Articole Le scaphandre et le papillon

Filmul începe ca o carte. O lumina alba, orbitoare, un dans de culori cu contururi estompate. Apar fete ciudate care vorbesc cu noi, cu el. Jean-Dominique Bauby afla ca este în spital, conectat la diverse aparate care îl ajuta sa respire. Un barbat în halat de medic vine spre el. Îi prezinta o evaluare sincera a situatiei. Bauby a suferit un accident vascular cerebral si a fost în coma timp de mai multe luni. El încearca sa raspunda, însa nimeni nu pare sa îl auda. Medicul îi explica: sufera de o boala extrem de rara, numita “sindromxx”. Acesta compromite conexiunea dintre creier si restul sistemului nervos. Pacientul este complet paralizat, ca si cum ar fi încuiat în sine însusi, avand tot trupul prins într-un soi de “clopot pentru scufundari”, cum folosesc scafandrii. În cazul lui Bauby, numai pleoapa stanga a ramas functionala. Este ultima lui fereastra spre lume si unica lui metoda de comunicare. Clipeste o data pentru “da”, de doua ori pentru “nu”. Pe de alta parte, creierul în sine e în perfecta stare de functionare. Jean-Dominique Bauby aude, întelege, tine minte, dar nu poate sa vorbeasca. În afara de pleoapa ochiului stang, are doua lucruri care înca functioneaza: imaginatia si memoria. Fluturele. Dialogul interior al lui Jean-Dominique Bauby evolueaza dinspre amuzant spre tragic, de la întelepciune spre revolta si apoi invers. El decide sa îsi spuna povestea. Nu sub forma unui interviu din viata reala, ci ca pe o carte, un roman. Memoreaza propozitiile povestii sale, apoi, folosind sistemul creat de terapeutul sau specializat pe limbaj, le dicteaza litera cu litera, clipind atunci cand litera corecta este pronuntata cu glas tare.

Dupa un an si doua luni în camera 119 a spitalului Beck Maritime, “notele sale de calatorie tintuite la pat” au fost finalizate. El a murit la zece zile dupa ce au fost publicate. Romanul “Scafandrul si fluturele” a fost publicat de Les Editions Robert Laffont în 1997 si s-a bucurat de un mare succes. A fost tradus în multe limbi, iar cititorii de pretutindeni sunt unanim miscati de povestea care i s-ar fi putut întampla oricaruia dintre noi. Jean-Dominique Bauby, redactor-sef al unei importante reviste de moda, Elle, fusese un barbat seducator. Era în floarea varstei. Avusese mai multe vieti si reusise în toate. Avusese grija de sanatatea si aspectul sau. Accidentul sau vascular cerebral a fost la fel de brusc si de nedrept ca si soarta însasi. De fapt, si el l-a considerat un semn din partea destinului. Îsi traise viata de jurnalist cu o pasiune frenetica si nu evaluase niciodata lucrul cu adevarat esential. Copiii sai.

Nu poate sa scape de sentimentul de vinovatie. Cu aproape un an înainte, îsi parasise casa, copiii si pe mama lor, dar înca nu avusese timp sa înceapa cu adevarat o noua viata. si totul s-a oprit brusc pe 9 decembrie 1995. Înainte de atac, semnase un contract pentru o carte cu Les Editions Robert Laffont, pentru o adaptare modernista, versiunea feminina a “Contelui de Monte Cristo”. Un asemenea sacrilegiu ar putea explica pedeapsa lui cumplita. “Nu te prostesti cand e vorba de o capodopera.” Jean-Dominique se considera un adevarat Noirtier de Villefort, o figura întunecata, un depozit de secrete cumplite, condamnat la tacere si tintuit în scaunul pe rotile, comunicand numai cu ochii. Cartea lui Bauby este un act literar autentic. Forta lucrarii sale îl transforma într-un scriitor. Destinul tragic l-a transformat în artist.

Povestea lui Jean-Dominique Bauby seamana cu cea a vietii unui artist prins în ghearele unei lupte între el însusi si cei din jur. Boala, ca si suferinta psihica sau geniul, reprezinta o sursa de excludere si neîntelegere. Pentru a scapa de soarta sa, de constrangerile exterioare si cruzimea umana, fiecare nu poate conta decat pe sine însusi. Pe inteligenta, creativitate si eroism. Prin scrisul sau, Jean-Dominique Bauby si-a prelungit viata în afara lui, în afara corpului sau. Puterea visarii si a gandirii îi permite sa treaca dincolo de orice granita. A obtinut de la sotia sa promisiunea ca va adapta cartea pentru film, ca o încununare a transcendentei sale. Dar calitatea unica si autenticitatea volumului “Scafandrul si fluturele” exclude ideea unei adaptari clasice, “în linie dreapta”. Pentru a aduce un roman atat de miscator pe ecran este nevoie de un puternic simt estetic si de o alta perspectiva asupra constructiei formale a filmului, în încercarea de a-l reinventa si readapta la necesitatile acestei povesti, în care personajul principal nu vorbeste niciodata. Cand Kathleen Kennedy, asociata cu Dreamworks, a cumparat drepturile pentru acest roman, s-a concentrat exact asupra acestei probleme. L-a rugat pe Ronald Harwood (scenaristul celor mai recente filme ale lui Roman Polanski, The Pianist si Oliver Twist) sa scrie scenariul filmului. Pastrand structura de baza a romanului, Harwood a reusit sa schimbe ritmul povestii, penduland între progres si nemiscare. Kennedy s-a gandit apoi sa îi ceara lui Julian Schnabel sa faca filmul – numai el ar fi putut filma calatoria interioara a lui Jean-Dominique Bauby. Întamplarea facuse ca si Schnabel sa fi descoperit cartea într-o maniera foarte personala, prin intermediul unui prieten care încetase din viata. Schnabel este foarte interesat de tehnica narativa a filmului în afara ecranului – publicul este unicul confident al personajului principal. Dintre celelalte personaje ale filmului, nimeni nu stie ce se întampla în mintea lui – singurii care stiu sunt cititorii romanului sau spectatorii filmului. Initial, proiectul a fost abordat de Universal, apoi a ajuns la Pathe, care l-a produs împreuna cu John Kilik, cel care a produs toate filmele lui Julian Schnabel. Schnabel a decis sa filmeze filmul în limba franceza – dupa parerea lui, era singurul mod posibil. A ales actori francezi – începand cu Mathieu Amalric, pe care îl remarcase în 1999 la Festivalul de Film de la San Sebastian, în filmul “Fin aout, debout septembre”. Cand a lucrat cu el în productia lui Steven Spielberg, Munich, Kathleen Kennedy s-a gandit imediat ca ar fi bun pentru acest rol. Julian Schnabel îi povestise deja despre el.

si restul distributiei a fost ales cu mare precizie. Fiecare rol, fara exceptie, este interpretat de un actor cunoscut – Emmanuelle Seigner, Marie-Josee Croze, Anne Consigny, Patrick Chesnais, Niels Arestrup, Olatz Lopez Garmendia, Jean-Pierre Cassel, Marina Hands, Emma de Caunes, Isaach de Bankole si Max Von Sydow sunt interpretii principali. Director de imagine este Janusz Kaminski, care a lucrat la multe filme ale lui Steven Spielberg.

Julian Schnabel a decis sa faca acest film nu numai pentru ca subiectul sau se potriveste cu restul palmaresului sau cinematografic, ci si pentru ca a rezonat cu el într-un registru personal. El a fost în mod deosebit miscat de relatia dintre Jean-Dominique Bauby si tatal sau, iar scenele dintre aceste doua personaje sunt miscatoare. Forma a reprezentat si ea o provocare esentiala pentru acest proiect. Prima jumatate a filmului este realizata din punctul de vedere al lui Jean-Dominique Bauby. Imaginea este uneori neclara, alteori stralucitoare si plina de culoare, alteori orbitoare si descentrata. Julian Schnabel filmeaza asa cum picteaza, apropiindu-se mult – de piele, ca si de filmul în sine. Nota de erotism a unor imagini cu guri, coapse sau gaturi este ca un detaliu dintr-un tablou. Decorurile, stranii si luxoase, au un aer magic. Jean-Dominique Bauby a numit “Cinecitta” un anumit loc din spitalul Berk Maritime. Aprecia farmecul poetic, neconventional al acelui loc, “geografia imaginara” a unui studio de film. Adoptand o pozitie clara, monologul interior al lui Jean-Dominique este reconstituit printr-o naratiune “exterioara”, înregistrata pe masura ce se realizau filmarile. Ca spectatori, traim experienta alaturi de el, în acelasi loc, în acelasi timp. Muzica urmareste firul narativ, pe masura ce urmarim cum alterneaza momente de ratacire si de renastere. Julian Schnabel considera ca viata lui Jean-Dominique Bauby a început dupa accident, cand a devenit constient de ceea ce este cu adevarat. A renascut în chip de fluture.

Prima parte este relatata la persoana întai. Recitand alfabetul si clipind doar cu pleoapa ochiului stang, Jean-Dominique Bauby poate sa comunice cu cei din jur. Cuvantul lui este, în primul rand, un fel de scris. “Primul meu cuvant este “eu”. Încep cu mine însumi.” Folosind aceasta tehnica, el reuseste sa iasa din el însusi, sa evadeze din “clopotul” lui de scafandru, sa se ridice de sub ape. Poate sa cutreiere prin lume, sa schimbe cursul timpului, sa ajunga la un public larg. A doua parte este filmata din afara – camera îl filmeaza pe Jean-Dominique Bauby în noua lui viata si arata cum, prin intermediul muncii sale, ca scriitor, a descoperit demnitatea si viata. Interpretarea lui Mathieu Amalric este unica – împartita între stapanirea cu maiestrie a unui corp deformat si expresia pur orala a emotiei. Tragedia nu exclude umorul, pe cat de absurd, pe atat de necesar. Acest film este o lectie de viata, nu în sensul moralizator, ci în sensul al energiei pe care o transmite. Trebuie sa profitam de fiecare secunda.

Angie David