Toate instituțiile și evenimentele ce gravitează în jurul cinematografiei ne indică o creștere semnificativă a numărului de femei care activează în ultimii ani. Doar că momentan, rămâne o industrie în care vocile masculine încă domină, iar valul feminin (și feminist) vine și cu o politizare puternică atât în rândul subiectelor de film precum și în mecanismul festivalier. Până una alta, însă, pare singura variantă prin care raporturile de gen se mai pot echilibra în această industrie.
Așadar, în luna în care sărbătorim nu numai femeile, ci și reușitele lor, Cinemagia îți recomandă trei filme de autoare:
We Need to Talk About Kevin (regia Lynne Ramsay, 2011)
Chiar dacă ești un părinte bun, iubitor și înțelegător, cum îți explici că propriul tău copil ajunge un criminal? E oare un lucru în afara controlului tău sau e dovada absolută că undeva, cândva, tot ai greșit? Bazat pe romanul de succes al lui Lionel Shrivel, acest thriller psihologic stilizat și colorat, cu o structură narativă nonlineară, ne descrie parcursul Evei (Tilda Swinton) în jurul unei tragedii, bântuită de ireconciliabila nevoie de a-și explica de ce fiul ei, Kevin (Ezra Miller), a masacrat o școală întreagă folosindu-se de un arc cu săgeți. Eva revizitează copilăria lui Kevin încercând să o descoase, în timp ce e hăituită de un public care vrea să o linșeze pentru că l-a adus pe lume pe acest criminal.
„We Need to Talk About Kevin” este unul dintre puținele thrillere psihologice în adevăratul sens al cuvântului, în ideea că ne invită pe noi, spectatori, în rolul unui terapeut confuz, nevoit să deslușească evenimente, să lege cauze, să înțeleagă și, cu grijă, să pună un diagnostic.
Fat Girl / À ma soeur! (regia Catherine Breillat, 2001)
Ceea ce începe ca un film rohmerian cu liceeni vara în vacanță se transformă la final într-o doză șocantă de horror. Regizoarea Catherine Breillat are o fascinație pentru naturalismul sexului și al tabuurilor. Nu pentru sexul idealist al tinereții, ci pentru frumusețea descoperirii, în pura ei incomoditate.
Iar filmul ne însoțește în intimitatea acestor descoperiri. Și mai ales, în rivalitatea lor, cu atât mai puternică la două surori total diferite, Elena și Anais, o Lolită și sora ei mai mică și mai corpolentă, care își dorește să își bifeze deflorarea și atât, pe când Elena vrea să fie un eveniment special, deși se cuplează cu un băiat în nici câteva minute după ce-l cunoaște. Fernando, care e mai mare ca ea, își cam dorește s-o domine, ceea ce împinge povestea lor în niște încrengături bizare. Mai ales într-o secvență parcă scoasă din Sopranos în care mama impunătoare și bufă a lui Fernando o vizitează pe mama surorilor ca să își revendice inelul prețios pe care fiul ei i l-a furat și i l-a oferit Elenei.
Iar când sora ei îl cheamă acasă pe acest loverboy suspect, Anais privește și, mai ales, aude tot ce se întâmplă între ei din patul vecin. Aude și cum sora ei nu prea își negociază limitele. Cât despre propriile ei dorințe sexuale, forța lor devine inimaginabilă.
American Honey (regia Andea Arnold, 2016)
Una dintre filmele cu o piesă la baza titlului, precum „A Brighter Summer Day” sau „Blue Velvet”, „American Honey” e un road movie cuceritor și totodată o lecție despre psihologia de grup prin deconstrucția pe care autoarea Andrea Arnold o face conceptului de alteritate și regulilor după care stabilim cine e ca noi și cine nu.
Star (Sasha Lane) reușește să își părăsească demonii din familie și o ia la drum prin toată America împreună cu Jake (Shia LaBeouf) și cu alți tineri marginalizați, un soi de grup de comis-voiajori care își cântă crezul prin muzică și își asumă un stil de viață nomad, libertin și cumva tribal, în timp ce încearcă să facă bani prin diverse mijloace. Iar triburile nu sunt un joc de „păsărică mută-ți cuibul”. Sunt niște cuiburi adânc înfipte într-un copac adânc înrădăcinat într-o lume care își e sieși străină. Ca o loterie adolescentină, în care fie te cauți, fie te descoperi. Faptul că Star e metisă ne evidențiază mai bine raporturile dintre ei. La nivel subliminal, ceilalți simt că sunt „diferiți” sau „amenințați” și acționează ca atare.
Câteva mențiuni speciale
În primul rând, să nu uităm de filmele lui Claire Denis. Despre High Life (2018), SF-ul intergalactic cu Robert Pattinson și Juliette Binoche poți citi mai întâi aici, într-o altă recomandare făcută de noi.
Beau travail (regia Claire Denis, 1999) propune un spectacol vizual monumental, un adevărat studiu al masculinități declarative și al jocurilor de putere cu atât mai evidente cu cât îi vedem pe acești luptători din legiunea străină franceză ca într-un safari în Africa, unde s-au instalat. Le urmărim, ca printr-un binoclu, antrenamentele și moravurile, desfășurările de forță și decăderile psihice.
E de-a dreptul hipnotic să vezi un batalion întreg de bărbați care parcurg fiecare în felul lui aceleași exerciții fizice și care învață un mod de viață straniu și alienant. Totodată, în spiritul lui Claire Denis, filmul ne ilustrează un complex conflict colonial.
Trouble Every Day (regia Claire Denis, 2001)
E impresionant cum o privire auctorială feminină ne poate îndruma cu eleganță și cu voluptate într-un body horror sângeros, în care vampirismul e pură dorință carnală. O dorință erotică neîmplinită.
Vagabond / Sans toit ni loi (regia Agnès Varda, 1985)
Veterana Agnès Varda, renumită în Franța încă din anii `60, de pe vremea Nouvelle Vague, a realizat acest film polițist inedit despre un caz inedit. O tânără care alege să devină un om al străzii dintr-un soi de impuls antisocial, sau din nevoia unui pelerinaj à la Regele Lear, e găsită înghețată pe un câmp. Pe baza investigației poliției, îi urmărim parcursul într-un cine- vérité imersiv și intim, însă nu e nimic sentimental sau deprimant. E, mai degrabă, despre cei care au întâlnit-o, adăpostit-o și ajutat-o, ce a stârnit și a schimbat în ei prezența acestei pelerine fantomatice.
