Virgil Ogăşanu, între Don Quijote şi Vlad Ţepeş

Caricaturile lui Neagu Rădulescu erau indiscutabil cele mai reuşite, în anii şaizeci, rivalizând doar cu ale lui Al. Clenciu în materie de inventivitate şi fidelitate - cele două trăsături antonimice care definesc arta caricaturii - şi, prin 1968, una dintre acestea a fost pentru mine "cartea de vizită" a actorului Virgil Ogăşanu, surprinzând perfect fizionomia chipului său straniu, lunguieţ şi îngust, spart de unghiurile ascuţite ale bărbiei, pomeţilor şi sprâncenelor înclinate lateral, a tristeţe ironic-resemnată. Născut în 17 iunie, 1940, la Turnu Severin, Virgil Ogăşanu a urmat studiile I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" la clasa legendarei Beate Fredanov, pentru ca la absolvire, în 1964, să fie repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, acea pepinieră celebră de mari actori.

S-a distins încă de-acolo cu rolurile Miroiu din "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian (regia: Ion Cojar) şi, mai ales, "Nu sînt Turnul Eiffel", de Ecaterina Oproiu (regia: Liviu Ciulei), care urma să fie distins cu Premiul pentru interpretare, la Decada Dramaturgiei Originale. Colaborarea cu Liviu Ciulei l-a adus, un an mai târziu, la cel mai rafinat teatru bucureştean, prestigiosul Municipal (devenit, nu peste mult, "Lucia Sturdza Bulandra"), unde cariera sa scenică avea să ia avântul pe care maestrul Ciulei îl intuise din capul locului.

Dintre rolurile jucate aici se reţin în primul rând Catindatul din "D'ale carnavalului" de Ion Luca Caragiale (1966, regia: Lucian Pintilie), Ivan din "Revizorul" de Nikolai Vasilievici Gogol (1972, tot sub bagheta lui Pintilie), două spectacole antologice - cel de-al doilea fiind, de altfel, interzis după numai trei reprezentaţii, în urma accentelor de critică atroce extrem de evidente la adresa societăţii româneşti contemporane. A mai fost Cliff, din "Priveşte înapoi cu mînie", de John Osborne (1967, regia: Alexandru Blaier), Epihodov din "Livada cu vişini", de Anton Pavlovici Cehov (1967, regia: Lucian Pintilie), Hugo din "Meteorul", de Friedrich Dürrenmatt (1968, regia: Valeriu Moisescu), Edgar din "Suferinţele tânărului W", de Ulrich Plenzdorf (1973, regia: Olimpia Arghir), domnul Gherman din "Somnoroasa aventură", de Theodor Mazilu (1995, regia Tudor Mărăscu), Pantalone din "Scandal la Palermo", de Carlo Goldoni (1997, regia: Cătălina Buzoianu), şi multe altele. Am avut prilejul să-l descopăr pe scenă, exuberant şi versatil, în Valerio din celebrul "Leonce şi Lena", de Georg Büchner (1970, regia: Liviu Ciulei), revăzându-l apoi, zbuciumat-mizantrop, în Malvolio, din "A douăsprezecea noapte", de William Shakespeare (1973, regia: Liviu Ciulei), ponderat şi sobru în George din "Ferma", de David Storey (1975, regia: Sanda Manu), ori în neuitatul portret subtil-absurd-caricatural, cu trimiteri discrete spre contemporaneitate, al lui Mahomed al II-lea, din "Răceala", de Marin Sorescu (1977, regia: Dan Micu). Jim O'Connors, din "Menajeria de sticlă", de Tennessee Williams (regia, Ioan Taub) unde oferea o îmbinare echilibrată de înţelepciune, sensibilitate şi ironie, în relaţie cu Laura "Trandafir Albastru" (Valeria Ogăşanu, soţia lui). Iar Angelo Baldovino, din "Voluptatea onoarei", de Luigi Pirandello (1980, regia: Valeriu Moisescu) urmărea din tuşe precise umorul detaşat tipic pirandellian. Cel mai recent l-am văzut pe scenă în 1999, cu dublul rol Cervantes/Don Quijote, la Teatrul Naţional, unde nici chiar experienţa sa bogată şi complexitatea paletei interpretative nu l-au ajutat să salveze un spectacol stins şi amorf, încercare neizbutită a lui Ion Cojar de a aduce pe scenele noastre emoţionant-exuberantul "Omul din La Mancha", de Dale Wasserman. Mult mai autentică fusese creaţia sa în rolul aceluiaşi Don Quijote (spre care schizotimia tipică a trăsăturilor şi a melancoliei caracteristice din expresia facială îl propulsau în mod firesc), în spectacolul TV "Cavalerul Tristei Figuri", după Don Miguel de Cervantes Saavedra (1971, regia: Petre Bokor, alături de Constantin Rauţchi şi Gina Patrichi).

Pe marile ecrane a debutat încă din studenţie, în "Doi băieţi ca pîinea caldă" (1962, Andrei Călăraşu), urmat de ospătarul din "Un film cu o fată fermecătoare" (1967, Lucian Bratu) şi, în 1969, primul său rol de impact şi întindere - nesuferitul medic caustic din "Răutăciosul adolescent", cel mai bun film al lui Gheorghe Vitanidis, alături de Iurie Darie şi Irina Petrescu (prima lui soţie, în acea perioadă) - concomitent cu îndoielnicul thriller de spionaj "Simpaticul domn R" (1968, Ştefan Traian Roman). S-a mai reţinut un rol convenţional dar jucat cu convingătoare sensibilitate, naivul utemist Matei din "Facerea lumii" (1971, Gheorghe Vitanidis), apoi un alt clişeu tipic pentru epoca respectivă, strungarul Lăcustă din "Dragostea începe vineri" (1972, Virgil Calotescu), pe care însă îl salva apetenţa actorului de a juca firesc, cald şi cu omenie - dar şi o distribuire extrem de neinspirată, rolul episodic al lui Vlad Ţepeş, involuntar-caricatural (deşi tipologic i s-ar fi potrivit ca o mănuşă, însă contribuţia regizorală a stricat totul), din "Săgeata căpitanului Ion" (1972, Aurel Miheleş).

Un rol de comedie scurt, dar savuros, a fost cel al lui Dumitraşcu, secretarul literar al teatrului din "Premiera", după piesa "Travesti" de Aurel Baranga (1976, Mihai Constantinescu). I-au succedat câteva apariţii neimpresionante, printre care Melişor din "Iarna bobocilor" (1977, Mircea Moldovan), meşterul din "Al treilea salt mortal" (1980, Al. G. Croitoru) şi "Pe malul stâng al Dunării albastre" (1983, Malvina Urşianu), după care traiectoria cinematografică a lui Virgil Ogăşanu a fost suspendată vreme de aproape un sfert de secol - reluându-se, din păcate, abia cu rolişorul vameşului român din "Păcală se întoarce" (2006, Geo Saizescu).

Au mai existat unele apariţii sporadice la televiziune, în tot acest timp Virgil Ogăşanu dedicându-se mai mult mediului său profesional-artistic predilect, teatrul (pe care, oricum, l-a preferat întotdeauna platoului de filmare) - precum şi, în ultima vreme, carierei pedagogice, ca profesor de arta actorului la Universitatea "Hyperion". Observăm, nu fără un anumit regret, că şi Virgil Ogăşanu se înscrie printre acei actori români de certă valoare pe care filmul n-a ştiut să-i valorifice la nivelul adevăratului lor potenţial. Dacă până în 1983 a fost distribuit destul de constant, dar mai mult în roluri de mică întindere (excepţie făcând percutanta creaţie din "Răutăciosul adolescent"), în ultimele trei decenii a fost pur şi simplu dat uitării.

Dar, cum în tot răul e şi un bine, ce a pierdut filmul a câştigat teatrul, contribuţia lui Virgil Ogăşanu pe scenele româneşti rămânând esenţială.