Articole The Book Thief

ÎNCEPUTURILE

Povestea și personajele ei sunt rodul imaginației scriitorului Markus Zusak, al cărui roman, Hoțul de cărți, a fost publicat în Australia, țara sa natală, în 2005, iar în restul lumii, în 2006. Cartea s-a vândut în opt milioane de exemplare la nivel mondial, a rămas în topul celor mai bine vândute cărți realizat de The New York Times vreme de aproape șapte ani și a fost tradusă în peste 30 de limbi. În plus, romanul a câștigat peste zece premii literare, a ocupat locul întâi în clasamentul Amazon.com și a fost inclus în numeroase liste cu cele mai bune cărți ale anului.

Cartea lui Zusak și ecranizarea realizată de regizorul Brian Percival (Downton Abbey) spun povestea lui Liesel (Sophie Nélisse), care este trimisă să locuiască la un cuplu de părinți adoptivi, blajinul Hans Hubermann (Geoffrey Rush) și arțăgoasa lui soție, Rosa (Emily Watson). Încă zguduită de moartea tragică a fratelui ei mai mic, care a avut loc cu numai câteva zile înainte, Liesel este timidă în preajma noilor săi "părinți", pe care abia i-a cunoscut, și are probleme de adaptare atât acasă, cât și la școală, unde noii săi colegi de clasă o iau peste picior, spunându-i “dummkopf”, fiindcă nu știe să citească.

Având tenacitatea care merge până la obsesie a unui cărturar în devenire, Liesel este hotărâtă să schimbe situația. Și are parte de ajutor. Hans, "papa" al ei cel plin de empatie, muncește zi și noapte cu Liesel, care buchisește prima ei carte, Manualul groparului, pe care l-a luat cu ea după înmormântarea fratelui ei – un act de hoție săvârșit dintr-un impuls de moment, dar care va avea consecințe profunde asupra tinerei eroine.

Dragostea de lectură a lui Liesel și prețuirea crescândă pe care o acordă noii ei familii devin și mai pregnante când se împrietenește cu un nou oaspete al soților Hubermann, un refugiat evreu pe nume Max (Ben Schnetzer), care, ca și ea, este pasionat de cărți și o încurajează pe Liesel să își rafineze spiritul de observație, în ciuda faptului că este silit să se ascundă de naziști într-un subsol întunecat și umed.

O transformare la fel de profundă este declanșată de prietenia ei cu un tânăr vecin, (Nico Liersch), care o tachinează pe Liesel în privința cărții furate, dar ajunge să se îndrăgostească de ea. Aceste prietenii, împreună cu dragostea ei de lectură, care crește exponențial, devin o cale de evadare și influențează decisiv destinul lui Liesel. Ea ajunge să aprecieze nu numai puterea cuvintelor, ci și o putere care există dincolo de cuvinte.

Scriitorul Markus Zusak afirmă că sursa de inspirație pentru această carte au fost poveștile pe care i le-au spus părinții lui când era copil, în Australia. "Parcă o părticică din Europa se înfiripa în bucătăria noastră când mama și tata povesteau despre copilăria petrecută în Germania și Austria, despre bombardamentele asupra Münchenului și despre prizonierii pe care naziștii îi sileau să mărșăluiască pe străzi", spune scriitorul. "Nu mi-am dat seama de asta atunci, dar acele povești m-au făcut să vreau să fiu scriitor."

"A fost o perioadă marcată de pericole extreme și de forțele răului, dar pe mine m-au inspirat actele de bunătate din acele vremuri întunecate", continuă Zusak. "Aceasta e esența romanului HOȚUL DE CĂRȚI: capacitatea de a găsi frumusețe chiar și în cele mai urâte împrejurări. Una dintre principalele teme ale poveștii este că Hitler nimicește oamenii cu cuvintele lui, dar Liesel fură acele cuvinte și scrie cu ele propria poveste."

Amploarea romanului și triumful tinerei eroine a acestuia au atras atenția producătorilor Karen Rosenfelt și Ken Blancato, care au început demersurile de ecranizare chiar de la publicarea cărții. "Nu puteam să las cartea din mână", spune Rosenfelt. "Era atât de optimistă! M-a frapat modul în care Markus a adus-o la viață pe Liesel, dar și tăria, forța, capacitățile și setea ei de lectură și de înțelegere a puterii cuvintelor."

În perioada de ascensiune a partidului nazist, libertatea de exprimare a fost sever îngrădită. Se ardeau cărți. "Poporului german i se spunea ce să simtă, ce să gândească și ce să citească", spune Rosenfelt. "În ciuda acestor obstacole aparent insurmontabile, Liesel, grație faptului că învață să citească, dobândește creativitate și capacitatea de a gândi pe cont propriu, fără a repeta mecanic ideile altora."

Un mare pas înainte în realizarea filmului a fost angajarea scenaristului Michael Petroni (Cronicile din Narnia: Călătorie pe mare cu Zori-de-Zi), care a adaptat romanul de 580 de pagini al lui Zusak. Petroni spune că, atunci când i s-a propus să scrie scenariul, era deja "un mare admirator al romanului".

"Markus Zusak e un talent prodigios", continuă Petroni. "A scris o carte care va rămâne în istorie ca o operă clasică. Ca să adaptez cartea pentru marele ecran a trebuit ca întâi să îmi înving sfiala. Cea mai mare dificultate a fost alegerea elementelor pe care să le elimin. Cartea e o adevărată comoară de scene impresionante, acesta fiind aspectul care m-a atras de la bun început."

Au existat și alte câteva dificultăți care au trebuit depășite. Petroni adaugă: "Cartea nu este scrisă în ordine cronologică. Deseori, naratorul îl stârnește pe cititor cu mici fragmente de informație care își găsesc ulterior locul în poveste. Prima mea sarcină a fost să restabilesc ordinea cronologică a evenimentelor, apoi să restructurez scenele, pentru ca impactul dramatic al filmului să fie maxim. În acest scop, a trebuit ca în anumite cazuri să modific ordinea cronologică a evenimentelor din carte; mă îndoiesc că spectatorii vor observa, dar modificările de acest gen sunt întotdeauna foarte dificil de efectuat. Sunt onorat că Markus mi-a încredințat adaptarea cărții lui."

În plus, Percival a stabilit o legătură personală cu povestea. "Vin dintr-un mediu cu oameni destul de săraci. Am pornit la drum cu foarte puțin și ne-am dorit mereu să realizăm ceva, adică, în cazul meu, să fac filme. Ulterior, când am ajuns la școala de artă, țin minte că am fost învățat să privesc lumea printr-o prismă diferită, mai ales prin prisma cărților, și, în consecință, să îmi aleg o cale diferită în viață. Aceste elemente m-au apropiat de Liesel."

De asemenea, Percival și-a însușit ideea conform căreia puterea cuvintelor poate atât să distrugă, cât și să vindece, în funcție de modul în care le folosim. Această temă este prezentă pe parcursul întregii povești. "Liesel începe să înțeleagă cuvintele și puterea lor, ajungând să își dea seama că poți pune cuvintele atât în slujba binelui, cât și în slujba răului", explică el. "Acest lucru îi permite să își schimbe viața și să facă alegeri pe care nu le-ar fi putut face înainte să deschidă pentru prima dată o carte. Aceasta este cheia spiritului ei."

O NOUĂ FAMILIE

După ce s-a stabilit ca rolul lui Liesel să îi revină lui Sophie Nélisse, cineaștii au acționat rapid pentru a se asigura că Geoffrey Rush și Emily Watson, actori aleși de ei după discuții îndelungate, vor juca rolurile noilor părinți ai lui Liesel, Hans și Rosa Hubermann. Percival precizează că, încă de la început, cei doi talentați actori au fost de acord cu viziunea lui asupra filmului. "Am vrut ca jocul actorilor să fie cât mai natural, iar acest stil li se potrivește ca o mănușă lui Geoffrey și Emily. Interpretarea lor trece dincolo de actorie. Ei stăpânesc personajele, ei sunt personajele, și se completează reciproc foarte frumos. Lucrând cu Geoffrey și Emily, Sophie a avut parte de una dintre cele mai bune lecții de actorie din lume, fiindcă a urmărit modul în care aceștia abordează scenele și își gândesc rolurile, iar influența lor asupra ei este vizibilă."

Aspectul și mai semnificativ este că Hans observă repede dorința ei de a învăța să citească. El încurajează acest demers, iar acest lucru devine un element emoționant al tot mai strânsei lor relații de tip tată-fiică. Hans citește răbdător, împreună cu Liesel, cartea furată de aceasta la înmormântarea fratelui ei, Manualul groparului, și folosește cartea ca punct de plecare pentru a crea împreună cu Liesel un dicționar unic, alcătuit din coloane de cuvinte și definiții scrise cu vopsea pe peretele pivniței.

Rush afirmă: "Hans reacționează la licărul de energie pe care Liesel l-a îngropat în adâncul ființei ei și o ajută să îl aducă la suprafață. Ea începe să iubească limbajul și cuvintele pentru puterile lor ascunse, nu pentru oratoria și retorica otrăvită în slujba cărora sunt puse. Liesel găsește o cale de evadare, un refugiu spiritual în magia limbajului. Odată ce ai înțeles potențialul limbajului, poți înțelege potențialul ideilor de dincolo de experiența ta imediată. Sper ca HOȚUL DE CĂRȚI să aibă un efect similar asupra publicului. Pentru mine, esența filmului este descoperirea valorii empatiei."

Rush și Sophie și-au descoperit imediat o afinitate reciprocă, aceasta influențând, după cum afirmă Rush, dinamica interacțiunilor dintre personajele pe care le interpretează pe ecran. "Cea mai mare plăcere pentru mine în realizarea acestui film a fost conlucrarea cu Sophie, care e o actriță înzestrată cu mult spirit ludic", spune el. "E extraordinar să fii în preajma ei și mi-a plăcut faptul că, între filmări ale unor scene foarte dramatice, era foarte jucăușă. Dar, când a sosit timpul să interpretăm scenele cu mare încărcătură emoțională, m-a uimit cât de bine s-a concentrat și de câtă autenticitate emoțională a dat dovadă""

Rosa, soția lui Hans, este un personaj la fel de bogat în manifestări, surprinzător și complex, care îmbină un exterior aspru cu o căldură lăuntrică bine ascunsă. Rosa îi spune tot timpul soțului ei “Saukerl!”, ceea ce în germană înseamnă "porc împuțit". "În unele privințe, Rosa este caustică și aparent neiertătoare", spune Watson. "E aspră cu Hans și cu Liesel; nu e genul de persoană din partea căreia te-ai aștepta să devină părinte adoptiv."

Cu timpul, pe măsură ce dragostea Rosei pentru Liesel crește, constatăm că Rosa este o mamă grijulie pentru ea și o soție iubitoare, deși intransigentă, pentru Hans. Watson afirmă: "Rosa are o bunătate interioară care o determină ca aproape întotdeauna să facă ce trebuie." Watson s-a gândit îndelung la povestea Rosei, mai ales la căsnicia acesteia. "Cred că Rosa a fost cândva tânără și frumoasă, poate și mai afabilă, dar vremurile au schimbat-o. Pare furioasă și dezamăgită de toate aspectele vieții sale, inclusiv de soțul său, pe care, în cel mai bun caz, îl tratează ca pe o cantitate neglijabilă. Dar dragostea dintre ei este încă evidentă."
Pentru Watson, care a mai jucat împreună cu Rush în filmul Eu, Peter Sellers, a doua colaborare cu actorul a fost agreabilă: "Afecțiunea cu care o tratează Geoffrey pe Liesel în film e absolut minunată", spune ea.

Pentru Percival, o colaborare cu Watson părea predestinată, fiindcă debutul ei cinematografic, în apreciatul film Abisul sufletului, a fost atât de emoționant și de o asemenea forță expresivă, încât l-a făcut să își dea seama că vrea să regizeze filme. Watson era acasă, ocupată cu creșterea copiilor, când a primit scenariul pentru HOȚUL DE CĂRȚI. "M-am apucat să citesc scenariul și am plâns până la sfârșit", își amintește ea. "Era cel mai bun scenariu pe care îl citisem de mulți ani încoace." Actrița a fost imediat atrasă de ideea că cititul îți deschide instantaneu poarta către o lume de bogății nebănuite: "E o declarație de dragoste față de forța poveștilor, față de transcendența poveștilor și a povestitului și față de puterea lor de a salva vieți. Acesta e un lucru extraordinar."

Un alt nou-venit în familia Hubermann este Max, un refugiat evreu care, când ajunge în casa celor doi soți, este grav bolnav și încearcă să se adăpostească de urmărirea nemiloasă a naziștilor. Hans respectă promisiunea făcută cu ani în urmă tatălui lui Max, căruia Hans îi datorează viața, și îl adăpostește pe tânăr.

Fascinația lui Liesel față de noul ei colocatar este cu atât mai puternică cu cât cei doi sunt spirite înrudite, amândoi fiind departe de casă și de prieteni, astfel încât între ei se formează o legătură puternică. Dragostea lor față de cărți devine la fel de importantă pentru supraviețuire ca hrana și adăpostul. Max o învață pe Liesel mult mai mult decât să își perfecționeze abilitățile de lectură. El o învață cum se folosesc cuvintele, ajutând-o, astfel, să deschidă ochii spre lumea din jurul ei. Din noua lui casă, aflată în pivnița întunecată și, uneori, rece a lui Hubermann, Max deschide calea lui Liesel către o nouă lume. Ea începe să joace rolul de mesager între el și lumea de afară. Chiar și descrierile făcute de ea unor lucruri obișnuite, precum culoarea cerului și tipurile de nori, devin poetice odată ce Liesel învață de la Max forța descriptivă a limbajului.

Ben Schnetzer, care joacă rolul lui Max, era student în ultimul an la Guildhall School of Music and Drama, din Londra, când a fost distribuit în acest rol, și vede ca pe o binecuvântare faptul că a avut șansa de a lua parte la ceea ce el numește "genul de proiect care te face să vrei să fii actor". Pentru a juca rolul refugiatului înfometat, Schnetzer a slăbit 17 kg în șapte săptămâni, iar la prima masă servită la întoarcerea acasă, după încheierea filmărilor, a mâncat o pizza mare cu brânză și a băut două sucuri.
"Max devine aproape un mentor pentru Liesel și își găsește salvarea și tăria în ocazia de a deschide calea ei către o nouă lume, prin intermediul literaturii și cuvintelor", continuă Schnetzer. "Această simbioză îl ajută pe Max să trăiască de pe o zi pe alta."

O altă figură care transformă parcursul lui Liesel este tânărul ei vecin și coleg de școală Rudy Steiner. Liesel și Rudy se împrietenesc repede și fac totul împreună, chiar furând (sau "împrumutând", după cum insistă Liesel) cărți. De fapt, Rudy este cel care o poreclește pe Liesel "hoața de cărți".

În vreme ce Liesel este pasionată de cărți, Rudy visează să devină atlet campion. Eroul lui este eroul olimpic de culoare Jesse Owens, care a devenit faimos în toată lumea câștigând patru medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin. Rudy merge până la a se mânji cu vopsea neagră (pe care a furat-o din căruciorul de lucru al lui Hans), în onoarea idolului său, o alegere nu foarte populară într-un oraș care crede cu ardoare în doctrina supremației ariene.

Tânărul actor german Nico Liersch îl descrie pe Rudy drept "mereu vesel, amabil cu toată lumea și niciodată trist", iar descrierea i se potrivește și actorului care joacă acest rol. Sophie și Nico au devenit prieteni apropiați pe parcursul filmărilor, deși Sophie începea să chicotească aproape de fiecare dată când filmau scene în care Rudy încearcă să o sărute pe Liesel, spre amuzamentul echipei de filmare.

NARATORUL OMNISCIENT

Un alt personaj principal rămâne nevăzut. Este vorba despre naratorul omniscient al poveștii din HOȚUL DE CĂRȚI, Moartea, ale cărei meditații caustice despre condiția umană și despre rolul morții în definirea acesteia sunt imprevizibile, brutale, spirituale și neașteptat de relevante. Observațiile Morții, rostite pe un ton calm și autoritar, sunt cu atât mai revelatoare cu cât Germania anilor 1930-1940 era parcă special organizată pentru moarte.

Zusak precizează că a decis ca Moartea să joace rolul naratorului fiindcă "era cât se poate de logic. Toată lumea spune că moartea și războiul sunt cei mai buni prieteni, deci cine este mai nimerit pentru a spune o poveste din timpul războiului decât Moartea?"

Moartea se interesează rar de viețile pe care urmează să le curme. Liesel este o excepție notabilă. După cum spune Moartea, "E politica mea să îi evit pe cei vii... numai că uneori nu mă pot abține... Cineva îmi trezește interesul... Liesel Meminger m-a captivat... și a început să-mi pese."

Atât înaintea filmărilor, cât și în cursul acestora, Percival s-a gândit îndelung cum să înfățișeze personajul. După cum explică el, o idee importantă i-a fost dată chiar de roman: "Una dintre cele mai impresionante fraze din carte, care mi-a rămas în minte, suna cam așa: 'Dacă vrei să știi cum arată moartea, uită-te în oglindă' - dar Markus a exprimat această idee într-un mod mult mai elocvent! Asta mi s-a părut ideea principală: moartea este în noi toți, nu avem scăpare în fața ei. Cu toate acestea, senzația cea mai puternică pe care ai după ce citești romanul este că nu trebuie neapărat să ne temem de moarte. Asta nu înseamnă că trebuie să o primim cu bucurie, ci doar că nu trebuie neapărat să fie o experiență teribilă, îngrozitoare."

Actorul potrivit pentru a asigura vocea Morții întârzia să apară, chiar și când filmările principale începuseră deja de o bună bucată de vreme. "Aveam multe idei, dar niciuna definitivă", spune Percival. "Simțeam că Moartea trebuie să fie plină de căldură, spirituală, ironică, și să aibă aerul amabil, dar competent al unei persoane în care să avem încredere și de care să fim atrași."

După o lungă căutare, Moartea și-a primit vocea: Roger Allam, un actor britanic cunoscut mai ales pentru activitatea sa în teatru. "Vocea caldă și catifelată a lui Roger era perfectă", explică Percival. "I-am admirat mereu activitatea, deci l-am invitat să dea o probă, iar reacția a fost cât se poate de pozitivă. Am fost încântat."

Percival a discutat personajul cu Allam, dar precizează că viziunea lor asupra vocii s-a cristalizat "abia după ce i-am prezentat lui Roger filmul (aproape) finalizat. A înțeles imediat ce urmăream. Toate caracteristicile necesare au devenit evidente pentru el după o singură vizionare."