Premieră cinema: "Domestic", despre raporturile dintre oameni, din relaţiile noastre cu animalele

Surpriza a fost semnificativă: prea puţin promovat până acum, sub eticheta falsă de "comedie", noul film al lui Adrian Sitaru se anunţa ca uşurel, sentimental şi didactic. Când colo, sub pojghiţa umorului (sclipitor şi consistent, ce-i drept - sunt momente de râs irezistibil), luăm contact cu o insolită dramă de conţinut, profundă şi multistratificată, despre raporturile dintre oameni, evidenţiate prin revelatorul relaţiilor noastre cu animalele - de unde şi dublul sens al titlului: animale domestice/relaţii domestice.

În "Pescuit sportiv" (2009), Adi Sitaru construia o poveste minimalistă compactă, desfăşurată contiguu în timp pseudo-real (o zi din viaţa câtorva personaje). "Din dragoste cu cele mai bune intenţii" (2011) dezvolta structura epică la un interval de mai multe zile, dar la fel de coerent. "Domestic" propune o paradigmă complet neaşteptată.

Există o poveste cu cap şi coadă, gândită detaliat, dar nu ea reprezintă scopul acestui film non-narativ, care urmăreşte să descrie situaţii şi să comunice idei. Scenariul e compus dintr-o succesiune de tablouri plasate de-a lungul mai multor luni, cu elipse implicite - nu există verigi de legătură şi racorduri sugestive, salturile se fac simplu şi brusc, trecerea timpului fiind subînţeleasă fie din schimbările de fundal sezonier, fie din unele replici indirecte ale personajelor. Pe autor nu-l interesează să ne povestească întâmplări, ci să contureze un portret cuprinzător al naturii umane contemporan-româneşti, demers pentru care incidentele joacă doar rolul de accesorii.

Şi, întrucât Adrian Sitaru (la fel ca subsemnatul) este un mare iubitor de animale - calitate deja prezentată în scurt-metraje ca "Lord" (2009), "Pechinezul" (2010) sau "Colivia" (2010) - vehiculul comunicaţional ales constă în relaţiile dintre câţiva oameni - exponenţi ai unui univers limitat (la propriu şi la figurat: locatarii de nivel socio-intelectual mediu ai unui bloc) şi câteva animale (un maidenez, o pisică siameză, o găină, un iepure şi un porumbel) care, apărând în viaţa lor, le schimbă destinele şi le descompun măştile convenţionale. Mahatma Gandhi a spus: "Nivelul de civilizaţie şi progres al unei naţiuni se regăseşte în modul cum aceasta tratează animalele" (butadă menţionată în treacăt şi la consfătuirea cu iubitorii de animale ulterioară proiecţiei speciale). Mark Twain nu s-a simţit nici el prea rău: "Dintre toate fiinţele de pe Pământ, omul e cea mai dezgustătoare, pentru că provoacă suferinţe altora numai ca să se distreze, fiind pe deplin conştient de acest lucru". O zicală de ordin mult mai general afirmă: "Suferinţa dă la iveală din fiecare om ceea ce are el mai puternic: pe drumul calvarului, un om bun devine sfânt, iar unul rău, demon".

Pornind de aici, filmul lui Adrian Sitaru mi-a sugerat o extrapolare - înlocuind doar primul cuvânt: în loc de "suferinţa (dă)", "animalele (dau)". Pentru că asta se întâmplă în "Domestic": în urma fiecărui contact cu câte unul dintre animalele menţionate mai sus, personajele parcurg arcuri dramaturgice semnificative: unul porneşte de la dezgustul faţă de pisică, pentru ca în final nu numai s-o iubească, ci şi să găsească în ea catalizatorul care-i va alunga singurătatea; altul, începând prin a trata iepurele ca pe o simplă sursă de hrană, va ajunge în final să-şi descopere umanitatea; cel asociat cu găina, prin mercantilismul cinic şi inconştient al copilăriei, îşi va găsi moartea; ascensiunea spre empatie declanşată de iepure şi continuată prin porumbel sfârşeşte decăzând în indiferenţă; iar câinele, iniţial pretext de nivelare al unor relaţii sociale (şi probleme pecuniare), îşi poartă noul stăpân adoptiv pe calea unui proces de conştiinţă şi explorare a sinelui. Sub toate aceste aspecte, "Domestic" îşi divulgă adevărata calitate: de film psihologic complex şi nuanţat.

Dincolo de învelişul cotidian organizat între comic, dramatic şi tragic, Sitaru oferă un studiu aprofundat, urmărind descifrarea câtorva esenţe ale civilizaţiei, în condiţiile concrete ale României zilelor noastre. Evident, se foloseşte cu brio de factorul uman, iniţiat prin concepţia personajelor şi finalizat cu ajutorul distribuţiei şi al lucrului cu actorii. Urmărim trei traiectorii centrale: Familia Lazăr: Mihai (Adrian Titieni), un administrator de bloc opac şi formalist, expert în a-şi asuma răspunderea pasând-o mereu altora (şedinţa asociaţiei de locatari reverberează acut în fiecare dintre noi - categoric, nu sunt singurul care să-şi fi recunoscut vecinii; cea întruchipată de Iulia Marcov stă chiar în apartamentul de sub mine, iar Titieni pare clona lui Sandu Panduru al nostru de la parter); Nicoleta (evident, "Nicole"), soţia lui (Clara Vodă), limitată şi schematică, iniţial cotoioasă, pentru ca apoi să-şi dezvăluie vulnerabilitatea; fiica lor, Mara (Ariadna Titieni), un percutant şi fermecător portret al inconştienţei infantile pe care educaţia deficitară primită de la părinţi o va condamna indirect, dar definitiv. Familia Mihăeş: soţul (Gheorghe Ifrim), arhetipul mitocanului care combină tâmpenia patologică şi isteţimea pragmatică, cu veleităţi intelectuale groteşti cultivate pe "Discovery", purtat pe nesimţite spre iluminare; Ileana (Ioana Flora), cutia lui de rezonanţă, convingătoare cu discreţie, ca de obicei, ca soţie de o mediocritate şi o stereotipie supreme; Alin (Dan Hurduc), copilul sensibil al cărui mecanism de autoapărare îl va salva prin imunizarea sentimentală. Toni (Sergiu Costache), conceput ca "singurul personaj pozitiv", aparent rudimentar şi interesat dar, în fond, marcat de frământări ale conştiinţei şi autocunoaşterii care-l vor transforma în liantul trioului umanizat din final: el, Mihăeş şi Lazăr, fiecare cu propriul lui animal, speculând cu înduioşătoare naivitate şi ignoranţă despre sensurile condiţiei umane. În jurul lor gravitează: Gigi şi Viorica Vereş (Marian Râlea şi Nataşa Raab Guţul), el buimac şi cam beat, ea înfiptă drăgăstos ("Uită-te la mine, mamă: omul mănâncă cărniţă... mănâncă cărniţă ca să crească mare şi frumos...!"); soţii Barbu (Sorin Cociş şi Gabriela Popescu), de acelaşi nivel, dar plasaţi în latura opusă: milostivi cu animalele şi intransigenţi cu dobitocii din jur; şi câţiva copii (Marc Titieni, Nicholas Bohor, Adriana Gheaur, Ecaterina Silişteanu), proaspeţi, dezinvolţi şi sclipitori.

O latură importantă a acestor creaţii actoriceşti se revendică de la faptul că, aproape tot timpul, Adrian Sitaru a preferat decupajul de tip planuri-secvenţă, fie fixe (cel mult cu minime corecţii laterale sau verticale), începând cu cadrul de unsprezece minute al familiei Lazăr în bucătărie (treizeci şi şapte de duble, trase în trei zile, dintre care prima a fost dedicată exclusiv repetiţiilor pe platou), pentru a încheia (nu cronologic, ci ca importanţă) cu ampla mişcare de aparat din secvenţa pomenii de după înmormântare, parcurgând intermitent tot apartamentul până la acea răscolitoare compoziţie de ansamblu din final, cu fetiţa solfegiind rudimentar la pian, încadrată de lumânări, pe fundalul panoramic al tuturor invitaţilor.

Tăieturile de cadru în interiorul secvenţelor sunt minimale - şi cu motivaţii de sugestie, nu narative, ca în timpul vizitei lui Mihai la Nicoleta, când trecerea la un alt unghi sugerează un privitor abstract, atoatevăzător (întregind aura fatidică ce planează asupra evoluţiei tuturor personajelor). De altfel, aceeaşi prezenţă implicit divină se simte şi în demararea tuturor mişcărilor de cameră importante - avem mereu senzaţia că ne identificăm cu un martor suprem şi omniprezent. Procedeul e preluat din filmul anterior, "Din dragoste cu cele mai bune intenţii", unde printre permanentele unghiuri subiective ale personajelor interveneau câteva priviri din afară, reprezentând "ochiul lui Dumnezeu".

Pornind de aici, se remarcă şi modalitatea prin care Adi Sitaru a ales să-şi onoreze promisiunea de a renunţa la subiective: primele cadre ale filmului sunt orientate din asemenea "unghiuri demiurgice" (orizontale, nu plonjate), pentru ca apoi să se treacă, pe nesimţite, la obiectivare. Tot în raport cu cele două lungmetraje dinainte, acum avem de-a face cu o imagine şi mai evoluată; după improvizaţiile fruste din "Pescuit sportiv" (exemplu de reuşită deplină a unui film iniţial independent, făcut "pe genunchi") şi profesionalismul funcţional atins cu "Din dragoste cu cele mai bune intenţii", aici Adrian Silişteanu realizează o fotografie complexă şi expresivă, oferind adesea compoziţii discret-insolite, jocuri elaborate de lumini şi umbre, şi o bogăţie cromatică atent gestionată - valorificând decorurile la fel de minuţioase şi plastice ale lui Cristian Niculescu.

Sinteza discursului cinematografic e completată de montajul lui Andrei Gorgan (economic dar precis, conform formulei de decupaj) şi banda sonoră mixată de Támás Zanyi şi Gábor Balázs - care însă poate fi derutantă pentru spectatorii mai neiniţiaţi: în multe cazuri, dialogurile sunt neinteligibile, dar cu deliberare - personajele vorbesc ca-n viaţă, amestecat, suprapus şi fără dicţiune, pentru că de cele mai multe ori contează nu replicile în sine, ci modul de a vorbi, intonaţiile, starea, atmosfera, configuraţia relaţiilor umane (altfel spus, nu sunt atât dialoguri "de informare", cât "de decor"). Oricum, din acest motiv, se recomandă vizionarea filmului într-o sală cu aparatură şi acustică bună: de exemplu, la Elvira Popescu, totul se auzea limpede, fiind clar că aveam de-a face cu neclarităţile voite ale unui soundtrack impecabil; în schimb, la Arcub, condiţiile tehnice precare creau senzaţia nedorită de "sunet prost", acuzaţie adusă multor filme româneşti - uneori justificat, alteori nedrept (ca în cazul de faţă).

Linia muzicală desăvârşeşte ambianţa sonoră ilustrând-o cu câteva piese dominate de pian, în ton cu starea de spirit a întregului film. Toate aceste elemente stilistice formează ambalajul cuceritor pentru cinefilul iniţiat, dar cu riscul de a stârni din nou notoriile reacţii agresive ale spectatorilor needucaţi cinematografic (şi nu numai), din jurul unui conţinut supraetajat, pe direcţii etologice, psihologice, sociologice şi antropologice, ca un examen plurivalent al condiţiei umane radiografiate prin prisma sistemului relaţional om-animal.

Pornind de aici, se pot deschide comentarii şi speculaţii ample, inclusiv cu incursiuni istorice şi culturale largi, dar depăşind cu mult natura analizei stricte a unui film în sine, fie şi atât de inedit şi consistent.