Dacă îţi place sau nu iureşul de comedii independente, mai bine sau mai prost făcute, care împânzesc ecranele cinematografelor în ultimii ani, iată că sursa a fost filmul-eveniment al anului 2016, Două lozuri, care a dovedit că un film românesc poate fi profitabil. Da, Două lozuri a avut un buget mic şi numărul de bilete vândute, 134.000, poate că nu ar mai impresiona pe nimeni azi, când avem filme româneşti ce au sărit de un milion de spectatori, dar în 2016 succesul său era realmente incredibil şi a convins şi alte nume din showbiz-ul local să se înhame la un pariu ce până atunci părea imposibil de câştigat: atragerea unui număr suficient de spectatori în săli la un film românesc.
Nimic nu avea mai mult sens decât un sequel, Încă două lozuri, care a avut premiera naţională în iunie, în cadrul celei de-a 22-a ediţii a festivalului Transilvania, iar de vineri poate fi văzut în cinematografe în zeci de oraşe din ţară. Îi reîntâlnim pe Sile (Dragoş Bucur), Dinel (Dorian Boguţă) şi Pompiliu (Alexandru Papadopol), peste care au cam trecut anii, au părul mai alb şi poate chiar şi un centimetru-20 în plus în talie, dar la "mansardă" totul stă fix la fel, anume că cei trei prieteni suferă de habarnism cronic. Un alt lucru neschimbat? Dorinţa lor de a se îmbogăţi rapid, fiecare din propriile motive. Şi iată că Sile are o idee-trăsnet: să mineze criptomonede...
Poate că nu ţi i-ai dori ca angajaţi, dar categoric îţi face plăcere să-i vezi pe cei trei pe ecran. Şi lor se alătură şi Eduard Cîrlan, un actor care "fură" scenă după scenă în rolul tocilarului local care are "know-how"-ul de a-i împinge pe Sile, Dinel şi Pompiliu pe culmile bogăţiei.
În realizarea oricărui sequel sunt de luat două decizii. Mai întâi, cât de diferit să fie el de filmul original. Un sequel prea asemănător poate fi receptat ca o "ciorbă reîncâlzită", în timp ce unul prea diferit şi-ar putea aliena publicul câştigat de primul film. Apoi, cât de autoreferenţial să fie sequelul. Regizorul şi scenaristul Paul Negoescu alege o cale de mijloc în ambele situaţii şi reuşeşte să alăture noul şi familiarul pentru a atrage publicul în sala de cinema şi probabil că nu va fi niciun spectator care să nu râdă la replica "Ia ziceţi, băieţi, ce-aţi mai pierdut de data asta", o trimitere mai mult decât directă la primul film. Iar Negoescu foloseşte o referinţă şi la filmul său anterior, cooptându-l pe Iulian Postelnicu în rolul unui poliţist leit, la vorbă şi la port, lui Ilie, protagonistul din Oameni de treabă.
Încă două lozuri funcţionează şi în ce priveşte comentariul social şi pare să-şi invite publicul să-i îndrăgească personajele fără să le judece. Da, poate că la orice pas ai lua altă decizie decât cei trei amici şi alaiul de personaje ce-i înconjoară, dar în ei putem recunoaşte uşor apropiaţi sau cunoscuţi. Este aproape înduioşătoare scena cu Dinel gata să se lase prostit de un exemplu clasic de fraudă online, căci reaminteşte de o fraudă intens utilizată în ultimii ani: telefonul primit cu extraordinara veste că ai câştigat un premiu şi tot ce trebuie să faci e să plăteşti expedierea coletului. Doar că expedierea costă mult, iar valoarea "premiului" este nulă.
