Cronică Scufiţa Roşie

Scufiţa Roşie, ecranizarea propusă de Catherine Hardwicke, regizoarea primului film Twilight/Amurg (2008), se lansează pe 8 aprilie şi este numai cu vârcolaci, nu şi cu vampiri. Deci avem un vârcolac care omoară săteni, dar avem şi un vânător de vârcolaci, în persoana părintelui Solomon (Gary Oldman), căsătorit şi cu doi copii deşi catolic, cu veleităţi de inchizitor, dar cu un arsenal de tortură din perioada Greciei antice - un elefant (nu bou) de aramă în care să fie închişi, apoi copţi de vii - culmea, nu vârcolacii, ci... vrăjitoarele sau oricine se opune strategiei părintelui de prindere a vârcolacului.

Şi mai avem o mamă de Scufiţa Roşie care arată ca o fostă vedetă Hustler, trecută de prima tinereţe (de la look, până la mimică şi modul în care priveşte, Virginiei Madsen se vede că i s-a rupt filmul...; culmea, şi regizoarea o filmează şi pune nişte lumini pe ea, de parcă Madsen ar fi la un special shoot). Mai sunt şi câteva găuri de logică, printre care faptul că vârcolacul, în forma sa umană, o vede zilnic pe Scufiţă, dar alege să-i vorbească numai după ce vine în sat vânătorul, şi într-o formă cât mai generatoare de complicaţii şi spectaculoasă (asta e de bine, că - altfel - filmul nu am mai avea accentele thriller).

Părţile bune ale filmului sunt că nu te prinzi până la final cine e vârcolacul, ci îi bănuieşti, pe rând, pe mai toţi sătenii care apar mai mult de trei ori prin cadru. Apoi, mai este o scenă de luptă în acest film, care o egalează prin spectaculos pe cea din Alexander, când calul condus de personajul lui Colin Fearrell se ridică în două picioare într-o înfruntare cu un elefant indian. Şi ne-a mai plăcut că în film apare Julie Christie, în rolul bunicii, o prezenţă care trezeşte cele mai frumoase amintiri din copilărie, filmată în tonuri calde.

Vârcolacii sunt mai înfricoşători când îi vezi de la distanţă, iar metamorfoza om-lup nu este filmată ca în The Wolfman, de exemplu, recent oscarizat pentru machiaj. Singura problemă e când vârcolacul cu chip de lup (nu în ipostaza umană, deci) începe să vorbească cu glas de om. Abia în acest moment nu mai putem accepta convenţia. Pe de altă parte, scenografia e bine pusă la punct, satul este el însuşi un personaj de basm, ca şi casa bunicii din pădure, iar pericolul e semnalizat la nivel de imagine prin trecerea de la peisajul luminos, bucolic, la ceaţă şi umbră, ca un avertisment că ceva rău, întunecat, e pe cale să se întâmple. Dacă s-ar da premiu pentru coregrafie, ei bine - e o secvenţă în film care ar câştiga: un dans al sătenilor ca în transă, filmat de deasupra, parcă un ritual de chemare înconştientă a lupului. Regizoarea Catherine Hardwicke ştie să creeze suspansul, dă filmului coerenţă, îi echilibrează structura, iar agenţii de casting sunt inspiraţi alegând actori cu un uşor aspect lupoid - să urmăriţi forma ochilor actorilor care joacă personajele Peter (Shiloh Fernandez), prietenul din copilărie al Scufiţei, Henri (Max Irons), cel cu care părinţii vor s-o căsătorească pe Scufiţă (Amanda Seyfried), Cesaire (Billy Burke) - tatăl Scufiţei, Madame Lazar (Christine Willes), bunica lui Henri.   

Amanda Seyfried, cu look-ul ei serafic, blajin şi naiv, nu e - totuşi - o "damsel in distress", ci arată că ştie ce face şi că poate să-şi poarte singură de grijă.

Lăsând la o parte inconvenientele pe care le-am menţionat pe scurt mai sus, îţi va face plăcere să vezi filmul, nu pe atât de înfricoşător ca mai "bătrânul" şi mai "deşteptul" The Company of Wolves (1984), în regia lui Neil Jordan, dar cu suficient de mult suspans şi schimbări de situaţie ca să te prindă.