probabil nu l-aş fi amintit aici dacă , la sfîrşit, nu ar fi apărut keith harmon snow, jurnalist independent, reporter de război, sexos de meserie şi ghimpe în coastă de vocaţie. snow, care e real, apare la sfârşit, din apă (ce, numai tipii au un clenci pentru tipe ude?
), cu zîmbetul acela absolut derutant, glumind pe seama crocodililor şi a peştilor cu trei perechi de dinţi din apele congoului. să-l fi văzut
... aş vrea să am vocea lui bacall, ca să-i zic
baby, if you need anything, just whistle. poate să fac un curs de infirmieră şi să plec voluntară în africa? dar mi-e teamă că nu ne vom sincroniza: cînd vin eu în africa, el să plece în afganistan sau insulele solomon.. ce păcat ar fi. în acelaşi timp, cum cele cîteva minute de grabă neruşinată împingeau filmul spre sfîrşit, încercam să calculez cam în ce măsură meditaţia unui personaj din soljeniţîn ar cuprinde adevărul. zice aşa:
supermasculii lui hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat pînă la om, hemingway are miză mică (la asta, oleg o să mîrîie cu siguranţă că nu a citit nici un hemingway, ba chiar va sublinia cu mîndrie: în armată, n-aveai de unde, şi nici în lagăr nu era.) ... iar cu femeia oamenii au încurcat şi mai rău lucrurile. drept culme a feminităţii a fost declarată Carmen. a fost declarată drept cea mai feminină, femeia care caută activ plăcerea. dar ea este o falsă femeie, este un bărbat travestit.
întrebarea este: intră snow în categoria aia de next-to-humans, cărora pasajul de mai sus le contestă dreptul de alegător şi de a avea permis? nu cred, mai ales pentru că tipul pare să aibă oareşcare talent de fotograf şi nu face scufundări cu sticla de kahlua la brîu.
apropo de fotografie, filmul porneşte de la premiza că fotografia bună, calitativă artistic, făcută pe seama sărăciei din diversele zone ale lumii, e cea care ocultează sărăcia. e un moment ironic în film în care directorul unei plantaţii congoleze merge la un vernisaj, de unde cumpără cîteva portrete remasterizate, atent re-clarobscurizate ale propriilor săi muncitori, despre care ştie că au copii malnutriţi, că muncesc cîte 10 ore pe zi, etc. dar la cît sunt de frumoase fotografiile, te mai pui să-ţi aminteşti şi realitatea din spatele ei? frumosul e un soporific care mîngîie, pansează. snow face şi el fotografii, la fel de poetice, surprinse însă cu răbdarea estetului, nu cu revolta militantului. or, poezia vizuală şterge tocmai conţinutul dramatic, cel care ar trebui să poarte spectatorul peste
prăpastia indiferenţei. singurul sentiment cu care rămîi este: ce mişto e sărăcia, ce aproape de natură sunt oamenii ce o îndură. ce aproape de esenţe te plasează boala, ar fi zis nietzsche. cît de departe de mobilizare este autosuficienţa sătulă a unui extaz estetic, nu?
expediţia în congo e iniţiată de un
artist, renzo martens, din olanda. acesta merge prin lume şi îi învaţă pe oameni că să fii sărac e cool, că sărăcia este exportabilă la fel ca petrolul, cacao, diamantele. într-un fel, aşa şi este: jurnaliştii acreditaţi în zonele fierbinţi din toată lumea iau 50 de dolari pe fotografie şi mai mult. ca şi de pe urma unor bunuri mai palpabile, ca aurul sau fildeşul, populaţia nu are nimic de cîştigat de pe urma faptului că e fotografiată. regizori involuntari ai unor situaţii mai mult sau mai puţin brutale, oamenii se lasă prinşi în poză pentru că aşa s-au obişnuit. atunci martens, văzînd breşa aceasta de bunuri neimpozabile, hotărăşte să ilumineze. şi la propriu, şi la figurat. îşi fabrică în olanda nişte neoane, care să formeze inscripţia
please, enjoy your poverty! şi începe să umble din sat în sat cu ea. de cele mai multe ori, odată aprinsă instalaţia, oamenii se pun pe dansat şi lecţia de self-improvement se duce dracului. într-o localitate, sosind pe lumină, martens reuşeşte să-şi expună filosofia: de ce să nu facă africanii propriile fotografii, pe care să le vîndă agenţiilor străine? găseşte un studiou improvizat într-un chioşc de lemn, în care rolele de film spînzură ca nişte cîrnaţi şi, prin cîteva calcule inocente, îi convinge pe fotografi că a face poze pentru o publicaţie europeană e mai lucrativ decît să faci acelaşi lucru pentru nunţile şi înmormîntările locale.
bineînţeles, martens trece fîlfîind peste cîteva bube destul de grave, dar de la înălţimea de la care priveşte el lucrurile eczemele par roze, iar vaietele cor de îngeri. chiar crezînd în bunul sălbatic, nu e obligatoriu ca bun să însemne şi bun la făcut fotografie după standardele de excelenţă ale unor ziare străine, mai ales în lipsa unei şcoli sau a experienţei de a face şi altceva decît a eterniza situaţii convenţionale în poze convenţionale; rolele, poate zecile de role pe care e musai să le strici, pentru ca măcar două-trei poze să iasă bine; lipsa electricităţii, a internetului, a
cumpărătorului; unde mai pui şi scepticismul celor care nu se lasă fotografiaţi dacă nu văd un badge, dacă nu se asigură că li se face o poză pentru ca aceasta să fie transmisă mai departe, în chip de ştire, sau spre sensibilizare. care sensibilizare? a se citi vînzare sau expunere în chip de fotografie de artă şi meditaţie asupra beneficiilor unui lifestyle minimalist, atunci cînd nu e reportaj despre viol, masacru sau foamete. africa nu poate exista decît călare pe o alternativă: fie frumuseţe eterică, rurală, fie baie de sînge.
martens e un revoluţionar destul de anemic. cînd trece printr-o mlaştină, fredonează o melodie înălţătoare, care răbufneşte apoi într-un soundtrack purtînd tot patosul survivalist al unei bucăţi gospel. se filmează întruna dintr-un unghi care să-i pună în valoare ochii albaştri, îndreptaţi vizionar spre un viitor în care puritatea intenţiilor va tranşa viţelul de aur şi-l va întinde generos pe masa la care vor ospăta popoarele dezrobite. martens are delicateţea şi fermitatea în ispită a unui pustnic: cînd nu-i iese nimic din ce şi-a propus, pentru că socoteala de acasă şi cea din tîrg nu s-au potrivit, el se ceartă pe sine, umil, pentru vanitate. vanitatea de a-şi fi dorit să schimbe ordinea divină, cea în care unii sunt sortiţi suferinţei, iar alţii exportului cu toptanul sau fotoliului din piele cumpărat din jaf şi trafic de arme. duamnie feri să-şi reproşeze că a venit total nedocumentat în africa, bazîndu-se doar pe inspiraţia sublimă de la duhul sfînt. bună şi aia, dar..
culmea prostiei este într-un sat în care martens dă sfaturi localnicilor să nu mai fie supăraţi pe sărăcie, să nu mai lupte împotriva ei, să o accepte, că le va fi mai bine. el va pleca, dar se va simţi mai bine ştiindu-i împăcaţi cu soarta. idiot, dureros, insultător. există gradaţii ale penuriei la care cred că aceste sfaturi sunt nu absurde, ci inumane. a sfătui pe cineva care are o casă, doi cartofi pe zi şi ceva apă să se resemneze este, nah, treacă meargă. a da acelaşi sfat unora care nu au nimic mi se pare caz de boală psihică. probabil de aici clivajul schizofrenic al filmului: martens este autentic interesat doar de aspectul teoretic al întregii combinaţii, felul în care o lume deschisă, expusă, reală este ascunsă de reprezentările noastre despre ea. el vrea să facă un film la fel de expus ca şi lumea pe care o expune. la nivel umanitar însă, filmul pare mult mai preocupat să studieze suferinţa lui martens, pentru ca prin acest studiu insistent să ajungă şi la suferinţa celor care i-au provocat acea suferinţă. studiez ecoul nenorocirii pe fizionomia mea, ca să-mi fac o idee despre nenorocirea al cărei ecou îl resimt. foarte narcisist, if you ask me. eu nu îi neg lui kant dreptatea că la obiect în sine nu am acces, ci doar la reprezentarea mea despre el, dar nici nu îmi studiez mimicile în oglindă ca să văd ce bine îmi stă cu aura compasiunii pe frunte, iar în funcţie de instensitatea aurei să-mi notez în carnet tabele seismografice, din care să deduc cît de naşpa a fost de fapt evenimentul ce a generat-o.
chiar dacă expune nişte detalii demoralizante, de genul că 90 la sută din donaţiile către africa se întorc în ţările din care provin, pentru că o mare parte din bani se duc pe facilităţile tehnice ale prezenţei făcătorilor de bine pe continent, la sfîrşit vezi că martens e ca paraziţii pe care îi critică: a venit, şi-a făcut numărul, şi-a plimbat apoi filmul prin galerii şi expoziţii, doar în europa,a cules aplauze, inclusiv pentru optimismul său de artist sponsorizat, a reuşit să aducă neoanele înapoi în ţară şi chiar şi lada în care le-a dus în africa.
Enjoy your poverty! devine un titlu de împrumut, o fraudă, praf în ochi şi şut în cur. şi cică e deja la al treilea episod al întregii vrăjeli.
2 ştele.