Cronică Marţi, după Crăciun

Prologul, sau setup-ul: evident, secvenţa erotică din deschidere. Pentru un neavizat, ar putea să pară un kickstart facil - nuditate insistentă şi explicită, menită să cucerească spectatorul (ATENŢIE! Să reţinem că nu e un film de public, totuşi!) În realitate, acolo se realizează încărcătura nu numai sexuală, ci mai ales umană a celor două personaje, care va declanşa irezistibil drama, iar cele câteva momente de nuditate frontală, a căror discreţie şi dezinvoltură exclud orice vulgaritate, au rolul unei umanizări precipitate - şi indispensabile: spectatorul se pomeneşte aruncat în toiul unei dileme ajunsă aproape de punctul critic, după luni în şir de acumulări, având astfel nevoie să empatizeze rapid cu participanţii; în sfârşit, funcţionează aici şi un scop conotativ - suntem pregătiţi pentru a urmări un proces de devoalare cât se poate de candidă, fără false tabuuri dar şi fără cinisme şi vulgarităţi. Nu întâmplător, la acelaşi conţinut recurge şi "cartea de vizită" a filmului - posterul: jumătate de nud dorsal feminin graţios şi incitant, de o senzualitate subordonată ferm esteticii plastice, în ambianţa cenuşiu-rece a unui decor unsharff. Dacă se aplică eventual şi ipoteza unei momeli pentru public, aceasta e complet neesenţială. Imaginea de pe afiş se constituie practic într-o introducere conceptuală, fundamentată inclusiv pe principiul de "ochi al privitorului": cine ştie să recunoască un nud, va răzbate dincolo de el, pe tărâmul sensurilor umane; cine vede doar o femeie goală, înseamnă că nu se poate uita mai departe de oglinda propriilor concepţii şi condiţionări.

A doua secvenţă rapel este cea din cabinetul medical: pe axa temporală a filmului, ocupă locul primului plot point - iar în raport cu spectatorul, e extrem de derutantă (şi, în fond, incitantă). Ne tot întrebăm ce rost au acele interminabile comentarii de natură strict stomatologică - şi formulate cum nu se poate mai esoteric. Vom afla abia spre final, când discuţia din punctul culminant îşi va releva sarcina dramatică preluată de la acest prim contact între cele două femei - şi, mult mai important, între "amantă" şi fiică. Este un caz tipic de secvenţă care la prima vizionare exasperează, iar la cele ulterioare se savurează - nu cu deliciu, ci au amărăciunea cunoaşterii nemiloase. Astfel angajaţi, parcurgem porţiunea mediană a filmului - în care, ca în orice act secund, se produc acumulări insidioase, menite să amorseze criza ulterioară; totodată, am fost pregătiţi să asimilăm iluzoriile banalităţi ale dialogului (o mică bijuterie: secvenţa cu mama Ralucăi şi felia de tort), cu rolul de a caracteriza personajele. De altfel, aici survine alta dintre trăsăturile definitorii ale Noii Generaţii de cineaşti români, asupra căreia am mai insistat şi cu alte prilejuri. La nivel ortodox, se aplică principiul conform căruia "dialogul nu e conversaţie" - nişte replici bine scrise trebuie să fie credibile, dar nu realiste: curăţate de balastul anodin al vorbirii cotidiene, spre a păstra numai esenţialul necesar pentru a da informaţii despre personaje şi a duce povestea înainte. Or, Muntean, Porumboiu, Puiu, Mungiu şi alţi câţiva regizori români ai momentului actual au dislocat cu curaj acest precept până acum bătut în cuie, reinvestind dialogul cu o funcţie de caracterizare accentuată: înşirând platitudini observate şi culese din viaţă cu o acuitate incredibilă, personajele lor creează, de fapt, subtexte emotive, relaţionale şi culturale extrem de puternice. Unul dintre cele mai proaspete exemple ni-l oferă excelentul Felicia înainte de toate, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, unde vorbăria înnebunitoare a Ilenei Cernat construieşte un adevărat monument al dezumanizării prin stereotipie. Radu Muntean şi-a vădit încă de la Boogie capacitatea de a controla acest mijloc expresiv - iar pentru spectatorul care, la fel ca în cazul elementelor fals-frivole, ştie să vadă dincolo de aparenţe, aceste avalanşe de clişee trasmit enorm despre interiorul personajelor şi al relaţiilor dintre ele - practic, este o ducere mai departe a unui al doilea principiu fundamental al scenaristicii: acela de a echilibra judicios relaţia între context şi subtext.