Articole The Monuments Men

„Foarte puțini cunosc adevărata poveste a Eroilor Monumentelor,” spune Clooney, care se întoarce pe scaunul regizorului pentru povestea unui mic grup de artiști, istorici ai artei, arhitecți și curatori de muzee care salvat au 1000 de ani de civilizație în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în noul său film, Eroii Monumentelor. „Artiști, vânzători de artă, arhitecți – erau oameni trecuți de vârsta la care mai puteau fi recrutați sau se mai puteau înrola ca voluntari în război. Dar s-au angajat în această aventură, deoarece aveau credința că se putea distruge cultura. Eșecul lor ar fi dus la pierderea a șase milioane de opere de artă. Dar ei n-aveau de gând să lase să se întâmple așa ceva – și adevărul este că le-a reușit.”

Șansa de a face un film despre cel de-al Doilea Război Mondial li s-a părut foarte tentantă lui Clooney și partenerului său scenarist și producător, Grant Heslov. „Aceste filme au un aer romantic – Marea evadare, Duzina de ticăloși, Podurile din Navarone, Podul de pe râul Kwai,” spune Clooney. „În asemenea filme, te îndrăgostești de personaje și de actori la fel de mult ca de povestea în sine. Ni s-a părut că Eroii Monumentelor ne oferă marea șansă de a distribui actori contemporani interesanți pentru a reda versiunea noastră a unui asemenea film – este un mod distractiv și interesant de a realiza așa ceva.”

O parte din drama filmului este faptul că toți Eroii Monumentelor nu au stofă de soldați de război. „Războiul a fost dus de cei de 18 ani”, spune Clooney. „Ce să faci cu bărbați ca John Goodman, Bob Balaban și George Clooney, care n-ar reuși să se înroleze niciodată.” Heslov adaugă: „Au întreprins această misiune pentru că numai ei o puteau face.”

„Nu ne-am gândit niciodată serios că va fi un film de război – urma să fie un film despre un atac,” declară Clooney. „Și am ajuns pe platou în prima zi de filmări, când toți și-au pus uniformele și căștile.”

Clooney a vrut să realizeze Eroii Monumentelor nu numai datorită subiectului interesant și dramatic, ci și pentru că este complet diferit de cel mai recent film al său, Ziua trădătorilor. „Am fost foarte mândri de acel film, dar era contemporan și foarte mic și cinic,” spune Heslov.

„Am realizat câteva filme cinice, dar, în general, nu suntem oameni cinici,” continuă Clooney. „Am vrut să facem un film care să nu fie cinic, care să fie direct, de modă veche și să aibă o mișcare pozitivă.”

În timpul căutării materialelor, Heslov a menționat că citise cartea Eroii Monumentelor de Robert M. Edsel și Bret Witter, și i-a prezentat subiectul lui Clooney. Aveam șansa să spunem o poveste optimistă de mari proporții – o poveste adevărată cu o miză enormă.

„Locuiam la Florența și mă plimbam pe podul Pontevecchio – singurul pod pe care naziști nu l-au distrus în timpul retragerii din 1944 – și mă gândeam la cel mai mare conflict al istoriei … cum de au fost salvate toate aceste comori culturale, și cine le-a salvat, oare?” se întreba Edsel. „Am vrut să găsesc răspunsul.”

Răspunsul era grupul Monumente, Arte Frumoase și Arhive, care a mers pe front, pentru prima dată, pentru a încerca să salveze comorile care nu puteau fi salvate. „Era în joc cultura,” declară Clooney. „Vedem mereu asemenea lucruri. Le-am văzut în Irak – muzeele nu au fost protejate, și ați văzut cât de mult s-a pierdut din cultura lor.”

„Chiar și în ziua de azi, oamenii încearcă să-și recupereze obiectele de artă furate de naziști de la familiile lor,” spune Heslov, remarcând că recent a fost descoperită o comoară formată din artă furată într-un apartament din München – 1.500 de lucrări în valoare de 1,5 miliarde de dolari, tablouri de Matisse, Picasso, Dix, și alții, pe care le credeam pierdute.

„Acest lucru arată că povestea nu s-a încheiat în anul 1945 – căutarea operelor de artă pierdute continuă și azi,” adaugă Heslov. „Mii de lucrări sunt încă pierdute. Există tablouri în casele oamenilor sau ascunse la vedere pe pereții muzeelor. Vă imaginați cum ar fi fost dacă ar fi fost distruse? Ar fi fost o catastrofă.”

„Povestea abordează cel de-al Doilea Război Mondial într-un mod care oferă o altă perspectivă asupra acestuia,” spune Cate Blanchett, care joacă rolul lui Claire Simone, femeia care deține cheia locației secrete a mii de lucrări de artă furate, cu valoare inestimabilă. „Acești oameni au fost animați de un ideal măreț. Multe dintre lucrările din marile muzee ale lumii au fost recuperate de acest grup – a fost o misiune aproape imposibilă. Absurdă, într-un fel: bărbați fără pregătire militară merg pe front și le cer generalilor să nu bombardeze o anumită biserică sau zonă, pentru a salva o fereastră, o sculptură sau o frescă – te întrebi oare cum de au reușit să salveze ceva. A fost un act de altruism extraordinar, făcut pentru a păstra istoria.”

Deși Eroii Monumentelor au beneficiat de suportul lui Roosevelt și al generalului Eisenhower, au avut sarcina dificilă de a se descurca pe teren. „Lui Eisenhower i-a plăcut ideea – a vrut să rămână ceva în urmă după terminarea războiului – iar războiul urma să se termine curând,” spune Clooney. „I-a venit ideea după ce aliații au bombardat o biserică veche pe care nu era necesar să o distrugă. Operele de artă trebuiau protejate nu numai de naziști, ci și de aliați, în drumul lor către finalul războiului. Aliații aruncau totul în aer, așa că Eisenhower a avut viziunea că întreaga cultură ar fi putut fi distrusă – nu numai de germani, ci și de noi.”

Edsel spune că directorii muzeelor din SUA erau îngrijorați cu privire la operele de artă și comorile culturale care se puteau pierde în război, dar lucrau pe cont propriu – fiecare cu propriul plan – și nu în mod concertat. „George Stout – care ulterior a devenit liderul neoficial al Eroilor Monumentelor – a făcut câteva eforturi, dar a renunțat – s-a gândit că nimeni nu ar fi aprobat ideea unui grup de istorici ai artei, arhitecți și artiști de vârsta a doua care alerga pe lângă soldații combatanți.” Dar Roosevelt a fost de acord cu ideea – la momentul potrivit. „În august 1943, aliații aproape că au distrus Cina Cea de Taină, din greșeală”, continuă Edsel. „Acest lucru a tras un semnal de alarmă și a accelerat trimiterea pe teren a ofițerilor însărcinați cu monumentele.”

Edsel spune că mulți consideră că soldații combatanți nu sunt receptivi la sfaturile legate de ceea ce pot sau nu pot arunca în aer – dar, de fapt, este invers. „Spre surprinderea lor – și am descoperit asta în scrisorile pe care le trimiteau acasă – au întâmpinat o ușoară rezistență la început, pentru ca apoi soldații să întrebe, ‘Cum stăm? Am salvat vreo biserică? Am mai găsit vreun tablou?’ Soldații începuseră să se implice foarte mult.”

Eroii Monumentelor lucrau, însă, contra cronometru. Deși aliații se apropiau de Berlin, Hitler nu dorea să accepte capitularea necondiționată – și dacă nu putea avea Germania, nimeni nu putea să o aibă. „Este cunoscut sub numele de ‘Decretul Nero,’ explică George Clooney. „Hitler a spus, ‘Dacă mor, distrugeți totul’ – poduri, căi ferate, echipamente de comunicație – și aici era inclusă și arta. Totul.”


DESPRE ADEVĂRAȚII EROI AI MONUMENTELOR ȘI ARTĂ

Secole întregi, armatele cuceritoare au tratat operele de artă ale învinșilor ca pe o pradă de război. Însă lumea nu a fost pregătită pentru jaful comis de naziști, care au furat milioane de comori ale artei în marșul lor prin Europa.

Adolf Hitler era un mare iubitor de artă. Fiind un artist frustrat, respins de două ori de prestigioasa Școală de Arte Frumoase din Viena, Hitler visa să își transforme orașul austriac care l-a adoptat, Linz, într-un super oraș. Piesa centrală a acestei metropole de vis urma să fie Fuhrermuseum, în care urmau să fie aduse și expuse toate operele de artă din lume: picturi, sculpturi, tapițerii... orice operă pe care Hitler o considera demnă de colecția sa. Adjunctul lui Hitler, Reichsmarschall Hermann Göring, era principalul procurator de artă europeană, deși a furat un număr importat de lucrări și pentru beneficiul propriu.

Volumul operelor furate este amețitor: peste cinci milioane de comori culturale europene au fost furate de naziști. Printre operele furate s-au numărat zeci de mii de lucrări ale marilor artiști, un adevărat catalog Who’s Who al artei clasice: Michelangelo, DaVinci, Rembrandt, Van Eyck, Vermeer și alții. Într-un singur depozit de lucrări de artă – mina de sare de la Altaussee, din Austria – se aflau 6.577 de tablouri, 230 de schițe sau acuarele, 137 de sculpturi, 122 de tapițerii și 1200-1700 de cărți rare.

Când Statele Unite au aflat despre faptul că naziștii furau operele de artă, iar bisericile, muzeele și monumentele erau distruse de ambele părți combatante, liderii comunității artistice americane s-au organizat pentru a salva istoria culturală a lumii occidentale. Au prezentat cazul președintelui Franklin D. Roosevelt și, cu susținerea sa, au format Comisia Americană de Protejare și Salvare a Monumentelor Artistice și Istorice din Europa. Din acea comisie s-a constituit grupul Monumente, Arte Frumoase și Arhive (MFAA), care a format brigada ce urma să protejeze monumentele istorice rămase, să recupereze obiectele de artă furate și să readucă acele comori în țările lor de origine.

La momentul capitulării Germaniei, în Europa de nord se aflau pe teren numai doisprezece Eroi ai Monumentelor, printre care se numărau:

Locotenentul George Stout, lider în domeniul restaurării operelor de artă, care a venit cu ideea formării grupului de Eroi ai Monumentelor. Stout a fost recunoscut ca lider al grupului (gradul militar nu a reflectat, neapărat, ierarhia practică din cadrul MFFA).

Sublocotenentul James J. Rorimer, viitorul director al Muzeului Metropolitan din New York, responsabil pentru faimoasa ramură Cloisters a acestui muzeu.

Căpitanul Walker Hancock, unul dintre sculptorii celebri ai Americii.

Căpitanul Robert Posey, un binecunoscut arhitect, consilier MFAA pentru Armata a Treia a lui Patton.

Soldatul Lincoln Kirstein, viitorul fondator al Baletului din New York.

Soldatul Harry Ettlinger, evreu născut în Germania și, având doar 18 ani, cel mai tânăr din grup. Ettlinger s-a mutat în America cu părinții săi la scurt timp după ce naziștii i-au ocupat orașul. Deși Ettlinger nu se învârtea în aceleași cercuri artistice ca și ceilalți, ajutorul său ca șofer și translator a fost neprețuit.

Eroii Monumentelor au găsit un aliat valoros la Paris, în persoana lui Rose Valland, un istoric al artei, membru al Rezistenței Franceze, iar la momentul ocupației naziste, supraveghetorul Muzeului Jeu de Paume. Germanii au folosit muzeul ca spațiu central de depozitare și sortare a peste 20.000 de lucrări de artă.

Valland ținea evidențe ascunse pentru fiecare piesă care trecea prin muzeu. Timp de patru ani, a reușit să păstreze secret faptul că vorbea germana, monitorizând destinațiile operelor de artă și, deși își asuma riscuri mari, informând Rezistența Franceză care dintre transporturile pe calea ferată conținea opere de artă inestimabile.

Valland este una dintre cele mai decorate femei din istoria franceză.

În martie 1945, în timp ce trupele aliaților se apropiau rapid, Hitler a emis abominabilul „Decret al Demolărilor pe teritoriul Reich-ului” (denumit „Decretul Nero”), prin care se ordona distrugerea infrastructurii germane pentru a împiedica folosirea sa de către forțele aliaților – și a fost interpretat cu extindere masivă la colecția de artă furată.

Deși Eroii Monumentelor au fost responsabili de salvarea și conservarea a milioane de comori de artă europene, două dintre piese au avut o semnificație specială: Madonna din Bruges și Altarul din Gent.

Madonna din Bruges

Cea de-a patra versiune a Fecioarei cu Pruncul în viziunea lui Michelangelo reprezintă o depărtare majoră de lucrările sale anterioare. Madonna nu îl leagănă pe Pruncul Iisus în brațe și nici nu-l ține în poală. Pruncul stă între genunchii săi, ca și cum ar vrea să facă primii pași singur. Privirea îngrijorată a mamei sale pare să arate că îi cunoaște soarta.

În jurul anului 1506, frații Mouscron, bogați negustori flamanzi de pânzeturi, au adus în Belgia statuia de marmură de 1,25 m; au așezat-o pe altarul din capela familiei, din biserica Notre-Dame din Bruges. De atunci, Madonna din Bruges este cel mai celebru locuitor din Belgia. Sculptura a fost luată de la Bruges de naziștii care se retrăgeau, în septembrie 1944, și a fost găsită și restituită de Eroii Monumentelor.

Altarul din Gent

Adorația Mielului Mistic sau Mielul lui Dumnezeu, o pictură flamandă poliptică pe panouri, este una dintre cele mai spectaculoase și respectate opere din artă din lume. Este cunoscută sub numele de Altarul din Gent datorită amplasării sale în Catedrala Sfântul Bavo din orașul belgian Gent.

Se crede că lucrarea a fost începută de Hubert Van Eyck în jurul anului 1415 și a fost dusă mai departe de fratele său mai mic și mai prolific, Jan, după moartea lui Hubert, în anul 1426. Jan a terminat lucrarea în anul 1432. Istoricii artei au căzut de acord că Jan a executat cea mai mare parte din pictură. Magnificul altar compus din 12 panouri este o producție complicată, compusă din opt obloane prinse în balamale, vopsite pe ambele părți, care prezintă două perspective distincte, când sunt deschise sau închise.

Altarul din Gent este una dintre cele mai des furate opere de artă:

1566: Altarul este dezmembrat și ascuns pentru a nu fi ars de calviniști ca icoană catolică.

1784 - 1860: Două panouri, care reprezintă trupurile goale ale lui Adam și al Evei dispar în mod misterios.

1794: Cele patru panouri care prezintă Adorația sunt duse la Paris de către armata franceză.

1816/17: Șase obloane sunt cumpărate de Wilhelm al Prusiei.

1914-1918: Altarul este împărțit în trei orașe, Bruxelles, Berlin și Gent.

În 1914: Germanii fură panourile cu Adam și Eva.

1919: O clauză din Tratatul de la Versailles – la insistența criticilor de artă din lume – impune restituirea tuturor panourilor în locația lor originară din Gent. Clauza nu a fost pusă în aplicare până în anul 1923.

1935: Panourile Judecătorii drepți și Sfântul Ioan Botezătorul sunt furate, urmate de o cerere de răscumpărare. Panoul ce îl reprezintă pe Sfântul Ion a fost returnat ca „semn de bună credință”, dar nu s-a plătit nicio recompensă. Panoul Judecătorilor nu a fost recuperat niciodată. (Restauratorul belgian Jan van der Veken a repictat panoul lipsă după cel de-al Doilea Război Mondial.)