Pe cât era de simpatic cu şmecherească inocenţă pe vremea când trăgea la "proba de inele" sau se tăvălea prin noroi cu amicii, în reclamele la bere, pe-atât de respingător ştie să devină când i se dau roluri de lichele şi brute - adică, definiţia actorului de compoziţie. Nici n-ai zice, când stai cu el la o bere şi-ţi vorbeşte amical şi fără fasoane despre filmele lui, mărturisindu-ţi cât s-a mirat când prietenii i-au spus că personajul cutare sau cutare pur şi simplu i-a umplut de repulsie şi revoltă. Căci, oricât ar fi de drăgălaş în viaţă şi-n reclame, subtilităţile talentului său l-au orientat rapid spre ticăloşi atât de credibili şi expresivi, încât aduc câte o pepită de aur chiar şi-n cele mai lamentabile producţii.
Loial şi dintr-o bucată, Nicodim Ungureanu (născut la Pojaru, Gorj, în 7 noiembrie 1960) are numai vorbe bune de spus despre toate filmele în care a jucat - şi, firesc lucru, sunt destule: vreo patruzeci, şi mai scurte şi mai lungi, şi româneşti precum şi străine, în cei numai zece ani ai carierei sale cinematografice demarate anormal de târziu (în 2002) dar... penta-lateral: Volonea, din "Garcea şi oltenii" (regia: Sam Irvin - !!!), «Les Percutés» / "Ţăcăniţii" (regia: Gerard Cuq), "Furia", (regia: Radu Muntean) "Binecuvântată fii, închisoare" (regia: Nicolae Mărgineanu) şi "Amen" (regia: Costa Gavras). S-a remarcat imediat, şi a început să plouă cu oferte: Andrei Blaier n-a întârziat să-l distribuie în "Dulcea saună a morţii" (2003), an în care a jucat şi o gardă romană în "Boudica: Warrior Queen", de Bill Anderson - iar un an mai târziu, Cătălin Saizescu l-a văzut în el pe Chioru' cel hidos, cu ochiul său de sticlă pictată grotesc, în "Milionari de weekend". Tot cu un Chior s-a ales şi de la Ioan Cărmăzan, în "Lotus", 2004 - an în care a mai apărut prin scurt-metrajele lui Constantin Popescu jr. "Canton" şi "Apartamentul", urmând, în 2005, serialul TV "Un caz de dispariţie", de Dan Păduraru, şi "Dracula III: Legacy", de Patrick Lussier, alături de Roy Scheider şi Rutger Hauer. A mai contribuit, în 2006, la "Un acoperiş deasupra capului" (Adrian Popovici), cu poltronul Panseluţă, la scurt-metrajul "Pam Para Ram" (Petru Hadârcă), şi la "Păcală se întoarce" (Geo Saizescu). În sfârşit, anul 2007 l-a propulsat mai aproape de linia întâi, cu "Tache", de Igor Cobileanski, şi "California Dreamin' (nesfârşit)", a regretatului Cristian Nemescu.
Sinuozităţile inevitabile în evoluţia unei cariere atât de susţinute l-au mai purtat, în 2008, prin "Poveste de cartier" (Theodor Halacu-Nicon) şi "Legiunea străină" (Mircea Daneliuc), unde rolul colonelului avea cel puţin o întindere suficientă pentru a-i da posibilitatea să-şi dezvolte toată gama interpretativă, achitându-se cel puţin el, unul, onorabil, chiar dacă împrejurările nu-i permiteau să ridice şi valoarea produsului de ansamblu - cum s-a întâmplat şi în ulterioarele "Marilena" şi "Cele ce plutesc" ale aceluiaşi regizor. Noroc că, tot în 2009, a beneficiat şi de rolul lui Ionuţ, în excelentul "Pescuit sportiv" de Adrian Sitaru.
De-acum, se cam terminase cu rolişoarele de formă, tot mai mulţi cineaşti de calitate apelând la el nu spre a drege oarece busuioace, ci efectiv fiindcă valorile se întâlnesc. Constantin Popescu jr. l-a chemat din nou, ca să i-l "facă" pe plutonierul Dorian Amuzea, din "Portretul luptătorului la tinereţe", pe când Dan Chişu, un realizator care ştie să înveţe şi să evolueze, n-a ezitat să-l ia la rândul lui pe Nico, iniţial în "Ursul" (2011), apoi în "Şi caii sunt verzi pe pereţi" (aşteptat pentru 2012), în vreme ce Gabriel Achim l-a identificat cu Florin din "Visul lui Adalbert". Trecând peste "Umilinţă" (2011, Cătălin Apostol - unde a fost acel Petre despre care-mi povestea la Ploieşti cum îi oripilase pe unii), ajungem la alte două roluri din filme ale viitorului apropiat: recepţionerul din "Tatăl fantomă", de Lucian Georgescu, şi primarul din "Ipu: Convicted to Live", de Bogdan Dreyer - remake al vechiului "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972, Sergiu Nicolaescu), după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici.
Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale portretului său artistic constă în timbrul vocal cald care se poate converti instantaneu în cele mai neaşteptate scrâşnete, ca o rimă sonoră a alternanţei dintre expresiile faciale cuceritoare şi cele repugnante. La fel de mobil şi pe dinăuntru, cu flexibilitatea sa de om simplu şi intuitiv căruia-i sunt accesibile toate tipurile de roluri, Nicodim Ungureanu are acea calitate rară de a fi acelaşi... mereu şi niciodată. Este simultan el însuşi, şi fiecare personaj în parte. Şi cum avem toate motivele de a-i privi cu încredere parcursul profesional din viitor, îndrăznesc să spun că, indiferent în ce filme va mai accepta să joace, din partea lui Nico nu vom duce nicicând lipsă de surprize pline de farmec.
Părerea ta
Spune-ţi părerea