Dragoş Bucur - Firesc în film, firesc în viaţă

Zilele trecute, când Radu Muntean împlinea patruzeci şi unu de ani, am descris împrejurările în care am văzut lungmetrajul său de debut, "Furia" (2002): aproape o iluminare, căci descopeream că în acei ani negri ai cinematografiei româneşti, când până şi şubreda şi discutabila moştenire din regimul anterior se risipise, se puteau face totuşi filme bune - încă nu văzusem "Marfa şi banii" (2002, Cristi Puiu). Am descoperit nu numai un scenarist şi regizor de mare talent, ci şi doi excelenţi actori: Dragoş Bucur şi Andi Vasluianu.

Le prevedeam tuturor un viitor strălucit - dar nu mă aşteptam la valul de valori (numit cam impropriu "Noul Val" - am explicat în repetate rânduri de ce am rezerve cu privire la această titulatură) care avea să urmeze. Câţiva ani mai târziu, prin 2005, am avut prilejul să descopăr, atât în Dragoş cât şi în Andi, doi oameni fireşti şi comunicativi, imuni la fumurile cu care i-ar fi putut contamina succesul.

Născut în 13 iunie 1977 la Bucureşti, Dragoş Bucur a absolvit U.N.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", începându-şi activitatea teatrală pe scena Podului lui Cătălin Naum. După debutul în film, cu "Terminus paradis" (1998, Lucian Pintilie) şi scurt-metrajele "Popcorn Stry" (2001, Tudor Giurgiu) şi "Post telefonic suspendat temporar" (2002, Corneliu Porumboiu) s-a produs marea revelaţie, cu rolul principal, Vali, din celebrul "Marfa şi banii", alături de Ioana Flora şi Alexandru Papadopol.

În condiţiile în care Cristi Puiu aplica o formulă narativă, stilistică şi de lucru pe platou cu totul nouă, care avea să consacre genul aşa-numit "minimalist", Dragoş şi partenerii săi dovedeau o remarcabilă capacitate de a aduce pe ecran o naturaleţe a interpretării pe cât de realistă, pe atât de fertilă sub aspectul creativităţii subtile - căci, aşa cum ştim, adevărata artă nu copiază fotografic viaţa, ci o reconfigurează în plan estetic.

Expresivitatea filmului minimalist românesc este atât de fin dozată, încât multor neavizaţi pur şi simplu le scapă - de unde şi acuzaţia neîntemeiată de sterilitate. Or, tocmai acească discreţie a mijloacelor interpretative, aplicată pe o solidă dezvoltare în profunzime a personajului, este valenţa caracteristică a lui Dragoş Bucur. Nu întâmplător, pe lângă bogăţia începuturilor sale teatrale (baza actoriei, în fond), a devenit neîntârziat profesor la diverse şcoli de artă dramatică. Concomitent, celălalt reprezentant al noului cinema românesc, Radu Muntean, debuta cu "Furia" - un thriller realist realizat economic (dar încă nu minimalist, în plan stilistic), până la un punct asemănător cu "Marfa şi banii" (în privinţa universului social abordat, precum şi al tipului de poveste şi personaje), dar complet diferit sub aspectul mijloacelor de expresie. În aceste condiţii, o polarizare similară se remarcă şi în cazul lui Dragoş: deşi potagonistul său, Luca, seamănă mult cu predecesorul lui, Vali, nu avem nici un moment senzaţia că actorul s-ar repeta - explicaţia găsindu-se tocmai în sistemul lui Dragoş de a-şi explora personajele în adâncime, construindu-le acea complexitate care face ca fiecare om să fie unic în felul său. După aceste prime două filme care l-au adus în atenţia publicului, solicitările au început să curgă.

A trecut prin nesemnificativul "Tancul" (2003, Andrei Enache), prin admirabilul scurtmetraj "Visul lui Liviu" (2004, Corneliu Porumboiu), scurtmetrajul "Comercial" (2004, Paul Sorin Damian), sau celebrul "Moartea domnului Lăzărescu" (2005, Cristi Puiu), cu Mişu - rol de mică întindere, dar rezolvat la fel de convingător ca întotdeauna.

Personajul Călin Boboc, din serialul de televiziune "Băieţi buni" (2005, Bogdan Bărbulescu, Laurenţiu Rusescu, Theodor Halacu-Nicon, Bogdan Dumitrescu) a fost urmat de un alt rol important, Dragoş, din "Hârtia va fi albastră" (2006, Radu Muntean) - acea tulburătoare frescă umană a nopţii nebuneşti de 22-23 decembrie, 1989, în care fizionomia specifică a lui Dragoş, uşor dizarmonic-anxioasă, conjugată cu precizia gestionării tehnicilor de joc, transmitea penetrant amestecul de entuziasm şi teroare, derută şi angoasă, pe care mulţi dintre noi l-au trăit atât de intens în perioada Revoluţiei.

În mod paradoxal, stilul său interpretativ s-a putut desfolia remarcabil într-un film mediocru, "După ea" (2007, Cristina Ionescu), bazat pe o premisă ofertantă, dar deploiată deficitar pe axa dramaturgică, printr-un scenariu foarte vag conturat - autoarea îşi impusese să realizeze un "film de stare", pierzând din vedere că fie şi într-un asemenea caz povestea, deşi trece în subsidiar, nu poate fi în nici un caz neglijată - dar recuperând parţial în plan stilistic: o filmare non-minimalistă, aerisită, limpede. Astfel, actorul avea posibilitatea unei construcţii interpretative deschise şi clare, neparazitată de elemente spectaculoase adiacente, dovedindu-şi puterea de a duce un personaj uman, complex şi credibil chiar şi pe un fir narativ evanescent.

Pe un palier sensibil diferit, acelaşi lucru s-a întâmplat în "Boogie" (2008, Radu Muntean). Subiectul seamănă oarecum, dar evoluează altfel, reuşind să acumuleze un dramatism marcant declanşat de un banal incident de familie - iar Dragoş Bucur, în trio cu Mimi Brănescu şi Adrian Văncică, reuşeşte să-şi poarte personajul titular, Bogdan Ciocăzan, pe traiectul înşelător al frământărilor proprii unei transformări adesea neglijate, dar nu lipsită de anumite chinuri: ruperea definitivă de tinereţe, spre a intra în segmentul vârstei mijlocii (de reţinut că filmul se inititulase iniţial "30 şi ceva").

Călin Boboc, personajul din "Băieţi buni", şi-a continuat parcursul în "Contra timp" (2008-9, Virgil Nicolaescu, Jesús del Cerro), succedat de "Cealaltă Irina" (2009, Andrei Gruzsnicki), "WebSiteStory" (2010, Dan Chişu), "The Way Back" (2010, Peter Weir - rol care a dat naştere unei controverse amuzante, Cinemagia fiind pentru o vreme singura care aflase despre acest secret păstrat cu străşnicie, conform cauzelor contractuale ale actorilor, ceea ce i-a făcut pe alţii să ne acuze că am publica ştiri neverificate), o reîntâlnire cu vechiul său prieten şi colaborator constant, Radu Muntean, în "Marţi, după Crăciun" (2010 - un rol secundar recunoscut ca fiind convenţional, doar din dorinţa celor doi de a lucra din nou împreună), apoi urmând Radu Prodan, din necomentabilul "Naşa" (2011, Jesús del Cerro).

Printre toate acestea, însă, a ieşit în evidenţă cel mai important rol al lui Dragoş Bucur de până acum... Cristi, protagonistul excelentului (şi aprig controversatului) "Poliţist, adjectiv" (2009, Corneliu Porumboiu), este, asemenea filmului, un personaj dual, voit înşelător. Câtă vreme producţia lui Porumboiu, sub masca aparentă a policier-ului, se impune de fapt ca un film despre sensurile cuvintelor şi obiceiul oamenilor de a se pierde prin labirintul acestora, ajungând până în fundături morale fără ieşire, Cristi e un poliţist care, urmându-şi îndatoririle profesionale, descoperă treptat că acestea îl împing spre o dilemă de conştiinţă ireductibilă. Tot ceea ce am descris mai sus despre modalităţile interpretative ale lui Dragoş, începând cu construcţia interioară a personajelor şi încheind cu mijloacele de expresie, atinge aici cote superlative, mai ales în acele cadre lungi şi statice ale filajului (care pe mulţi neaveniţi i-au scos din minţi), trecând prin punctul median de răscruce al şlagărului "Nu te părăsesc iubire", unde efectiv vedem personajul luptându-se cu exasperarea (culmea, într-o aparenţă de calm şi armonie casnică desăvârşite), pentru ca în final să-l putem urmări cum se dezintegrează efectiv în dialogul realmente kafkian cu comisarul Anghelache (Vlad Ivanov). Din fericire, cu toate că "Poliţist adjectiv" i-a derutat sau chiar indignat pe atâţia observatori, cu privire la jocul lui Dragoş Bucur nu se manifestă nici un scepticism - atât faţă de acest film, cât şi raportat la întreaga sa carieră.

La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, Dragoş prezintă toate garanţiile unei cariere care va evolua la fel de solid ca şi până acum, ferită de riscurile plafonării şi ale manierizării - tocmai pentru că, aşa cum am spus, nu-i sunt proprii sclipiciurile ieftine, optând în schimb pentru substanţa personajelor şi sobrietatea stilistică.

copyright foto: Dana Nălbaru