Radu Muntean a condus timp de două zile până la Cannes, s-a cazat în afara oraşului, dar a avut unul dintre cele mai elogiate filme până acum din competiţia secţiunii Un Certain Regard şi a fost invitat la o petrecere la care va participa Martin Scorsese. Deşi Marţi după Crăciun nu a avut parte de o conferinţă de presă la Cannes (excepţia la secţiunea Un Certain Regard s-a făcut doar în cazul filmelor O estranho caso de Angelica, al lui Manoel de Oliveira, şi Film Socialisme, al lui Jean-Luc Godard), programul regizorului şi al protagoniştilor a fost ocupat cu interviurile date presei internaţionale. Cu toate acestea, în pavilionul românesc din Cannes, pe malul Mediteranei, Muntean a acordat un interviu corespondentului Cinemagia la Cannes.
Ai declarat în vara lui 2009 că acesta e cel mai dificil şi delicat proiect în care vei intra. Acum, după ce ai terminat filmul, crezi acelaşi lucru?
În vara lui 2009 am declarat asta? Se poate! Da, cred că a fost cel mai greu proiect pe care l-am făcut - nu atât logistic, cât artistic. E foarte dificil să filmezi sentimente. Am încercat lucruri de care m-am ferit până acum în cinema. Am trecut pe lângă riscul de a cădea în melodramă. E greu să filmezi sentimente dacă te situezi într-o cheie realistă, mai crudă de ilustrare a realităţii şi nu joci în cheia melodramei. Altfel, sigur - e uşor, vedem asta în telenovele, în fiecare zi. Dacă vrei să schimbi convenţia e complicat - fiecare nuanţă contează şi poate schimba dramaturgia.
Dar aveai în spate experienţa Boogie, care era tot despre nişte stări, şi despre nişte sentimente. Cele apăsătoare ale unei vârste şi a unor momente specifice ei pierdute.
Tipul de alegere pe care îl are de făcut personajul principal antrenează resorturi umane mai sensibile decât în Boogie.
... Dar e vorba tot despre un bărbat în pragul vârstei mijlocii. O similaritate.
Nu neapărat. Aici sunt două femei care au pondere foarte importantă în film. Prietenii sunt mai puţin prezenţi. Nu e un film despre vârstă. Tipul ăsta de criză se poate întâmpla, e adevărat - diferit - şi la 25 de ani. Paul e într-o situaţie de invidiat din exterior. Un bărbat realizat, fără grija zilei de mâine, financiar e acoperit, are o familie frumoasă, un copil inteligent, vioi, simpatic, o nevastă frumoasă, cu care mai are gesturi de tandreţe şi intime, din exterior un caz ideal. Filmul este despre un anumit tip de nelinişte care nu-ţi dă voie să fii fericit, care te face să-ţi doreşti mereu altceva.
Scena de debut este foarte frumoasă, naturală, sinceră. Actorii sunt foarte naturali, de parcă se jucau de-a improvizaţia. Cum s-a construit secvenţa de intimitate? S-au făcut repetiţii?
S-au făcut repetiţii pentru toate secvenţele. Exista o presiune în plus. Faptul că jucau nud. Nu e un factor de negljat pentru actori. Am repetat mult. Nu a fost deloc improvizată secvenţa. Atmosfera a fost destul de relaxată la filmări. M-a interesat intimitatea secvenţei, mai mult decât erotismul.
Ce m-a surprins foarte plăcut după ce am văzut materialul este că ei par îmbrăcaţi. Faptul că sunt goi nu atrage atenţia în aşa fel încât să se mute centrul de interes al secvenţei. Am vrut să obţin intimitate. Faptul că ei se simt bine împreună şi se completează şi sunt foarte bine unul cu celălalt.
Au apărut idei pe platou, în timpul filmărilor?
Nu, e un film pe care l-am gândit foarte mult înainte, pe care l-am pitrocit, şi în perioada în care am scris scenariul cu Alex [Baciu - n.red.] şi Răzvan [Rădulescu - n.red], apoi la repetiţii. Am descoperit lucruri pe parcurs, nu zic nu, dar nuanţe, nu schimbări spectaculoase de mizanscenă, de fel de a povesti sau de dramaturgie.
Ultimele filme se desfăşurau într-o noapte şi un pic. Lărgeşti acum jalonul temporal...
Filmul se termină în ajunul Crăciunului, acţiunea se întâmplă într-o săptămâmă, că aşa s-a nimerit. Aşa s-a nimerit şi la celelalte filme.
Cum ai obţinut ritmul pe care îl are Marţi după Crăciun?
Alexandru Radu e monteurul, cu care am făcut ultimele trei filme. A fost frustrant pentru el la ultimele mele două producţii să facă 30 şi ceva de tăieturi într-un film. E mai greu să montezi cadre lungi decât cadre scurte, când intri într-un ritm şi începi să tai, chiar dacă mai greşeşti o tăietură nu se va sesiza în fluxul filmului. Când faci o tăietură la 8 minute sau la 10 minute vine după un cadru foarte lung, şi - dacă nu o faci bine - e destul de deranjant. E destul de delicat tipul ăsta de montaj.
Filmul arată foarte frumos. Are o imagine foarte clară, culorile sunt atrăgătoare, diferit de ce am văzut chiar şi în Boogie...
Cu Tudor Lucaciu filmez de 20 de ani deja. Ne simţim şi ne înţelegem foarte bine. Am vrut ca filmul ăsta să aibă un anumit tip de plastică, o frumuseţe pe care n-am mai urmărit-o până acuma, neapărat. Am vrut ca totul să fie perfect în viţa lui Paul, cel puţin la suprafaţă, şi să ilustrez asta în acest film. Tensiunile sunt interioare, n-am vrut să fie mimetică imaginea cu tipul de tulburări din viaţa lui Paul.
În film ne reîntâlnim cu perechea Mimi Brănescu/Dragoş Bucur... Nu te poţi desprinde de aceşti actori...
Am scris scenariu avându-l pe Mimi în minte, eram aproape convins că el o să-l joace. Am dat probe cu el. M-a distrat tipul ăsta de pereche cu roluri inversate. Sunt câteva replici acolo între Dragoş Bucur şi Mimi Brănescu care seamănă cu cele din Boogie. Dar, dacă vrei, acestea sunt inside joke-urile noastre. Când sunt cei doi, în cameră, de exemplu.
Cum ai ajuns la ceilalţi actori?
Am scris cu gândul la Maria [Popistaşu - n.red.]. Mie mi-a plăcut în ce am mai văzut-o. Mi s-a părut foarte potrivită pentru rolul Ralucăi. Pentru rolul soţiei am dat probe destul de mult timp, şi cu destul de multe actriţe. Probe ca la filmare, cu 5-6 pagini de text învăţate. Au fost câteva săptămâi în care m-am uitat pe probe; Mirela mi s-a părut opţiunea potrivită. Am avut de ales între două actriţe. Erau tipologii diferite. E prima oară când constat că - atunci când faci filme în cheie realistă şi actorii nu au roluri de compoziţie - afectează şi tipologia personajului.
Tu eşti şi realizator de reclame. E mai uşor să filmezi după un scenariu primit de-a gata, sau după unul scris de tine?
Nu e mai uşor, e foarte diferit. Am făcut peste 500 de reclame. Dar regizorul nu semnează reclamele. Spre deosebire de film, în publicitate autorul reclamei este agenţia de publicitate. Eu încerc să filmez cât pot mai bine un scenariu pe care mă străduiesc să-l înţeleg. Sunt multe reclame pe care refuz să le fac pentru că îmi dau seama că nu mi-ar plăcea să le văd la televizor. E un job pe care-l fac şi din care îmi câştig existenţa.
Dacă ar apărea un înger, un demon, un extraterestru sau un lider francmason, şi ţi-ar spune: "Mai poţi face un singur film şi gata! Să-l termini până la sfârşitul anului!", care crezi că ar fi acela?
Le-aş spune să se liniştească. Vreau să mă resetez anul acesta, nu voi mai face altceva până la sfârşitul anului. Muncesc destul de mult în publicitate.
Există vreun gen sau stil anume în care-ti doreşti să lucrezi, dar încă nu l-ai putut aborda?
Nu aşa în sine. Am trecut de faza aceea. Sunt la al patrulea film deja. Nu pot să zic că nu o să mai fac experimente. Fiecare film e o experienţă profesională şi umană care te face să mergi mai departe. Am o idee despre următorul film, care nu e în aceeaşi zonă cu Marţi după Crăciun sau Boogie. Dar şi zonele astea sunt greu de delimitat.
Să ne referim la stil. Cu acest film nu aprofundezi minimalismul, ci pare că eşti în căutarea unor noi formule expresive.
Eu nu mă pricep la lucrurile astea. Şi mi-e până aici [face gestul saturaţiei - n.red.] de cuvântul ăsta şi de etichete. Eu nu cred în filme puse în sertăraşe. Nu ştiu să mă folosesc de genul ăsta de clasificări. E un film, e bun sau prost, te convinge sau nu, te emoţionează, ajunge la o nişă sau nu interesează pe nimeni...
Părerea ta
Spune-ţi părerea