Mereu surprinzătorul Florin Zamfirescu, sau Zamfu - cum îi zic colegii de breaslă şi catedră, precum şi studenţii - este unul dintre acei actori capabili să acopere cele mai felurite personaje - de la inocenţă la ticăloşie, de la retard mintal până la isteţimea cea mai penetrantă, şi pe multe alte axe tipologice şi caracterologice. Facultăţile lui artistice nu mai surprind de mult pe nimeni, iar originile lor se situează chiar în mediul care l-a format - o familie pasionată de cultură, literatură şi artă, din Călimăneşti, unde Florin Gheorghe Zamfirescu s-a născut la data de 12 aprilie, 1949.
Tatăl a fost iniţial învăţător, apoi director al Casei de cultură din localitate, iar sora, de asemenea îndrăgostită de teatru, este actriţa Raluca Zamfirescu (a nu se confunda cu tiza ei mult mai vârstnică, azi decedată, soţie a lui Ion Cojar). Florin a primit întâiul premiu încă de la vârsta de şase ani, pentru recitări, acesta fiind începutul extrem de precoce al unei cariere întinse, până în prezent, pe o durată de peste jumătate de veac.
A început I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în 1967 (an când a primit un nou premiu, al criticii), la clasa profesorului Constantin Moruzan, absolvind în 1971, când a plecat într-un stagiu de doi ani la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, după care s-a transferat la Teatrul Mic din Bucureşti. Încă din acea perioadă, talentul său proaspăt şi dinamic a fost remarcat de realizatorii de televiziune şi film, astfel că, student fiind, a debutat atât pe micile ecrane, cât şi pe cele mari, cu rolul din "Aşteptarea" (1970, Şerban Creangă), după care s-a distins în Zamfir, unul dintre fiii lui Oaie (Toma Caragiu), din "Tatăl risipitor" (1974, Adrian Petringenaru, după "Oaie şi ai săi", de Eugen Barbu).
Întâlnirea cu marele Tomiţă s-a vădit de bun augur, căci un an mai târziu Florin a căpătat primul său rol de mare popularitate, în celebrul "Actorul şi sălbaticii" (1974, Manole Marcus): soldatul Gheorghiţă - personaj secundar de un comic savuros şi absolut credibil, în tandem cu Carmen Berbecaru (Mărioara, servitoarea devenită vedetă, după modelul Mariei Tănase). În 1976, a jucat nu mai puţin de trei roluri, în "Tănase Scatiu" (Dan Piţa), "Mere roşii" (Alexandru Tatos - Gică, tânărul pacient fumător de a cărui operaţie ajunge să depindă destinul profesional al medicului interpretat de Mircea Diaconu), şi "Dincolo de pod" (Mircea Veroiu - celebrul Trică, fratele Persidei, din "Mara" lui Ioan Slavici).
Toate aceste remarcabile personaje secundare dar substanţiale purtându-l spre primul său rol principal, în "Iarba verde de acasă" (1978, Stere Gulea), compus cu mână sigură şi sentimentalism discret, concomitent cu Petre, argatul din "Înainte de tăcere" - debutul bunului său prieten şi colaborator constant Visarion Alexa, cu care deja lucra susţinut la Teatrul Odeon. Acolo l-am şi văzut prima oară pe scenă, în celebra montare a lui Visarion cu "O noapte furtunoasă", o viziune îndrăzneaţă, naturalistă şi crudă asupra piesei lui Caragiale, în care Florin construia un Rică Venturiano pervers, cinic şi grobian, cu accente sadice şi trimiteri explicite la Hitler. Simultan, trupa repeta "Woyzeck", de Georg Büchner, tot în regia lui Visarion Alexa, şi la invitaţia lui Nino Anghel am avut şansa de a asista la o repetiţie urmărind meticulozitatea cu care Visarion lucra cu actorii, inclusiv spre a-l crea, împreună cu Florin, pe acel Woyzeck mereu oscilant, supus stresului strivitor al lumii cazone, incomparabil mai nuanţat şi fin decât masca mortificată (de altminteri, ireproşabilă) pe care i-o aplicase Klaus în filmul lui Werner Herzog, cu doar doi ani înainte. Un alt rol aparte, în aceeaşi perioadă, a fost inginerul de sunet din "Echipa de zgomote", de Fănuş Neagu (prezenţă paranoidă şi neliniştitoare, aproape integral sonoră, abia ghicită în întunericul "cabinei" din fundul sălii).
Deloc surprinzătoare, în parametrii de emploi cu care Florin ne obişnuise, a fost distribuirea lui de către Lucian Pintilie în catindatul din "De ce trag clopotele, Mitică?" (1981), dar mult mai mult m-a bucurat noul său rol principal, celebrul Darie al lui Zaharia Stancu, din "Pădurea nebună" (1982, Nicolae Corjos), conturând cu maturitate perioada de cotitură din viaţa tânărului fiu de ţăran care-şi descoperă vocaţia scriitoricească - iar în 1982 acelaşi Visarion Alexa, în "Năpasta", şi-a adus pe ecran distribuţia propriului spectacol de la Odeon, inclusiv pe interpretul lui Ion, prilej pentru Florin de a dezvolta noi resorturi ale nebuniei, mai ales în acea privire încremenită şi sugerând profunzimi de nepătruns cu care o urmăreşte pe Maica Domnului (Leopoldina Bălănuţă), în secvenţa halucinaţiei, singura color din tot filmul. Colaborarea cu cinematografia devenise permanentă, densă, iar după alte câteva roluri a ieşit în evidenţă Ţugurlan, din faimosul "Moromeţii" (1988, Stere Gulea), care combina o mare parte din diversele mijloace interpretative pe care şi le consolidase de-a lungul anilor, reuşind să transpună pe peliculă acea calitate unică a lui Marin Preda de a descoperi şi explora adevărata complexitate a ţăranului român. În acelaşi timp, a beneficiat şi de prilejul unei "participări extraordinare" în Covaci, minerul sinucigaş din "Iacob" (Mircea Daneliuc) - rol mut, static şi scurt doar de-o secvenţă, în pregeneric, dar impunând starea de presiune tragică inescapabilă care în continuare domină tot filmul.
...Şi tot atunci, în plin întuneric cultural şi mediatic, ne-a dăruit o rază de amuzament irezistibil, în cheie grotesc-absurdă, cu versificatorul diletant şi maniacal din sceneta TV "Danga-langa", împreună cu Mitică Popescu. Securistul din "Şobolanii roşii" (1991, Florin Codre) relua unul dintre tipurile de personaje negative predilecte pentru Zamfu, şi o schiţă similară a fost şi O.S.R.-ul din "E pericoloso sporgersi" (1993, Nae Caranfil), cu adaosul că aici, lucrând cu un profesionist, Florin a putut crea o mică bijuterie din acea scurtă apariţie, îmbogăţindu-şi personajul cu alunecoşenia tălâmb-ipocrită a apeviştilor. Tot Nae Caranfil a recurs la el pentru o compoziţie situată la antipozi: figura trist-hilară a Poetului Gării de Nord, din "Filantropica" (2002), iar în 2005, Cristi Puiu i l-a oferit pe Doctorul Ardelean, din "Moartea domnului Lăzărescu" - primul din şirul cadrelor medicale indirect vinovate de uciderea fizică şi mai ales spirituală a protagonistului: un portret pe cât de recognoscibil, pe atât de original, al doctorului "paternalist", plin de căldură ocrotitoare si incredibile glisări în violenţe verbale şi umilitoare agresări morale ale pacientului. Oarecum similar este şi directorul liceului din "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (2006, Cătălin Mitulescu), pe când colonelul Guţă, din "Restul e tăcere" (2008, Nae Caranfil) duce mai departe schiţa din "E pericoloso sporgersi", dezvăluind aici atât venalitatea ofiţerului, cât şi o nouă dimensiune a făţărniciei: pendularea între urbanitate şi mârlănie.
De altfel, acest tip de dualitate face parte din specificul artistic al lui Florin Zamfirescu - a cărui biografie mai conţine şi alte capitole demne de atenţie, cum ar fi viaţa de familie (continuând tradiţia - fiul lui este talentatul actor Vlad Zamfirescu), activitatea pedagogică la U.N.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", numeroasele distincţii primite, inclusiv Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de cavaler, etc., dar am preferat să folosesc spaţiul propriu acestui gen de articole aniversare cu analiza artistică. Şi, cum spuneam, disponibilitatea lui Florin îl duce nu numai spre o galerie de personaje extrem de diversificată, ci şi către compoziţiile de tip policrom, cu nenumărate feţe şi trăsături insolite. Este unul din acei actori a căror forţă stă în mariajul echilibrat între a rămâne el însuşi, şi totuşi, a fi mereu surprinzător.
Părerea ta
Spune-ţi părerea