Amy, documentarul despre ascensiunea şi decăderea extraordinarei cântărețe Amy Winehouse, intră vineri în cinematografele noastre.
Iată, în continuare, interviul cu producătorul James Gay-Rees (JGR) şi editorul Chris King (CK), pus la dispoziția cititorilor Cinemagia de către distribuitorul în România al filmului, Independența Film.
Ce reacţie v-aţi dorit din partea publicului, la vederea filmului?
CK: Sperăm să fie una destul de complexă. Tristeţe, desigur, pentru că filmul are un final tragic. Dar sperăm şi că-i va provoca să se gândească, să reflecteze la modul în care privim azi artiştii, dacă greşim în modul nostru de a-i percepe, de a ne raporta la ei, de a lucra cu ei, de a-i respecta.
Aşadar, uneori te simţi dezamăgit de cum se raportează lumea la artiști...
CK: Cred că nu e vorba doar de profesiile noastre. Cei din domeniu joacă nişte roluri. Gândeşte-te la toţi cei care au invitat-o pe Amy în emisiunile lor când ea era în culmea gloriei şi apoi, la mai puţin de un an, făceau glume pe seama ei. Glume la care publicul chiar râdea. Cred că mulţi dintre cei care vor vedea filmul se vor foi în scaune, se vor simţi prost la gândul că au râs la glume nedrepte, că nu s-au gândit la sentimentele ei, că au considerat-o doar subiect de tabloid. Planează peste toate un soi de complicitate, iar noi în film am îndreptat atenţia în mod deliberat asupra complicitaţii tuturor.
Ce te-a surprins cel mai mult să descoperi atunci când ai făcut filmul? A fost ceva ce nu te aşteptai să vezi?
JGR: Pentru mine, revelaţia au fost versurile scrise de ea. Îi auzisem vocea şi piesele. A fost o perioadă în Londra când îi auzeai piesele în fiecare magazin şi pe toate posturile de radio. Auzi cântecele, dar nu asculţi versurile sau nu înţelegi mereu ce spune, deşi ştii care e tema. Încă de la început, Asif a hotărât să ne concentrăm pe versuri, pentru că sunt atât de autobiografice!
Apoi să le privim de aproape. Unele dintre versurile ei, felurile în care... folosea scrisul ca pe o tehnică de catharsis. Scria uneori tăios, sarcastic, cu o ironie inteligentă la adresa celor care considera că au rănit-o sau chiar la adresa ei însăşi, autoironic. Alteori, scria versuri amuzante, brutal de sincere. Asta a fost pentru mine marea revelaţie când am făcut filmul.
Şi a mai fost afinitatea ei pentru jazz. Îmi place mult jazzul şi am fost surprins să-i descopăr, unul după altul, pe cei cu care a colaborat, mai ales la primul album: Salaam Remi, cu care a continuat să colaboreze, apoi un alt producător de excepţie, numit Commissioner Gordon, care a lucrat cu The Fugees şi Lauryn Hill şi care a lucrat şi la primul ei album. Amândoi mi-au povestit cum, la 18 ani, Amy nu doar ştia artişti, dar ştia pe dinafară albume întregi, muzicieni de jazz, ştia până şi momentul din zi în care se făcuseră înregistrările! Era incredibil cât de multe ştia. Întelegea jazzul, iubea jazzul foarte mult, enorm. Asta a fost o altă revelaţie pentru mine: să descopăr ce cunoştinţe profunde avea şi cât era de respectată de profesioniştii din lumea jazzului.
CK: Şi ironia face ca povestea ei să fie una clasică în jazz. Un fel de „The Lady Sings the Blues” repetată la infinit, dar într-o notă contemporană, ceea e mi se pare foarte interesant.
Care a fost centrul atenţiei tale în poveste? Amy ca muzician sau drama ei personală?
JGR: Cred că nu pot fi despărţite categoric. Ceea ce mi se pare foarte interesant pentru film din punct de vedere tematic este faptul că am încercat încă de la început să înţelegem că muzica este salvarea ei. Prin muzică ea înfruntă lumea şi propriile probleme. Scrie despre problemele personale şi le rezolvă prin muzică. Aşa cum vedem şi-n film, ia chitara şi se simte deja mai bine. Dar ajunge victima propriului succes, pentru că scrie piesa „Rehab”, care-i va schimba viaţa pentru totdeauna. Succesul piesei o poartă pe nişte valuri din care nu va reuşi niciodată să mai iasă. Pentru că în lumea materială în care trăim, dacă vii cu un hit ca al ei, sigur că toţi vor dori să bată fierul cât e cald, să scoată profit cât mai mare, să crească profitul cât se poate de mult. Sigur, e cât se poate de tentant, dar trebuie să fii foarte tare ca să faci faţă şi este evident că ea nu a fost suficient de puternică pentru a naviga pe apele acelea, pentru că era, într-adevăr, incredibil de solicitant.
CK: Am văzut un clip extraordinar, pe care ne-am gândit chiar că l-am putea folosi în film. David Bowie vorbea despre momentul în care a cunoscut succesul absolut, în care a ajuns un star. Povestea că se simţea ca şi cum ar fi pe locul de lângă şofer, într-o maşină care gonea cu viteză foarte mare, el nu avea centură de siguranţă şi simţea că pot face accident în orice clipă. Simţi trăiri intense, o bucurie imensă, dar şi o frică la fel de mare. Bowie spunea că trebuie să fii foarte stăpân pe tine ca să faci faţă şi că foarte puţini reuşesc. Amy era o persoană extrem de vulnerabilă chiar înainte de a ajunge acolo, aşa că...
Când ai aflat prima dată despre nemulţumirile părinţilor artistei referitor la versiunea finală a documentarului şi care a fost reacţia ta atunci?
JGR: Din cauza naturii relaţiei şi din cauză că, pentru a face astfel de filme, trebuie să ajungi la o înţelegere cu posesorii drepturilor, nu poţi lucra fără permisiune.
Am vorbit cu Mitch încă din prima zi despre ceea ce voiam să facem când ne-am apucat de film, cnd nu cunoşteam povestea. Ni s-a cerut să facem filmul şi atât. Nu ne doream cu orice preţ să dezvăluim adevărul, pentru că nici măcar nu ştiam care este adevărul atunci când am început să lucrăm la film. El nu avea nicio idee foarte clară despre ce fel de film urma să facem, pentru că nu înţelegea procesul – şi de ce-ar fi fost nevoie să-l înţeleagă?
Am comunicat permanent. Mitch a văzut filmul de trei ori. Cel mai corect ar fi să explicăm asta prin prisma faptului că Amy era o tipă foarte complicată şi că e o poveste foarte complicată. După o documentare elaborată şi o mulţime de interviuri cu 98% dintre cei ale căror voci sunt importante în poveste, totul conduce la concluzia că artista îşi arăta laturi foarte diferite ale caracterului său în relaţia cu persoane diferite. Avea prieteni rock’n’roll, prieteni de droguri, prieteni din şcoală, avea relaţiile de familie... Avea un sistem solar vast; unii spun că era cea mai drăguţă, cea mai atentă şi mai iubitoare fiinţă din lume, pe când alţii spun că avea ceva dintr-un gangster! (râsete generale). Cine e fata asta, de fapt?
Fiecare a avut o cu totul altă experienţă cu ea, probabil din cauza multiplelor ei personalităţi. Sunt experienţe destul de diferite, contrastante. Sigur că Amy avea o relaţie specială cu tatăl ei, dar care nu avea nimic din relaţia pe care o avea cu Blake spre exemplu, sau cu prietenii ei apropiaţi. Nu conduc toate spre acelaşi tip de persoană. Aşadar, este cât se poate de normal, de omenesc pentru Mitch, în calitate de tată, să spună: „Nu, versiunea mea este cea adevărată. Cealaltă este irelevantă.” Este irelevantă pentru tine, dar foarte relevantă pentru altcineva. Prietenii ei apropiaţi şi alte persoane care apar în film spun mai degrabă că „Mitch nu înţelegere”, iar el spune că „ei nu înţeleg!”
CK: Din păcate, nu poţi mulţumi pe toată lumea. Fără îndoială că el joacă un rol important, dar Amy a avut o mulţime de relaţii la care ţinea foarte, foarte mult. Nu avem ecouri, dar poate că şi printre ei sunt unii care consideră că nu au apărut în film aşa cum au fost în realitate.
JGR: Dar am făcut un film despre o tânără de 27 de ani care a murit din cauza consumului de alcool. Dacă nu am fi încercat să explicăm măcar în parte ce s-a întâmplat, ne-ai întreba acum: „De ce nu aţi mers mai departe? De ce nu aţi avut curajul să abordaţi problema?” Iar filmul nu ar fi foarte sincer. Nu afirmăm că am oferit toate răspunsurile, dar am făcut cercetări minuţioase şi am oferit o imagine nepărtinitoare. Filmul reflectă în mod obiectiv numeroase discuţii, la care facem referire cu subtilitate, pentru a păstra o balanţă. Iată încă ceva ce oamenii nu înţeleg: am putea face o versiune mult mai deranjantă a filmului, dar noi nu am vrut să facem acel film, pentru că am considerat că nu am avea nimic de câştigat. Nu ne-ar fi ajutat să o înţelegem mai bine pe Amy.
Aţi fost conştienţi de faptul că nu vreţi să faceţi un film în care să-i elogiaţi viaţa?
JGR: Eu cred că asta a ieşit.
CK: Nu ştiu. Cred că ceea ce ne bucură la reacţiile pe care le primim este modul în care o înţelege publicul, deşi nu ţinem spectatorii departe de capitolele mai întunecoase ale vieţii ei, acelea în care dependenţa îi dicta paşii, îi distrugea relaţiile şi o făcea incapabilă să se salveze prin scris. Pentru ea, scrisul era o formă de terapie, care a ajutat-o să reziste ani întregi; îşi găsea echilibrul scriind poezii sau cântece. Noi vă arătăm în film ce a urmat când nu a mai putut să scrie: a încetat din viaţă. E foarte trist şi tragic. Însă nu cred că-n acel punct spectatorul o priveşte ca pe o persoană dependentă şi-atât. O vede ca pe o tânără frumoasă, talentată, inteligentă, plină de viaţă...
JGR:...care s-a aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
CK: Eu consider că filmul este un elogiu. Făcut cu cea mai mare sinceritate. Având misiunea de a ajunge să o înţelegem, să înţelegem de unde a pornit, cine era şi cum a ajuns acolo unde a ajuns, a trebuit să dezgropăm totul, să mergem peste tot şi să ducem cu noi şi spectatorul, pe care să-l facem să simtă ce am simţit noi. Este un film, nu o carte şi ne dorim ca publicul să simtă asta. De aceea sunt momente în care te facem intenţionat să te simţi incomod sau să te simţi ca un voyeur. Uneori simţi că tu ai fi cel vizat de paparazzi, că tu eşti ţinta obiectivelor. Alteori simţi că tu eşti unul dintre paparazzi care o urmăresc. Ambele poziţii te fac să te simţi incomod, în moduri diferite. Folosim tehnici cinematice, desigur, facem alegeri ce schimbă perspectiva, cu intenţia de a te face să te simţi incomod şi să te îndoieşti de toţi cei implicaţi.
Cum aţi obţinut materialele de arhivă? Aţi omis materiale din versiunea finală a filmului?
JGR: Am avut şase luni de documentare, apoi Chris s-a apucat de lucru. Am căutat toate informaţiile disponibile, pe BBC, pe YouTube... azi sunt disponibile tuturor. Poţi avea acces la ele destul de uşor şi sunt multe materiale. Dar cauţi mai mult de atât, te interesează materialele personale, pe care nu le-a mai văzut încă nimeni. Am avut acces la computerul ei personal, practic am putut consulta arhiva ei personală, astfel încât până la urmă sarcina noastră a fost aceea de a inspira suficientă încredere încât să-i facem pe cei intervievaţi să ne ofere amintiri cu ea, pentru că este o responsabilitate uriaşă. Pentru că odată ajunse în film acele lucruri, le văd toţi, fac turul lumii. Şi asta e tot ce le-a rămas de la Amy. Mulţi au avut relaţii foarte sincere cu ea, aşa încât nu s-au grăbit să ne ofere materiale. A trebuit să-i convingem să ni le dea şi să înţeleagă că astfel va ieşi un film corect şi, în locul lor, eu aş fi procedat la fel.
Nu, tot ce vedeţi în film este ceea ce am ales noi să apară în film. Am făcut un montaj final. Părţile omise nu se potriveau cu povestea sau erau prea lungi sau nu erau sugestive pentru ceea ce voiam să arătăm.
