Cu 18 titluri, 2012 a păşit îndrăzneţ pe urmele lui 2011, când ieşiseră pe ecrane doar cincisprezece filme româneşti, după dezlănţuirile din anii anteriori (optsprezece filme în 2010 şi şaptesprezece în 2009). În box-ul de mai jos veţi găsi chiar o clasificare prin care cantitatea e raportată la calitate, pentru filmele româneşti din ultimii cinci ani.
Pentru anul care tocmai se încheie, iată ce filme au marcat cinematografia noastră şi care cinematografiile europene ori mondiale.
După dealuri - Cristian Mungiu
Chiar şi făcând abstracţie de premiile câştigate la Cannes şi recenta includere pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar, noul lungmetraj al lui Cristian Mungiu se distinge net ca fiind cel mai bun film românesc al anului. Inspirat de notoria exorcizare de la Tanacu care a luat-o razna, soldându-se cu moartea aşa-zisei posedate (în fond, o tânără rebelă cu un psihic labil), şi documentat cu ajutorul volumelor Tatianei Niculescu-Bran, După dealuri este, conform autorului însuşi, un film despre diavol - dar nu despre Satana ca atare, ci mai degrabă referitor la diavolul din noi, în condiţiile prielnice pe care i le creează pervertirea credinţei prin ignoranţă şi fundamentalism.
Lucrat într-un stil realist sobru şi meticulos, pe cât de subtil la nivel formal, pe-atât de puternic ca impact, a suscitat atât admiraţia cunoscătorilor de cinema, cât şi protestele fanaticilor - la fel cum se întâmplase, acum cinci ani, cu Patru luni, trei săptămâni şi două zile, faţă de care orice comparaţie e extrem de delicată: fiecare dintre cele două filme îl depăşeşte pe celălalt în anumite privinţe concrete şi punctuale, nivelul lor valoric fiind similar.
Despre oameni şi melci - Tudor Giurgiu
Alături de următorul film din top, al lui Radu Jude,... oamenii şi melcii lui Tudor Giurgiu ar ocupa locul doi. Dintre cele două, însă, am optat totuşi pentru el, datorită structurii mai echilibrate, cu mult peste anteriorul Legături bolnăvicioase (2006), în a depăna o poveste complexă despre... oameni şi tranziţie, de fapt: demantelarea unui combinat industrial, în condiţiile reformei haotice de la începutul anilor '90, şi tumultul pe care-l declanşează în destinele unor oameni simpli. Filmul combină echilibrat factorul dramatic şi elementele comice, într-o naraţiune dinamică şi cu accente stilistice discrete dar remarcabile, singurele scârţâieli revendicându- se, pe alocuri, de la limitele de producţie care au impus soluţionarea cam simplistă a unor secvenţe dificile. Altminteri, însă, e un spectacol cinematografic care captează publicul şi îndeamnă la meditaţie.
Toată lumea din familia noastră - Radu Jude
Cum spuneam mai sus, Toată lumea... ar putea concura cu filmul lui Tudor Giurgiu, în raport cu care îl dezavantajează doar ezitările structurale (mai ales în segmentul final). Totuşi, important este că Radu Jude a reuşit, la fel ca în filmele sale anterioare - excelentul scurt-metraj Lampa cu căciulă (2007), sprintenul lung-metraj Cea mai fericită fată din lume (2009) şi răscolitorul mediu-metraj Film pentru prieteni (2001) - să ne împărtăşească o poveste umană adevărată, densă şi dramatică, într-un crescendo mult mai atent construit decât în lungmetrajul său de debut. Forţa filmului se datorează siguranţei cu care-şi filmează spaţiile şi personajele, într-o dinamică ameţitoare, precum şi colaborării cu actorii principali: Şerban Pavlu, Mihaela Sîrbu şi micuţa Sofia Nicolaescu.
O lună în Thailanda - Paul Negoescu
Tot un debut, de astă dată al unui tânăr extrem de promiţător, conform scurtmetrajelor sale recente. Totuşi, vioiciunea şi inventivitatea cu care ne obişnuise Paul Negoescu (mai ales în Derby - 2010), nu par a-şi fi găsit inspiraţia ideală şi în acest prim lung-metraj, destul de liniar şi trenant. Recuperează, însă, prin sinceritatea şi empatia cu care vorbeşte despre problemele personale ale unei generaţii, în condiţiile societăţii româneşti actuale, şi mai ales prin stilul echilibrat, de un profesionalism impecabil.
Visul lui Adalbert - Gabriel Achim
Gabriel Achim dispune de toate datele necesare cinematografului de calitate. Scurtmetrajul său din 2008, "Bric-Brac", denota o convingătoare forţă de expresie vizuală, calchiată pe un simţ fin al umorului - calităţi care, la nivel regizoral, se regăsesc
şi în Visul lui Adalbert. Secvenţele sunt gestionate cu mână sigură, atât în privinţa mizanscenei cât şi într-a lucrului cu actorii - Gabriel Spahiu e excelent ca întotdeauna, Doru Ana îşi investeşte resursele, cu acelaşi haz fin-grobian, în personajul ipocritului Lefărdau, Ozana Oancea confirmă, într-o cheie sensibil diferită, revelaţia din "Felicia, înainte de toate".
Sub aspectul problematicii (şi al reconstituirii de epocă), filmul e absolut onorabil - cu atât mai mult, cu cât inserează în subiect şi alţi factori caracteristici: protecţia muncii, filmuleţele gen cineclub, spectacolele de amatori din întreprineri
(sub umbrela notoriei "Cîntarea României"), prezenţa aparatelor video ca ferestruici deschise spre Occident, setea românilor după multe tabu-uri (în frunte cu pornografia), etc. Pornind de la acest pachet tematic compact şi generos în materie de
sensuri, s-ar fi putut realiza, în principiu, un film chiar mai bun decât vârfurile sub-genului "despre Epoca Ceauşescu", ca "E pericoloso sporgersi" (1993, Nae Caranfil) sau "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu).
Gabriel Achim mai dovedeşte şi o abilitate remarcabilă de a jongla cu valorile stilistice ale moştenirii generaţiei minimaliste, acum în căutarea unei noi paradigme.
Visul lui Adalbert rămâne unul dintre filmele post-minimaliste care definesc căutarea noilor mijloace de expresie ale cinematografiei româneşti actuale.
Undeva la Palilula - Silviu Purcărete
Mult întârziatul debut pe ecran al unuia dintre cei mai importanţi regisori români de teatru, debordant-inepuizabilul Silviu Purcărete, se distinge în primul rând prin factorul vizual şi efortul de producţie unic în peisajul cinematografic românesc al ultimelor decenii. Este un spectacol şocant, tulburător şi plin de insolit, în decorul unei lumi imaginare doar vag asociată cu realitatea spaţio-temporală a unei Românii în degringoladă, păcătind însă prin redundanţă, destructurare şi neclaritate.
Tatăl fantomă - Lucian Georgescu
Unul dintre acele cazuri de filme care aveau şansa de a reuşi cu brio, dacă dificultăţile de producţie, prelungind cu ani de zile realizarea, n-ar fi dus la disipări, dezechilibre şi improvizaţii. Dincolo de aceste neîmpliniri, rămân valide şi consistente în primul rând virtuţile vizuale, expresive şi generatoare de emoţie (atât umană, cât şi estetică), precum şi elementele de fond care s-au putut menţine, din povestea dramatică a unui român din diaspora ce cutreieră Transilvania în căutarea propriilor sale origini. Nu se pot neglija nici creaţiile actoriceşti ale protagoniştilor: Marcel Iureş şi Mihaela Sîrbu (aceeaşi din filmul lui Radu Jude, descoperită cam târziu - dar... mai bine mai târziu decât niciodată!)
Şi caii sunt verzi pe pereţi - Dan Chişu
A treia treaptă din cariera regizorală ascendentă a lui Dan Chişu - un om care ştie două lucruri esenţiale despre cinema: să-l simtă, şi să-l înveţe. Povestea desfăşurată pe două planuri complet paralele, până în final când împrejurările le aduc brusc la o convergenţă dramatică, vorbeşte despre zbaterile disperate pentru supravieţuire ale unor exponenţi ai societăţii noastre (tinerii debusolaţi pe de o parte, şi bătrânul inadaptabil şi depăşit de vremuri, pe de altă parte). Se recunosc în caii verzi de pe pereţi toţi cei care-au căzut în mrejele tentaţiilor de câştiguri facile, inclusiv prin metoda scrisorilor nigeriene. Dan Chişu dezvoltă aventurile personajelor cu dramatism şi mobilitate, sclipiri comice şi tuşe tragice, într-un discurs vizual convingător, subminat numai de avatarurile proprii producţiilor cu buget redus - dar recuperând prin admirabilele creaţii ale actorilor Adrian Titieni, Tudor Smoleanu, Anca Florescu şi Ionuţ Vişan.
Trei zile până la Crăciun - Radu Gabrea
Docudrama cu buget minim despre ultimele trei zile din viaţa soţilor Ceauşescu, de la fuga din C.C. până în faţa plutonului de execuţie. Filmul se centrează strict pe traseul celor doi dictatori hăituiţi, alternat cu imagini document atent selectate pentru a propune o meditaţie interesantă şi semnificativă asupra alunecosului dozaj de adevăruri şi minciuni care a caracterizat Revoluţia din Decembrie. Rigoarea autoimpusă a respectării adevărului istoric face ca secvenţele reconstituirilor cu actori să pară oarecum rigide, seci şi convenţionale - dar ceea ce ridică enorm ştacheta este interpretarea magistrală a actorilor Constantin Cojocaru şi Victoria Cociaş.
Toţi copiii Domnului - Adrian Popovici
Surpriză neaşteptat de plăcută, faţă de obişnuinţa pe care ne-o creaseră precedentele din anii anteriori. În sfârşit, avem de-a face cu o poveste închegată, cu cap şi coadă, urmărind tribulaţiile copiilor din Basarabia pândiţi la tot pasul de mafiile prostituţiei infantile şi ale traficului cu carne vie. Din păcate, se regăsesc şi aici destule soluţii în coadă de peşte şi improvizaţii neglijente, dar filmul se susţine totuşi prin mai marea coerenţă a viziunii de ansamblu, printr-un stil vizual mai echilibrat şi mai precis stăpânit, şi prin Jocul câtorva actori: Aliona Ţurcanu, Ina Surdu şi micul Emergian Cazan.
Ceva bun de la viaţă - Dan Piţa
Divorţul lui Piţa de valenţele scenaristicii rămâne principalul factor care a anihilat acea puternică personalitate artistică din anii '70 şi începutul anilor '80 - şi, din păcate, se face simţit şi acum... Ultimul său film beneficiase de ceva bun de la scenariu, povestea unor tineri mineri în căutarea norocului, dar se pierde într-o tramă dezlânată, expozitivă şi logoreică, ilustrându-se doar cu câteva cadre peisagistice realmente frumoase.
Ho Ho Ho 2: O loterie de familie - Jesús del Cerro
Sequel din toate punctele de vedere al primului Ho ho ho (2009 - Jesús del Cerro) - inclusiv cel al scăderii valorice. Dacă acolo scenariul mai păstra ceva din filonul original al lui Gabriel Andronache (peste care intervenise Bogdan Mirică), aici contribuţia lui Collin Jay Blair şi Gabriela Ceuţă (faţă de povestirea iniţială a lui Iosif Demian) duce la rezultate mult mai dezordonate. Ceea ce salvează întrucâtva lucrurile este zburdălnicia narativă şi, mai cu seamă, farmecul şi talentul nativ al copiilor interpreţi, în frunte cu Patricia Poslusnic.
S-a furat mireasa - Jesús del Cerro
Acelaşi Mediapro, cu acelaşi Jesús del Cerro în fruntea cavaleriei, în eforturile sale vitejeşti de a naşte filmul românesc de consum, de care avem atâta nevoie. Din păcate, aici nu le-a ieşit decât o îngrămădeală haotică şi vulgară, fără pic de dram de umbră de fărâmă de umor, în care nu găsim nici măcar sclipirile de farmec şi prospeţime din Ho ho ho 2: O loterie de familie.
Ultimul corupt din România - Sergiu Nicolaescu
Alt simptom al bolii fatale de care suferă o anumită parte a cinematografiei româneşti: cu cât dăm mai penibil cu bâta-n baltă, cu atât simţim mai abitir nevoia să mai dăm o dată - adică, dacă un film iese prost, musai să-i facem şi-un sequel. Aici, precedentul e Poker (2010), iar rezultatul actual, doar o ideiuţă mai răsărit, poate şi pentru că atunci când mai rău nu se poate (realmente), singura şansă e un accidental mai binişor. Adică, în tot răul e şi-un bine...
Minte-mă frumos - Iura Luncaşu
Încercare stângace şi împiedicată de a relua vechiul subiect al flirtului sub chip fals - pe vremuri, se făcea trimiţând poza cuiva mai arătos; acum, evident, se recurge la mistificări internetiste. Nimic original, umor scremut, şi profesionalism sub limita minimei rezistenţe.
Mama ei de tranziţie! - Cristina Nichituş
Menţionam mai sus cazurile de tip mai rău de-atât nu se poate - cu trimitere la răspunsul optimistului: Ba se poate! Cristina Nichituş şi-a dovedit optimismul, recidivând după incalificabilul Şi totul era nimic (2006), cu această bulibăşeală afilmică, plină de homo sapienşi care se zbânţuie şi, au n-au treabă, tot înjură. Restul e... totul. Adică, nimic.
* * *
Pe lângă aceste şaisprezece titluri principale, s-au mai distins şi trei filme independente, fiecare cu virtuţile sale: Kiddo - Millo Simulov
Primul experiment românesc de film interactiv - un metraj scurt spre mediu, filmat pe variante, cu posibilitatea ca spectatorii, în anumite momente cheie, să semnalizeze continuarea pe care o doresc. Deocamdată, este doar un exerciţiu, relevant ca atare, dar Millo a dovedit că, în principiu, e conştient de efortul la care se înhamă şi ştie ce va avea de făcut, când posibilităţule practice i-o vor permite. În orice caz, e filmat bine.
Jocul - Olimpia S. Mustaţă
Producţie a Universităţii Hyperion, Facultatea de Arte, iniţial film de şcoală, ajuns la format de lung-metraj. Principalele sau hibe stau la nivel dramturgic, dar Olimpia Mustaţă dovedeşte un simţ cinematografic remarcabil, atât în lucrul cu actorii, cât şi ca mod de a filma, promiţând o evoluţie strălucită.
Cătun fericit - Dumitru Cucu
Musical cu, despre şi pentru copii, produs de Rolfilm, Constanţa. Dincolo de amatorismele cinematografice vizibile, de distinge printr-o excelentă partitură muzicală, interpretată de solişti profesionişti, şi mai ales un grup de copii şi adolescenţi plini de talent şi farmec.
Părerea ta
Spune-ţi părerea