Cinemagia recomandă trei filme despre acest popor care de o bună vreme încoace, de fiecare dată când încearcă să își ia zborul, se sugrumă în ombilicul unei mame devoratoare autoproclamate. O țară aflată mereu la mijloc, al cărei nume înseamnă literalmente „graniță”. Să încercăm, deci, să o înțelegem mai bine prin intermediul filmului. Și să admirăm câteva producții ucrainene post-Euromaidan.
The Tribe / Plemya (regia Myroslav Slaboshpytskyi, 2014)
Deschidem lista cu un film, am spune la prima vedere, apolitic. În realitate, simțim de la o poștă izul gri și mohorât al unui climat postsovietic, care ne poartă până și într-un internat pentru copii surdomuți, unde corupția e pe cât de tăcută, pe atât de brutală.
Sergei, un adolescent care se cazează acolo și care încearcă să se integreze, are parte de toate sinistrele rituri de trecere ale „tribului”, precum furturi, bătăi sau prostituție. Doar că Sergei nu reușește să se supună acestor reguli și se îndrăgostește de Anya, una dintre fetele care noaptea sunt duse să se prostitueze într-o parcare de tiruri.
„The Tribe”, debutul în lungmetraj și momentan singurul film al regizorului Myroslav Slaboshpytskyi, a fost recompensat cu trei premii la Cannes și a fost nominalizat și la Berlin, distingându-se drept o experiență cinematografică cu totul aparte. Nu există dialog, toată lumea comunică în limbajul ucrainean al semnelor (da, există câte un limbaj al semnelor în fiecare țară) fără să fie subtitrat. Așa că îi privești pe acești tineri pe care directorul de imagine Valentyn Vasyanovych îi urmărește pe steadycam în cadre ample și lungi în care gesticulează în fel și chip și încerci să deduci ce se întâmplă între ei. E ca un fel de „Elephant” (2003) de Gus Van Sant, dar cu surdomuți.
Donbass (regia Sergei Loznitsa, 2018)
Considerat regizorul național al Ucrainei și recunoscut atât în filmul documentar cât și în ficțiune, Loznitsa reușește să ilustreze aici cu umor o realitate mult prea familiară în tragismul ei. În stilul structurii din Fantoma libertății de Luis Buñuel, Donbass descrie în doisprezece capitole diverse întâmplări din regiunile separatiste Donetsk și Luhansk, în copilăria războiului Ruso-Ucrainean. Întâmplări precum o nuntă stranie de ștabi separatiști ce amintește de caraghiosul balcanic din filmele lui Emir Kusturica, sau maimuțărelile unor militari în fața unui jurnalist pe care îl numesc „fascist” doar fiindcă e german. Și „chiar dacă el nu e fascist, bunicul lui sigur a fost”.
Aici, putem observa la un nivel microscopic implantul unei propagande. O vedem și prin felul în care autoritățile separatiste îi expropriază pe localnici pentru „binele suprem”, în calitate de apărători. Un individ căruia îi este astfel confiscată mașina e plasat într-o încăpere alături de mulți alți bărbați îmbrăcați la patru ace, care ai zice că țin un ritual antreprenorial suprarealist în timp ce dau ture încăperii vorbind la telefon, încercând cu toții să își scape pielea. Cam atât de „eliberați” au fost ei de naziști. Iar prin faptul că această peliculă antologică e filmată de directorul de imagine Oleg Mutu (432, Cristian Mungiu) într-un stil documentaristic, pe alocuri uiți că privești o ficțiune, chiar și când pare suprarealistă.
Maidan (regia Sergei Loznitsa, 2014)
Acest documentar observațional (tot al lui Loznitsa) surprinde parcursul celor trei luni ale Euromaidanului, de la începutul său de protest pașnic, festivalier, și până la masacrul în care peste 100 de oameni și-au pierdut viața pentru a da jos regimul dictatorial al lui Ianukovic.
În cadre largi cu mulțimea, neînsoțite de titluri sau de narațiuni prin voice-over, Loznitsa ne oferă o priveliște de ansamblu a evenimentelor, lăsându-ne pe noi să decupăm și să alegem ce privim și ce credem. Suntem puși în postura unui observator al dinamicilor de masă, dar și în postura unui martor al suferinței la scară macro.
Filmul începe cu mulțimea de protestatari din piața Maidan care cântă imnul național al Ucrainei, apoi vedem ceea ce pare a fi sediul central al protestelor, unde, printre altele, se prepară hrană revoluționară în cele mai mari cazane pe care le-am văzut vreodată.
Tot în Maidan se serbează și Crăciunul și Anul nou. Se cântă, se declamă, se scandează, în timp ce toată lumea luptă cu frigul. Și cu jandarmii bestiali, amuțiți împotriva propriului lor popor. Iar adunarea pașnică se transformă într-o luptă pe viață și pe moarte pentru libertate, cu baricade improvizate în stil medieval, cauciucuri și mașini incendiate, gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc și, finalmente, gloanțe adevărate.
Link pentru documentarul „Maidan”: https://www.youtube.com/watch?v=bbdarLkUKVI
O mențiune specială – Winter on Fire: Ukraine’s Fight for Freedom (regia Evgeny Afineevsky, 2015)
O completare mai accesibilă și mai convențională pe același subiect, produsă de Netflix prin ochii unui regizor ucrainean care, de asemenea, a participat la proteste încă de când erau câteva sute de oameni adunați în piața Maidan, ca răspuns la o chemare postată pe Facebook.
Cadrele surprinse din linia întâi, alături de interviurile acordate în timpul protestelor sau imediat după, dezvăluie o revoluție cu mult mai sângeroasă, care în filmul lui Loznitsa se vedea de la distanță. Aici, contextul e mai clar, lupta pare mai crâncenă, sângele nu mai apare doar în planuri largi iar îndârjirea poporului e mai evidentă – când li s-a interzis prin lege ucrainenilor să protesteze cu o cască de protecție pe cap, ca nu cumva să se protejeze împotriva bastoanelor din fier primite de la trupele speciale Berkut, oamenii s-au acoperit cu diverse oale și castroane neinterzise.
Însă dacă vezi acest film după 24 februarie 2022, cel mai tulburător lucru e de departe raportul acestei reușite îmbătătoare a Euromaidanului față de prezent. Înarmează-te cu multe șervețele pentru acest film. De niște ani încoace, Ucraina chiar pare țara lui Iov.
Link pentru documentarul„Winter on Fire: Ukraine’s Fight for Freedom”: https://www.youtube.com/watch?v=yzNxLzFfR5w
