Mi-a făcut o reală plăcere să o revăd pe Sandrine Bonnaire în această poveste cu iz de dramă psihologică (în prima sa parte având, e adevărat, şi oarece accente comice). Pe scurt, cei doi protagonişti încep un joc al confesiunii şi al cunoaşterii, un joc fascinant care dă impresia că e mai important în sine decât chiar personajele care iau parte la el. E un joc care nu se poate opri, un perpetuum mobile, aşa cum sugerează şi finalul. Desigur, story-ul în sine este relativ neverosimil (o femeie care se destăinuie unui consultant fiscal ce stătea pe acelaşi palier cu un psihiatru, ba mai mult, îi spune aproape totul despre ea, inclusiv viaţa intimă, iar el, după uşoare ezitări, acceptă), dar asta nu îl face neinteresant de urmărit. Pentru că şi spectatorul va voi, cu siguranţă, să descifreze jocul, să înţeleagă ce este minciună şi ce este… citeşte
Când Anna simte că relația ei cu soțul e ofilită, simte nevoia confesiunilor, ca o eliberare, plus revigorarea cuplului. Bântuie fantoma lui Freud, dar și vântul eliberării, a ruperii...cordonului. Sandrine Bonnaire fascinează, cu priviri abisale. Film minimalist bun.