În mod normal, cronica unui film ar trebui să ignore premiile câştigate de acesta şi să-i discute problematica şi mizele, mesajul şi eficienţa în transmiterea lui. Din păcate, după câştigarea Oscarului pentru Cel mai bun film pe 25 februarie, Green Book nu mai poate fi disociat de mult-râvnita etichetă a calităţii: Academia americană de film îl consideră tot ce a dat Hollywood-ul mai bun în 2018. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la premiera de vineri.
Cu acţiunea plasată în 1962, Green Book descrie o călătorie întreprinsă în Sudul segregaţionist al Statelor Unite de Don Shirley (Mahershala Ali), un pianist de culoare, şi şoferul său caucazian Tony Vallelonga (Viggo Mortensen). În călătoria lor, cei doi vor folosi un cunoscut ghid al epocii, The Negro Motorist Green Book, care lista toate locurile din Sud unde afroamericanii se puteau caza sau mânca.
Evident, contextul activează imediat comparaţiile cu Driving Miss Daisy, superhitul lansat în decembrie 1989, cu încasări globale de 145 de milioane de dolari (la un buget de doar şapte milioane) şi câştigătorul a patru Oscaruri, inclusiv pentru Cel mai bun film şi Cel mai bun scenariu original. Familiarul premisei este dublat de abordarea tradiţionalistă a regizorului Peter Farrelly (care face o substanţială schimbare de direcţie în carieră după câteva decenii bune de comedii ireverenţioase precum Dumb & Dumber sau There's Something About Mary), Green Book cu greu putând fi lăudat pentru vreun aspect inovator. Filmul reuşeşte, totuşi, să-şi transmită mesajul şi să reamintească generaţiilor mai tinere cât de firesc era cu nu foarte multe decenii în urmă ca un caucazian să nu accepte alături un afroamerican.
Green Book mai reuşeşte să deranjeze cu un detaliu: nu mare lucru din poveste pare să se fi petrecut şi în realitate. Scenariul scris de Nick Vallelonga (fiul lui Tony Vallelonga şi totodată producător al filmului) prezintă relaţia dificilă a celor doi protagonişti, arătându-i tot mai apropiaţi şi transformând Green Book în povestea unei prietenii ce ignoră prejudecăţile aiuritoare ale epocii. Doar că declaraţiile familiei pianistului, care au descris scurt filmul drept "a bunch of lies" (o grămadă de minciuni) şi faptul că producătorii nu au reuşit să găsească nici măcar o fotografie în care Vallelonga şi Shirley să apară împreună sugerează că ceea ce echipa insistă să numească un film biografic este mai degrabă o fabulaţie.
Evident, adevărul hollywoodian este la fel de alunecos ca şi contabilitatea hollywoodiană, care etichetează blockbustere cu sute de milioane de dolari încasări drept eşecuri financiare. Faptul că este echivalentul cinematografic al unui fake news nu transformă premiera de vineri într-un film prost, ci doar într-o ficţiune. Publicului poate să nu-i pese că este minţit, atâta vreme cât Green Book îşi atinge scopul, acela de a spune o poveste emoţionantă şi relevantă. Şi, din fericire, o face.
Chiar dacă este profund neoriginal (şi, cel mai probabil, neonest) şi chiar dacă este o nouă dovadă că membrii Academiei preferă conformismul călduţ inovaţiei, Green Book merită văzut de cât mai mulţi oameni. Şi nu doar americanii au ceva de învăţat din film, ci şi românii. Mulţi dintre noi nu ştiu nimic despre sau refuză să recunoască sclavia ţiganilor, abolită abia la jumătatea secolului 19. Nu ne reamintim niciodată prea des că rasa şi culoarea pielii ar trebui să fie irelevante pentru locul nostru în societate, iar Green Book reuşeşte foarte eficient să sublinieze acest lucru.
Părerea ta
Spune-ţi părerea