Cad ca popicele - creatiile Keirei Knightley. In anii trecuti, avusese bafta relativa a surprinzatorului emploi din trilogia "Piratilor din Caraibe" - rol pitoresc si de exigenta redusa tipica superficialitatii compozitionale si ingaduintei spectatoricesti a filmelor de actiune (care mai erau si bine facute, mai cu seama primele doua, asa ca-ti luau ochii). Dar cu trei blockbustere nu se face o cariera, si numai ce-au inceput sa vina rolurile serioase, fata s-a apucat sa floppaie din ce in ce. A fost neconvingatoare in "Atonement", cabotina in "The Duchess", iar acum, in "The Edge of Love", vedem si cat de plicticoasa poate fi.
Totusi, sa fim drepti: vina nu e numai a ei, ci si a mamichii - si nu pentru ca a adus-o pe lume, nu! Dar de ce se baga unde nu se pricepe? Sharman MacDonald nu pare sa le aiba cu dramaturgia de film, de nici o culoare. De jucat, a jucat ceva roluri la viata ei, a scris si niscai piesulite de teatru si televiziune (pe una si-a si scenarizat-o: "The Winter Guest", 1997), iar acum s-a avantat la primul ei scenariu cu drepturi depline, care rateaza cu brio (vorba vine) un story plin de potentialitati: situatia reala a triunghiului conjugal in care s-a prins poetul Dylan Thomas in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: dilemele relatiilor lui paralele cu Vera Phillips si Caitlin MacNamara, paradoxala prietenie intre cele doua concurente, factorul de tip wildcard reprezentat de William Killick, implicatiile razboiului (foarte prezent, atat prin predominanta blitzkrieg-ului, cat si prin experientele traite de Killick pe front), contradictiile dintre libertinajul boemei intelectuale si moravurile conservatoare ale societatii engleze, etc. Aveau de unde sa construiasca o povestire cinematografica miezoasa, tensionata si scaparatoare! Din pacate, rateaza. In primul rand, Sharman nu stie sa construiasca situatii dramatice - le face plate si rigide, oricat de nervoase ar fi personajele, si de incordate relatiile dintre ele. Apoi, nu se pricepe nici sa cladeasca, din aceste caramizi oricum usurele si casante - vectorii dramaturgici fiind firavi, liniari si cu bataie scurta. E foarte relevant faptul ca porneste de la o situatie reala (si, mai ales, de notorietate publica!) - sarcina dintre cele mai ingrate pentru un scenarist, mai ales incepator, intrucat ii limiteaza imaginatia. Trebuie sa stapanesti cu-adevarat bine principiile structurale, ca sa-ti poti folosi fantezia creatoare, obtinand tensiuni judicios manevrate si o povestire realmente captivanta, in parametrii unor fapte inventate nu de tine, nici de vreun romancier sau dramaturg, ci... de viata insasi - proba la care Sharman se poticneste iremediabil (dupa cum arata, ca sa alegem exemplul cel mai simptomatic, incidentul pe care si l-a ales ca "punct culminant": un proces in justitie nesemnificativ si banal, cauzat de o iesire isterica a lui Killick, care intr-o criza de ofuscare razboinic-eroic-moralizatoare a gaurit putin cu gloante peretii casei familiei Thomas - si in care Dylan, manat de gelozie, tranteste la un momentan moment dat o depozitie prin care incearca sa-l infunde ("Sunt sigur ca a vrut sa ma omoare!" - si gata), dar judecatorul nu pune botu'. Dupa care Vera si Caitlin se despart cu-un zambet ca-ntre prietene, si citim cine-a mai jucat.
N-o ajuta nici optiunea regizorala - John Maybury, un cineast neortodox si independent, care s-a copt in comunitatea artistica punk, pentru ca ulterior sa atraga atentia cu experimentalul "Remembrance of Things Fast: True Stories Visual Lies" (Premiul Los Angeles Critics Circle, 1994) si "Love Is the Devil" (primit cu interes la Cannes, 1998). In relatie cu scenariul tarat al Sharmanei, incapabil sa le ofere un suport solid, optiunile iconoclaste ale lui Maybury se dezumfla de parca nici n-ar fi fost, si nu mai ramane decat un exercitiu de stil. Noroc cu admirabilul simt plastic al cineastului, care-a fost si pictor la viata lui, si stie sa construiasca niste cadre realmente superbe - inclusiv cu ajutorul lui Jonathan Freeman. In primul rand, aura retro a imaginii reuseste sa fie nostalgica fara ostentatie, dozand savant si discret tonurile desaturate, trimise spre sepia, si nota de real a culorilor, in compozitii sparte de cate o pata stridenta - ca de pilda, rujul carmin al Verei, mai ales in timp ce canta.
In jurul lor se orchestreaza jocuri impresioniste de lumini, dominate atat de contre-jour-uri diafane, cat si de schisme brutale, aproape expresioniste, intre zonele de lumina cruda si cele de umbra adanca. Peisajele noroase din Wales au o cuceritoare frumusete picturala, iar secventele de razboi, putine si percutante, recurg la formulele imagistice ale documentarului. Da, pentru aceste reusite incontestabile la nivel plastic, merita sa vedeti... cam douazeci de minute din film - de oriunde (inceput, mijloc, sfarsit), ca peste tot e la fel de frumos.
Din distributie de detaseaza de departe Sienna Miller (Caitlin), cu resursele ei cunoscute de frumusete si talent - dar, in lipsa unei partituri bine organizate, nici ea nu se ridica la inaltimea altor roluri, ca acelea din "Interview" si chiar nepretentiosul "Stardust". Cillian Murphy (William Killick) se zbuciuma cam degeaba, neavand resurse de a-si egala interpretarile din "Cold Mountain" si "The Wind that Shakes the Barley" (noroc cu rolurile din "Batman Begins" si "Sunshine", cinstite in simplitatea lor). In fine, Matthew Rhys reuseste sa fie doar sters si amorf, ratand rolul-pivot al filmului, care mai avea si avantajul/dificultatea de a apartine unui poet celebru si controversat. Noroc ca nu-l prea observam - Keira sa traiasca, puica mamii, cum ne ia ea ochii cu cat de enervanta e; cred ca si pe Sharman a bagat-o-n ceata, ca desi scrisese scenariul vazand-o pe ea-n Caitlin, fata a ales-o pe Vera-n schimb; si, vorba bancului cu militianul si limbile straine: la ce i-a folosit?
