Andrew Neiman este un baterist de jazz, care, la 19 ani, visează să devină star, dar nu e sigur că acest vis i se va împlini. Obsedat de cariera (de scriitor) ratată a tatălui său, Andrew se ambiţionează să se ridice la nivelul elitei naţionale a muzicienilor proveniţi din Conservatorul de muzică.
Într-o seară, Terence Fletcher, un dirijor renumit atât pentru talentul său pedagogic cât şi pentru metoda sa ciudată de predare, îl aude pe Andrew exersând la tobe. Chiar dacă Fletcher nu-i spune mare lucru în seara aceea, el reuşeşte să trezească în Andrew ambiţia de a-şi atinge ţelul. Spre surprinderea lui Andrew, în ziua următoare, Fletcher solicită ca el să fie transferat în orchestra sa. Această decizie va schimba viaţa tânărului Andrew pentru totdeauna.
La început, Andrew joacă rolul de „rezervă”, fiind obligat să întoarcă paginile bateristului titular. Dar la următorul concurs la care participă orchestra, ca urmare a unei manifestări a hazardului sau a unui act de sabotaj, partitura bateristului nu mai e de găsit. Pentru că ştia pe dinafară muzica, Andrew are acum ocazia să cânte. Deşi întâmplarea stârneşte resentimente din partea colegilor săi instrumentişti, orchestra câştigă competiţia iar Andrew devine noul „fiu favorit” al lui Fletcher.
Încurajat de reuşita sa, Andrew îşi găseşte curajul de a o invita în oraş pe Nicole, o fată de la teatrul local pentru care nutreşte sentimente neîmpărtăşite de dragoste adolescentină. Dar, la ora aceasta, ambiţiile muzicale ale lui Andrew ameninţă să deturneze chiar cele mai sincere uverturi romantice. Obsesia lui Andrew de a obţine perfecţiunea este alimentată şi de mania lui Fletcher de a întinde coarda până la extrem. Familia lui Andrew ajunge să recunoască cu greu pe cel care se află ca o stană de piatră la masă cu ei. Andrew reuşeşte chiar să smulgă un cuvânt aspru de pe buzele tatălui său, care altfel este unul dintre cei mai blânzi taţi cu putinţă. Cu cât Andrew se apropie mai tare de perfecţiune, cu atât este mai părăsit de cei din jurul său, până când nu mai rămân decât el şi Fletcher. Chiar şi această relaţie este pusă însă în pericol de ferocitatea ambiţiilor lui Andrew.
Drumul său, care poate fi văzut când ca o coborâre în genunea nebuniei, când ca un urcuş către glorie, ajunge la paroxism când Andrew se suie pe cea mai înaltă scenă a talentului –suprema şi neiertătoarea Carnegie Hall.
Declaraţia regizorului
Există multe filme despre bucuria pe care ţi-o aduce muzica. Dar ca tânăr baterist în orchestra de jazz a liceului de muzică, emoţia pe care o simţeam cel mai frecvent era una diferită: frica. Teama că o să scap o măsură, sau o să pierd ritmul. Şi mai presus de toate: teama de dirijor. Odată cu Whiplash, am vrut să fac un film despre muzică, care să semene cu un film de război, sau cu un film cu gangsteri—unde instrumentele au înlocuit armele, unde cuvintele rănesc la fel ca şi revolverele şi în care acţiunea nu se petrece pe un câmp de luptă ci într-o sală de repetiţii sau pe o scenă de concert.
Interpretul de jazz care mi-a stârnit cele mai mari întrebări, dar şi cea mai mare admiraţie a fost Charlie Parker. Acum, dacă i-aţi fi întrebat pe contemporanii lui Charlie, când acesta avea 16 sau 17 ani, care ar fi fost cel mai dotat instrumentist din generaţia sa, având şanse să devină cel mai mare muzician al epocii, nici unul nu l-ar fi ales pe Charlie. Pentru conservatori, el era doar un puşti ambiţios, dar cu talent mediu. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat cu Charlie până să împlinească vârsta de 20 de ani, pentru că la 19 ani cânta cea mai grozavă muzică care fusese auzită vreodată. Cum s-a putut întâmpla asta? Ei bine, se spune că într-o seară Charlie a participat la o sesiune de selecţie la Reno Club, dar a dat-o în bară cu solo-ul său: bateristul de acolo i-a dat cu talger în cap iar publicul l-a fluierat alungându-l de pe scenă. El s-a dus acasă cu lacrimi în ochi jurându-şi în barbă: „O să le arăt eu lor”. În anul care a urmat a exersat nebuneşte şi când s-a întors la Reno, sala s-a ridicat în picioare aclamându-l.
Când eram licean îmi petreceam ore în şir, în fiecare zi , închis într-un subsol izolat fonic, exersând la tobe până când îmi sângerau mâinile, visând la aceeaşi transformare miraculoasă. Impulsul l-am primit din partea unui erou local, dirijorul şi profesorul meu, de la şcoală, care reuşise o performanţă fantastică: în ultimii zece ani el transformase modesta orchestră de jazz a şcolii noastre din New Jersey în cea mai valoroasă trupă de muzică din ţară, conform lui Down Beat Magazine. Această orchestră a cântat la două inaugurări prezidenţiale şi la deschiderea Festivalului JVC Jazz Festival din New York. Timp de ani de zile, tobele au fost viaţa mea, dar a venit un moment, şi era pentru prima dată, când, în mintea mea, muzica era asociată nu cu distracţia, plăcerea, sau exprimarea de sine, ci cu teama.
Privind înapoi, mă întreb de ce şi cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Drumul meu pe calea succesului, ca baterist, a culminat cu premii şi distincţii la nivel naţional, dar îmi aduc aminte că aveam coşmaruri, că nu puteam mânca, că sufeream zile întregi de anxietate—şi toate astea pentru un gen de muzică, care, la suprafaţă, este întruchiparea libertăţi şi a bucuriei. Cea mai importantă relaţie din vremea aceea era una singură – relaţia dintre mine şi profesorul meu. Exact această relaţie - plină de frământări şi tensiune – este cea pe care am vrut s-o dezvolt în filmul Whiplash. Dacă misiunea unui astfel de profesor este să-şi împingă elevul către notorietate şi glorie, atunci care este punctul unde trebuie să se oprească? Charlie Parker a avut nevoie să fie huiduit pentru a deveni apoi o pasăre măiastră? Cum faci ca cineva să devină mare?
Pentru a reda emoţiile pe care le-am simţit în anii mei de muzică, am vrut să filmez toate secvenţele muzicale ca şi când ar fi fost executate la un concurs pe viaţă şi pe moarte, sau în timpul unei curse de maşini, sau, mai rău, al unui jaf la o bancă. Am vrut să prezint toate detaliile de care-mi aduceam aminte - toată ţărâna şi sudoarea, toate eforturile care intră într-o piesă muzicală atunci când o cânţi. Dopurile de urechi şi beţele rupte, băşicile şi rănile de la mâini, ritmul de metronom, sudoarea şi oboseala.
În acelaşi timp, am vrut să redau acele momente scurte de frumuseţe pe care ţi le conferă muzica şi pe care filmul le poate reda cu atâta emoţie. Când asculţi un solo de-al lui Charlie Parker, intri într-o stare de fericire supremă. Arta aceasta merită toate suferinţele pe care Parker le-a indurat pentru ca noi să ne bucurăm de rezultate după zece ani? Nu am idee, dar mie mi se pare că merită să ne chinuim ca să răspundem la această întrebare. Este o întrebare care transcende muzica, artele şi ajunge la un concept extrem de simplu, chiar fundamental pentru arhetipul americanului: glorie cu orice preţ.
