Ion Dichiseanu sau "Being John Dickson"

de Mihnea Columbeanu în 21 Oct 2011
Ion Dichiseanu sau "Being John Dickson"

Cu Ion Dichiseanu, zis şi "John Dickson" (printre unii prieteni), sau "Dichi" (pentru alţi prieteni), drumul mi s-a încrucişat prima oară în august 1979, când îmi făceam vacanţa la mare, fericit că tocmai luasem admiterea la regie. Un concurs de împrejurări m-a aruncat brusc în mijlocul echipei filmului "Circus Globo" - comedioară de aventuri cu circ şi spioni în Al Doilea Război Mondial (unul dintre cele mai slabe filme româneşti făcute vreodată - dar şi dintre cele mai dragi mie).

N-au trecut două ore, şi ajutam la o filmare cu Jean Constantin pe plajă la Agigea. N-a trecut decât o noapte, şi debutam în faţa camerei, cu-o cască de neamţ în cap, într-un mărfar. A trecut şi prânzul, iar seara, într-o rulotă de circ, stăteam chircit sub aparat, între picioarele trepiedului, suflându-le text actorilor Vistrian Roman şi Ion Dichiseanu. Făcuserăm cunoştinţă doar de câteva ore - şi nu ştiam că aveam să fim cei mai buni prieteni... cu adevărat, şi pe viaţă - mai ales în cazul lui Vistrian, cu care am rămas nedespărţiţi vreme de cincisprezece ani, până când Dumnezeu l-a chemat prematur la el, în împrejurări pe care le voi povesti cu alt prilej.

Din fericire, Domnul l-a binecuvântat pe Dichi cu o viaţă lungă şi împlinită - care a început acum şaptezeci şi opt de ani, în 20 octombrie 1933, la Adjud, Vrancea, într-o familie numeroasă. Îmi povestea, cu harul său rar de a imita, cum îi vorbea Radu Beligan, membru în comisie, când a dat admiterea la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" - pe care l-a absolvit în 1959, spre a deveni unul dintre cei mai râvniţi (şi... activi!) juni primi ai teatrului şi filmului românesc, încă de la debutul cu "Porto-Franco", de Paul Călinescu, în 1961 - deşi era primul lui an de cinema, a fost deja distribuit simultan şi în "Post restant" (Gheorghe Vitanidis, de care avea să-l lege o strânsă prietenie de familie) şi "Darclée" (Mihai Iacob).

Totuşi, ca o dovadă timpurie a marii sale disponibilităţi actoriceşti, care-i deschidea drumul şi spre rolurile de conţinut şi compoziţie, în anul următor a avut şansa unui personaj situat la antipozi, haiducul Oarcă, din "Tudor" (Lucian Bratu) - şi, după alţi doi tineri şarmanţi, în "Mofturi 1900" (1964, Jean Georgescu) şi "Titanic Vals" (1965, Paul Călinescu), şi-a confirmat din nou bogăţia resurselor dramatice, cu copleşitorul Vulpaşin, din "Domnişoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu, în ecranizarea "Dincolo de barieră" (Francisc Munteanu - tandem cu Irina Ionescu).

...După care, a plouat cu filme (chiar şi câte patru-cinci pe an, totalizând peste şaizeci de titluri în jumătate de secol de carieră). L-am remarcat pentru prima oară în "Aventuri în Ontario" (1969, western dintr-o tetralogie realizată după romanele lui George Fenimore Cooper, de către Pierre Gaspard-Huit, Jean Dreville şi Sergiu Nicolaescu), într-un rol de mică dificultate interpretativă, dar cu un puternic impact vizual: Mathoree, căpetenia tribului de piei-roşii. La fel de simplu, dar extrem de popular, mai ales în rândurile generaţiei din care fac parte, a fost în 1973 rolul de prieten al eroului din "Pistruiatul" (Francisc Munteanu) - şi, pentru că Dumnezeu ştie întotdeauna cum să le echilibreze mai bine, acelaşi an i-a oferit lui Dichi şansa celui mai important rol de film din viaţa lui: celebrul Andrei Pantea, din "100 de lei" - excelentul film, pe nedrept trecut cu vederea, al lui Mircea Săucan. În tandem cu Dan Nuţu, la fel de bun în rolul fratelui adolescent frustrat şi neglijat, Ion Dichiseanu construia portretul credibil şi de o rară subtilitate introspectivă a arhetipului de star infatuat, arogant şi meschin, pe drumul dramatic al descoperirii sinelui - descoperirea unei vieţi care, dincolo de glorie şi sclipiciuri, se vădeşte găunoasă şi lipsită de sens (o nouă probă a complexităţii actorului, care extrapolează propria experienţă de star incontestabil pe direcţia unei nemiloase aprofundări analitice).

Din nou popular, cu Pierre Vaillant din serialul de televiziune după celebrul roman "Toate pânzele sus!" de Radu Tudoran (1977, Mircea Mureşan), apoi din nou în cheie gravă, cu Osman Paşa din alt serial TV, "Războiul Independenţei" (1977, Georghe Vitanidis, Doru Năstase şi Sergiu Nicolaescu), precum şi din varianta complet separată pentru marele ecran "Pentru patrie" (1978, Sergiu Nicolaescu), Ion Dichiseanu a mai parcurs câteva roluri, până la alt personaj de conţinut, măcinat de dileme manageriale, politice şi... sentimentale: Tudor Cernat, directorul de uzină din "Clipa" (1979, Gheorghe Vitanidis), după romanul lui Dinu Săraru - o compoziţie distinsă cu Premiul ACIN 1979, împingând în uitare penibila sa folosire "as himself" din însăilătura "Melodii, melodii" (1978, Francisc Munteanu), unde apărea doar ca să cânte lălăit "Vreau să semăn doar cu mine, nu cu-altcinevaaa..." - la drept vorbind, el e şi un excelent solist de muzică uşoară, dar adevărata măsură a talentului său muzical se regăseşte în neuitata "Strada", de Radu Şerban (compusă anume pentru Ion, puternic marcat după despărţirea de marea iubire a vieţii lui, Sarita Montiel - relaţie intensă, legată cu ocazia turneului ei în România). În aceeaşi secvenţă din musicalul improvizat al lui Franţ Munteanu, Ion apărea la nivelul "maşinii proprii", o... Dacie 1300 - căci pe vremea lui Nea Nicu nu era voie ca în film să se vadă celebrul său Mercedes alb din realitate, la care ţinea enorm (unul dintre primele automobile din Bucureşti cu sistem de alarmă, de stătea mâţa-n coadă şi mai multe nu!)

...Şi a urmat pricăjitul de "Circus Globo" (titlu schimbat, la ordin, în "Al treilea salt mortal"), de Al.G. Croitoru, cu rolul său de absolută rutină, ofiţerul de spionaj Vogel, sub paravanul funcţiei de patron al circului - dar care a constituit şi începutul prieteniei noastre. Ce-i drept, dincolo de nivelul personal, îl cunoşteam deja de pe scena de la Nottara (teatrul în care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei dramatice), unde-l văzusem atât în Alcibiade, din "Timon din Atena" de William Shakespeare (regia: Dinu Cernescu), cât şi, mai ales, în spumoasa comedie "Micul infern" de Mircea Ştefănescu (Mihai Berechet), spectacol cu aproape o mie de reprezentaţii, unde Ion, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, juca trei vârste ale aceluiaşi personaj: treizeci, şaizeci şi şaptezeci de ani, fiecare în registrul său comic diferit, în cuplu cu regretata Lucia Mureşan, secondaţi de Ştefan Radof şi Ion Siminie, ca şi pe Dorin Moga şi Emilia Dobrin - cu toţii, în jurul inegalabilei Silvia Dumitrescu-Timică (care, la optzeci de ani, îşi juca nu doar propria vârstă, ci şi pe cele de cincizeci şi respectiv optzeci de ani). În vara când ne-am cunoscut, mi-a oferit şi şansa de a asista pentru prima oară la nişte repetiţii, iar peste două luni m-am învoit din armată anume ca să nu pierd premiera: "Coriolan", de Shakespeare, tot în regia lui Cernescu - aceeaşi concepţie de spectacol minimalist-atemporal, mizând mai ales pe jocul actorilor. Ion reuşea să dezvolte rolul titular pe direcţii multiple, de la eroul charismatic, prin ipostaza bufonului, până la vibranta dimensiune tragică din punctul culminant, alături de Gilda Marinescu. La fiecare reprezentaţie pe care o vedeam, îl vizitam în pauză la cabină, unde povesteam vrute şi nevrute - conversaţii continuate şi după spectacol, în "Barul John Dickson", aflat în propriul lui living de-acasă: nu numai că era mereu utilat cu toate băuturile pe care ţi le poftea inima (ceea ce atunci în 1980, nu era un fleac!), dar mai avea şi statutul unei adevărate colecţii de amintiri adunate din teatru, cinema şi diversele sale călătorii pe toate meridianele lumii. Am încercat să redau toate aceste momente de minunată comunicare într-o "piesă de teatru" (simplu exerciţiu de tinereţe şi nimic mai mult, despre meandrele relaţiei dintre generaţii). M-a mai distrat copios şi în vodevilul "Mizerie şi nobleţe", de Eduardo Scarpetta, cu un rol burlesc plin de energie.

Până în 1989, cariera cinematografică a lui Ion Dichiseanu a continuat în acelaşi ritm, marcată de roluri cum ar fi căpitanul Mărgărit din "Trandafirul galben" (1981) şi "Misterele Bucureştilor" (Doru Năstase), anchetatorul din "Reţeaua S" (1981, Virgil Calotescu), "creierul" reţelei de spionaj industrial din "Racolarea" (1985, George Cornea), sau învăţătorul din "Maria Mirabela în Tranzistoria" (1989), ultimul film al lui Ion Popescu-Gopo. Din păcate, următoarele două decenii nu i-au mai acordat aceleaşi şanse - dezorientarea din anii '90 şi noile orientări de după 2001 îndepărtându-i pe realizatori de mulţi dintre cei mai folosiţi actori ai perioadei predecembriste.

Abia peste şase ani, şi-a amintit de el Sergiu Nicolaescu, reîncepând să-l distribuie - în "Triunghiul Morţii" 1999), "15" (2005) sau "Supravieţuitorul" (2008), unde singurul lucru demn de interese era că, pentru secvenţele din trecut, tehnicile digitale de "întinerire" ni-l readuceau pe ecran pe acel Ion Dichiseanu după care oftau doamne şi domnişoare de toate vârstele, cu zeci de ani în urmă - ceea ce, ca să fim drepţi, n-ar fi fost posibil dacă actorul, chiar şi la şaptezeci şi cinci de ani, nu şi-ar fi păstrat în mare măsură tinereţea fizionomică. Dintre toate acele admiratoare (parţial trecute în revistă şi în autobiografia lui, "Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză" - 1995), nici una nu l-a cucerit pe termen lung, până în 1986 când, poposind în drum spre un turneu pe litoral, Ion a văzut-o pe una dintre partenerele de spectacol mângâind un cal din apropiere, drept pentru care s-a simţit dator s-o prevină: "Fetiţo, să nu te pape calu'!" Calu' n-a păpat-o, cedând locul armăsarului - care nu se prea ştie ce i-a făcut, destul că peste aproape un an s-a născut Ioana Georgiana, fiica lui Ion Dichiseanu şi a solistei de muzică uşoară Simona Florescu, devenită soţia lui pentru următorii douăzeci şi doi de ani.

Din păcate, mariajul lor s-a destrămat tocmai în perioada căsătoriei Ioanei (ajunsă între timp studentă la regie) cu grecul Luis Ilias, mai vârstnic cu zece ani decât ea - dar, pentru că în tot răul e şi-un bine, cei doi au trecut destul de elegant peste asperităţile divorţului, reuşind chiar să facă haz de necaz, la "Happy Hour" a lui Măruţă - de, cu oamenii de spectacol nu te pui! - iar Ion, la cei şaptezeci şi opt de ani ai lui, nici nu s-ar gândi să pună punct vieţii sentimentale.

În fond, a fost dintotdeauna şi a rămas un om veşnic tânăr.

Imagini

Părerea ta

Spune-ţi părerea
crysty_doom pe 21 octombrie 2011 11:23
Ion Dichiseanu un actor foarte bun,respectat de toata lumea...pacat ca a imbatranit si usor usor se retrage din activitate...
alex_il_fenomeno pe 21 octombrie 2011 14:19
este un actor monumental , unul cum nu mai apare in ziua de azi ...
Crist11 pe 21 octombrie 2011 17:22
Filmele in care a jucat au facut istorie la fel si El.
Sorin87 pe 21 octombrie 2011 21:02
este de apreciat acest actor a facut multe pentru filmul romanesc
Pitbull pe 22 octombrie 2011 01:53
Cine vrea sa citeasca articolul netaiat, il poate gasi la mine pe Facebook
AimeeLov pe 28 octombrie 2011 10:09
Un actor extraordinar de bun...cum au zis si cei dinaintea mea...A facut istorie...:)

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells