Cinemagia recomandă trei filme care te fac să conștientizezi cum ești manipulat

Dacă în trecut nu aveai acces la informație iar acum ești asediat de atât de multă încât ajungi să te îndoiești până și de adevăruri simple, precum faptul că Pământul e rotund, înseamnă că trecem printr-o adevărată criză a percepției, printr-un scepticism bolnăvicios față de statutul de adevăr al tuturor lucrurilor care ne înconjoară. Mai ușor ne e uneori să credem opusul realității doar din spirit de frondă. Să ne opunem acestei lumi și să o creăm pe a noastră, cu propriile reguli și caracteristici. O demonstrează până și jocurile pe calculator pe care oamenii le-au luat drept imagini de pe câmpul de luptă din Ucraina. Însă tot prin audiovizual, și, mai specific, prin film, putem să ne ascuțim mai bine acest simț. Cinemagia recomandă trei filme care te învață într-un mod captivant despre tehnici de manipulare, precum și despre efectele pe care le pot avea asupra noastră.

Wag the Dog (regia Barry Levinson, 1997)

Cu Robert De Niro, Dustin Hoffman și Woody Harrelson

Când ești un consilier pe relații publice la Casa Albă și președintele Statelor Unite, omul pe care trebuie să-l protejezi și să-l promovezi, e prins într-un scandal sexual cu puțin timp înainte de alegeri, cum procedezi? Cum îi salvezi reputația ca să poată fi reales? Și, mai ales, la cine apelezi? Răspunsul personajului lui Robert De Niro: la un producător de la Hollywood.

Un magnat al showbiz-ului poate „produce” un spectacol mediatic care să distragă atenția de la scandal. Un război, de pildă. Un război cu o țară despre care americanii oricum nu știu mare lucru, precum Albania. Nu-i pasă nimănui de Albania și nimeni nu știe ce se întâmplă acolo.

Vorba criticului de film Roger Ebert, satira abia poate să țină pasul cu realitatea. Toate cartonașele de manipulare pe care le poți juca maselor pare că se regăsesc în acest film construit pe modelul „Arta de a avea întotdeauna dreptate”. O vezi în campanie, în sloganuri, în faptul că sentimentul patriotic al americanilor e activat în mod pavlovian prin proto-meme și prin șlagăre, folosite ca momeală propagandistică ș.a.m.d. Iar regula de aur: ca să faci lumea să creadă ceva, îi negi existența. E ceva comic, absurd și totodată prea familiar și credibil în toată povestea asta.

Starship Troopers (regia Paul Verhoeven, 1997)

Uneori, e ceva special în filmele împărțite în două părți, precum „Full Metal Jacket”, unde prima parte are loc doar în barăci, în timpul antrenamentelor militare, iar a doua parte ne descrie războiul din Vietnam. Aici, în schimb, prima parte e o dramă de liceu cu tineri frumoși care apoi, în a doua parte, se înrolează într-un sângeros război intergalactic împotriva unor insecte imense.

S-a teoretizat mult pe baza acestui film de acțiune cu împușcături și nave spațiale și arme imense, fiindcă „Starship Troopers” îți arată cum funcționează un alt tip de propagandă, făcând fascismul să pară de-a dreptul sexi. Șarmul tinerilor care se înrolează în armata intergalactică ca să lupte cu insectele ucigașe pentru o cauză dreaptă ascunde mai bine faptul că tot acest război e un adevărat genocid. Se pune un accent darvinist pe diferența dintre oamenii de o frumusețe exemplară și gândacii imenși, văzuți ca o specie care trebuie exterminată.

Iar în acest viitor distopic al omenirii, toată iconografia militară amintește mai mult sau mai puțin subtil de nazism, de la drapel și până la uniformele în stil SS. Aproape că filmul te convinge și pe tine să crezi în această propagandă, în nevoia de a ucide ființe catalogate drept „inferioare” pentru propria ta supraviețuire. De ce nu le-ai omorî și tu pe aceste gângănii scârboase și amenințătoare?

Funny Games (regia Michael Haneke, 2007)

Michael Haneke este fără îndoială unul dintre maeștrii manipulării în film, însă misiunea lui este să denunțe. Și, în mod specific, să parodieze limbajul filmic comercial ca o manipulare desensibilizantă a spectatorului, a perspectivei și a opiniilor sale. Iar în acest film american refăcut aproape identic, cadru cu cadru, după originalul austriac din 1997 (făcut tot de el), Haneke ne pune un pic pe gânduri vizavi de relația noastră, ca spectatori, cu violența. Ne pune într-o postură incomodă, a unei victime care nu își poate explica de ce e agresată. Și, astfel, satirizează violența care susține o bună parte din industria de la Hollywood. Violența pe care o „consumăm” și care ne consumă. Violența care ne incită și pe care ajungem să o normalizăm.

Filmul urmărește o vacanță obișnuită a unei familii americane obișnuite (Tim Roth și Naomi Watts, împreună cu băiețelul lor) care e invadată, agresată și brutalizată de către doi tineri antagonici îmbrăcați în costume de golf (interpretați de Michael Pitt și Brady Corbet). Cei doi nu par să aibă alt motiv pentru agresiunea lor decât un sadism pur. Însă ce e mai ciudat e să observăm treptat că cei doi invadatori „conspiră” împreună cu întregul film. Spre deosebire de victime, agresorii sunt conștienți că sunt filmați, că există un public și că totul e un „joc amuzant”. Haneke sparge al patrulea perete și ne teleportează într-o lume absurdă și parodică, în care conștientizăm că suntem niște victime ale artificialului. Nu victimele unor oameni periculoși, ci victimele propriului călău „interior”, incitat de felul în care ne raportăm, prin audiovizual, la violență.