Dragoste 1. Câine, în premieră pe marile noastre ecrane, propune spectatorilor o poveste de dragoste atipică, construită ca o alternativă la tiparul de „love story” cu care literatura și cinema-ul ne-au obișnuit, arătând ce poate fi dincolo de formula „star-crossed lovers” care ni s-a tot servit, de-a lungul timpului. Totodată, Dragoste 1. Câine continuă seria iubirilor imposibile aduse pe ecran de regizorul Florin Șerban (premiul Ursul de Argint, 2010).
Atracția lui Silviu (George Piştereanu), un tânăr delincvent aflat după gratii, față de o fată din exterior în Eu când vreau să fluier, fluier (2010) continua cu povestea de iubire improbabilă din Box (2015), dintre o femeie (Hilda Péter) și un băiat (Rafael Florea) pe care vârsta și mediul social ar fi trebuit să nu îi apropie. Dragoste 1. Câine este, de asemenea, cronica unei iubiri improbabile, care se petrece, atipic pentru reprezentanţii Noul Val din cinematografia română, integral în mijlocu naturii.
Filmul spune povestea lui Simion (Valeriu Andriuță), un pădurar ce trăiește ca un pustnic, care găsește o femeie bătută (Cosmina Stratan) în padure, de care se îndrăgostește. Ce rezultă este o poveste de dragoste ce ar putea fi interpretată ca o trimite la mitul biblic: am putea considera că cei doi, Simion și Irina (nume de sfinți creștini), reconstituie un cuplu primordial, pe fundalul naturii sălbatice, rupte de civilizație, atemporale, unirea lor părând mai mult efectul hazardului. De altfel, şi gestul final şocant al lui Simion e o încălcare a uneia dintre cele zece porunci biblice.
Dragoste 1. Câine este un film care avansează multe enigme, mereu te aşteptăţi la o dezvăluire din partea scenaristului, dar Florin Șerban îşi ţine permanent spectatorii în şah, lăsând personajul Irinei adânc înconjurat de mister, iar back story-ul eroilor aproape absent. Ca în filmul Amores Perros (2000) cu care Dragoste 1. Câine împarte titlul, vedem că dragostea îi distruge pe cei care iubesc, că iubirea e „un câine venit din Iad” (Charles Bukowski). Copleșit de iubire, Simion își va pierde discernământul.
Naraţiunea urmează un ritm contemplativ, e ritmul spațiului în care se desfășoară povestea, un spațiu în care elementul timp are cu totul alte înțelesuri. Asemenea minimaliştilor Noului Val, Florin Şerban foloseşte acumularea de tensiune pe parcursul unor cadre lungi, cu respiraţie amplă. Însuşi actul de consumare a iubirii fizice dintre Simion şi Irina e filmat de la (oarecare) distanţă. Nudul Irinei (Cosmina Stratan) se profilează pe vârful pietros și aspru al muntelui, într-o scenă tandră de dragoste fizică, pe care nu o vom uita.
În prima jumătate, când de-abia se construiesc premisele, domneşte un calm aparent, pădurarul își urmează rutina zilnică, alături de căinele și măgarul său. Simion o aduce acasă pe femeia rănită, iar de-aici, singurătatea de care s-a înconjurat începe a se topi, iar dorința de a răzbuna femeia se profilează, pe fondul unei naturi sălbatice, cu lupii mereu aproape şi un pericol permanent bine punctat de o coloană sonoră rău prevestitoare. Realismul frust şi adesea dur, cu accente naturaliste, dă asprime acestei iubiri cu neputinţă de imaginat.
Filmul a concurat în luna august în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, de unde s-a întors cu Premiul ART CINEMA acordat de Rețeaua Cinematografelor de Artă din Europa (CICAE) și Premiul Cineuropa, acordat pentru calitatea artistică.
