoviev (1922-2006),scriitor,istoric si filosof rus,scria in 1981/Dintr-o data,mi s-a parut ca merg pe una din strazile Moscovei.Moscova!Cel mai cenusiu si mai plicticos oras din lume.Cel mai crud si mai fara speranta.Si cel mai apropiat si mai drag.Viitorul omenirii.Un viitor dezgustator,însa un viitor totusi,menit a înlocui trecutul stralucitor al Occidentului.Nu sunt oare înclinat sa ma amagesc luând propria-mi stare jalnica în Occident drept viitor al Occidentului?Ar fi bine daca ar fi asa!Mi-e teama însa ca nu.Actuala stare a Occidentului este,în toate domeniile,apogeul a tot ceea ce poate obtine umanitatea;este exceptia plina de viata a moartei monotonii istorice.De acum încolo,drumul nu poate duce decât în jos,înspre mai rau,spre reîntoarcerea la vechea si obisnuita monotonie.Mentinerea cât mai îndelungata a starii în care se gaseste Occidentul este problema numarul unu.Pentru cine?Oricât de straniu ar parea,este problema numaru unu pentru noi-Zinoviev,Homo Sovieticus,Ed.Dacia,Cluj,1991 si,confesiunea unui filosof,controversat,intr-un amplu Interviu din 1999 =

(Înainte de razboi,tatal meu mi-a povestit urmatoarele:într-un colhoz avea loc o sedinta.Se discutau doua puncte:1.Construirea unui sopron;2.Masurile ce trebuiau adoptate pentru asigurarea bunastarii si fericirii în comunism.Cum cei prezenti n-aveau destule scânduri sa construiasca sopronul,s-a trecut imediat la punctul doi.Moscova ar putea fi în stare sa înalte un grandios imperiu mondial.Din pacate însa,n-are scândurile necesare)

Aceasta carte se ocupa de Omul Sovietic.El este un om de tip nou:HOMO SOVIETICUS.Personal am o relatie duplicitara cu aceasta noua creatura:îl iubesc si îl dispretuiesc.Ma incinta si ma îngrozeste în acelasi timp.Eu însumi sunt un Homocus.În consecinta sunt neiertator si crud atunci când îl descriu.Judecati-ne,deoarece la rândul vostru veti fi judecati de noi/A.Z.
&
Calea adevaratei iubiri are si hârtoape.(Proverb occidental)
Daca nu m-ar iubi,nu m-ar bate.(Proverb rusesc)
Vom lupta pentru pace pâna nu va mai ramâne piatra pe piatra.(Proverb sovietic)
Prima alarma:S-a petrecut într-o noapte în care am început sa delirez.Se facea ca eram târât undeva.
=Unde mergem?Am întrebat mut.
=La Judecata,a bubuit o Voce fara sunet.
=Care?
=De Apoi.
=Pentru ce ma judeci daca mi-ai predestinat fiecare clipa?
=Pentru viata.
=Cu ce-o sa platesc pentru ea?
=Plata pentru viata e moartea.Ti-a venit timpul.Plateste!
=Nu ma grabi.N-as putea s-o mai duc putin?N-am baut înca amara cupa a vietii pâna la fund!Si-am fost lasat sa plec.Si-am reusit oarecum sa uit si m-am lasat prins de tot felul de gânduri inutile.A vrea sau a nu vrea.Doresc sa fac ceva;însa foarte rar doresc sa fac cu adevarat ceea ce as dori sa fac.Nu va imaginati ca este vorba de un enunt sofistic inoperabil.E pura dialectica.Acum am sa-mi formulez diferit gândul,în asa fel încât veti fi dezamagiti de claritatea si banalitatea lui:as dori sa fac ceva,însa nu vreau sa fac efortul de a obtine ceea ce vreau.Vedeti cât e de simplu?De fapt,lucrurile se prezinta la fel cu toate„problemele eterne”,catalogate ca profunde si deosebit de complexe de marii gânditori ai trecutului si de mizerabilii lor epigoni din prezent.Formulat altfel,unul si acelasi lucru îsi arata imediat goliciunea si inutilitatea.De exemplu,sa luam Problema Numarul Unu:to be or not to bee?A fi sau a nu fi? Pentru rusi ea se pune sub forma:a bea sau a nu bea?Si nu pot fi doua raspunsuri la aceasta întrebare:desigur,a bea.Si înca bine!Dupa care începi sa bei din nou.Mai apoi,mai bei ceva.Si în cele dinurma,o iei de la început.În limba rusa poti formula aceasta Problema Numarul Unu si în alt fel:a bate sau a nu bate?La care nu poate fi dat decât un singur raspuns:a bate.Sigur ca trebuie sa bati.Si mai ales peste ochi!.În Occident desigur ca nu se întelege asta,pentru ca problemele rusesti nu se pot traduce în limbile occidentale.Daca încerci sa o faci,dispar toate nuantele romantice si întreaga profunzime psihologica.Dorinta de a sta degeaba se naste în mine tot mai des.Fac atunci eforturi titanice de a mi-o împlini,reusind întotdeauna.Gânditorii occidentali vad în asta„tipica lene ruseasca”.Se înseala ca de obicei.Un roman politic.Doresc acum sa scriu un roman.De ce nu?Toti emigrantii rusi scriu ceva.Sunt mai prejos decât ei?Nu! Deci un roman.Un roman sentimental.Mai mult!Un adevarat roman sentimental,închinat deci în întregime iubirii.Cu precizarea ca este vorba de o poveste de iubire ceva mai deosebita:între Uniunea Sovietica (pe scurt Moscova) si Occident.V-ati putea întreba indignati,despre ce fel de iubire poate fi vorba daca Acest„daca”dovedeste însa ca e vorba de Adevarata Iubire.„Iubire pâna ce moartea ne va desparti”s-ar putea spune.Daca ati citit motto-urile de la început ar trebui sa întelegeti despre ce e vorba.Daca însa le-ati sarit,cititi-le neaparat.Va va lua numai un minut si veti gasi întelepciune pentru o viata.Iubirea dintre eroii mei nu este numai adevarata,ci în acelasi timp contemporana:deci homosexuala.Iar Moscova este partenerul activ.Întrebati orice cetatean sovietic ce-i face Moscova Occidentului si veti auzi un raspuns care sprijina cele de mai sus.Cetatenii din tarile occidentale v-ar spune acelasi lucru folosind însa expresii mai putin indecente.Atitudinea oamenilor sovietici fata de aceasta împreunare este total diferita.Occidentul considera ca este ceva sanatos si resimte cele mai voluptoase satisfactii.Senzatia noastra e de rusine si dezgust.E adevarat,nu pentru noi însine,ci pentru Occident.Dovezi ale unui martor ocular.
(...)
Si iata acum un mister pentru cititor;ceea ce spun nu-mi exprima convingerile.Ba mai mult,e vorba numai de un mister aparent:eu n-am nici un fel de convingeri.Am numai reactii mai mult sau mai putin stabile fata de orice lucru de care ma lovesc:un stereotip de comportament.Convingerile apartin cetateanului occidental,nu omului sovietic.În locul convingerilor,acesta din urma are stereotipuri de comportament”.Ele nu presupun nici o convingere si de aceea sunt compatibile cu orice fel de convingere.Când se confunda convingerile cu stereotipurile de comportament pot rezulta neîntelegeri,iar occidentalii pot capata idei stranii despre comportamentul sovietic.Daca altcineva ar spune ceea ce spun,as începe sa discut cu el în contradictoriu.Când cauti sa ajungi la adevar trebuie sa te implici tu însuti.Spun asta mai mult pentru a face pe grozavul decât din convingere,dat fiind ca nu mai caut sa ajung la adevar.Convingerile sunt un semn al imaturitatii intelectuale.Convingerile compenseaza doar imposibilitatea de a întelege repede si corect un fenomen dat în manifestarile sale concrete.Ele sunt îndrumari apriori asupra modului în care trebuie sa te comporti într-o situatie concreta fara a întelege concretetea acesteia.Un om cu convingeri este rigid,dogmatic si greoi,iar de regula,prost.Mult mai adesea însa,convingerile nu influenteaza comportamentul oamenilor.Ele nu fac decât sa poleiasca vanitatea,sa usureze constiintele încarcate si sa ascunda prostia.Eu si Moscova.Sunt un emigrant sovietic în Occident.Cuvintele„în Occident”ar putea foarte bine sa lipseasca, pentru ca un emigrant sovietic în Est este o imposibilitate logica:oricum ai lua-o,suntem în Est.Am sa pastrez însa aceasta expresie deoarece multi occidentali,de frica Armatei Rosii,o sterg englezeste în Est.Ei îsi imagineaza ca si noi putem face la fel.Acum traiesc în Occident si ma simt ca si cum as fi fost aruncat în fundul unei provincii rusesti.E un lucru la care ma gândesc adesea.Pentru mine exista numai o singura capitala în lume:Moscova.Orice altceva e provincial.Moscova este nu numai capitala unui stat.Este capitala istoriei.Asa ca atunci când am parasit-o am facut o boacana:m-am exclus din istorie.Eu si Occidentul=Ce aveti cu Europa Occidentala?M-a întrebat un localnic.Si asa aveti prea mult pamânt.Defrisati-va Siberia si lasati-ne în pace!

[ilustra.films]

Victor, tu copiezi textul ista sau ... de unde le iei?

[klute]

Victor, tu copiezi textul ista sau ... de unde le iei?

Cum e corect: filozof cu idei filosofice, sau Victor cu vocație de Vector?

[ilustra.films]

Cum e corect: filozof cu idei filosofice, sau Victor cu vocație de Vector?

Cred ca Victor e corect Victor iar filosof e cel care are idei ale lui... cat despre Vector.. il poti intreba tu care e chestia cu Vectorul
Dar hai sa incetam ca-i stricam omului treaba aici..
Intrebarea mea avea legatura cu faptul ca nu foloseste space. Butonul care face spatii intre cuvinte si semne de punctuatie..etc. Imi vine greu a crede ca daca da copy-paste de undeva...de unde le copiaza... nu s-a folosit butonul space... that's all.

[Cretzulynne]

Cred ca Victor e corect Victor iar filosof e cel care are idei ale lui... cat despre Vector.. il poti intreba tu care e chestia cu Vectorul

Ilustra, tu meriți să fii luat la rost că nu cunoști conceptul de vector, deși l-ai făcut la liceu.
Eu, una, sper că K nu s-a referit la vectorul biologic. => propaganda ideilor de mai sus...
În plus, corectitudinea nu e echivalentul adevărului... pe care nici nu vreau să-l știu.

[victor_homescu]

= Prietenul,R.M.Rilke ii dedica Elegia a opta***Cine ne-a rasucit în asa fel ca noi/orice-am face,ne aflam mereu în postura/celui care pleaca?Ca si cum,ajuns/pe dealul din urma,de unde înca o data întreaga/valea sa i se arata,se-ntoarce,sta,întârzie/asa si noi vietuim si mereu ne luam ramas bun***,ramane paralizat de ambele picioare,polimeliolita,merge in carje,calatoreste,scrie,peste treizeci de volume,literatura,filosofie,timp de sase decenii/voi spuneti-fara Dumnezeu e cel ce-l neaga pe Dumnezeu.Nu,Dumnezeu poate trai si in negatie,precum salamandra in foc.Fara Dumnezeu e cel care nu face parte jertfei,care nu-i vede abisurile si harul/,filozof al culturii,eseist,traducator si povestitor,Rudolf Kassner (1873=1959)/,Fara Dumnezeu e cel mort,fara Dumnezeu e sarpele,caci el crede ca ca-l poate poseda pe om fara har,fara iubire,fara jertfa.Multi mor prin sarpe,mor inaintea mortii.Din moartea asta nu exista inviere =

(Pe mine nu ma paraseste ideea ca nicicand,la niciun moment,pentru nicio clipa,oricat de scurta,Dumnezeul-Om nu si-a vazut chipul în oglinda,n-a cautat sa si-l vada.El traieste si printre noi:cel ce s-a întors.Cu totul tainic,ba chiar pitit în fiece ins fara deosebire:în cel fericit si în cel tulburat,în cersetor si în trufas,în cel desfrânat si în cel pur.El e tocmai omul care nu mai e masura lucrurilor,sarmanul.Cine va voi sa se masoare cu masura celui sarman?Masura lui este tensiune.Despre un astfel de om nu se poate spune ca ar fi mare,caci un asemenea om nu e mare,ci real.Sarmanul este omul real.În felul acesta,el e mereu si pururi nevoit sa se masoare cu sine însusi,iar grandoarea si masura lui nu mai rezida în armonie,ci în transfiguratie)
&
Cui dintre noi nu i s-a întâmplat sa priveasca asa din afara,din lumina în ochii unui om,indiferent care,primul venit,si sa nu se sperie zarind în ei eul,nu personalitatea,nici telul,forma si masura,ci pur si simplu ceva animalic si demonic?Cine nu-l stie pe hedonistul acesta lipsit de gust,trist erotic,estet plin de compasiune,patriot din deznadejde si fara convingere,evlavios fara credinta?Cine nu se se izbeste zilnic de acest inssuperviu si totusi deja mort?De acest vesnic încântat si totusi pribeag?De toti acesti insi mai bogati în vorbe decât în substanta,si care din aceasta cauza prefera sa se însele cu o carte întreaga decât sa aibe dreptate cu o singura fraza?/,Kassner,Despre elementele grandorii umane,1911
&
Era Narcis van?O fiinta vana se poate vedea pe sine însasi?Nu priveste ea mai degraba pe lânga sine?Asa cum arcasul prost trage pe lânga tinta,la fel priveste si cel van pe lânga sine.El nu vede decât imagini despre sine.El traieste din imagini,si imaginile sunt hrana lui.Iar asta se poate vedea pe chipul celui van.De aici natura moale a acestuia,caracterul neformat,nematurizat,jenat,vid,chiar rau,dur,unghiurile si tranzitiile rele.Iar prin asta,prin latura care apare când prea slaba,când prea dura,când încrezuta,când încurcata,este el legat de dusmanul si fratele sau,vicleanul,cel ce nu vrea decât lucruri,decât ceea ce poate apuca.Nici acesta nu nimereste si de aceea în chipul lui exista de asemeni vidul,slabiciunea,jena si rautatea.Abel a fost dorul,iar Cain viclenia,si amândoi erau frati si fii ai aceluiasi tata.Narcis n-avea nici un frate.Narcis nu s-a vazut pe sine însusi,ci a vazut în oglinda apei,deasupra careia îsi înclinase chipul,frumusetea si desavârsirea,si de ele s-a lasat înghitit.Asadar,el nu era van.Asadar,traia într-o lume fara vanitate.Exista ganduri,mai mult sau mai putin dificile,greu de descifrat,care provin din ganduri si care raman in vecii vecilor ganduri.Bazate pe schema A=A,ele nu pot realiza nimic mai inalt decat sa puna lucrurile in miscare,ceea ce vrea sa zica:sa-si transmita mai departe miscarea,asa cum o bila de biliard isi cedeaza miscarea unei alte bile.Miscarea asta nu inseamna Metamorfoza,desi e deseori confundata cu ea.Exista apoi ganduri care nu sunt decat viata,insufletire,integralitate,expresie a acestei integralitati,nu dificile in sine,dar in pozitie dificila,greu accesibile precum manastirile de la muntele Athos.Aici se ascunde ceea ce numesc eu Metamorfoza.
&
Îmi notez în fata unei fotografii a lui Gladstone la batrânete:Semiprofil,întâi departându-si privirea de la cel pe care-l are in fata si apoi întorcându-se brusc spre el.Doua miscari într-una singura.Nici o ruptura.Legatura si conexiune mai mult prin pasiune decât prin idee sau masura,aspect al unui actor,al cuiva care are nevoie de situatia prielnica,al unui demagog,al unui virtuoz,al cuiva care iubeste cuvântul.În cuvânt este ureche si ochi.Asa este chipul acesta,tot asa fiece chip este,într-un sens si mai înalt,cuvânt.În fiecare chip viu trebuie sa luam aminte si sa tinem seama de cele doua miscari:fata sau ochiul si profilul sau urechea.Cu cât chipul e mai viu,mai fertil,cu cât e el mai imaginativ,mai"cuvânt",cu atât mai pronuntate sunt aceste doua miscari,una îndreptându-se spre lucruri,cealalta departându-se de ele.Papusii,marionetei îi lipseste aceasta miscare,acest ritm:ele sunt astfel lipsite de cuvânt,de imaginatie./Kassner,in Metamorfoza (1925),
(..)
Cel ce jertfeste traieste din interior,si astfel viata lui e coapta si încheiata în fiecare clipa.Noi spunem deseori despre un om ca a murit prea devreme,pentru ca suntem legati sa întelegem viata mereu ca o lupta,ca o misiune,ca o înfaptuire,ca o luare în stapânire,pornita din exterior.Cât e în stare sa jertfeasca un om,atâta e el de profund.”/,Kassner,in Zeul si himera.
***
(„În fiecare particula,persoana autorului este în întregime prezenta;fiecare particula contine însa si epoca în totalitatea ei.Nu este astfel greu de vazut opera lui Kassner în ansamblul ei drept cea mai universala,literalmente cea mai inteligenta din literatura secolului XX.Universalitatea se dezvaluie în tematica,inteligenta în patrunderea formala si în iluminarea materialului tematic"=Klaus Gunther Just,Von der Grunderzeit bis zur Gegenwart.Die deutsche Literatur der letzten hundert Jahre,Bern.u.Munchen,1973)

[ilustra.films]

Ilustra, tu meriți să fii luat la rost că nu cunoști conceptul de vector, deși l-ai făcut la liceu.
Eu, una, sper că K nu s-a referit la vectorul biologic. => propaganda ideilor de mai sus...
În plus, corectitudinea nu e echivalentul adevărului... pe care nici nu vreau să-l știu.

Cretzu: n-am fost niciodata bun la fizica. Cum bine n-am fost bun la multe alte materii. In liceu faceam filme si Doamne... multumesc ca directoarea si toti profesorii ma sustineau ca as fi ramas corigent de multe ori (afara de profu de mate care era extrem de exigent dar CE filosof era. Ce filosof!!)
Ce nu vrei sa stii? Care e echivalentul adevarului sau adevarul in sine? Si iata o idee pe care se poate filosofa: caracterul corectitudinii de a avea valoare de adevar. Da. Pe pamantul ista, corectitudinea nu mai are demult valoare de adevar.
Imi place ca Victor ne ignora. Tot asa

[ilustra.films]

"Cei mai multi dintre oameni, Paulinus, se plang de reaua-vointa a naturii, caci ne nastem pentru o durata neinsemnata si chiar si acest rastimp care ne-a fost data zboara atat de repede si cu o asemenea iuteala, incat pe toti, cu prea putine exceptii, viata ii paraseste tocmai cand sunt mai pregatiti de viata."
si
"nu este putin timpul pe care il avem, ci mult cel pe care l-am pierdut"
Seneca

[victor_homescu]

-în 1927,obţine Premiul Nobel pentru literaratură,**Dacă spusa vreunui mare mistic sau a unuia dintre imitatorii lui,îşi află un ecou în unul dintre noi,nu înseamnă oare că există şi în noi un mistic ce somnolează,aşteptând doar ocazia pentru a se deştepta?**,Henri Bergson (1859=1941),scriitor şi filosof evreu francez,initiatorul intuitionismului,membru al Academiei Franceze din 1914,**căci iubirea care îl mistuie nu mai este simpla iubire a unui om,pentru Dumnezeu,ci este iubirea însăşi a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii,în Dumnezeu,prin Dumnezeu,el iubeşte cu o iubire divină întreaga omenire**-.

Henri Bergson,la 1932,in ^Cele douã surse ale moralei si religiei^:

Misticii simt nevoia de a răspândi în jur ceea ce au primit,asemenea unui elan de iubire, iubire căreia fiecare dintre ei îi imprimă pecetea propriei sale personalităţi,în fiecare dintre ei,iubirea este deci o emoţie cu totul nouă,capabilă să transpună viaţa omenească într-un alt ton.Iubirea face ca fiecare dintre aceşti mari mistici să fie iubit pentru el însuşi, iar prin el şi pentru el ceilalţi oameni îşi vor deschide sufletul iubirii pentru umanitate. Prin intermediul unei persoane ataşată lor sau amintirii lor păstrată vie,iubirea se va putea transmite,modificând şi alte vieţi după chipul ei.De fapt,misticismul complet este cel al marilor mistici creştini.Neîndoielnic,mulţi au trecut prin stări ce se aseamănă diverselor puncte finale atinse de misticismul antic,însă ei n-au făcut decât să le depăşească:concentrându-se asupra lor înşişi pentru a se putea lansa într-un efort cu totul nou,ei au rupt un dig;un imens curent de viaţă a pus stăpânire pe ei;iar vitalitatea lor sporită a degajat o energie,o cutezanţă,o putere de concepere şi de realizare cu totul extraordinare.Să ne gândim la cele realizate în domeniul acţiunii de un sfânt Pavel,de o sfântă Tereza, de o Caterina de Sienna,de un sfânt Francisc,de o Ioana d'Arc şi mulţi alţii.Aproape toate aceste acţiuni debordante s-au situat sub semnul răspândirii creştinismului.
(..)
Dacă misticismul trebuie să transforme omenirea,nu va putea altfel decât transmiţând, din aproape în aproape,încet,o parte din el însuşi.Misticii simt bine acest lucru.Cel mai mare obstacol întâlnit de ei este cel care a împiedicat crearea unei umanităţi divine. Omul trebuie să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii:cu alte cuvinte,omenirea este o specie animală,supusă,ca atare,legii care conduce lumea animală şi condamnă viul să se hrănească cu viu.Şi cum ar putea omenirea,date fiind aceste condiţii,să-şi întoarcă spre cer o atenţie esenţial fixată pe pământ?( )O societate spirituală,societăţile de felul acesta se pot răspândi;fiecare dintre ele,prin câţiva dintre membrii lor excepţional dotaţi,vor da naştere uneia sau mai multor societăţi asemănătoare.Astfel se va conserva şi se va continua elanul până în ziua în care o profundă modificare a condiţiilor materiale impuse omenirii de către natură va permite o radicală transformare sub aspect spiritual.Aceasta este calea urmată de marii mistici. Pentru că au fost constrânşi şi pentru că nu puteau proceda altfel,şi-au risipit preaplinul de energie în întemeierea ordinelor religioase ori a mănăstirilor,în acele momente, îndatorirea lor nu era să privească mai departe.Elanul de iubire care-i făcea să înalţe omenirea până la Dumnezeu şi să desăvârşească creaţia divină,nu se putea realiza pe deplin,după părerea lor,decât cu ajutorul Domnului,ale cărui instrumente se considerau a fi.Deci întreg efortul lor trebuia să se concentreze asupra unei sarcini imense,extrem de dificile,însă limitate.Se vor ivi şi alte eforturi,altele deja se iviseră;dar toate vor fi convergente,de vreme ce Dumnezeu le ţinea în unitate.
(..)
În fond,învăţămintele religiei se adresează,inteligenţei;şi ceea ce ţine de ordinea intelectuală poate deveni accesibil tuturor.Fie că aderăm sau nu la o religie anume,vom ajunge întotdeauna s-o asimilăm intelectual,chiar dacă misterele ei ni le vom reprezenta ca aparţinând misteriosului.Din contra,misticismul nu comunică nimic, absolut nimic celui care n-a simţit nimic.Cu toţii vor putea înţelege deci că misticismul se inserează,din vreme în vreme,original şi infailibil,într-o religie preexistentă,formulată în termeni inteligenţi;va fi greu,în schimb,să-i determinăm să admită ideea unei religii care n-ar exista decât prin misticism,pentru care ea ar fi un extract intelectual formidabil,în consecinţă,generalizatul.Nu va trebui să cercetăm care dintre aceste două interpretări convine ortodoxiei religioase.Vom spune doar că din punctul de vedere al psihologului, cea de-a doua este mult mai verosimilă decât prima.Misticism şi creştinism se condiţionează reciproc,la nesfârşit.Şi totuşi un început trebuie să existe.Prin însuşi acest fapt,creştinismul îşi află originea în Christos.
&
De pe poziţiile pe care ne situăm,nu prezintă atâta importanţă faptul că Christos se numeşte ori nu se numeşte om.Nu contează nici măcar faptul că se numeşte Christos.Cei care au ajuns într-acolo încât au negat existenţa lui Iisus,nu vor împiedica Predica de pe munte să figureze în Evanghelie,alături de alte rostiri divine.Putem da autorului orice nume voim,dar asta nu înseamnă că nu există autor.
(...)
Este cert faptul că religia creştină a fost o transformare profundă a iudaismului.S-a spus deja de multe ori: unei religii încă esenţial naţionale i s-a substituit una capabilă să devină universală.Unui Dumnezeu care hotăra asupra tuturor celorlalţi prin justiţia dar şi prin puterea sa,însă a cărui putere se exersa în favoarea poporului său şi a cărui justiţie viza în primul rînd pe supuşii lui,îi va urma un Dumnezeu al iubirii,ce va cuprinde,în iubirea sa,întreaga omenire.Tocmai de aceea ezităm să clasificăm profeţii evrei în rîndul misticilor antichităţii:Jahve era un prea sever judecător,între Israel şi Dumnezeul lui nu a fost suficientă intimitate pentru ca iudaismul să fi putut fi misticism în sensul definit de noi.Şi totuşi,nicio altă orientare afectivă ori în ordinea gândirii n-a contribuit mai mult decât profetismul evreu la suscitarea misticismului numit de noi com?*plet,şi anume misticismul creştin.Şi aceasta pentru că,deşi au existat şi alte curente ce au purtat sufletele către un misticism contemplativ,meritând astfel să fie considerate mistice,ele n-au depăşit pragul contemplaţiei pure.Spre a depăşi intervalul dintre gând şi faptă era necesar clanul,care le lipsea.Elanul acesta îl aflăm la profeţi:ei au avut patima justiţiei, au reclamat justiţia în numele Dumnezeului lui Israel.Iar creştinismul,cel care a urmat iudaismului,datorează în mare măsură tocmai profeţilor evrei misticismul său activ, capabil să se avânte în cucerirea lumii.
&
N-ar folosi la nimic să le opunem protestele indignate ale celor care nu văd în misticism decât înşelătorie ori nebunie.Desigur că există şi oameni închişi cu desăvârşire oricărei experienţe mistice,incapabili să simtă sau să-şi imagineze ceva în acest sens.Dar în egală măsură întâlnim şi oameni pentru care muzica nu este decât un zgomot;şi unii dintre ci vorbesc despre muzicieni cu aceeaşi mânie,cu acelaşi ton de ranchiună personală.Nimeni nu va afla aici un argument împotriva muzicii.Să vedem dacă examenul cel mai superficial al experienţei mistice nu va crea deja o prezumţie în favoarea validităţii ei.Deşi asemănările exterioare între misticii creştini se pot datora identităţii de tradiţie şi de învăţătură,acordul lor profund este semn al unei identităţi de intuiţie care se va explica cel mai bine prin existenţa reală a Fiinţei cu care ei cred că se află în comuniune.Suntem totuşi de acord că experienţa mistică, considerată doar în ea însăşi,separat,nu poate aduce filosofiei certitudinea definitivă.Ea nu va fi întru totul convingătoare decât dacă filosofia a ajuns pe o altă cale,cum ar fi experienţa sensibilă şi raţionamentele fondate pe ea,să considere drept verosimilă existenţa unei experienţe privilegiate,în care omul poate intra în comuniune cu un principiu transcendent.Faptul că aflăm la mistici această experienţă, exact în felul în care ne aşteptam, ne va permite să o adăugăm rezultatelor dobândite,în vreme ce acestea din urmă vor răsfrânge asupra experienţei mistice câte ceva din propria lor obiectivitate.Nu există o altă sursă de cunoaştere în afara experienţei.La fel cum în jurul instinctului animal subzista o urmă de inteligenţă,şi inteligenţa umană era aureolată de intuiţie.La om,aceasta din urmă rămăsese pe deplin conştientă şi dezinteresată,dar nu mai era decât o fulguraţie ce nu se putea proiecta prea departe.Şi totuşi,de la ea venea lumina,dacă vreodată trebuia luminat interiorul elanului vital, semnificaţia şi destinaţia lui.Căci ea era întoarsă înspre înlăuntru;şi dacă,printr-o primă intensificare,ea ne făcea să sesizăm continuitatea vieţii noastre interioare,dacă majoritatea dintre noi nici nu merg mai departe,în schimb,o intensificare superioară o va purta,poate,până la rădăcinile fiinţei noastre şi,prin aceasta,până la principiul însuşi al vieţii în general.Nu era oare acesta chiar privilegiul sufletului mistic?
(..)
Filosoful ar fi putut uşor defini această natură,de ar fi voit să pună misticismul într-o formulă.Dumnezeu este iubire,şi este obiect al iubirii:în aceasta constă întreagă toată contribuţia misticismului.Misticul nu va fi spus niciodată îndeajuns despre această dublă iubire.Descrierea lui este interminabilă întrucât lucrul descris este inexprimabil.Şi totuşi, el ne spune cu limpezime următoarele:iubirea divină nu este ceva de la Dumnezeu,ci este Dumnezeu însuşi.



https://istoriiregasite.wordpress.co...6LwOr_IqNLROqc

[victor_homescu]

=*Psihologia poporului român*,publicată la 1937/,**Rusine nu este pentru poporul care se stie deosebit sufleteste de popoare glorioase si puternice,dar este rusine pentru poporul care n-are curajul så-si cunoascå firea si destinul**/.Constantin Rådulescu-Motru (1868=1957),academician,filosof,psiholog,profesor, dramaturg şi om politic,sfarseste umilit de regimul comunist,in infometare si frig/**Problema tipului cåruia îi apartine sufletul românesc nu trebuie så fie complicatå cu întrebarea:care tip de culturå este superior sau inferior?Nu este vorba så alegem ce este de preferat,ci så stabilim ce este real si adevårat.De altminteri,un tip de culturå,sau cum s-ar zice mai precis,un tip de finalitate spiritualå nu este,prin structura sa proprie,superior sau inferior,ci este prin potrivirea pe care el o are cu natura sufleteascå a poporului.Acelasi tip de culturå ridicå sau pråbuseste un popor,dupå acordul sau dezacordul în care el stå cu sufletul såu.Sunt lucruri pe care românul le începe cu greu si le laså usor,dar sunt lucruri pe care românul,dacå le începe,nu le mai laså niciodatå.Un român proprietar de påmânt este cel mai perseverent muncitor agricol.Fie câstigul lui cât de mic,el nu se îndurå så-si påråseascå ogorul**=
***
Suntem noi,românii,înruditi sufleteste cu burghezia occidentalå,atunci ceea ce ne råmâne de fåcut este så aplicåm principiile lor politice si economice,în mod sincer,înlåturând,pedepsind chiar cu brutalitate toate apucåturile care ne depårteazå;vom fi burghezi sinceri,nu de paradå.Suntem noi,românii,dimpotrivå,stråini sufleteste de occidentali,atunci ceea ce ne råmâne de fåcut este ca,înainte de a copia legi si institutii burgheze,så începem prin a ne studia pe noi însine,ca så vedem cine suntem si ce putem.Rusine nu este pentru poporul care se stie deosebit sufleteste de popoare glorioase si puternice,dar este rusine pentru poporul care n-are curajul så-si cunoascå firea si destinul.
***
Nu este calitate bunå care så nu fi împodobit vreodatå sufletul unui român,precum nu este defect care så nu fi fost sau så nu fie,când si când,în acelasi suflet: totalizarea calitåtilor si defectelor ar fi o împieticårire fårå sfârsit.Dar sufletul unui neam nu este o simplå totalizare de peticårii sufletesti,ci este el însusi o unitate care tråieste de sine prin armonia functiunilor sale,întocmai cum tråieste si sufletul fiecårui individ în parte.Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantå din sufletele românilor care au tråit si tråiesc;el îsi are firea sa proprie,pe care o putem explica din sufletele românilor,dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre acestia.El este în fiecare din noi,si cu toate acestea este în afarå de noi:noi îi împrumutåm viata organicå,el ne då continuitatea si durata istoricå;el este chipul în care ne întrupåm pentru ochii altor neamuri.
***
Nu este tarå în hotarele lumii civilizate în care„gura lumii“,„gura satului“så aibå mai multå trecere ca întara noastrå!Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe„zvonul public“si numai foarte putine pe dovezile adunate de noi personal.Se zice„lumea zice“;si dacå„lumea zice“,românul,individual luat,pare cå întelege cå tot asa trebuie så zicå si el.Mai ales în lumea tåråneascå„gura satului“este obârsia tuturor convingerilor.In „gura satului“ se revarså,negresit,gura lui Ion,gura lui Gheorghe,gura lui Petre si a altora,dar o datå ce acestea suntvårsate,individualitatea lor s-a sters:„gura satului“contopeste pe to¡i tåranii laolaltå,în acelasi vad sufletesc.***Nu este tarå cu oameni mai curajosi ca tara noastrå româneascå.Românii sunt eroi,dar cu deosebire când sunt în grup.in front,la råzboi;în ceatå,la revoltå;în cârd,la vânåtoare curajul românului nu are pereche.
***
.Dar absolut fårå pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor,dacå exprimarea el o face în numele grupului,ca redactor de jurnal bunåoarå!Esti din acelasi grup cu dânsul,atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini;esti din celålalt grup,atunci ocara lui nu mai are margini!Iatå un redactor curajos în tot cazul,îti zici!Ei bine,te înseli.E curajos numai ca mandatar al grupului.Vorbeste cu el între patru ochi si vei constata cå nu-si aduce bine aminte de ce a scris.intre patru ochi opinia lui este chiar cå toti românii sunt buni si patrioti.Imitåm ca oile faptele din jurul nostru si nu aråtåm o energie decât când suntem în grup.La råzboi ne luptåm voiniceste,fiindcå acolo suntem umår la umår,dar la munca profesionalå suntem neglijenti,fiindcå aici fiecare este låsat pe seama datoriei sale proprii.Nu avem curajul pårerilor noastre,când este så ni le apåråm fiecare în parte,dar suntem poporul cel mai susceptibil,când este så ne rostim în grup,si ca grup.Ne aprindem usor ca un foc de paie,dar ne si trece usor aprinderea,cum trece si focul de paie,fiindcå sufletele noastre luate în parte sunt prea putin personale ca så opunå rezistentå,si o datå ele aprinse au prea putin substrat propriu ca så nu se si stingå usor.
***
Am avut virtutile grupului,si nu pe acelea ale personalitåtii,dar pentru trecutul nostru asa era si bine.Am tråit ca grup.Judecând greutåtile prin care am trecut,este bine så ne multumim si cu atât.
***
Eroul timpurilor moderne are,cu un cuvânt,un suflet nou fatå de eroul timpurilor vechi.Noi,românii,nu avem înså acest suflet nou.De aceea si toate deceptiile noastre.Noi voim så ne apropriem bunurile culturale,pe care le vedem la popoarele din Apus,cu aceleasi însusiri sufletesti cu care reuseam odatå asa de bine så ne strecuråm prin împrejurårile vitrege din trecut.Voim så tråim o viatå politicå cu regim parlamentar,si voim så avem o culturå a noastrå originalå,påstrându-ne,cu toate acestea,deprinderile vechi de suflete gregare.In loc de a ne prezenta în lupta cea nouå ca individualitåti puternice,diferentiate dupå aptitudini,ne prezentåm slabi si cu aptitudini la fel.Suntem toti mesteri de gurå si råi de faptå.
***
A trecut timpul domniilor fanariote,si s-au dus ciocoii,dar ne-au råmas amintirile despre ei,dimpreunå cu deprinderile lor;ne-a råmas ciocoismul.Ciocoismul îl întâlnim în viata politicå;si are aproape acelasi caracter ca si ciocoismul vechi:frenezia puterii,lipsa de ideal si dispretul pentru multime.Cazurile care îl ilustreazå sunt multe;simti chiar o greutate så alegi,atât de multe sunt.Ciocoismul a fost o boalå grea si încå o boalå nationalå.
***
-Despre suferintele filosofului,amintiri Nicolae Bagdasar,membru corespondent al Academiei Române,secţia literară (1942-1948) si insemnari din Jurnalul,numit Revizuiri şi adăugiri,C.R=Motru :
**Ultimii ani ai vietii lui C.Rådulescu-Motru au fost ani de dureroaså suferintå.Gospodåria pårinteascå de la Butoiesti fiindu-i consideratå mosie,an de an,dupå 23 august,a trebuit så facå fatå,ca toti agricultorii de la câteva hectare în sus,unor cote tot mai ridicate de cereale,carne,lapte,unor impozite tot mai împovåråtoare.Când i se tåiase pensia,i se tåiase,pe motiv cå era mosier.Acum,când nu mai avea nici un venit,i se refuza plata pensiei pe motiv cå fusese mosier.O bucatå de vreme,pânå când sotia sa a putut fi numitå sorå la un spital,cu un salariu de câteva sute de lei pe lunå–el a tråit din ceea ce puteau så-i dea prietenii såi,care nici ei nu ståteau cu mult mai bine,unii din fostii såi elevi.Dacå si-ar fi påstrat biblioteca,ar fi suferit mai putin,cåci biblioteca sa fusese foarte bogatå,cu opere valoroase din diferite domenii= psihologie,cu aproape toate ramurile,logicå,epistemologie,filosofie propriu-ziså,psihotehnicå etc.–ar fi putut scoate bani din vânzarea ei cu bucata,iar amatori se gåseau,era noua intelectualitate ce se forma. Dar C.Rådulescu,când era încå la catedrå,pe måsurå ce cårtile nu mai încåpeau în biroul såu de lucru de acaså,le dona Bibliotecii Seminarului de psihologie,logicå si teoria cunostintei de pe lângå catedra sa,iar cu mai multi ani înainte de a iesi la pensie îsi donase întreaga bibliotecå,Ani de zile,C.Rådulescu-Motru a suferit de foame.Abia în 1955, dupå ce se zvonise cå el cåzuse pe stradå lesinat de foame,abia atunci s-au sesizat forurile Academiei si l-au încadrat la Institutul de Psihologie ca cercetåtor stiintific,adicå în cel mai mic post,ca så-i poatå da un salariu si så-l punå la adåpost de mizerie.C.Rådulescu-Motru a suferit cumplit nu numai de foame,ci si de frig.Si-a dat sfârsitul la 6 martie 1957,la vârsta de 89 de ani,în Spitalul de Geriatrie,ca un biet pensionar al unui azil de båtrâni!Prin derogare de la dispozitiile în vigoare,de a nu se anunta prin preså încetarea din viatå a nici unei personalitåti a regimului burghez,Miron Constantinescu a dat ordin ca atât ziua mortii,cât si ziua înmormântårii lui C.Rådulescu-Motru så fie publicate de ziare si
difuzate de posturile de radio.Datoritå acestui fapt,o lume imenså a participat,la Cimitirul Bellu,la ceremonia înmormântårii sale.**
***
C.Rădulescu-Motru in Jurnal,scris între 1943=1952,intitulat Revizuiri şi adăugiri,editat după mai bine de patru decenii(I-VIII,1996-2001):**18 decembrie 1946:Vânzarea pogon după pogon a moşiei părinteşti continuă.Pentru a avea cu ce ne susţine la Bucureşti,am hotărât să vând un lot de douăzeci pogoane în mod treptat,după trebuinţe.Nevastă-mea mi-a adus astăzi preţul luat aconto,în sumă de zece milioane,urmând ca restul să se încaseze în cursul lui ianuarie.Preţulatru milioane pogonul.S-a vândut şapte pogoane.Voi avea asigurată viaţa pe câteva luni.În medie va fi nevoie de preţul unui pogon pentru a mă întreţine timp de o lună.Dacă nu aveam moştenire de la părinţi,ca professor de filosofie eram osândit să cerşesc.**



http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/10...NIMcazeUtu4hNw

[victor_homescu]

Publicată 2009,"Ennemis publics"(Inamici publici),o corespondenţă de sase luni între doi intelectualii francezi,Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy/**Scrisoarea dumneavoastră,dragă Bernard-Henri,mi-a provocat de astă dată nişte reflecţii indelungate dar neproductive.Atunci când vom fi morţi de-a binelea,un istoric din viitor va putea cu siguranţă să tragă invăţăminte serioase din faptul că am deţinut şi unul şi altul,aproape in aceeaşi perioadă,rolul de inamici publici.Nu mă simt in stare să dezvolt ideea,nu e decât o impresie,destul de stranie:am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi,care suntem atât de diferiţi,am devenit principalii cai de bătaie din Franţa epocii noastre,acela va inţelege,in acelaşi timp,o grămadă de lucruri privind istoria Franţei acestor vremuri,20 mai 2008**/Alaturi,editurile romanesti,despre carte si autori=
***
Michel Houellebecq catre Bernard-Henri Lévy//*Fiindcă in societatea noastră,important este ca oamenilor să le fie ruşine de ei inşişi;s-ar putea chiar ca ruşinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj.Vă plângeaţi,in discuţiile noastre precedente,dragă Bernard-Henri,că sunteţi considerat o persoană lipsită de umor;e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi.Ce este oare,de fapt,umorul,dacă nu ruşinea a trăi cu adevărat un sentiment?Dacă nu un fel de tur de forţă,o piruetă de sclav elegant in faţa unei situaţii care ar pretinde,in mod normal,disperare sau furie?Evreii au dezvoltat,mai mult decât toţi ceilalţi,acel celebru simţ al umorului care le permite, vai,să indure aproape orice.Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală,şi este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând.De aceea,devine de inţeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat.Scrierile mele,cred,nu lasă deloc impresia vreunei suferinţe ieşite din comun.Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferinţă sau o plăcere,n-am ştiut niciodată ce să răspund;adevărul e că reprezintă altceva,care poate să imbrace amândouă aceste aspecte.In orice caz,reprezintă o extremă excitaţie nervoasă,o exaltare,care mă epuizează degrabă.Inainte de orice,romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute in general,publicul nu se-nghesuie la coborâri,e un exerciţiu prea abstract,până şi motocicletele televiziunilor ezită,de teamă să nu iasă in decor).Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forţe care,in mod obişnuit,ar trebui să conducă textul spre autodistrugere,spre explozia spiritelor şi trupurilor,spre haosul total (trebuie să fie insă nişte forţe naturale,care să dea impresia că sunt ineluctabile,care să pară la fel de stupide precum gravitaţia sau destinul).Din acest moment,munca mea constă in menţinerea maşinii pe drum şi,chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei,nu-i ingădui insă să se prăbuşească.E istovitor,dacă vreţi,dar nu in sensul obişnuit;mi se pare mai degrabă periculos*/,mai 20,2008.
***
(Meciul de ping‑pong intelectual al secolului:lovituri razante,ovituri taiate,lovituri perfide,retrageri strate?*gice, reverente reciproce in fata fiecarei lovituri izbu?*tite.Un dialog cu ritm aprins,enervant,contrariant,obraznic pe alocuri,pe care nu ai cum sa nu‑l urma?*resti cu sufletul la gura,de la prima la ultima pagina.Pariul jocului?Mai mult decit o reglare de conturi cu detractorii trecuti,prezenti si viitori ai filosofului BHLsi prozatorului MH,incercarea de a contraria asteptarile „haitei” si de a o zadari in continuare.Placerea certa a celor,de‑acum,doi aliati de a‑si schimba statutul de victime publice in acela de ina?*mici publici.Dar si,dincolo de asta,o suita de digre?*siuni sclipitoare,de reflexii si de provocari privind iudaismul,conditia intelectualului angajat,compe?*titia spirituala intre Atena si Ierusalim,intre filosofia greaca si Biblie,Editura Polirom)
***
27 mai 2008,Bernard-Henri Lévy,catre Michel Houellebecq:
**Propun,dragă Michel,să incetăm cu noroiul,ura,caii de bătaie,calomnia.Am spus tot ce se putea spune despre asta.Duşmanii dumneavoastră şi ai mei,interesele lor comune,acest secret al epocii pe care vom incepe să-l desluşim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate,motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul,cred,cu adevărat,că am spus totul şi că aceşti pioni,aceşti biografi cu simbrie sunt nişte nulităţi,nişte cloncani,nişte turnători,nişte şacali placaţi pe ceva viu,nişte găunoşi.Asupra acestui punct,mai doresc să vă spun doar un ultim lucru:eu nu mă consum,in ultimă instanţă,prea tare,nu le răspund niciodată acestor indivizi şi vă recomand să adoptaţi aceeaşi atitudine,deoarece,dincolo de poveştile cu pasiunile triste sau netriste,dincolo de preocupările pentru strategie şi pentru ripostă,dincolo de Spinoza şi de Hobbes,ei chiar nu se află la nivelul cuvenit.Există in schimb,in scrisoarea dumneavoastră,două lucruri care m-au condus,şi pe mine,la nişte reflecţii probabil inutile.In primul rând,povestea inceputurilor dumneavoastră:lipsa de dorinţă,după cum spuneaţi,„de a ieşi in faţă";acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puţin pregătit cu putinţă „să joace un rol public";intr-un cuvânt,neinţelegerea de la care a pornit totul.Şi apoi,ceea ce afirmaţi,un pic mai inainte,despre „forţele" care vă guvernează,sau nu,textele;despre problemele dumneavoastră de „ghidon" şi de „frânare";despre concepţia dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie,ci ca o formă de ciclism;şi despre ceea ce dezvăluiţi,prin urmare,atât despre felul in care lucraţi cât şi despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.Când am scris Lovecraft-ul meu,adică Les Indes rouges,am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero,care era,desigur,editorul recunoscut al ultra-stângii.Un curent de care eram, ideologic,apropiat,dar, mai ales,a cărui doctrină anti-televiziune,anti-media,anti-cabotinism,mi se parea că se potriveşte cu ideea pe care o aveam despre gândire şi despre influenţa ei.Când,patru ani mai târziu,am publicat La Barbarie a visage humain,care avea să aibă succesul pe care-l ştiţi,au existat şi alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit:am scris cartea,in primul rând,din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film,o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment.Cel dintâi punct mă interesează pentru că,deşi poate să vă pară şi mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră,nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt.N-aş putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor",atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu.Nici că am fost,in copilărie şi apoi in adolescenţă,afectat de acea fire timidă,ştearsă şi,in orice caz, fugind de lumină,pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră.In sfârşit,imi spun că dumneavoastră sunteţi cel care are dreptate;că,intr-adevăr,„mergem in jos";că,mereu,cedăm mai devreme sau mai târziu,in faţa aspiraţiilor,viselor şi ambiţiilor de tinereţe;şi că este cel puţin dubios să ascundem aceste renunţări,aceste mici laşităţi,adoptând,aşa cum făcut eu,postura favorabilă de prieten al speciei umane.Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate.Sunt adevărate laolaltă,şi potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor.Şi-abia de indrăznesc s-o spun,deşi este la fel de adevărat.In mod ciudat,in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privinţa reperelor mele.
Literatura sau viaţa?Viaţa căci literatura;viaţa,pentru mine,nu trăieşte,nu este in mod profund şi carnal viaţă,decât atunci când ştiu că ii pot smulge cuvintele.Chiar cu riscul de a o intemniţa?Cu riscul de a o inchide in acele micuţe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea,spre sfârşitul vieţii,in convorbirile cu Madeleine Chapsal,că reprezentau adevărata substanţă a Criticii raţiunii dialectice?Ei bine,nu.Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu"decât nişte cuvinte imbinate cum se cuvine.Invers decât Sartre,care confunda punerea in cuvinte şi punerea in sicriu,nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viaţă decât o pagină de literatură.Şi trebuie să vă spun,de altfel,că exact din acest punct de vedere,Baudelaire va rămâne mereu,după umila mea părere,mai vrednic de admiraţie decât Rimbaud:viaţa este altunde...ce greşeală să crezi că viaţa e in altă parte!ce nebunie de neiertat ca,atunci când ai fost un poet imens fără să te mişti din Charleville,să crezi că trebuie să pleci spre Harrar,ca să străbaţi limbile şi să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern..de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place,prin comparaţie,nemăsurata bucurie baudelairiană a literei,eructată până şi in ultimul „fir-ar să fie"!**
***
Michel Hoiellebecq,pe numele real Michel Thomas,s-a născut în insula Réunion,la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon,se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière,abandonând-o înainte de a-și lua diploma.Poet,eseist,romancier şi regizor,este,începând din anii '90,unul dintre cei mai cunoscuţi şi traduşi autori francezi contemporani.Cariera literară şi-o începe publicând versuri,iar cea de-a treia sa culegere de poeme atrage atenţia criticii:La Poursuite du bonheur (În căutarea fericirii) primeşte în 1991 Premiul Tristan Tzara.Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi,mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires,1998),câștigător al Premiului Novembre și,în 2002,prin traducerea engleză,al Premiului Internațional IMPAC Dublin.Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului=Platforma,(Plateforme, 2001),Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île,2005), pentru care primeşte Premiul Interallié=trezeşte polemici înverşunate,iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor.În 2010,Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire),probabil cel mai puţin controversat roman semnat de Houellebecq,e încununat cu Premiul Goncourt.Înainte de apariţia pe piaţă,7 ianuarie 2015,dată care,printr-o coincidenţă tragică,a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo),romanul Supunere (Soumission) a fost piratat şi citit de mii de internauţi cu frenezia cu care sunt devorate înainte de publicare bestsellerurile internaţionale.Imediat după ce a văzut lumina tiparului,romanul lui Houellebecq s-a situat în fruntea topurilor de vânzare simultan în Franţa,Germania şi Italia (Editura Humanitas)
***
Bernard-Henri Levy (nascut1948 in Beni Saf,Algeria) face parte din pleiada „noilor filozofi“care s-a afirmat la sfarsitul deceniului opt.Elev al lui Louis Althusser la Ecole Normale Superieure,a renuntat la cariera didactica pentru a se angaja in disputele aprinse ale veacului.Dupa experienta alinierii neconditionate la „stanga“,pe care a trait-o ca student in anul '68,levy a denuntat cu sarcasm iluziile intelectualitatii franceze lovite de cecitate in fata realitatilor totalitarismului comunist,relevand in egala masura primejdiile unei recrudescente a fascismului intr-o societate aflata in prada unei grave crize a culturii.Dezlantuirilor de violenta din lumea contemporana,el le opune o atitudine estetica si morala,o redefinire a rolului intelectualului in cetate,chemat sa dezbata cu responsabilitate problemele care framanta constiintele.Este editor la editura Grasset,unde conduce colectiile „Figures“,„Enjeux“ si „Theoriciens“ si unde a publicat principalele opere ale „noilor filozofi“.Carti publicate:La Barbarie au visage humain (Barbaria cu chip uman)=1977,Le Testament de Dieu (Testamentul lui Dumnezeu)= 1979,L'Ideologie francaise (Ideologia franceza) =1981,Les aventures de la liberte (Aventurile libertatii)=1990.Bernard-Henri Levy este autorul romanului Diable en tete,incununat,in 1984,cu premiul Medicis.(Editura Humanitas)

[victor_homescu]

Horia-Roman Patapievici,născut la 18 martie 1957,Bucureşti,in *Omul recent*,Editura: HUMANITAS,2006/**Suntem cu totul scufundaţi în epoca omului recent.Unde?În timpul-pîlnie,rotiţi din ce în ce mai rapid,în scurgerea care se-afundă infinit în abisul finitudinii,spre orificiul scuipătoare.Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi,cei mai prosperi,cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea.În acelaşi timp,sunt oamenii cei mai slabi de înger,cei mai dependenţi de confort şi de consum,cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru,cei mai puţin autonomi în judecăţile lor,cei mai gregari (faţă de Stat),pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea.Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi.Cîntăriţi,sunt însă prea lejeri.Evaluaţi,sunt de tot greoi.Omul recent este omul care,oricît timp ar trece peste el şi oricîtă vreme l-ar şlefui,tot rudimentar rămîne.Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet,nici al lui şi nici al lumii,el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini.Este omul care,de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor,descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti,iar viitorul nu există.De ce?Pentru că şi-a pierdut prezenţa.Omul recent este omul care,dorind să se sature de toate fenomenele lumii,stăpînindu-le,posedîndu-le, schimbîndu-le după plac şi pătrunzînduse de toată materialitatea lor,s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decît un epifenomen al curgerii,scurgerii şi prelingerii lor.Este momentul cînd Gregor Samsa,după o noapte agitată de vise neliniştite,se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gîndac.Pe noi,oare,cum ne va găsi dimineaţa?**
***
Noi spunemrin ştiinţă,omul stăpîneşte Natura.Dar care Natură?Înainte ca Bacon şi Descartes să facă această afirmaţie,natura a fost intens şi îndelung prelucrată,pentru ca ea,sub chipul naturii galileo-newtoniene,să poată fi în genere stăpînită.Înainte ca fizica să o descrie în aşa fel încît să o poată stăpîni,Natura a fost pregătită,în acest scop,de munca filozofilor.Dar numai această natură a putut fi stăpînită.Să nu ne iluzionăm că posedăm cu adevărat altceva:nuputem băga în buzunar decît ceva de forma şi mărimea buzunarului.În privinţa restului,sunt inconştient parcurse două etape istorice:la început,restul este partea nedorită:nu se regăseşte în buzunarul nostru pentru că nu l-am considerat demn de a fi posedat;în final,cînd devine evident,retrospectiv,că restul fusese,poate,lucrul cel mai important,nici nu ne mai trece prin cap că problema lui nu este,în fond,decît problema buzunarului nostru.Inaccesibilitatea lui Dumnezeu pentru noi,azi,este în întregime o chestiune de inadecvare a 'buzunarului'.Dar pentru noi,bigoţi ai unui decupaj croit cîndva în secolul al XVII- lea,buzunarul pe care îl avem este unicul:am uitat că mai sunt posibile şi altele.Relativismul contemporan profesează relativismul numai atunci cînd te descurajează să crezi în ceva absolut:redevine absolutist de îndată ce alte viziuni despre valoarea cunoaşterii intră în concurenţă cu el.
***
Cînd se luptă cu mizeriile materiale ale vieţii,pentru a le supravieţui ori pentru a le învinge,orice om este transfigurat de prezenţa unei lumini spirituale.În lupta cu ceea ce vrea să depăşească din condiţia sa actuală,omul,orice om,este o fiinţă înalt spirituală.De îndată ce trăieşte confortul,adaptarea satisfăcută şi instalarea în comoditatea propriei vieţi,limitat la problema procurării satisfacţiilor sale materiale (în sine,trebuie să accentuez,perfect legitime),omul,orice om,îşi pierde lumina spirituală,devenind,în sens etimologic şi propriu,un animal civilizat şi confortabil.Răpus de nevoi,omul emană spiritualitate.Satisfăcut de confort şi binefaceri,omul se reduce pe nesimţite la animalitate.Nu este animalitatea sălbatică şi agresivă cu care ne-a obişnuit literaturadetracaţilor,obsedaţilor,degeneraţilo r,bolnavilor şi anormalilor.Nu.Este animalitatea calmă,politicoasă,agreabilă,bine crescută,profundă în ireversibilitatea ei,superficială în psihologia şi nevoile sale,animalitatea domestică şi generoasă pe care încă literaţii nu au descris-o.Noul duşman al umanităţii nu mai este,ca în trecut,bestialitatea barbarului,ci docilitatea blîndă şi tîmpă a acelor animalele domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman,fireşte) pe care îl produce şi reproduce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă.
***
Pentru a fi cu adevărat înnoită,viaţa din noi ar trebui să înceteze să mai fie doar recentă.Căci esenţa modernităţii pretinde omului să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou,mai recent,mai original,mai arbitrar,mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-au precedat şi care,pînă acum,ne-au ghidat paşii.Iar în absenţa acestor urme,fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu,drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis-el este deja un abis.
***
(Deci:fiţi moderni! dar–nihil sine Deo)

https://adevarul.ro/cultura/arte/fil...106/index.html

[victor_homescu]

5 aprilie 1588–4 decembrie1679,a trăit 91 de ani,filosof marcant in veacul al XVII-lea,Thomas Hobbes,în Leviathan (1651),*Există o zicală folosită destul de mult în ultima vreme,potrivit căreia înțelepciunea este dobândită,nu prin lectura cărților,ci a oamenilor.Ca urmare a acestui lucru,acele persoane care nu pot,în cea mai mare parte,să ofere o altă dovadă a întelepciunii lor simt mare plăcere arătând ce cred ei că au citit în oameni,cenzurându-se unul pe la spatele celuilalt într-un mod lipsit de bunăvointă.Dar mai există o zicală din vechime,prin care ar putea învăta cu adevărat să se citească unul pe celălalt,dacă sunt dispuși să facă acest efort,iar aceasta este nosce teipsum,(citește-te pe tine însuți)care nu însemna,așa cum este întrebuintată astăzi,faptul de a încuraja purtarea barbară a celor aflati la putere fată de inferiorii lor sau purtarea obraznică a celor de conditie joasă fată de superiorii lor.Această zicală ne învată că,prin asemănarea gândurilor și pasiunilor unui om cu cele ale altui om,oricine privește în sine însuși și ia în considerare ceea ce face atunci când gândește își dă cu părerea,raționează,nădăjduiește,se teme etc.și pe ce temeiuri o face,va citi și va cunoaște în felul acesta gândurile și pasiunile tuturor celorlalti oameni în circumstante asemănătoare*-
***
(„Meritele lui Hobbes ies mai pregnant in evidenta daca-l privim in contrast cu filosofii politici de dinaintea sa.El este total debarasat de superstitii;nu isi deriva argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam si Eva in vremea Caderii. Discursul sau este clar si logic;etica sa,ca o fi buna sau rea, este complet inteligibila si nu comporta folosirea de concepte dubioase.Pe langa Machiavelli,care este insa mult mai limitat, el este primul autor cu adevarat modern in perimetrul teoriei politice.Acolo unde greseste,greseste din pricina simplificarii excesive,si nu pentru ca baza gandirii sale ar fi nerealista sau fantezista.Din acest motiv,merita inca si astazi sa fie combatut”)/Bertrand Russell,
***
**Natura (arta prin care Dumnezeu a făurit lumea și prin care o cârmuiește) este imitată de arta omului,pe lângă multe alte lucruri,și prin faptul că aceasta poate făuri un animal artificial. Căci,de vreme ce viata nu este altceva decât o mișcare a membrelor,ce își are începutul într-o anumită parte interioară principală,de ce nu am putea spune că toate automatele (mașini care se mișcă de unele singure,prin resorturi și roti, asemenea unui ceas) au o viată artificială?Căci ce altceva este inima,dacă nu un resort;și ce sunt nervii,dacă nu o multitudine de legături,iar încheieturile,dacă nu tot atâtea roți care dau mișcare întregului corp,după cum și-a dorit artizanul său?Arta merge și mai departe,imitând omul,această lucrare ratională și foarte înaltă a naturii.Căci prin artă este creat acest mare LEVIATAN numit COMUNITATE CIVILĂ sau STAT(CIVITAS),care nu este altceva decât un om artificial, dar cu o statură și o fortă superioare fată de cele ale omului natural,pentru a cărui protectie și apărare a fost conceput,și în care suveranitatea este un suflet artificial,ce dă viată și mișcare întregului corp;magistrații și ceilalti funcționari care se ocupă de judecată și de aplicarea legii sunt încheieturile artificiale;răsplata și pedeapsa (care,legate de scaunul suveranitătii,mișcă fiecare încheietură și fiecare membru, pentru ca acestea să-și îndeplinească datoria) sunt nervii, care au același rol în corpul natural;prosperitatea și bogățiantuturor membrelor particulare sunt forța;salus populi este datoria sa;consilierii,care îi propun toate lucrurile pe care trebuie să le cunoască,sunt memoria sa;echitatea și legile sunt rațiunea și voința,buna înțelegere este sănătatea; rebeliunea este boala;iar războiul civil,moartea.Înfine,pactele și convențiile prin care părtile acestui corp politic au fost la început create,aduse laolaltă și unite,seamănă cu acel fiat sau acel să facem om rostit de Dumnezeu în momentul creatiei**
***
*Singura manieră de a construi o asemenea putere comună (Statul,vazut ca un common-wealth în sensul unei bogăţii şi al unui bine comun,devine posibil dacă este rezultatul unei common-will,adică al unei voinţe comune) este de a-i conferi toată puterea şi toată forţa unui singur om sau unui singur ansamblu,care poate reduce toate voinţele,printr-o regulă a majorităţii,într-o singură voinţă.Aceasta presupune desemnarea unui om sau a unei adunări care să-i asigure personalitatea.În afara statului domnesc patimi,războaie, teamă,sărăcie,singurătate,sălbăticie,ignoran ţă,bestialitate(..)în stat domneşte raţiunea,pacea,siguranţa,fericirea, cunoaşterea,bunăvoinţa.*
***
Cei puternici pot achiziţiona resurse,dar egalitatea în privinţa riscului pierderii celei mai importante resurse,viaţa,rămâne.E vorba,prin urmare de o egalitate a vulnerabilității,cei slabi putându-i ucide oricând pe cei puternici.Viaţa individului este o resursă rară,ea supunându-se aceloraşi restricţii ca şi celelalte resurse-hrana,adăpostul,etc.,nu e o resursă nelimitată şi e în permanent pericol de a fi epuizată,pierdută, nici un individ nedeţinând-o dincolo de orice ameninţare şi în mod nelimitat.Cum nu există nimic din ceea ce poate folosi, care să nu-i poată fi de ajutor pentru a-şi conserva viaţa împotriva duşmanilor săi,rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor,chiar şi asupra trupului altcuiva.
***
„Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii,eliberați de frică de semenii lor și de osânda veșnică,se pot apleca asupra sarcinii lumești, dar pline de satisfacții,a îmbunătățirii propriei sorți.Așa era omul menit să trăiască,într-o stare de libertate,înainte de inventarea zeilor.”/Mark Lilla,The Stillborn God:Religion, Politics,and the Modern West.

[victor_homescu]

A fost asasinat pe 21 mai 1991,în jurul orei 13,în toaleta unei clădiri din campusul Universitatii din Chicago,prin împuşcare în cap cu un pistol de calibru 25,profesorul de istorie a religiilor Ioan Petru Culianu,în vîrstă de 41 de ani,născut la Iaşi,1950,autorul unor importante lucrări,"Psychanodia I","Dicţionar al religiilor",romanul"Hesperus", volumele"Eros et Magie ă la Renaissance"şi"Experiences de l'extase",ambele beneficiază de prefeţe semnate de M.Eliade/**Eu am spus întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade,în măsura în care Domnia Sa îmi recunoaşte această calitate.Întrucât,în repetate rânduri,recunoaşterea s-a produs,sunt un discipol al Domniei-Sale.Mă leagă de Mircea Eliade,aş zice,toată experienţa mea,pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care în primul an de facultate,într-o criză de identitate,pe care mulţi o au,am pus mâna pe cărţile lui.Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj,ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre,incat cred ca-l inteleg,citeste foarte mult despre Life after Life(Viata dupa viata) si e convins ca moartea e un "semn de lumina",Ioan Petru Culianu (articolul Mahaparinirvana"Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade"si un interviu"Lumea est-europeană",revista 22,aprilie "91,semnat Gabriela Adamesteanu),**Oare pe cine incearca sa convinga de cele de mai sus,pe noi,ori pe sine insusi?Pe amandoi, cred.Si poate ca universul contine,printre altele,si acest viclesug:ca daca cineva isi construieste un "palat in ceruri"-orice fel de palat!-se va duce sa locuiasca acolo in eternitate.Poate ca totusi paradisele exista.Cat despre infern,nu sunt sigur:infernul ar putea fi doar uitare.Desi,un bun muncitor probabil ca va reusi sa-si cladeasca si un infern dincolo**
***
(1986 la 14 aprilie,Mircea Eliade are un accident vascular şi este internat în spital.Timp de o săptămînă,I.P.Culianu îl veghează zi şi noapte,pană la 22 aprilie,cand Eliade trece în nefiinţă.**Desi ochii mi se innegureaza din cand in cand;desi lumea va arata cu totul altfel fara Mircea Eliade,totusi i-am acceptat moartea cu impacare.In fond,continui sa-mi repet de ani de zile,daca lumea aceasta este un camuflaj,asa cum mi-ati spus de atatea ori,Mircea Eliade,atunci sunt fericit ca am trait in aceeasi taina in care ati trait dumneavoastra**)
***
Meseria mea conţine o profundă lecţie de religie.Moştenesc această idee de la maestrul meu,Mircea Eliade.De la el am învăţat să abordez diferite religii în respectul deplin al valorilor lor şi într-un spirit de profundă consideraţie.Numai aşa mintea noastră îşi poate lărgi orizontul,poate ajunge la ecumenism şi poate face să dispară orice urmă de rasism ori de refuz al celuilalt.Însă acesta nu e agnosticism;dimpotrivă,e o idee specific creştină.Că există un nucleu comun în toate religiile nu încape îndoială.Toate religiile îşi au un anumit statut particular,însă cred că o viaţă omenească lipsită de religie,o colectivitate lipsită de religie sunt de neconceput.Însă conceptul meu de religie este foarte amplu.Cred,de pildă,că nu există graniţă stabilă între religie,filozofie şi ştiinţă.E vorba de elaborări complexe ale minţii umane având în comun,prin modalităţi similare, căutarea adevărului.Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu stricteţe de mit.
***
Cea mai mare parte a relatărilor despre călătorii în alte lumi care au fost analizate poate încă să ne satisfacă sensibilitatea estetică,dar ne face să surîdem dacă luăm în consideraţie veridicitatea şi actualitatea lor.Nici una nu poate satisface aşteptările noastre privind viaţa postumă,nici platonicienele „insule ale fericiţilor",nici dantescul Paradis astronomic.Examinînd mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani,constatăm că,de regulă,le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse:după moarte,nu mai există nici pedeapsă,nici recompensă.Pe de altă parte,ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor lumi şi,cîteodată,în domeniul altor dimensiuni ale spaţiului.în consecinţă,călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile sau chiar imposibile.Să fie oare acesta un semn că a încetat credinţa în existenţa unui tărîm al fantomelor?Să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului?Nu neapărat.Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale lumii de apoi este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al altor lumi.Prin science fiction,aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent,fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii.într-adevăr,chiar şi universul lui Isaac Asimov,care este printre cele mai „clasice" şi coerente,se vădeşte uneori imprevizibil şi poate rezerva întîlniri cu dimensiuni invizibile. Oricare ar fi convingerea noastră despre univers,un lucru pare să fie sigur:doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui „suflet separabil".Alte modele mentale,mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţa artificială,le înlocuiesc pe cele vechi.Deşi,în multe cazuri,mai confundăm încă spaţiul nostru mental cu spaţiul din afara noastră,suntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decît cel de-al doilea şi că în el pot avea loc tot felul de întîlniri misterioase.în orice caz,explorarea spaţiului nostru mental este abia la începuturile sale.în acelaşi timp, nici o credinţă veche referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată;fiecare are încă cel puţin un număr restrîns de adepţi.O tehnică terapeutică printre cele mai populare din mişcarea New Age este„regresiunea la vieţile trecute",bazată pe o călătorie mentală care presupune peregrinarea în timp.Literatura New Age abundă în călătorii similare în alte lumi.Este puţin probabil că ne vom întoarce vreodată la certitudinile trecutului,care puteau fi liniştitoare,dar erau de regulă şi rudimentare.Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite,explorîndu-şi astfel propriile posibilităţi nelimitate.(Călătorii în lumea de dincolo,I.P.Culianu,Polirom 2003,traducere Gabriela şi Andrei Oişteanu)


https://www.litero-mania.com/ultimul...fwKS9S_x1D27bM

[victor_homescu]

The 48 Laws of Power(Cele 48 de legi ale puterii)**Robert Greene si Joost Elffers,**Dacă îţi pierzi reputaţia,devii vulnerabil şi vei fi atacat din toate direcţiile.Păstrează-ţi o reputaţie ireproşabilă.Adeseori nu-ţi cunoşti prietenii atât de bine pe cât crezi.Nu amesteca prietenia cu relaţiile bazate pe competenţă şi performanţă pe care trebuie să le cultivi la serviciu.**,iată câteva sfaturi pentru învingători :-Legea 9-*Adjudeca-ti victoria prin fapte,niciodata prin vorbe*-Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obţinut prin dispute verbale este,în realitate,o victorie ?* la Pyrrhus:resentimentele stârnite sunt mai puternice şi durează mai mult decât orice schimbare temporară de opinie.O dovadă mai clară de forţă este să-ţi raliezi punctul de vedere al celorlalţi prin acţiunile tale,fără să rosteşti nici un cuvânt.Nu explica: demonstrează!*,Legea 13-*Cand ceri ajutorul cuiva,fa apel la interesul,niciodata la bunavointa sau la recunostinta persoanei solicitate*-Dacă trebuie să soliciţi ajutorul unui aliat,nu te osteni să-i aduci aminte de sprijinul pe care i l-ai acordat în trecut sau de faptele tale bune,va găsi întotdeauna o modalitate de a te refuza.În loc de aceasta,fă-l să înţeleagă că un anumit aspect din cererea ta ori din alianţa voastră îi va servi propriului său interes şi ai grijă să-i prezinţi cu insistenţă profitul,exagerându-i dimensiunile.Va reacţiona cu entuziasm doar la gândul câştigului personal*
***
Legea 46-*Nu da niciodata impresia ca ai fi perfect.*-Este întotdeauna periculos să te arăţi superior semenilor tăi,dar cel mai periculos este să le dai impresia că eşti fără pată şi fără slăbiciuni.Invidia dă naştere la duşmănii secrete,dar durabile.Este o tactică inteligentă să scoţi la iveală,din când în când,şi câte un defect,să-ţi recunoşti şi câte un viciu lipsit de gravitate,ca să previi acumularea de invidie.Numai zeilor şi răposaţilor li se iartă perfecţiunea*
***
Legea 47-**Nu iti depasi obiectivul propus-dupa ce ai obtinut victoria,invata sa te opresti la timp*-În beţia gloriei,aroganţa şi supraestimarea propriei tale forţe te pot împinge să mergi mai departe decât ţi-ai planificat,făcându-ţi astfel mai mulţi duşmani decât ai capacitatea de a învinge.Nu lăsa succesul să ţi se urce la cap.**
***
Legea 48-**Ramai fluid asemenea apei**-Definindu-ţi personalitatea şi dezvăluindu-ţi planurile,devii vulnerabil.În loc de a-ţi preciza poziţia,fii flexibil şi insesizabil.Acceptă faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie.Cea mai bună apărare de a te apăra este să fii fluid şi lipsit de formă asemeni apei.Nu paria niciodată pe stabilitatea şi durabilitatea situaţiei prezente.Totul este supus schimbării**
(Succes si putere.48 de legi pentru a reusi in viata,Editura: Teora,2000,traducere Mihaela Gafencu Cristescu)

[iiii]

gata?

[victor_homescu]

=Către ora 9 dimineața se stinge din viaţă,maladia Alzheimer,în spitalul Broca din Paris,20 iunie 1995, “Sunt un sceptic?Sunt un flagelator?-Nu o voi şti niciodată şi e cu atît mai bine “(Sfîrtecare),Emil Cioran,născut pe 8 aprilie 1911/**Ani de zile,o viaţă de fapt,să nu te fi gândit decât la ultimele clipe,ca să constaţi,când te apropii,în sfârşit,de ele,că va fi fost degeaba,că gândul morţii ajută la tot,doar să mori nu!Tu nu vezi,Dumnezeul meu,că o să murim unul de celălalt,sortiţi prăbuşirii;căci nici tu nici eu n-am ştiut să inventăm un sprijin în afara noastră.Am vrut să contez pe tine,şi am căzut;tu ai vrut să contezi pe mine,şi n-ai găsit pe ce să cazi !“Dumnezeul meu-izbăveşte-ne de bine!Ar trebui ca rugăciunea fiecărei zile să fie o iniţiere în Rău pentru ca să fim tentaţi de Bine.**(Amurgul Gandurilor),se va odihni alături de sotia sa Simone Boue,de Brâncuşi,Ionesco si sotia sa,Rodica Ionesco,Charles Baudelaire,Guy de Maupassant şi Tristan Tzarra,pe Avenue du Nord,Cimitirul Montparnasse,Paris-
***
Perspectiva mortii,Emil Cioran,scrisă la 22 de ani"Pe culmile disperarii",apărută în 1934**Nu există argumente pentru a trăi.Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu argumente,cu cauze,efecte,consideraţii morale etc?Evident,nu.Aceluia nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării,pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente,moral,estetic,religios,social etc,nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate,atunci cum se mai poate menţine viaţa spre a nu deveni neant?Numai printr-o legare de absurd,prin iubirea inutilului absolut,adică a ceva care nu poate lua o consistenţă,dar care,prin ficţiunea lui,poate să stimuleze o iluzie de viaţă.Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă.O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul,dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare.Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului.Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă?Ce seducţii?Unii zic:sacrificarea pentru umanitate,pentru binele public,cultul frumosului etc.Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat,chiar pentru scurt timp,cu aceste lucruri.Numai aceia au vieţuit în mod absolut.Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă.Poţi reveni la iubire sau la seninătate.Dar revii prin eroism,nu prin inconştienţă.O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai?Dar vă spun:trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră,lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat,fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie.Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?**
***
**Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui.După ele,simţi cum orice ai face nu mai poate avea nicio semnificaţie.Căci după ce ai atins limitele vieţii,după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase,gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.Dacă totuşi trăieşti,aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi,prin scris,de acea încordare infinită.Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii.Simt că mor de singurătate,de iubire,de disperare,de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi.Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui.În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic.Te dilaţi interior,creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă,la margine de lumină,unde aceasta este furată de noapte,şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic.Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul,exuberanţa şi depresiunea;ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd?Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate,dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru.Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni,care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil.La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine,că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere,a căror evoluţie n-are nicio legătură cu o centrare personală,cu un ritm definit şi individualizat.La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte?Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.Fiecare trăire este,în acest caz,un salt în neant.Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism,pînă la suprema încordare,ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele.Şi cînd simţi că mori de singurătate,de disperare sau de iubire,celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros.Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior.Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi.**
***
**Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea.Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie,este a nu fi încercat niciodată iubirea,pentru a o declara banalitate.Să-ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni,să iubeşti totul,într-un sentiment de supremă responsabilitate,să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni,iată ce înseamnă a te salva prin iubire,singurul izvor al speranţelor.Oricît m-aş lupta pe culmile disperării,nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea,chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele,deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.Prin orice pot cădea în lumea asta,numai printr-o mare iubire nu.Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă,cînd toţi oamenii te-ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.**


https://identitatea.ro/emil-cioran-o...RgluSBnjNYLMGo