View Full Version : Filme bune recomandate spre vizionare
Shutter Island (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/shutter-island-23353/)
http://i.imgur.com/cgAwN4Z.jpg
Acum cateva zile am vazut un trailer ce mi-a atras imediat atentia. Parea un film rezultat in urma coliziunii a mai multor genuri distincte. Un amestec de horror, fantasy, gotic romance si drama. Apoi am vazut ca e vorba de Shutter Island (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/shutter-island-23353/). Cum vazusem acest film in urma cu ceva timp si parerea pe care mi-a lasat-o atunci nu a fost deloc una la nivelul asteptarilor am trecut la revizionare, gandindu-ma ca poate pierdusem ceva; cine stie?
Tot acel trailer cu ale sale imagini sumbre si misterioase nu sunt decat o abilitate de a ambala o marfa spre vanzare. Personajele ce sunt prezentate ostentativ in spot nu sunt altceva decat decoruri ale acelui spital de boli mintale. Ele nu au un rol efectiv in desfasurarea actiunii. Sunt smulse din acea secventa de prim contact a celor doi serifi cu locul unde vor avea de desfasurat investigatia. E pur si simplu o inteligenta miscare de marketing si nimic mai mult. Oricum, efectul s-a produs si drept dovada, am reurmarit un film ce nu ma incantase la o prima vizionare.
Si da, acum pot sa spun cu siguranta ca prima oara nu m-am inselat. Raman la parerea ca filmul propune un tip de naratiune, cea a fracturii de personalitate, foarte abordata in aceasta lume a cinematografiei. De la primii zori ai acestei arte, pana la mult premiatele succese de box-office ale timpurilor noastre, povestea dedublarii, a alienarii si a multiplelor personalitati a fost atacata din mai toate unghiurile si tratata sub toate aspectele. Totusi, asemanarea izbitoare a acestui film semnat Martin Scorsese cu filmul mut al anilor 1920 (http://www.cinemagia.ro/filme/das-cabinet-des-dr-caligari-cabinetul-doctorului-caligari-43067/)regizat de Robert Wiene[/URL], frapeaza. [URL="http://www.cinemagia.ro/filme/shutter-island-23353/"]Shutter Island (http://www.cinemagia.ro/filme/das-cabinet-des-dr-caligari-cabinetul-doctorului-caligari-43067/) e un Das Cabinet des Dr. Caligari (http://www.cinemagia.ro/filme/das-cabinet-des-dr-caligari-cabinetul-doctorului-caligari-43067/) remasterizat.
Povestea veche de aproape 100 de ani este recosmetizata si readaptata unor timpuri mai moderne. Asa apare U.S. marshal-ul Teddy Daniels, care are in spate un trecut incalcit si sumbru, in persoana lui Leonardo DiCaprio. Scopul este de a amplifica naratiunea simpla altminteri. Problema e ca protagonistul filmului nu prea e construit sa fie un serif federal dur si perspicace. Practic intregul rol nu i se prea potriveste fizic, omului DiCaprio, fiindu-i cumva, acest costum de reprezentant al legii, cu cateva numere mai mare. Iar aceasta nepotrivire duce la aparitia acelor paradoxuri in care desi dornic de a dezlega misterul, avantat in a patrunde in cele mai obscure cotloane ale insulei, personajul pe care il intruchipeaza titratul actor este mai permanent speriat si crispat. Ba panicat cred ca e cuvantul care surprinde cel mai bine fizionomia si mimica lui in acele momente.
Regia e buna. A exploatat maxim o poveste arhicunoscuta si usor de intuit ca deznodamant spre partea sa finala. Mai mult, cu atat de putin nu se putea realiza.
Concluzie: Un re-re-remake al unei povesti mai mereu readaptata dar care ca si fir narativ central ramane tot la fel de simpla si de ... acelasi in toate aceste re-ecranizari. Se vizioneaza relativ usor si nu treneaza, ceea ce e un plus. O nota de 7,64 cred ca e exact ce merita.
An Unmarried Woman (1978) (http://www.cinemagia.ro/filme/an-unmarried-woman-o-femeie-necasatorita-5770/)
http://i.imgur.com/rlxk7t7.jpg
Ne aflam in fata giuvaerului care incununeaza cariera lui Paul Mazursky; o cariera cu 5 nominalizari la Oscar, 2 nominalizari la Groburile de Aur, 2 la Cannes, ... etc. Fiind un regizor ce a redat cu precadere caractere umane aflate intr-o continua modelare, alege spre a fi prezentate in filmele sale exact acele momente din viata proatagonistilor sai in care au de luat decizii radicale prin care totul se va fi schimbat pentru totdeauna si nimic nu va mai fi la fel.
Bob & Carol & Ted & Alice (1969) (http://www.cinemagia.ro/filme/bob-carol-ted-alice-34572/), Harry and Tonto (1974) (http://www.cinemagia.ro/filme/harry-and-tonto-37461/) sau Moscow on the Hudson (1984) (http://www.cinemagia.ro/filme/moscow-on-the-hudson-departe-de-moscova-4077/) sunt doar cateva astfel de exemple.
Daca pana acum vedeam in vitrinele librariilor sau auzeam de lansari de carti cu tema atat de generica "totul despre femei" sau "ce vor femeile", iata ca acum avem posibilitatea si de a vedea cu proprii nostri ochi o astfel de analiza a unui caz reprezentativ zic eu. Erica, (Jill Clayburgh) primeste o lovitura devastatoare venita de unde se astepta mai putin.
Incepe sevrajul, anxietatea si delirul. Nimic nu ii scapa lui Mazursky care surprinde reprizele de plans, depresiile, caderea in patima alcoolului sau izbucnirile nervoase indreptate impotriva fiicei, o alta victima ca si ea. Totul in jurul femeii se rupe in bucati si se prabuseste. Tot ce pana atunci era rutina si un mod de viata acum se naruie ca un castel de nisip.
Totul pana cand, cineva capabil sa ajute in astfel de situatii reuseste sa ii redea increderea Ericai si sa o resusciteze la viata. E timpul ca sa reinceapa o constructie din ramasitele ce i-au mai ramas. Diferenta e ca de data asta o va face asa cum doreste ea. Nu va mai fi femeia de casa care accepta si tolereaza orice. Incep iesirile cu prietenele asa cum e si normal cand reincepi sa socializezi. Apoi intalnirile si la dorinta ei, chiar si o noapte amoroasa fara niciun fel de implicatii. Erica se simte din nou femeie si dorita.
Frumos e ca desi filmul are destule scene amoroase, nici una nu are acel sentiment de murdar sau de pacat. Ea este fosta femeie casatarita ce acum este libera si nu mai are de gand sa renunte la aceasta libertate. Totul va fi asa cum doreste ea sa fie.
Concluzie: Mazursky ne ofera un posibil scenariu despre cum sa iti recastigi respectul pentru propria persoana. Nimic in lumea asta nu se termina doar pentru ca noi simtim asa. Spectacolul vietii continua si oricine s-a impiedicat nu trebuie decat sa se ridice si sa-si continue propriul rol. Nota 8,07.
de Van Dormael
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Mr. Nobody (2009) (http://www.cinemagia.ro/filme/mr-nobody-33988/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Mr.Nobody.2009%201_zps1dgtjupk.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Mr.Nobody.2009%201_zps1dgtjupk.jpg.html)
2 teorii sau scenarii cum e mai propriu sa le numim sunt pastrate pe toata durata filmului ca si constante. Teoria Big Bang - Big Big Crunch cu care incepe filmul, (Big Bang) si cu care se si incheie, (Big Crunch) si Teoria Infinitelor manifestari ale aceluiasi obiect, (personajul Nemo - Jared Leto in cazul nostru).
Prima este definita in film, ambele parti ale ei iar atat cat se prezinta acolo este suficient pentru a parcurge intreaga poveste fara dificultati; cea de-a doua se refera la neimportanta diciziilor pe care le luam intr-un anumit moment, pentru ca oricum variantele ramase nealese exista si ele deopotriva cu alegerea pe care am facut-o si mai mult decat atat, sunt la fel de reale ca si varianta aleasa.
Dar si aceste teorii o sa le folosim doar ca sa ne ajute in explicarea modului de constructie a scenariului si in special in explicarea finalului filmului. In rest, stiinta in acest film este doar folosita in scopul de a spune o poveste, de a crea viata. Atat si nimic mai mult. Toata acea privire atenta la multitudinea de postulate si teoreme care mai de care mai futuristice si vizionare nu este decat pierdere de timp. Asa cum insusi Van Dormeil spune, el "vrea doar sa povesteasca si sa traiasca".
Faptul ca toata aceasta aparenta acuratete si rigoare stiintifica este folosita pentru a nara si nu conditioneaza naratiunea in niciun fel este usor de inteles daca analizam acea grava contradictie intre notiuni de sorginti diferite. Unele rationale cum sunt toate acele definitii de teorii si altele spirituale sau psihologico-filosofice cum ar fi prezenta ingerilor, teama si instinctul de supravietuire sau cunoasterea viitorului inca dinainte de a te naste care e o recunoastere a prezentei sufletului si a unui Creator al acestuia. Adica nu poti fi si evolutionist si creationist in acelasi timp, aici e marea contradictie.
E interesant ca toti cei care apreciaza fizica teoretico-imaginara din film nu fac referire si la aceasta parte atat de importanta, cea a predictiei exacte a ceea ce va fi. In fond, filmul este condus pana la final de aceasta abilitate a personajului principal. Ea este declansatoarea tuturor povestilor. Totul se intampla pentru ca Nemo, copilul de 9 ani, traieste acele vieti si vede ce ii rezerva fiecare. Inclusiv batranul de 118 ani ii marturiseste reporterului ca lumea se dezintegreaza pt ca baiatul e pe cale sa ia o decizie. Nu mai are nevoie de variante si deci nu mai are nevoie de ei. (o grava abatere de la teorie, dar acceptabila in contextul filmului)
Alegerea lui Nemo prin care decide sa continue viata pe acel fir ce i-o va scoate in cale pe Anna in viitor nu cred ca mira pe nimeni. In fond, toate celelalte au fost un dezastru sfarsind in maniera in care am vazut. Frumos si sublim e ca in cazul alegerii proaspat facute nu stim ce se va intampla. Sfarsitul il vedem prezentat la modul concret, dar despre viata celor doi dupa regasire... nimic, doar o multitudine de posibilitati.
Despre acting, pot spune doar ca este extraordinar. Jared Leto este omul potrivit la locul potrivit. Mi-a placut la nebunie partea in care juca rolul sotului lui Elise - Sarah Polley. Toata acea deznadejde, acele momente de ratacire a privirii, bune de tot.
Si ar mai fi coloana sonora. Sunt fan declarat al acesteia. Este singura data cand imi cumpar un cd original ce sa contina soundtrack-ul unui film.
Concluzie: 10 este cifra care reprezinta anii; atat a durat realizarea acestui film, dintre care doar 6 luni filmare efectiva. 6 ani a durat doar scrierea scenariului iar aceasta perioada uriasa de timp ar trebui sa ne ofera o mica idee despre dificultatea construirii acestuia. Toata increngatura de vieti si posibilitati pe care Van Dormael si-a imaginat-o, a creat-o si a dezvoltat-o sunt rodul unei munci titanice si a unei imaginatii colosale. Este cred , cel mai elaborat scenariu de acest fel din tot ceea ce s-a scris si produs pana acum. Nota 8,17 pentru tot acest efortul depus atat din partea regizorului cat si din partea noastra la vizionare.
Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1931)
Foarte interesant subiect, foarte interesant mod de abordare si foarte interesant faptul ca pe acelasi dvd sunt puse ambele variante. Si cea din 31 si cea din 41.
Este un film pioner. Un deschizator de drumuri. Trateaza subiecte pana atunci tabu, intr-o societate extrem de conservatoare. Curajul de a face o asemenea abordare este extraordinar. A cauta binele si raul in orice om, a afirma ca fiecare are o parte intunecata latenta, contravineau credintelor civice, morale si religioase a intregii societati. Inceputul filmului, acea introducere in experiment, unde ne sunt prezentate personajele, relatia dintre ele, este foarte natural. Chiar mai natural decat cel al versiunilor ulterioare.
Finalul este unul de remarcat. A afirma ca raul, odata constientizat este mult mai puternic decat partea buna intr-un individ si ca in final el este cel care triumfa este inimaginabil de indraznet.
Astfel ca acest film poate fi considerat un deschizator de minti, un schimbator de mentalitati si chiar un transformator al unor societati, in masura in care o creatie cinematografica, o opera literara pot sa o faca. Si pot intr-adevar sa o faca!
Un 7,82!
Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1941)
Reecranizare a romanului lui Robert Louis Stevenson, aceasta varianta din 41, spre deosebire fata de cea din 31 face unele conexiuni intre evenimente, chiar intre personaje, mai profunde, facandu-le astfel mai naturale si practic actiunea curge mai lin, nefortat. Cu mici exceptii, filmul este un upgrade al originalului din 31. Spun cu mici exceptii pentru ca partea introductiva, cea care ne permite sa cunoastem personajele, sa ne dam seama cine sunt si de ce sunt ceea ce sunt, este mai buna in 1931. Insa, per total, upgrade-urile de care vorbeam, imbunatatesc considerabil filmul si ii dau o plus-valoare ce nu poate fi pusa sub semnul intrebarii. Niciodata nu am fost incantat de rolurile lui Spencer Tracy, desi a jucat in mai toate filmele cu greutate ale acelei perioade. Insa, in perceptia mea, probabil gresita, l-am vazut tot timpul ca pe un actor inexpresiv, care doar punea nerv in roluri, nu si sentiment. Plus ca, inca de tanar mi s-a parut batran :) . Dar desi astea sunt mici afinitati personale, nu pot si nici nu imi perimit sa fac vreun repros vreuneia din prestatiile lui, din orice film. Ca nu simt eu ca intra in rol, e doar o parere personala.
Concluzionand, vorbim de un film putin mai bun decat cel din 31, si astfel ii acord un 8,02!
Maleficent (2014)
Trebuia sa postez ieri la acest film, dupa ce am ajuns acasa de la cinema. Nu am facut-o pentru ca am vrut sa gasesc exact traducerea corecta a titlului operei originale. La belle au bois dormant de Charles Perrault si nu readaptarea fratilor Grimm. Ma interesa in special acea traducere romaneasca Frumoasa din Padurea Adormita si nu acel americanism Sleeping Beauty. Pentru asta m-a "ros" curiozitatea ca sa deschid Teoria Traducerii a Victoriei Ungureanu. E un format pdf de pe net. Am pierdut astfel intreaga noapte rasfoind aceasta lucrare foarte documentata. ("prietenii" stiu de ce fac referire la aceasta CARTE)
In concluzie, nici titlul romanesc nu e o traducere fidela. Ar fi trebuit sa sune cam ca: Frumoasa in padurea adormita.
Cred ca e mult mai interesanta aceasta traducere raportata la filmul in discutie. Pentru ca, observam ca accentul nu cade in mod disproportionat, pe tanara printesa, asa cum cunoastem noi povestea. Nu ea este Frumoasa Adormita, ci ea este frumoasa din: Padurea Adormita. Exact ceea ce face extrem de bine scenariul acestui film. Filmul este practic o completare NORMALA, extrem de inteligenta, a lacunelor povestii originale. Astfel Malefica este ursitoarea-zana-imparateasa padurii, padure care odata cu durerea ei intra intr-o stare de somnolenta, de trezvie pana in final cand revine la viata impreuna cu tanara printesa, dar si datorita Maleficai.
Astfel scenariul leaga doua parti ce in povestea initiala nu au o justificare solida. Rautatea ursitoarei si padurea adormita de care ne vorbeste in titlu filmul.
Efectele speciale, sunt de o frumusete cum de mult nu a mai reusit sa realizeze Disney-ul. Personajele, putin prea colorate, sunt la fel de reusite. Iar daca raportam totul la varsta la care isi are publicul tinta, filmul poate concura cu brio la titlul de cea mai reusita creatie a studiourilor Disney.
Un film obligatoriu pentru copii, obligatorii pentru mamici, iar daca taticii sunt mai "zglobii", pot fi si ei invitati >:)
Un 7,12 din partea mea!
The Hunting Party (2007)
Filmul are de toate. Dialoguri EX-TRA-OR-DI-NA-RE! Actiune DE-MEN-TI-A-LA! Scenariu SEN-ZA-TIO-NAL! Totul este acolo unde trebuie sa fie. Este un super film, care nu are cum sa nu captiveze. Ca este o usoara propaganda anti serbia, mai bine zis anti capi ai gruparilor de lupta pentru separare, conservare, purificare etc.?Asta nu stirbeste cu nimic din valoarea si mai ales din actiunea geniala a filmului.
Subiectul inedit, modul de filmare foarte realist fac din acest film o super productie ce ar trebui sa intre rapid in mai toate topurile cinefililor. Ca vin criticii si spun vrute si nevrute? Ok! Ei apreciaza mai mult partea artistica, partea lirica a filmului. Dar noi, laicii cinematografiei, sa nu gustam acest film si sa nu ne placa!?, sunt foarte surprins! Poate partea feminina sa o pot intelege. Filmul este mai barbatesc. Trateaza subiecte la care mai mult barbatii rezoneaza, dar si din tabara "Evei" cred ca sunt destule pareri pozitive.
Un 8,07 din partea mea. UN FILM EXTRAORDINAR DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE!
Twinsen
19 Jul 2014, 23:49
filme de acest gen sunt destule, ca sa nu spun prea multe. Incepand de la Lilith pana asa cum spuneam (prea)mult premiatul Minte sclipitoare. (...)
Per total un film de vazut, un 7,54.
Filmul are de toate. Dialoguri EX-TRA-OR-DI-NA-RE! Actiune DE-MEN-TI-A-LA! Scenariu SEN-ZA-TIO-NAL! Totul este acolo unde trebuie sa fie.
Un 8,07 din partea mea. UN FILM EXTRAORDINAR DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE!
That's a bighalf a point. @-)
filme de acest gen sunt destule, ca sa nu spun prea multe. Incepand de la Lilith pana asa cum spuneam (prea)mult premiatul Minte sclipitoare. (...)
Per total un film de vazut, un 7,54.
Filmul are de toate. Dialoguri EX-TRA-OR-DI-NA-RE! Actiune DE-MEN-TI-A-LA! Scenariu SEN-ZA-TIO-NAL! Totul este acolo unde trebuie sa fie.
Un 8,07 din partea mea. UN FILM EXTRAORDINAR DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE!
That's a bighalf a point. @-)
Si acum ce ai vrea? Sa nu recunosc ca mi-a placut mai mult The Hunting Party ca Lilith sau ca Mintea Sclipitoare? Asta e! E chestie de gusturi. Si celelalte nu au fost de neglijat. Mintii Sclipitoare chiar ii acord un loc destul de special in topul meu, dar asta pe mine m-a prins mai tare.
Dupa cum vezi, nu am luat piatra si am aruncat asa, dintr-un capriciu, ca nu e pe gustul meu. Am recunoscut si ca acele filme au valoarea lor. Ca nu le-am trait, ce sa fac? Fiecare simte ce simte; nu putem schimba asta. Cine stie? Poate si starea in care ma aflam la vizionarea lor, poate anumite prejudecati, poate timpul cand le-am vazut, sau poate asa sunt eu. Nu sunt atat de romantic si melancolic incat sa am in primele 20 de filme preferate Titanicul, Mintea Sclipitoare si Cinderella Man. Sorry!
In schimb pe primele 3 locuri detasat sunt: Il Postino, The Age of Innocence si Snow Walker. :">
Ps. Nu stiu daca e asa un defect. Ca oricine, gasesc placere in anumite genuri de filme in special. E ca si cu muzica. Daca iti place House, Havey Metal sau Clasica, nu poti sa spui ca restul sunt porcarii. Poti spune daca le gasesti ok sau daca nu iti plac sub nicio forma. Asta nu inseamna ca nu merita. Nu sunt pe un anumit gust. Mie nu-mi plac majoritatea poeziilor lui Eminescu, insa, a fost unul dintre titanii literaturii universale. Poate cel mai mare! Sigur daca era din alta tara acum Shakespeare era... umbrit. Teatrul lui Eminescu este COLOSAL!
Gusturi si atat!
Twinsen
20 Jul 2014, 12:48
Ai dat 7.5 la un film pe care il caracterizezi ca ok si 8 la unul care zici ca e extraordinar si senzational. Acum ai inteles ce ziceam? :P
Mie mi-a placut mai mult. Ce poti sa faci? :">
Nu stiu ce gen esti? Daca esti M, atunci ai o latura F mai dezvoltata. Daca esti F, atunci te inteleg. Dar mai poti fi si Neutru. Atunci mi-e frica de tine :P
ps. Acele monoloage despre razboi, despre senzatiile traite ca reporter aftat in centrul actiunii... Geniale! >:D< Despre cum e sa ai erectie o zi intreaga din cauza stresului, a adrenalinei; chiar cum e?! :D
Ai dat 7.5 la un film pe care il caracterizezi ca ok si 8 la unul care zici ca e extraordinar si senzational. Acum ai inteles ce ziceam? :P
Aha! Acum inteleg nedumerirea ta! Diferenta mica dintre cele doua filme notate.
Dupa cum vezi, nu sunt cel mai ager partener de discutie forumistica pe care l-ai vazut, dar intr-un final mi se aprinde becul. :P
Adevarul e ca am citit superficial postarea ta si am inteles ceea ce am crezut eu ca o sa te surprinda. Preconceptii! :D
Este, asa cum reiese si din ce iti spuneam inainte, din calitatea celor 2-3 filme despre care vorbesc. Interpretarile actorilor trag si ele filmele in sus. Nu pot sa nu recunosc ca au calitate. Nu au provocat asupra mea acel efect de bata de baseball in capul unui amnezic, dar asta nu inseamna ca nu mi-au placut. Oricum, daca preferatelor mele (capodoperelor mele), le acord un 9, ceva, atunci acestui film in discutie (the Hunting Party), chiar daca m-a captivat, nu a avut asupra mea acel recul, deci nu puteam sa ii acord o nota mai mare. S-ar fi apropiat prea mult de perfectiune, ceea ce nu e cazul. Filmul e bun, dar nu perfect.
Iar de la 7,5 la 8, pentru mine e diferenta mare. E acea diferenta de la un film ok, placut, multumitor la un film bun. Ce sare de 8 e spre foarte bun.
The Game (1997) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-game-jocul-114/)
http://i.imgur.com/ih9wNnx.jpg
Imprevizibil de la inceput pana la ultima scena. Probabil ca aici se afla si intregul farmec al acestui film care mi-a placut enorm de mult. Nu imi regasesc in memoria mea cinefila, alte filme care sa fi reusit o astfel de crestere permanenta a tensiunii si care sa si pastreze raportul neschimbat pana in secventa de incheiere.
Totul este un joc, totul este o conspiratie. Si nimic nu tradeaza acest cosmar al lui Nicholas Van Orton, (Michael Douglas), care va sa se intample. Lucrurile la inceput sunt linistite, prea linistite si prea plictisitoare. O rutina bolnavicioasa care l-a transformat pe Nicholas intr-un tip de mecanism lipsit de orice sentiment.
E momentul sa intre in scena Conrad, (Sean Penn), care in incercarea de a-si readuce fratele la viata de dinainte de a se fi transformat in seful ursuz de acum, ii face un cadou mai neobisnuit. Un joc!
Iata pe scurt introducerea in The Game (http://www.cinemagia.ro/filme/the-game-jocul-114/). De aici inainte nimic nu va mai fi la fel. Oamenii se vor schimba pentru totdeauna. Toti sunt parte a acestei excrocherii. Unii victime, altii complici. Viata insasi nu mai este la fel de putin valoroasa ca mai inainte. Acum Nicholas are intr-adevar motive sa se teama si sa lupte cu toate fortele pentru a supravietui. Pana si fratele sau, Conrad devine o victima a acestei scheme infractionale ticaloase extrem de bine elaborate.
Filmul de fata este dupa parerea mea, cea mai buna interpretare a lui Douglas din cariera, chiar daca in filmografia acestui actor avem si un Wall Street (1987) (http://www.cinemagia.ro/filme/wall-street-2745/) cu a lui continuare Wall Street: Money Never Sleeps (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/wall-street-money-never-sleeps-30647/) sau un Wonder Boys (2000) (http://www.cinemagia.ro/filme/wonder-boys-51/). Rolul facut in acest film este parca mai complet. Trece de la o atitudine sfidatoare si tiranica la una de frica pura si apoi la o conditie umila de care nu putea sa fie suspectat personajul sau cum ca ar fi fost capabil. Momentul intrarii in barul mexican unde scotocindu-se prin buzunare pune pe masa si ultimele monede pentru a putea scapa, este un moment-scoala de actorie.
Iar daca M. Douglas este ideal in pielea lui Nicholas fiind actorul perfect in rolul perfect, la fel se poate spune si de actorii din roulrile secundare. Un Sean Penn pretios si care are o contributie extraordinara la a mentine tensiunea filmului si o Deborah Kara Unger in rolul lui Christine fara cusur in ceea ce face.
Regia este marca David Fincher, iar faptul ca filmul a fost selectat ca sa faca parte din The Criterion Collection reprezinta confirmarea ca, din acest punct de vedere al ecranizarii, productia aceasta este o piesa de rezistenta a culturii cinematografice universala. Iata ce inseamna un scenariu bun atribuit unui regizor capabil sa scoata si ultima picatura de senzatie, de atmosfera din el. Din The Game (http://www.cinemagia.ro/filme/the-game-jocul-114/), Fincher lasa impresia ca a exploatat 120% din potentialul de suspans si tensiune pe care il avea scenariul acestui film. (a se vedea esecurile in marea majoritate a cazurilor in care scenaristul este acelasi cu regizorul in cinemaul romanesc)
Concluzie: Imprevizibil, cu un final demn de tot acest iures de momente tensionate si la fel de dramatic ca si filmul in sine, The Game (http://www.cinemagia.ro/filme/the-game-jocul-114/) nu are cum sa nu-si fascineze spectatorii. Nota 8,27 pentru meticolozitatea si constructia pana la cel mai mic detaliu a acestui joc.
A Beautiful Mind (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-beautiful-mind-o-minte-sclipitoare-1553/)
http://i.imgur.com/p4MRdKQ.jpg
Stiu ca, prin afirmatia "usor comercial" imi pun jumatate din utilizatori in cap. Da ce zic eu jumatate de utilizatori ai site-ului, juma' de internet! Fac insa aceasta afirmatie bazandu-ma pe adevarata viata a lui John Forbes Nash. Filmul folosindu-se doar de franturi din biografia acestui mare matematician. S-a recurs la o reteta identica cu, sa spunem, Titanic de exemplu.Si astfel s-a ajuns sa aiba un public tinta caruia sa i se adreseze, preponderent feminin. De ce spun asta? Priviti finalul! Este o oda adusa sotiei care s-a sacrificat alaturi de sot. In realitate lucrurile nu au stat deloc asa. Scandalurile s-au tinut lant de domnul profesor, cel adevarat.
Un copil nerecunoscut pana tarziu de tot, o relatie cu o eleva, casatoria in cele din urma cu aceasta si aparitia altui fiu. Dupa cativa ani se reintoarce la prima dragoste si la primul copil, pentru ca la batranete sa se razgandeasca si iarasi sa se mute cu fosta eleva, sotie - de-a doua ...
Daca ar fi fost prezentat asa in film, cu siguranta ca nu ar mai fi aparut in aceeasi aura de sfant, asa cum este perceput in actualul scenariu si ma repet, mai ales de publicul feminin.
Lasand deoparte veridicitatea si acuratetea celor prezentate, limitandu-ne doar la scenariul ce constituie baza acestui film, facand asadar abstractie, daca se poate, desi marturisesc ca-mi este foarte greu, dar facand totusi o sfortare si netinand cont de faptul ca ceea ce vedem este o biografie, filmului nu ai ce sa ii reprosezi. Jucat magistral, cu o constructie a intregii foarte bine detaliata, chiar prea bine, cu o tesatura conspirativa extrem de inteligent introdusa in poveste, ... totul este perfect si la locul potrivit.
Insa, nu pot sa nu ma intorc la prima senzatie si anume aceea de compozitie artificial creata doar pentru a martiriza personajul principal si consoarta acestuia. Din aceasta cauza am spus ca intotdeauna am apreciat mai mult Something the Lord Made (2004) (http://www.cinemagia.ro/filme/something-the-lord-made-ceva-creat-de-dumnezeu-13731/) daca e sa trebuiasca sa ma pronunt anume pentru un film din acelasi registru cu A Beautiful Mind (http://www.cinemagia.ro/filme/a-beautiful-mind-o-minte-sclipitoare-1553/). La nivelul mesajului, al structurii si al modului de a spune povestea, cele doua filme sunt izbitor de asemanatoare. Insa decenta si realismul din cel de-al doilea sunt mai digerabile decat aici; mai credibile parca.
Oricum, filmul lui Ron Howard, cu Russell Crowe in rolul lui John Nash si-a facut loc pe merit intre clasicele cinematografiei, fiind un must-see pentru oricine. Un 8,04 din partea mea!
Of Mice and Men (1939)
Ecranizarea nuvelei omonime a lui John Steinbeck, scriitor premiat cu premiul Nobel pentru Literatura, filmul este drama unei natiuni. Se prezinta destul de realist migratia oamenilor ruinati de banci, migratie spre fermele Californiene, in cautare de lucru. Dimensiunea foarte redusa ca scala a acestei tragedii sociale e data de personajele cartii. Nu se face o confruntare intre forta de munca si proprietarii de ferme. Filmul se centreaza pe prietenia dintre George si Lennie, doi prieteni vechi, care incearca sa isi caute de munca impreuna. Toata actiune filmului este ghidata parca de o idee magica a acelor vremuri, aceea de a deveni proprietar pe o bucatica de pamant si astfel sa reusesti sa te stabilesti undeva, nemaifiind nevoit sa traiesti o viata de nomad.
Jocul actorilor ce interpreteaza este unul foarte bun. Acestia reusesc sa transpuna emotiile, visurile si dramele unei categorii de oameni oropsiti si obositi de munca bruta. Pe partea feminina, nu o avem decat pe tanara sotie a lui Curley, dar este un rol sters, cu putine replici si putina aparitie. In fond de asta a si fost criticat Steinbeck. Ca nu are personaje feminine in aceasta opera si ca, cele mai multe referiri la femeie se fac catalogand-o ca "cel mai mare rau" care poate cadea pe capul unui barbat. S-a ajuns chiar sa se afirme ca George este intruchiparea barbatului rece, calculat iar Lennie este acel barbat a carui tandrete este in exces.
Un film bun, o adaptare foarte, foarte buna a cartii, cu usoare accente teatrale introduse pentru micul ecran, dar esenta, spiritul si trairile nuvelei originale se pastreaza in starea lor initiala. Un 7,86!
Este fara doar si poate cea mai buna ecranizare a acestei nuvele.
Freedom Writers (2007) (http://www.cinemagia.ro/filme/freedom-writers-jurnalul-strazii-15908/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Freedom.Writers.2006.000_zpsyvh2is9c.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Freedom.Writers.2006.000_zpsyvh2is9c.jpg.html)
Interesant e de urmarit o evolutie a acestui gen de filme care trateaza vocatia de dascal si felul in care un singur om ajunge sa schimbe destinele unor tineri aflati la varsta la care li se modeleaza caracterele. Daca aceste filme mai adauga in final si cateva cuvinte care sa precizeze detalii despre cariere sau despre evolutii ale vietilor protagonistilor, realizari datorate in mare masura acestor influente ale dascalilor in viata acestor elevi ce au avut norocul sa se afle sub indrumarea unor astfel de educatori, atunci placerea vizionarii si satisfactia finala a spectatorului este garantata in proportie de 90-95%.
Pentru ca nu stiu sa existe o istorie detaliata a acestui gen, o sa incerc sa pomenesc eu, in finalul review-ului, cateva titluri mai cunoscute pe care mi le-am amintit, intr-o ordine cronologica, din care sa se poata observa modul in care tema a fost tratata de-a lungul anilor.
Ceea ce am observat eu din toata aceasta lista, e ca modul de constructie al scenariilor este aproape identic. 1-2 exceptii, dar in rest, primele 30-45 minute sunt realmente trase la indigo in cam toate peliculele listei. Iar daca mai aducem in discutie si mesajele pe care aceste filme isi propun sa le transmita publicului, asemanarea merge spre 80-90%. Dar chiar si asa, in toata aceasta mare de similitudini ale ideilor si conceptelor, apar, rar dar apar si filme care finalizeaza povestea in moduri dintre cele mai neasteptate si originale. E si cazul peliculei de fata, care si ea porneste de la aceleasi obisnuite premise si evolueaza sablon pana la un anumit punct. Dar la final, ca si rezolvare a conflictului principal, filmul difera de tot ceea ce s-a realizat pana la el. Iar asta e punctul forte al acestei productii.
Ideea de a permuta centrul de greutate de pe profesor pe elev este insasi elementul care a salvat filmul de la a nu deveni un alt obisnuit al genului, facandu-l unul original si altfel. Chiar daca sunt aceiasi problematici elevi proveniti din cartierele sarace si rau famate care inconjoara toate marile orase si in care populatia majoritara e de culoare sau imigranta, acestia reusesc sa formeze un grup si sa realizeze o actiune atat de speciala cum e cea descrisa in film.
Atentie Spoiler!
Apoi vine celebrul discurs oferit de Miep Gies, (femeia care riscandu-si propria viata a decis s-o ascunda pe Anne Frank si familia acesteia de prigoana nazista). Faptul ca o femeie careia i s-a pus pistolul la tampla si doar intamplarea a facut sa nu se ajunga pana la apasarea tragaciului, ajunge sa spuna despre niste copii anonimi si stigmatizati atat de societate cat si de oficialitati cum ca "students were the real heroes” din cauza dramei pe care acestia o traiesc zi de zi, si nu ea care a facut odata, demult, un gest de curaj, oricat de incredibil ar fi fost el, este zguduitor! Sa spuna asa ceva un om care a trait unele dintre cele mai dramatice momente ale istoriei, sa ramana un astfel de om impresionat si marcat de vietile acestor tineri, este de-a dreptul inimaginabil. Dar iata ca s-a intamplat!
Concluzie: Avem un film in care mesajul depaseste limita destinului propriu al educabilului si influenta educatorului asupra sa. Iata de ce este atat de speciala aceasta creatie intre cele de acelasi fel. Practic filmul nu se limiteaza doar la un profesor, la unul sau cativa dintre elevi si nici chiar la o scoala anume. Dimensiunea lucrarii acestor scriitori anonimi capata o amploare imposibil de cuprins in cuvinte cu atat mai mult cu cat ea continua si in ziua de azi. Nota 7,93 pentru un film important si care merita vazut pana la sfarsit, pentru ca promite multa emotie si sinceritate.
Lista filme asemanatoare:
Goodbye, Mr. Chips (1939) (http://www.cinemagia.ro/filme/goodbye-mr-chips-adio-domnule-chips-3882/)
Blackboard Jungle (1955) (http://www.cinemagia.ro/filme/blackboard-jungle-jungla-scolii-13774/)
To Sir, With Love (1967) (http://www.cinemagia.ro/filme/to-sir-with-love-domnului-profesor-cu-dragoste-10934/)
Up the Down Staircase (1967) (http://www.cinemagia.ro/filme/up-the-down-staircase-106913/)
Conrack (1974) (http://www.cinemagia.ro/filme/conrack-560/)
Educating Rita (1983) (http://www.cinemagia.ro/filme/educating-rita-meditatiile-ritei-4168/)
Teachers (1984) (http://www.cinemagia.ro/filme/teachers-17060/)
Stand and Deliver (1988) (http://www.cinemagia.ro/filme/stand-and-deliver-lectiile-4023/)
Dead Poets Society (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/dead-poets-society-cercul-poetilor-disparuti-3756/)
Lean on Me (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/lean-on-me-directorul-13843/)
Dangerous Minds (1995) (http://www.cinemagia.ro/filme/dangerous-minds-minti-periculoase-655/)
Etre et avoir (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/etre-et-avoir-a-fi-si-a-avea-7967/)
The Emperor’s Club (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-emperors-club-clubul-imparatilor-4715/)
School of Life (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/school-of-life-scoala-vietii-12733/)
Entre Les Murs (2008) (http://www.cinemagia.ro/filme/entre-les-murs-in-clasa-26956/)
Monsieur Lazhar (2011) (http://www.cinemagia.ro/filme/monsieur-lazhar-567230/)
Detachment (2011) (http://www.cinemagia.ro/filme/detachment-559909/)
daca are cineva completari, e binevenita orice sugestie. Pana atunci, va doresc spor la vizionari.
Braveheart (1995)
Un 8,00!
Being Julia (2004)
Standing ovation! pentru aceasta realizare
Am vrut la inceput sa caut referinte ale acestui film, sa vad biografia din care este inspirat, cartea, povestea,tot. Dar, la final am realizat ca pentru asa o ecranizare, nu merita sa incerc sa caut povesti pe langa povestea prezentata. Filmul este magistral realizat si jucat. Asa ca, nu vreau sa ma intereseze alte aspecte ale acestui film, vreau doar sa raman cu impresia creata de el si anume, una minunata.
Iata ca filmele bune se mai gasesc si surprind inca orice asteptari pe care ni le facem inaintea vizionarii si chiar in timpul vizionarii lor.
Vazut in prima lui jumatate de ora ca un film de dragoste modest, pueril, o dragoste de interes, filmul se intoarce pe scena cu un final incantator. O turnura nebanuita, imposibil de anticipat face ca filmul acesta sa isi merite numele si renumele.
Este, intr-adevar, cred ca unul din putinele filme la care finalul e imposibil de anticipat. Orice calcule, orice stereotipuri ai incerca sa aplici, toate se rastoarna si finalul surprinde intr-un mod placut.
Standing ovation!
Ps. O intrebare pe care o ridica acest film, este legata de privirea realitatii de catre un actor. El mai poate fi natural? Sau se vede oare, in orice situatie a vietii, durere, suferinta, bucurie, intr-un rol al unei piese pe care a interpretat-o si care se pliaza pe starea pe care "ar trebui" sa o simta in acele momente? Acest mare defect profesional afecteaza tot in jurul lui? Familie, copii, prieteni? Este un artist, un actor, altfel decat noi, oamenii de rand? Eu cred ca DA!
Un 7,99 din partea mea! Standing ovation!
Mongol (2007)
Un personaj vizionar, un personaj condus de idei mai presus de fapte. Asa ne este prezentat eorul mongol in acest film. El este cel ce vede dincolo de aparente. Avand convingeri puternice, fundamentate in credintele si traditiile unui intregi natiuni, el constientizeaza valoarea misiunii sale, aceea de han.
Este interesant cum in toata aceasta epopee de o anvergura nemaintalnita (ma refer la puterea acestui conducator care a constituit un imperiu prin sine insusi), unii limitati vad "femeia care a fost iertata dupa ce a trait cu alti barbati". Acest episod (2 la numar), prezentat in film, nu face decat sa intareasca caracterul vizionar si puterea lui Temujin de a se ghida dupa idei si convingeri ce subjuga faptele. El de asemenea iarta diferite personaje (batranul ce ii ofera mancare in perioada de captivitate), chiar si temple (templul calugarului ce merge sa transmita sotiei ca traieste), doar pentru a se ridica deasupra unor legi nescrise ce au calauzit un neam intreg dea lungul intregii sale istorii. Astfe Temujin devine un inovator, un altfel de han cum nu mai cunoscuse neamul lui in toata istoria. Inca de aici ne dam seama ca titulatura lui de conducator de trib va capata noi dimensiuni si ca destinul lui nu se va intinde doar asupra familiilor mostenite de la tata sa le conduca ci asupra intregii natiuni.
Cu o interpretare pe masura, cu o regie exceptionala, (iata ca un regizor rus stie sa realizeze si filme in care vizualul sa fie la fel de important ca si ideea, pondere avand si decorurile sau efectele si nu doar filme cu idei marete realizate cu fonduri de mizerie si cu recuzita de camin de nefamilisti), filmul este unul antologic. Pacat ca s-a renuntat la ideea acelei trilogi, iar ulterior chiar si acelui sequel... Oricum, un film foarte bun, un 7,86!
A Good Woman (2004)
Ecranizarea piesei lui Oscar Wilde, Evantaiul Doamnei Windermere, filmul este o oglindire fidela a atmosferei create in scriptele originale ale autorului. E adevarat ca actiunea din film este incadrata in societatea anilor 30, deci cu aproape jumatate de veac mai tarziu decat o incadrase Oscar Wilde, dar asta nu inseamna ca actiunea ar fi anacronica. Chiar din contra, parca este mai reliefat conflictul dintre aparente si caracterul real, dintre prejudecati si realitate.
Intrigi tesute ce usor pot aminti de Caragiale, Wilde satirizeaza snobismul, caricaturizeaza standardele morale pe care inalta societate si le creaza si repune in drepturi rafinamentul si inteligenta adevarata, moralitatea faptei imorale facute cu scop bun si nu fapta rea cu intentie morala ce caracteriza societatea acelor vremuri.
Umorul fin, mai mult de situatie, problematica arogantei si critica acida a elitei societatii, critica ce provine din repulsia ce i-a creat-o lui Wilde prejudecata ce i-a fost aratata lui din cauza inclinatiei sale sexuale, fac din operele sale, deci si din aceasta, o reala radiografie a unei anglii, la sfarsit de secol 19.
Un joc actoricesc pe masura, Hunt este perfecta in rolul femeii ce incearca din rasputeri sa isi faca loc in buna societate, filmul este la fel de bun ca si cartea. Pacat ca nu se contureaza mai bine personajele, in special cel al dnei Windermere.
Oricum, un film bun, un fim de un 7,85!
Recomand!
Stranger Than Fiction (2006)
Atentie - Spoiler!
Bazat pe o idee noua, sclipitoare, acest film este complet altceva decat ceea ce am vazut pana acum. Usor filosofic, cu o tenta dramatica, dar fantezist si amuzant, traim povestea unui ceas, al carui posesor duce o viata prea calculata, prea planificata. Iar un ceas, ce isi inchina viata exactitatii, tocmai asta nu isi doreste de la posesorul lui. Ciudat cum tocmai acest obiect, liant intre protagonistul cartii, (eroul filmului) si scriitoarea- fauritoare a vietii protagonistului, nu este luat in calcul sub nicio forma de catre toti privitorii. El declanseaza actiunea, el schimba destinul, el gaseste dragostea, el il ucide si tot prin el ii este salvata viata. Ba mai mult, obiectul acesta creator de timp, devine o parte din omul ce il detinea, o parte imposibil de inlaturat pe viitor.
Facand aceasta legatura ceas-posesor-scriitoare, finalul are logica. Este chiar "predestinat" sa fie cum a fost el redat.
Insa, pentru ca e si un dar..., finalul, ce pare un happy-end, produce o dezamagire... Nu stiu de ce, poate am devenit noi mai sadici, mai degraba-varsatori de sange, sau macar degraba doritori de tragedii, dar finalul lasa un gol emotional ce prin bucuria ce ar trebui sa o creeze, nu poate fi umplut.
Ma gandesc ca prin modul in care e construit scenariul, prin lipsa lui de tensiune, prin prevenirea asupra oricarui eveniment ce e pe cale sa se intample, lucru facut de naratoarea-scriitoare, care practic taie orice urma de incordare, de tensiune, si deci implicit si asteptarea mortii eroului principal, ne obisnuim cu ideea, ba chiar incepem, ajutati si de personajul intruchipat de Hoffman, sa vedem poezia din spatele acestei tragedii. O jertfa anuntata, asteptata, dorita si neimplinita...
Oricum un film excelent pentru a te mai dezmorti din letargia creata de filmele gen protv sau a1, nu foarte greu, dar cu multe teme de meditatii dupa. Frumos, un 7,72!
de unde scoti tu notele astea ? ai un sistem de notare?
atatea zecimale?
de unde scoti tu notele astea ? ai un sistem de notare?
atatea zecimale?
ca sa-l scutim pe alali de a explica a doua oara:
http://www.cinemagia.ro/forum/showpost.php?p=1634954&postcount=18
:-S :|
dubios , ma rog , fiecare cu ..pasarelele lui , no?>:)
:-S :|
dubios , ma rog , fiecare cu ..pasarelele lui , no?>:)
Da! Cam asa e... fiecare cu ale lui. Unii mai putine, atii mai multe...
[URL=
Moulin Rouge! (2001)
Franta, (Parisul in special), la confluenta dintre realism si impresionism, la trecerea de la studiu la idee, de la observatie la simtamant. Cam asta este si ideea operei pe care scenaristul o incadreaza istoric in final de secol 19, in plina schimbare a societatii, in plina revolutie industriala, culturala, umana.
Pozitionarea idilei dintre un visator si o materialist-realista unde anume putea fi facuta in conditiile date mai bine,daca nu pe scena unui cabaret? Un loc libertin, in plina transformare la fel ca oamenii ce muncesc aici.
Culorile stridente, simbolistica exotica gresita din punct de vedere cronologic, dar totusi expusa ostentativ in mai toate scenele, fragmente muzicale cu ritm si versuri anacronice, toate astea intaresc ideea de inovatie de transformare, de revolutie. Un spectacol in primul rand vizual, realizat in cele mai mici detalii, o coloana sonora construita cu minutiozitate si un scenariu cu un fir narativ extrem de bun, mult peste ceea ce au aratat alte creatii ale genului musical, mai bine vazute si cotate de "experti", unde povestea este parca un element aditional, o chestie optionala.
Interpretarea foarte buna, dar Nicole Kidman este parca deasupra a orice este uman. Respira iubire in intalnirile cu Ewan McGregor, emana suferinta din boala care o ucide, se transforma vizibil din oportunista dintru inceput, ajungand "o fecioara neprihanita" in final. O prestatie cum rar se poate vedea si egala.
Fragmentele muzicale, desi bine dichisite, bine alipite si adaptate au un mare minus. Nu sunt deloc originale. Sunt bucati de compozitii arhicunoscute, cu mare succes, succes pe care, banuiesc, compozitorii au incercat sa il valorifice si in film... Asta ar fi singurul defect al pelicului.
De remarcat de asemenea modul de filmare. Desi era vorba de o poveste de dragoste intre un nimeni si o dansatoare de cabaret, deci nesemnificativa in imensitatea Parisului, ce ne este in permanenta prezentat panoramic pentru a constientiza insignifianta poveste la care luam parte, totusi, spuneam ca modul de montaj, coloana muzicala, culorile folosite dau senzatia unor scene epice, grandioase. Ai impresia ca se scrie istoria Parisului, a Frantei, ba chiar a lumii intregi sub ochii tai. Genial montaj! Il pot compara cu cel din Vidoq ca si stil.
O incantare a simturilor, un 7,89! Spectaculos, spectacular!
Return to Sender (2004)
Desi ca incadrare in videoteca il pusesem la filmele proaste, chiar dintre cele mai proaste, cand mi-am luat inima in dinti si l-am vizionat, am fost de-a dreptul frapat de felul in care e realizat acest film. Mediul dement, (iesit din drepturile umane), ale inchisorii; ale unui om care traieste o viata paralela alaturi de condamnati, toata aceasta atmosfera bolnava, realizeaza daca nu un film bun cu nuante de foarte bun, macar un film intrigant. Finalul e ... discrepant. Nu se incadreaza in tonul de gri al cadrului general. Oricum, "viata" din final, contrasteaza foarte interesant cu "lipsa de viata" din intregul film. Vreau sa spun ca practic, in timpul filmului, nici unul dintre cei doi protagonisti nu sunt vii. Unul (ea), isi asuma sfarsitul, iar altul (el), se intoxica permanent cu povesti despre sfarsit, din lipsa dorintei de a trai. Oricum, subiectul, atmosfera, modul de exprimare regizorala, bune. Nota 7,80 din partea mea! De vizionat!
21 Grams (2003)
Un film ce nu iti permite nici sa rasufli. Te elibereaza total de orice alt gand pentru a te incarca cu povestea acestei drame. Nici nu ai cum sa ai propriile sentimente, idei, pentru ca modul de filmare te obliga sa te concentrezi la maxim. Totul trebuie inregistrat si reasezat intr-o ordine ce... nu ne este data ci o descoperim noi bucata cu bucata. Firul epic trebuie reconstruit in minte. Actiunea trebuie memorata si in special sentimentele, care aici sunt de o intensitate incredibila. Niciun regizor nu s-a mai jucat atat de mult cu atentia privitorului si nu a reusit sa il implice la asa un nivel pana acum. Desi atat de incalcit, filmul se dezvaluie oricui. Nu am intalnit pana acum persoane care sa nu fi inteles ce si cum, indiferent ca erau ele cinefile cu "acte in regula" sau iubitoare de telenovele si impuscaturi. Toate au avut parte de doza de suferinta a acestui experiment marca Inarritu.
De remarcat prestatiile protagonistilor, care catalizeaza durerea intr-un mod cum nu am crezut ca se poate prin intermediul unui ecran de sticla. De Penn sau Del Toro s-a tot vorbit, insa nu si de Naomi Watts. Eu sincer, dupa prestatia din acest film coroborata cu prestatia din ... Valul pictat de exemplu, am introdus-o in topul actorilor preferati. Probabil ca rezonam la aceeasi frecventa, ca in fond la receptor se reduce tot. Nota 8,99!
PS. afinitatea nu are nicio legatura cu scenele in care apare in toata splendoarea :x . CLAR?!?! X(
Burlesque (2010)
Am pus ca titlu "un fel de muzical", pentru ca acest film nu poate fi numit muzical in adevaratul sens al cuvantului. Muzica, in afara a 2-a cazuri, fortand asemanarea, este distincta de cursul actiunii. In schimb filmul surprinde. Nu aveam nicio asteptare de la film. Din contra. Insa, am fost placut atins de acest film cu o atmosfera aparte. Este un film tineresc, exuberant. Transmite asta incepand cu prima nota muzicala care aproape deschide filmul, a Christinei Aguilera. Foarte buna potrivire a acestei.... artiste cu filmul si oarescum si cu decorul. Marturisesc ca auzisem destul de mult muzica acestei cantarete, dar nu aveam nicio idee de cine e si cum arata. In schimb acum pot sa spun ca are o voce extrem de buna, asa cum era si o remarca in film: "nu pot sa cred ca o alba poate canta asa". Intr-adevar, Aguilera face o demonstratie de forta in ceea ce priveste vocea. Pe partea cealalta Cher este sublima. Apare discret si ... are acel parfum de ... distinctie, de talent si de rafinament. Intr-adevar singurul cantec pe care il interpreteaza, facand exceptie de acea deschidere pe care o face ea programului din club, este.... nu am cuvinte. Incredibila cred ca ar fi un cuvant cat de cat acceptabil.
Oricum, per total un film care m-a lasat perplex, neasteptandu-ma initial la nimic bun. Insa, incredibil cum am trait acest film incepand cu prima faza al lui si continuand cu genericul de filnal si cu castul si creditele.... Nota 7,11.
The Snow Walker (2003)
Filmul este curat, pur, ALB. Actorul principal este curatat, purificat de intamplarea care ii va schimba viata. Ca sa fim mai poetici putem spune ca este oarecum vindecat de viata viciata pe care o ducea.
Se va schimba si va ajunge la acea stare de normalitate, a OMULUI de GENIU care a avut norocul sa aiba parte de o revelatie. Dar si mai mult sa aiba ochi si sa o vada.
Genialitatea unui om sta in capacitatea, luciditatea si vointa lui de a putea vedea adevarul, binele si normalitatea unei vieti asa cum trebuie traita ea, si care are PUTEREA sa asimileze si sa isi schimbe viata dupa cum a descoperit el insusi.
Puterea de schimbare a unui om este ... acea chintesenta antica, esenta cu care a fost inzestrat omul de catre creator. Este ceea ce-l defineste pe el ca om. Te numesti om atunci cand existi, existi deci gandesti, gandesti deci vei alege genialitatea, alegi genialitatea deci meriti sa fii numit OM!
Filmul, prin simplitatea lui si mai ales prin albul ce il domina, ne cere sa alegem sa deveniti mai buni. Sper sa reusim...
Ps. Unul din filmele mele preferate, din top 3, asadar, nota este complet subiectiva. 9,44!
A Fistful of Dollars (1964)
Este un film legenda; Atat pentru cinematografie, caci este intr-adevar unul din filmele cu greutate a genului western; Dar si pentru protagonisti. Este primul proiect de anvergura a lui Clint, cel care i-a si lansat cariera, dar si pentru regizor-scenaristul Sergio Leone, care in urma acestui succes a continuat munca magnifica pe care o reprezinta acest film, realizand impreuna cu Eastwood o trilogie antologica pentru acest gen atat de iubit in acele vremuri, sfarsind prin a lucra chiar si cu Robert de Niro in Once Upon a Time in America. Unde mai adaugi ca acest segment al industriei americane de film avea deja legendele lui, Wayne, McQueen, Bronson, Arness sau Walker, facand practic aproape imposibila intratea in aceasta galerie selecta, standardele fiind ridicate la inaltimi amenintatoare. De aceea, succesul avut de aproape debutantul Eastwood este cu atat mai notabil.
Un 7,67!
In the Valley of Elah (2007)
Filmul asta poate intra cu usurinta in categoria filmelor de autor.
O poveste daca nu previzibila, atunci macar lipsita de tensiune, a carui conflict se rezolva relativ repede, de la sine, simplist. Si spun asta pentru ca la o prima vizionare ramanem cu anumite goluri ale evolutiei povestii - de unde pana unde deductia ca a fost omorat pe margiea strazii; dupa descoperirea cadavrului se duce sa ceara amanunte de la politista ghicind cred ca ea a fost implicata in acest caz, etc -. Este clar inca din primele 10 minute ca scenariul pare scris mai mult pentru o prestatie deosebita a actorului principal si mai putin pentru detaliile detectivistice ori pentru tensiunea rezolvarii unui caz de crima. Tommy Lee Jones face un rol mare, un rol ce e cam dificil sa il judeci, traiesti si intelegi datorita acestei dualitati: tata si sot, dar si fost militar de cariera, iar nu multi dintre noi indeplinim aceste doua caracteristici.
Per total un film de vizionat, cu o atetie deosebita asupra trairilor personajului principal. Un film bun, un 7,73 de la mine.
The Woodsman (2004)
Joaca cu sentimentele privitorului. Cam asta incearca si reuseste regizorul Nicole Kassell. Pornind de la o repulsie instinctiva, la auzul termenului de pedofil, o repulsie indreptatita si normala, spuneam ca regizorul se joaca cu sentimentele noastre. Modul in care este brutalizat Walter, (Kevin Bacon), de catre politistul ce il are sub observatie, dificultatea in adaptarea la viata in libertate, efortul pe care il depune incercand sa reintre in normal, toate astea ne convertesc sentimentul de damnare pe care il incercam intru inceput intr-unul de mila, chiar compasiune. Apoi episodul din padure duce iarasi la blamarea personajului interpretata de Kevin Bacon, ca in final sa ne alaturam spiritului justitiar ce il dominia si sa fim chiar solidari cu un pedofil ce incearca sa se justifice in fata ofiterului de politie.
Superba ideea, bine pusa in practica. Schimbari de stari cum rar iti poate provoca un film. Bineinteles ca toate astea s-au facut si cu complicitatea lui Kevin Bacon, care interpreteaza perfect rolul. Inclusiv fizionomia il face ideal pentru rol. Totul e perfect pentru acest rol la Bacon.
Ce m-a mai impresionat la aceasta productie este naturaletea ce domneste in filmare. Lipsa machiajului si a ajustarii tonurilor de culoare. Cadrele foarte apropiate ce predomina in film sunt atat de naturale si necosmetizate, incat ai impresia ca esti alaturi de o persoana pe o banca, sau la aceeasi masa cu ea si nu ca vezi un actor prin intermediul ecranului de sticla, (plastic mai modern). Este chiar un cadru destul de lung cu mainile lui Walter si pot sa afirm ca maini atat de ... normale nu am vazut prea des la cei cu care am intrat zilnic, in viata de zi cu zi, in contact. Inclusiv cularea aceea un pic vinetie... asadar fara nicio cosmetizare.... perfect!
Un film bun, destul de profund, un 7,44!
Ps. un comentariu din pagina filmului vorbea de lupta protagonistului filmului de a scapa de un viciu!!!! Pedofilia un viciu?!!!! of ca mare e gradina! si multi stau pe cinemagia din gradina asta...
Guardians of the Galaxy (2014) (http://www.cinemagia.ro/filme/guardians-of-the-galaxy-577940/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Guardians.of.the.Galaxy.2014_zpspojvh2ih.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Guardians.of.the.Galaxy.2014_zpspojvh2ih.jpg.html)
Iata asadar ca au aparut niste demni urmasi ai lui Iron Man (http://www.cinemagia.ro/filme/iron-man-iron-man-omul-de-otel-15972/), Spider Man (http://www.cinemagia.ro/filme/spider-man-omul-paianjen-689/) sau ai super-eroilor din The Avengers (http://www.cinemagia.ro/filme/the-avengers-29070/). Gardienii Galaxiei (http://www.cinemagia.ro/filme/guardians-of-the-galaxy-577940/) sunt o combinatie surprinzator de placuta intre infractionalitate, trecut tumultuos, loialitate si umor. Dar nu acel umor provenit din glume sau gag-uri. Ala nu asigura o calitate certa si de durata. Comicul acestui film vine din combinatia dintre caracterul introvertit al fiecarui personaj ce accepta o colaborare corecta de dragul grupului si care nu vrea in ruptul capului sa se schimbe sau sa se dezica de ceea ce a fost si inca este si caracterul misiunii ce cere o doza uriasa de altruism, atitudine deloc specifica dubioaselor personaje. E conjunctura ce va da o nota de amuzament oricarei situatii, fara sa mai fie nevoie de improvizatie sau de prea multe cuvinte.
Realitate sau plauzibilitate pentru evenimente, fie ele chiar petrecute intr-un viitor indepartat si cu care ne-a obisnuit Marvel pana la acest film? Cui ii pasa de acest aspect! Cei 5 sunt eroii spatiului nemarginit, nu se supun asadar regulilor si principiilor care guverneaza viata pe pamant. Iar noi suntem alaturi de ei pentru ca, pur si simplu, ne plac aceste personaje. Au ceva ce nu se poate intelege decat insontindu-i si lasandu-i sa actioneze asupra ta. Sa isi exercite numarul de magie, iar atractia cu siguranta nu va intarzia sa apara.
Povestea e fantastica si cam atat. Prin faptul ca ea ne poarta imaginatia prin locuri imposibile, e suficienta. Planetele abandonate, minele din interiorul craniilor unor fiinte celeste sau inchisorile spatiale unde se aduna toata scursura universului, toate sunt extrem de bine realizate, avand un echilibru corect intre umbra si lumina. Exact in nota personajelor despre care am si vorbit.
Atentia la detalii pe care o arata echipa tehnica si nu numai ea, e incredibila. Machiajul e o arta in sine aici. Ore intregi pierdute zilnic pentru ca Drax sau Gamora sa arate impecabil.
Efectele sunt sarea si piperul filmului. Fiind in fond un S.F. de aventura intergalactic, spectatorul asteapta sa vada la tot pasul nemaivazutul, imposibilul si inimaginabiul. Si nu va astepta prea mult, nefiind dezamagit de ceea ce ii va oferi filmul. Pacat de efectul 3D pentru care m-am si agitat sa ajung la cinema. Chiar vazusem un trailer pe care cinemaul il proiectase inaintea unui alt film si am ramas uluit de cum a fost realizat efectul de adancime si spatialitate. Eram sigur ca voi asista la cel mai bun film de acest tip. Insa porverbul ca: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, s-a adeverit inca o data. Inceputul e demential din acest punct de vedere, dar se stinge repede... Scenele de lupta sunt tot un hibrid intre 2D si 3D, iar spre final, cu greu iti mai aduci aminte de ce ai ochelarii pe nas. Bineinteles ca fara ei vezi un film incetosat, asa ca se dovedesc obligatorii. Dar asta ajunge pe final sa fie unicul rol al ochelarilor, sa faca sa devina imaginea clara si nimic mai mult.
Muzica trebuie sa aiba un paragraf propriu pentru ca prin ea se incearca si o educare a noii generatii de cinefili. Ei afla ca a existat muzica si inainte de a se fi nascut si mai ales cantata de alti artisti decat de cei cu care s-au obisnuit si pe care ii venereaza, adolescenti din randurile lor. Un "Come and Get Your Love (https://www.youtube.com/watch?v=nkr77jE5GFY)" a celor de la Redbone, cantec lansat in 1973 ce deschide intr-un mod fantastic actiunea filmului, iata ca poate fi cool si peste 40 de ani. Si nu se opreste aici cel ce a gandit coloana sonora ca un omagiu adus muzicii anilor '70. Introducand melodia celor de la Jackson 5, "I Want You Back (https://www.youtube.com/watch?v=s3Q80mk7bxE)", practic ii invata pe cei mai tineri spectatori ca Michael Jackson a cantat si inainte de a deveni solist; un soc probabil pentru cei ce il cunosc ca un star alb al muzicii pop sa il vada in aceasta ipostaza pe rege. Despre "Hooked On A Feeling (https://www.youtube.com/watch?v=w5jkAkm4JmM)" - Blue Swede, mai are rost sa mai vb? A ajuns sa se identifice cu imaginea celor 5 personaje si asta nu e rau. Interesant in modul in care este servita aceasta doza nostalgica de muzica e faptul ca ea vine pe un suport total necunoscut adolescentilor acestor timpuri: caseta audio. Un dispozitiv straniu, dintr-un trecut indepartat este inca folosit in viitor, la multi ani lumina de la aparitia lui: walkman-ul, unicul capabil sa redea toata aceasta muzica nemuritoare de pe misterioasa banda magnetica.
Concluzie: O inspirata combinatie de retro cu prezentul si chiar cu viitorul. O poveste numai buna pentru ca personajele sa se dezvolte si sa se faca cunoscute si indragite. Ajuta si atmosfera sumbra, perfect creata, dar si coloana sonora impecabila. Filmul a fost bun, iar pentru genul lui eu cred ca e crème de la crème. Nota 7,88! Frumos!
Ps. I am Groot! I am, Groot! I, am Groot!
Driving Miss Daisy (1989)
Desi in cariera are atatea momente IM-PRE-SIO-NAN-TE, parca asta este rolul care ni-l dezvaluie pe adevaratul Freeman. Comportamentul lui din scenele-confruntare cu miss Daisy, inflexiunile vocii care depasesc tiparele atat de bine cunoscute ale lui Morgan, unele din cele mai imitate din toate timpurile, ( https://www.youtube.com/watch?v=zUvhQgF6bV8 ), totul il transforma pe actorul si personajul Freeman in omul-prieten, sofer al stimabilei doamne.
Filmul nu este unul dintre cele mai spectaculoase sau cele mai emotionante, dar este cu siguranta in top 5 a celor mai umane si sincere filme. Este un omagiu adus vechilor valori, a vechii societati care avea un farmec si o demnitate ce nu se vor mai intoarce niciodata. Demnitatea este in totala opozitie cu tratamentul claselor acelei perioade, dar ea este mai pregnanta si totodata importanta decat a fost vreodata si decat va fi.
De vazut, este un pilon de rezistenta in cultura cinematografica a oricarui iubitor de film care se respecta.
Nota 8,11!
Meet Me in St. Louis (1944) (http://www.cinemagia.ro/filme/meet-me-in-st-louis-ne-vedem-in-st-louis-11589/)
Un musical, deci nicidecum pe gustul meu; dar pana acum muzicalurile m-au surprins placut. Ma bucur ca nici acest film nu a contrazis regula.
Desi scenele cantate par interminabile, sunt putine la numar vreo 4 daca un ma insel. Povestea este ... hollywood-iana si tipica. In schimb, ce m-a fascinat este dezinvolta interpretare a Judyei Garland. Este de-a dreptul superba in acest rol. Nu doar ca prezenta ci si ca interpretare, una nesperat de tinereasca si de joviala. Zglobia actrita devine bucuria molipsitoare a acestui film.
Ramas oarecum sub influenta Gretei Garbo, filmul de fata nefiind la prea multi ani distanta de celebrele filme ale Gretei, marturisesc ca ma asteptam ca si aici sa asist la o interpretare in aceeasi nota teatrala si dramatica, cu acele priviri pierdute, cu aere de regina asa cum impusese marea actrita ca si standarde. Nu e nici pe departe asa. Judy reuseste sa interpreteze emotiile cum rar mi-a fost dat sa vad. Scena de dupa scena sarutului, (repetitie intentionata), este genial "jucata". Spun "jucata" pentru ca exact asta si face Judy aici. Se joaca cu emotiile, cu veselia si cu iubirea. E mai mult decat naturala... e firesca, e... nenatural de naturala, spus asa ca sa inchei in nota repetitivitatii pe care am folosit-o ca sa raman in acelasi spirit jucaus cum e si filmul.
Un 7,13 de la mine si un 10 sincer pentru Judy Garland. Pana acum in topul actorilor preferati nnu o aveam decat pe Naomi Watts ca femeie. ... cine stie, ramane sa mai aprofundez tema.... Poate mai adaug inca un nume feminin in lista mea de preferinte in ale actoriei, o lista destul de misogina tre' sa recunosc. :)
PS. Acum ca mi-am adus aminte, fac acest edit al postarii. A fost totusi si un muzical care m-a plictisit ingrozitor... Chicago (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/chicago-4755/). :-S
Days of Being Wild (1990) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-true-story-of-ah-fei-days-of-being-wild-17991/)
aka
Ah fei zing zyun (1990)
Prima parte a unei trilogii ce era foarte aproape sa nu fie terminata, (nu s-a stiut nici daca partea a doua va fi dusa pana la final, parte ce fusese inceputa), din cauza esecului catastrofal suferit la box office de catre acest film. Inca de la primele secvente e destul de clar pentru cine a mai luat contact cu recente creatii ale regizorului Kar Wai Wong ca filmul este atipic. Se observa cu usurinta ca la ora realizarii acestei prime parti, Kar nu avea inca un stil propriu bine definit, regizorul fiind inca in cautarea amprentei pe care ulterior avea sa si-a puna atat de apasat pe mai toate creatiile ce ii vor purta semnatura. O amprenta care acum ne este atat de usor de recunoscut noua privitorilor, ea devenind o a doua imagine a cineastului chinez.
Asadar, fara stralucirile specifice, fara culoarea incantatoare ce defineste regia acestui magician al vizualului, filmul este de o obscuritate deprimanta. La tot acest tablou trist se mai adauga si permanenta ploaie. Toatal iesit din tipare pentru Kar.
Realizat intro forma sferica, rotunda, filmul este un cerc inchis din toate punctele de vedere. Se porneste de la o cautare de sine si se termina in izolare totala. Toate personajele trec prin aceasta forma ciclica, si destinele tind sa se inchida sub privirile frustrate ale privitorilor, la fel ca o epopee eodipiana.
Pana si cercul personajelor e perfect inchis; 2 prieteni in cautarea vietii si a destinului, 2 tinere incercand sa isi pastreze dragostea gasita atat de greu si cu atatea sacrificii, 2 mame ce nu isi asuma conditia de mama. Totul e perfect simetric.
Per total, povestea nu este una captivanta pentru un public european sau mai bine zis non-asiatic. Este destul de greu de inteles ca si mentalitate si prea intunecat pentru "drama de dragoste" pe care o reda. Este o dragoste ce nici in principiu nu porneste de la nuante de speranta si bucurie si care se termina la fel cum a inceput.
Un film de autor, nerecomandat pentru destindere, nerecomandat pentru actiune, nerecomandat pentru joc actoricesc, recomandat doar pentru un stil regizoral exotic, ce zugraveste o lume inaccesibila altfel noua, cu mentalitati si credinte atipice si cu un stil de comportament ce deruteaza. Un 6,28!
Ps. Interesant este ca se sugereaza deja ultima parte a trilogiei prin acea mica "scapare" aparenta in scena in care se ofera cheia camerei de hotel. E vorba de camera 206. Ulterior vedem ca aceasta cheie deschide camera 204... De aici sugestia titlului ultimei parti a trilogiei 2046 (2004) (http://www.cinemagia.ro/filme/2046-11108/).
De asemenea si personajul Su Li Zhen apare si in a doua parte a trilogiei, in In the Mood for Love (2000) (http://www.cinemagia.ro/filme/fa-yeung-nin-wa-o-iubire-imposibila-219/) si este interpretat chiar de catre aceeasi actrita, dar nu ni se da niciun indiciu cum ca acest lucru ar putea avea vreo semnificatie ascunsa sau de orice alt fel.
Cea mai interesanta paralela, despre care am uitat sa pomenesc, deh! varsta!, este acest titlu, de fapt acelasi titlu pe care l-a avut pentru cinematografele chineze productia Rebel fara cauza. Asadar, cine poate, ca eu unul nu pot sa imi adaptez ochiul pentru a face o astfel de paralele fara sa fac strabism, deci, cine poate, sa priveasta filmul ca un Rebel fara cauza asiatic... Doar o sugestie...
maximelialina
01 Sep 2014, 13:08
Shutter Island (2010)
Am vizionat si eu acest film si... prima impresie a fost ca revad A Beautiful Mind, remasterizat. Si filme de acest gen sunt destule, ca sa nu spun prea multe. Incepand de la Lilith pana asa cum spuneam (prea)mult premiatul Minte sclipitoare.
S-a abordat un subiect arhiexploatat mai ales in ultimii ani apoi s-a cosmetizat si ornamentat cu un Dicaprio intr-un rol nu prea pe trupul si stilul lui.
Insa nu se poate contesta prestatia acestuia din film. Isi face datoria cu prisosinta, scotand ce e mai bun din ceea ce ar trebui sa faca cineva in acest rol.
Despre Scorsese, nu prea se poate spune ceva. A facut ce putea face cel mai bine cu aceasta poveste. Cam ca si Dicaprio in rolul sau, rol nepotrivit pentru tipul Dicaprio, pentru fizicul lui, pentru caracterul lui, pentru persoana lui.
Finalul poate este partea mai inovatoare; un final oarecum la cheremul privitorului; un final care parca incorporeaza si varianta alternativa. E destul de interesanta aceasta abordare.
Per total un film de vazut, un 7,54.
Nu stiu cate filme destule ai vazut tu urmarind acelasi scenariu, caci eu pana la Shutter island nu am mai vazut niciunul, ceea ce pentru mine il face unic si de neegalat. Cat despre A beautiful mind, n-am avut rabdarea sa vad nici jumatate..asa ca nu prea vad comparatia. Concluzionand, da Shutter island e un film bun fara indoiala ce trebuie vizionat si merita dupa parerea mea o nota mult mai buna
Filme pe subiectul asta, al dublei personalitati, al dedublarii, al nebuniei lucide pana la un punct sunt o sumedenie. Incepand de la pionerul Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ecranizat in 5-6-7 variante, continuand cu un Lilith, apoi cu 12 Monkeys, Secret Window, Memento, Fight Club, Jacobs Ladder, A Beautiful Mind, sau multe altele, nu imi vin acum in minte,dar sigur mai sunt multe...
Extrapoland, subiectul este preluat si de filme mai originale ca Eternal Sunshine Of The Spotless Mind sau Inception, dar este remodelat, transformat si astfel se obtine o realizare cu totul originala.
E adevarat ca mai apar si sustinatorii nebuniei ca o conspiratie, dar, pentru mine, aceasta varianta nu sta in picioare, argumentele fiind foarte trase de par. In fond in orice film te-ai uita poti sa interpretezi o foaie alba ca fiind neagra, ca fiind un mesaj ascuns acolo de mintea diabolica a regizorului... Deh! O natie ce sufera de scenarita si o vede si acolo unde ea nu exista.
Ps. alte filme ce mi-au venit in minte in timp ce scriam: Dream house,Cypher, The number 23, Vanilla sky... etc.
Vis-a-vis de nota mica, ea se datoreaza previzibilului din final. In momentul in care se face prima aluzie la nebunie, totul se dezvaluie si se clarifica prea repede. Si astfel filmul isi pierde aura aceea de mister, de film noir in care ilinvaluise pana atunci genial Scorsese.
maximelialina
02 Sep 2014, 00:48
Filme pe subiectul asta, al dublei personalitati, al dedublarii, al nebuniei lucide pana la un punct sunt o sumedenie. Incepand de la pionerul Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ecranizat in 5-6-7 variante, continuand cu un Lilith, apoi cu 12 Monkeys, Secret Window, Memento, Fight Club, Jacobs Ladder, A Beautiful Mind, sau multe altele, nu imi vin acum in minte,dar sigur mai sunt multe...
Extrapoland, subiectul este preluat si de filme mai originale ca Eternal Sunshine Of The Spotless Mind sau Inception, dar este remodelat, transformat si astfel se obtine o realizare cu totul originala.
E adevarat ca mai apar si sustinatorii nebuniei ca o conspiratie, dar, pentru mine, aceasta varianta nu sta in picioare, argumentele fiind foarte trase de par. In fond in orice film te-ai uita poti sa interpretezi o foaie alba ca fiind neagra, ca fiind un mesaj ascuns acolo de mintea diabolica a regizorului... Deh! O natie ce sufera de scenarita si o vede si acolo unde ea nu exista.
Ps. alte filme ce mi-au venit in minte in timp ce scriam: Dream house,Cypher, The number 23, Vanilla sky... etc.
Vis-a-vis de nota mica, ea se datoreaza previzibilului din final. In momentul in care se face prima aluzie la nebunie, totul se dezvaluie si se clarifica prea repede. Si astfel filmul isi pierde aura aceea de mister, de film noir in care ilinvaluise pana atunci genial Scorsese.
Hm...Memento l-am vazut si iarasi mi-a placut f mult, dar cum ziceam nu m-a dus cu gandul la Sutter Island,la fel pot spune si de Inception, insa de celelalte filme mentionate de catre tine nu pot zice decat merci si ca acum mi-ai dat de "lucru" :D P.S mie nu mi s-a parut previzibil, nefiind inca familiarizata cu genul asta de filme, cum probabil multi sunt in situatia mea, caci filmele enumerate de catre tine, cu cateva exceptii, nu sunt printre cele mai cunoscute.
Medicate
02 Sep 2014, 14:41
Te-as contrazice si eu pentru postarea¬area lui Shutter Island, dar nu o voi face. Iti respect opinia si iti multumesc ca mi-ai adus aminte de Mr. Nobody, un film pe care, spre rusinea mea, n-am reusit sa-l vizionez INCA. In urma analizei tale, in viitorul apropiat (cand voi avea timp), il voi viziona si-ti voi posta parerea mea.
8-> Hîmmm! ....Mr. Nobody... >:D<
In the Mood for Love (2000) aka Fa yeung nin wa
In realizarea acestui review o sa fac o paralele cu parerea Cinefilului de serviciu si o sa si explic de ce.
Prima vizionare a acestui film a fost acum aproximativ 1 an. M-a plictisit si probabil ca l-am tratat asijderea, nedandu-i nicio sansa la acea vreme. Vrand acum sa postez comentariu am zis sa imi reamintesc filmul, insa ma ingrozea gandul plictiselii ce ma cuprinsese la prima vizionare. Dar daca-i musai, cu placere! L-am revazut. Incepand cu prima parte (Days of Being Wild) si continuand cu acesta. Filmul acum mi s-a parut ... sublim! De o frumusete greu de egalat. De o sensibilitate inumana. De o poezie cum doar Kar Wai putea pune in scena.
Asadar, daca pana mai ieri eram perfect deacord cu Cinefilul de Serviciu, acum realizez ca prima vizionare a fost nu superficiala ci fara niciun rost. Poate acelasi lucru sa il fii facut gresit si Cinefilul?...?
Impresionant la film este cum toate "mizeriile" specifice anilor si regimului in care este plasata actiunea sunt cosmetizate de regizor. Totul are o nuanta de culoare, o stralucire. Nimic nu ramane inestetic. Atentia la detalii este extraordinara.
Am inteles ca doar machiajul lui Maggie Cheung a durat cate 5 ore in fiecare zi de filmare din cele 15 luni cat a durat productia acestui film. Actrita a si purtat pentru fiecare scena alta rochie, bine incadrata in scenariul gandit de Kar Wai , in total uzand mai mult de 45 de vestimentatii.
E adevarat ca filmul este incarcat pana la refuz cu anumite convingeri religioase ale regizorului, ca mentalitatea regimului este atat de bine surprinsa si redata incat pare un film manifest, dar eu nu impartasesc parerile care socotesc acest film o productie "de neon", adica de fatada. Ca doar esteticul este important, restul fiind gol, fara substanta. Culoarea fascineaza, formele sunt impecabile, realizarea este perfecta. Intr-adevar! Insa si trairile cred ca sunt la nivelul realizarii. Se vorbeste de un film al renuntarii, al resemnarii si al refularii. Nu l-am gasit deloc asa. Filmul este patimas. Este dezlantuit. Dragostea este mai presus de iubire trupeasca sau sufleteasca. Este poetica. Dialogurile, modul de adresare a celor doi, privirile, timpul petrecut, totul este mai presus de fiinta. Ideea de a nu arata daca aceasta iubire se si consuma, ba mai mult, inserarea unor replici ce ar insinua ca intre ei nu s-a intamplat nimic, este divina. Incununeaza acesta poveste de iubire, de atractie de "predispozitia pentru dragoste".
Scenele in care cei doi petrec timpul impreuna, coroborate cu muzica lui Nat King Cole sau a lui Galasso, redate genial utilizand slow motion-ul, realizeaza un miraj auditivo-vizual feeric!
Revenind la review-ul Cinefilului, am doua nelamuriri. Cum de a rupt din trilogie exact aceasta a 2-a parte, scotand-o din context? Poate si din aceasta cauza imi lasa impresia comentariul la acest film ca fiind superficial, Cinefilul aratand pana acum o aprofundare si o interpretare a subiectelor si a simbolisticii de invidiat. Chiar enervant de buna.
Si doi, cum de a vazut acest film pe ecranul unui PC.... Asta chiar nu pot sa pricep sub nicio forma! :-(
Nota 10 pentru regie, imagine, senzatie! Nota 8,23 pentru film in ansamblu.
Ps. de remarcat numarul camerei de hotel 2046! Intrigant sau ce?!
Primal Fear (1996)
Vad in pagina acestui film cum se discuta despre care actor ii da clasa celuilalt, care e mai bun si alte comparatii pe care nu le vad normale. Spun ca nu sunt normale din doua motive.
1. Daca Gere nu facea un rol impecabil, asta s-ar fi rasfrant si asupra prestatiei lui Norton si asupra intregului film. Astfel ca acum nu am fi discutat de un film foarte bun, cu un rol al lui Norton ce il propulseaza in randul actorilor de luat in calcul pentru viitoare proiecte, ci am fi avut un film modest cum sunt atatea despre sistemul juridic american si despre avocatii de peste ocean.
2. Norton, tanar, cvasi debutant, care clar a fost influentat de Gere in interpretarea pe care o etaleaza in acest film. Sa nu isi imagineze cineva ca Norton, la doar 25 de ani, cu un singur film in cv, si acolo avand prestatii mai mult de figurant, s-a dus si i-a aratat el lui Gere. A fost foarte ajutat, influentat, sfatuit ce si cum sa joace, ce si cum sa exprime in fiecare scena in parte. E adevarat ca s-a achitat de sarcini intr-o maniera in care ar fi facut-o unul din greii cinematografiei si ca nu pare nici pe departe un debutant, dar amprenta lui Gere se vede si nu poate fi contestata. Mai cred cu siguranta ca in timpul turnarii acestui film, Norton era fan Gere. Era primul lui contact cu un actor cu nume. Era prima lui sansa de a invata, de a intra in lumea filmului in adevaratul sens al cuvantului.
Astfel spus, nici nu se poate pune in discutie o "confruntare" intre cei doi.
Nota pentru film 8,42 iar pentru Norton si Gere 9,5! Aproape impecabili.
The Beautiful Country (2004)
Dureros de sincer; cred ca e caracterizarea perfecta a acestui succes de imagine, emotie si sentiment. Un film in care debutanti ca si Binh, (Damien Nguyen), dau recitaluri de interpretare.
O drama despre viata unei categorii de persoane din societatea vietnameza, acei asa numitii "bui doi", ce s-ar traduce "mai putin decat colbul", copiii rezultati dintre tinerele vietnameze si soldatii americani.
Viata dura dusa de acesti paria ai societatii vietnameze il determina pe eroul peliculei sa isi caute tatal, tata pe care il cunoaste dintr-o singura poza pe care mama sa, sotie legitima a soldatului american, o are de pe vremea cand acesta era inca in Vietnam.
Emotii puternice insotesc permanent actiunea. Emotii profunde, castigate practic de prestatia actorilor in primul rand, dar si de scenariu. Un film in care durerea atinge apogeuri. Permanent se depasesc limite si se merge spre o alta culme ce nu credeai ca mai poate exista.
Interpretarea perfecta a lui Damien Nguyen, un surfer din california, gasit intamplator si cooptat in acest film, se realizeaza mai mult prin atitudine, gesturi si emotii. Dialogurile sunt putine, iar ceea ce trebuie transmis, mesajul, este realizat cu implicarea totala a celor ce sufera pentru noi, alaturi de noi, in aceasta poveste.
Sinceritatea si modul in care isi castiga emotiile, fiecare in parte, nimic in acest film nefiind gratuit, ne pune in fata unui film mult prea sincer, prea greu de indurat, marcant.
Un regal despre acuta problema a lunii actuale, imigratia, un exemplu de umilinta, de suferinta si de cum razbesti in viata asta plina de durere si totusi sa reusesti sa vezi acea tara minunata pe care numai un "orb" o poate vedea.
Ps. Interesant si cum ne "joaca" regizorul cu sentimente contradictorii vis-a-vis de tatal ce isi abandoneaza copilul si sotia ... Un 8,12! Recomand ca o doza de normalitate, trezire la realitate si de ce nu, model.
Bloodbrothers (1978)
Pacat ca acest film nu este mai mediatizat si vizionat, asa cum ar fi normal. Din cauza comparatiei cu cartea pe care o fac mai toti cei ce au vizionat filmul, a luat note incredibil de mici, netinand votantii cont nici de realizarea pe care o au in fata, si mai mult, nici de jocul actoricesc al lui Gere, care este, daca nu cel mai bun, atunci printre cele mai bune ale carierei. Cu mult peste mediatizatele: An Officer and a Gentleman, Chicago sau Pretty Woman; poate la fel de buna ca si Primal Fear sau The Hunting Party.
Revenind la carte, ca deh, privitorul nostru nu poate face distinctia intre a citi si a privi o adaptare a unei nuvele, intr-adevar, tensiunea este diminuata, personajele schimbate ca atitudine si infatisare, iar finalul este unul mai de telenovela. Mult mai realista cartea lui Richard Price, care isi are adevarata valoare in "victoria sangelui" ca sa spun asa. Dar detasandu-ne de carte, avem in fata un scenariu bun, care pune in valoare mult mai bine acest zbucium launtric pe care-l reda cu atata fidelitate Gere. Acest conflict intre mostenirea sangelui si dorinta de a iti indeplini visele o fi el mai "siropos" si mai happy end-ing expus in scenariu, dar asta nu il duce in categoria filmelor parodii sau mai stiu eu ce comedii usoare ca Blonda de la drept sau vreo alta vecina in calduri ce a mai aparut pe ecrane in ultimii ani.
Realizarea este superba, spiritul anilor 70 emanand din orice. De la costume pana la limbajul de jargon al acelor timpuri, putin prea generalizat, ajungandu-se astfel ca si doctorul sa vorbeasca un pic cam "smechereste". Oricum, un film bun spre foarte bun, cu un puternic iz de '70th, bine jucat si bine realizat. Un 7,86! Recomand pentru energia pe care o transmite Richard Gere.
Bloodbrothers (1978)
Pacat ca acest film nu este mai mediatizat si vizionat, asa cum ar fi normal. Din cauza comparatiei cu cartea pe care o fac mai toti cei ce au vizionat filmul, a luat note incredibil de mici, netinand votantii cont nici de realizarea pe care o au in fata, si mai mult, nici de jocul actoricesc al lui Gere, care este, daca nu cel mai bun, atunci printre cele mai bune ale carierei. Cu mult peste mediatizatele: An Officer and a Gentleman, Chicago sau Pretty Woman; poate la fel de buna ca si Primal Fear sau The Hunting Party.
Revenind la carte, ca deh, privitorul nostru nu poate face distinctia intre a citi si a privi o adaptare a unei nuvele, intr-adevar, tensiunea este diminuata, personajele schimbate ca atitudine si infatisare, iar finalul este unul mai de telenovela. Mult mai realista cartea lui Richard Price, care isi are adevarata valoare in "victoria sangelui" ca sa spun asa. Dar detasandu-ne de carte, avem in fata un scenariu bun, care pune in valoare mult mai bine acest zbucium launtric pe care-l reda cu atata fidelitate Gere. Acest conflict intre mostenirea sangelui si dorinta de a iti indeplini visele o fi el mai "siropos" si mai happy end-ing expus in scenariu, dar asta nu il duce in categoria filmelor parodii sau mai stiu eu ce comedii usoare ca Blonda de la drept sau vreo alta vecina in calduri ce a mai aparut pe ecrane in ultimii ani.
Realizarea este superba, spiritul anilor 70 emanand din orice. De la costume pana la limbajul de jargon al acelor timpuri, putin prea generalizat, ajungandu-se astfel ca si doctorul sa vorbeasca un pic cam "smechereste". Oricum, un film bun spre foarte bun, cu un puternic iz de '70th, bine jucat si bine realizat. Un 7,86! Recomand pentru energia pe care o transmite Richard Gere.
The Lost City (2005)
Filmul nu are un subiect ce sa atraga. Din contra, este un subiect supraexploatat de cinematografie in general. Totusi productia de fata vine cu o coloratura aparte. Infrumusetata de lumea spectacolului de club, nu de cabaret ci de un club elitist din Havana. Astfel, filmul schimba daca nu registrul, macar decorul si fondul sonor. Superbele piese ce ne incanta pe toata durata peliculei, completate de mici scenete dansante realizate de membrii trupei de spectacol a clubului condus de Fico, (Andy Garcia), dau un parfum cubanez autentic filmului. Spun mici scenete, pentru ca ele nu sunt lungi si plictisitoare ca in musical-uri. Sunt chiar placute si ... foarte bine realizate.
Avand asadar acest decor si acest farmec pur cubanez, filmul parca iese din monotonia predecesorilor ce trateaza acest subiect si reuseste chiar sa captiveze.
Drama, pentru ca este o drama ca toate celelalte, este extrem de realista. Nu avem parte de bravuri tampite, de "eroi" sacrificati sau mai stiu eu ce teribilisme cum ne e destul de des dat sa vedem in astfel de productii. Totul este decent, real, firesc. Cum nu se poate mai bine reprezentata o drama de familie.
Andy Garcia este ... bun (doamne, spun pentru prima oara ca este bun :-0!! ). Joaca acest rol, dpdv al dramei personale, a luptei interioare, impecabil. Trairile, momentele de descumpanire, resemnarile in fata imbatabilului, despartirile, toate sunt reale, traibile, empatice.
Spoiler!
Scenele finale, cu actorul principal plecand in Statele Unite, fac tot deliciul filmului. Asa cum spuneam, nu avem parte de o poveste teribilista de "singur impotriva tuturor", de "dinte pentru dinte", ci de o resemnare si de un nou inceput al unui om ucis sufleteste, ce acum incearca sa se auto reinventeze. Incearca sa inceapa sa simta din nou, dupa ce tot ce il definea i-a fost luat sau mai bine zis a renuntat singur la tot.
Momentele in care practica munca cea mai de jos, un om de conditia lui, sunt interpretate cu o demnitate de care nu il suspectam cum ca ar fi capabil Garcia.
Regia nu o sa o comentez, pentru ca, indiferent ce spun carcotasii, pe mine m-a atins emotia povestii. Asa ca, eu spun ca e ok, ca si-a facut treaba.
Un fim de urmarit, bunicel spre bun, usor deprimant in momentul in care realizezi ce putin inseamna un destin sau chiar destinul unei familii in fata unor evenimente la o scara atat de mare.
Un 7,29!
Barton Fink (1991)
Atentie - Spoiler!
Fiind oarecum dezamagit de aceasta creatie ambigua, m-am documentat temeinic pentru a putea avea o parere pertinenta asupra acestei asa declarate de multi, capodopere. Astfel o postez aici, fiind o productie cumva la limita catalogarii acestui topic.
De la prima vizionare am regasit in film imbinarea a doua idei de mare succes: ideea scriitorului consacrat, general recunoscut ca valoare, care are un blocaj creational si incearca sa gaseasca in realitatea inconjuratoare acea licarire care sa declanseze in mintea lui (minte ce pentru un scriitor are "viata proprie"), nasterea operei literare; iar a doua idee este cea a dublei personalitati.
Desigur, interpretarile sunt discutabile, dar argumentele ce le evidentiaza sunt imbatabile, deci trebuie sa fie luate in calcul. Ar fi si alte interpretari, dar nu cred ca au fundament solid in film si chiar daca gasim elemente care sa ne indrepte imaginatia spre ele, gasim si elemente care sa le combata.
Oricum, se vor gasi privitori care sa dea interpretari mult peste ceea ce au gandit fratii Coen, asa cum e si cazul replicii "Heil Hitler!". Desi mult dezbatuta de "cunoscatori" este genial lamurita chiar de fratii Coens care spun clar ca aceasta replica este "meaningless symbolism", adica doar s-a potrivit scenei, dar nu are niciunul din substraturile pe care i-l confera cei dornici de disecare a firului in 4 "fit with the "feeling" of the scene but didn't carry any real meaning". Superb lamurita problema chiar de sursa.
Argumentul suprem si pentru care am decis sa optez pentru aceasta interpretare este actiunea fictiva pe care Fink o dezvolta relationat la vecinul de camera. Acea scena finala in care sunt executati acei detectivi se inceheie cu unele dintre cele mai solide indicii care tradeaza o astfel de interpretare. Faptul ca Charlie intra in camera sa de hotel, desi acesta este mistuit de flacari, denota fictivitatea acestui personaj, iar lipsa cadavrelor de pe jos, pe care nu stiu de ce nu o remarca nimeni in niciun fel de comentariu din sutele pe care le-am citit, arata clar fictivitatea intregii actiuni pe care Fink si-o inchipuie.
Revenind la film, tind si eu sa cred ca acel hotel este "iadul in viziunea lui Fink". Totul duce la o astfel de asociere. Receptionerul care ieste din pivnita (underworld), caldura din finalul filmului muuuult dezbatuta si un lucru care scapa din pacate, anuntul pe care il face liftierul rostind de trei ori numarul etajului 6. Deci 666.
Intr-adevar tantarul este un element important ce trebuie remarcat asa cum se face si pe afisul filmului. El este acel liant intre realitate si lumea fictiva de care am pomenit mai sus, cea din mintea lui Fink. (iata un nou argument solid in sprijinul interpretarii despre care vorbesc, cea a dublei personalitati si a unei actiuni fictive).
Vedem intru inceputul filmului cum tantarul nu il lasa sa se afunde in imaginar, muscandul il trezeste astfel la realitate. Totul se prabuseste cand aceasta punte dintre cele doua lumi dispare. Fink ucide tantarul pe trupul femeii, moment in care povestea ia o intorsatura negadita, deliranta, voit haotica.
Ca sa inchei review-ul, senzatia generala este ca am asistat la o parodie exagerata a unei opere meditativ-filosofica, cu un final atemporal. (un alt argument irefutabil privind fictivitatea acestei povesti este acest final).
De remarcat este si usoara ideologie nazista strecurata in acest scenariu, ideologie deloc straina fratilor Coen. Acea remarca Heil Hitler!, dar si ideea generica sub care se desfasoara intreaga creatie a scriitorului Fink, cea a omului simplu, omul comun, nicidecum omul special, de geniu.
Tot ca o remarca este si faptul ca filmul se deschide cu acea piesa la care asista Fink, iar de pe scena se aude vocea lui Turturro.
Un 7,02! Un film previzibil ca actiune, spre surprinderea mea!
My Week with Marilyn (2011)
Bun! Mi-a placut mult. Sunt un detestator al filmelor biografice. Cred ca e mult mai ok sa citesti o carte biográfica decat sa vezi un astfel de film care denatureaza adevarul, lasandu-l la mana regizorului si a scenaristului. O biografie a lui Marilyn Monroe nu voi citi, cred, niciodata. Asa ca, filmul ... m-a surprins placut. Efectiv l-am lasat sa isi faca treaba.
Astfel, mi s-a dezvaluit o "vedeta" ajunsa la apogeul carierei, extrem de apreciata, dar care un isi are locul in aceasta lume a showbizului. Este efectiv un "personaj" in propria-i viata. Nu stiu si nici un am chef sa caut sa aflu acuratetea acestui jurnal dupa care e facut filmul, dar ... ca si realizare cinematográfica, filmul place cred eu. Cel putin pe mine m-a prins.
Un 7,45 din partea mea.
The Life and Death of Peter Sellers (2004)
Pare, asa cum spunea chiar regizorul acestui film, Stephen Hopkins, un scenariu scris de Peter Sellers pentru Peter Sellers. O interpretare inegalabila din partea lui Geoffrey Rush, tinand cont ca trebuia sa intruchipeze pe cel supranumit "cameleonul". Intr-adevar, Peter Sellers era un interpret de personaje asa cum pana atunci, dar si de atunci incoace cinematografia nu a mai cunoscut. Si sceasta remarca nu este facuta, doar asa, de amorul artei!
Usurinta cu care schimba un personaj de la o propozitie la alta era uluitoare, iar aceasta abilitate i s-a datorat in special, carierei pe care a avut-o in radio, unde interpreta scenete comice. Genial si comentariul dat de Sellers la intrebarea: "Ce s-ar fi facut fara rolul detectivului Clouseau din pelicula Panters Roz?", pelicula ce i-a deschis calea catre marele ecran, dar pe care Sellers a detestat-o putem spune, pentru ca l-a etichetat ca un interpret doar de comedii. Raspunsul a fost: "Daca nu as fi fost Clouseau, nu stiu cine anume as fi fost, poate ca as fi fost tu, (reporterul), dar atunci, tu cine ai mai fi fost?"
Tot el spunea ca pentru a putea intra in pielea oricarui pesonaj pe care il interpreta, atat prin intonatie la radio dar si prin acting pe platourile de filmare, a trebuit sa se dezica total de el. (‘It used to be a me, it was surgically removed’). Din aceasta cauza se considera "un vas gol", ce l-a determinat ulterior sa afirme ca: “Transpunerea mea ca personaj pe marile ecrane ar fi probabil una dintre cele mai plictisitoare experiente cu putinta”. Dar ulterior recunoaste ca acest vas gol, sa umplut cu timpul...
Revenind la film, trebuie sa remarcam aceasta compozitie deosebita in care elemente usor iesite din firesc, dintr-un fir narativ inteligibil, creaza aceasta biografie a celebrului comediant, o biografie atipica, ce interactioneaza in permanenta cu eroul principal si acesta cu publicul. Momentele de turnura ale vietii lui Sellers se incheie cu mici monoloage rostite de catre Rush, monoloage unde el adopta rolul diferitelor caractere centrale in acele scene. Astfel se face ca inclusiv finalul filmului, cel in care ni se spune ca Sellers a murit, se... deschide practic cu acel refuz a lui Sellers de a lasa camera sa intre in rulota lui, pe motiv ca, acolo nu se filmeaza.
Acest tip de realizare duce mai mult cu gandul spre un making-of, decat spre un film propriu-zis.
Oricum ar fi privit, avem in fata o interpretare cu nimic mai prejos decat inegalabilele interpretari ale originalului, o realizare geniala spun eu, pe masura vietii si trairilor lui Sellers, un film in ansamblu ce se poate considera o capodopera intre filmele din genul celor din care face parte. Un 8,19! Obligatoriu de urmarit si inteles.
PS. De remarcat dificultatea interpretarii rolului lui Peter Sellers, ce l-a facut in prima faza pe Rush sa rafuze. Si unde mai pui ca initial fusese ales Robin Williams pentru felul lui expansiv si dezinvolt in care isi interpreta personajele.
Chinatown (1974)
Este o enigma si pentru mine cum un film a carui actiune ce curge atat de lent, care are toate cliseele genului noir, un m-a plictisit. Nu am simtit in niciun moment chinul vizionarii. Scenariul este foarte bine "incalcit", chiar daca are mai toate artificiile intalnite in mai toate filmele cu detectivi. Felul in care se desfasoara si bineinteles contributia lui Nicholson, fac ca urmarirea filmului sa fie placuta, pe alocuri reusindu-se sa se creeze si o anumita tensiune. Finalul, parerea mea, creste enorm valoarea acestui film, scotandu-l din randul unui nou film contabilizat in biografia actorilor sau a regizorului, si punandul in randul clasicelor. Bun, un 7,73 din partea mea.
Sounder (1972)
O poveste atipica pentru timpurile noastre, care pune familia, educatia, munca cinstita pe cele mai inalte treapte ale virturilor.
Jucata atat de firesc, aceasta poveste emotionanta de viata si despre viata, desi ne prezinta un episod crunt de incercare la care este supusa aceasta familie, nu dramatizeaza la maxim aceste suferinte. Practic nu isi propune sa "stoarca lacrimi", cum o fac majoritatea productiilor timpului nostru care trateaza subiecte asemanatoare. Astfel avem de a face cu o viziune regizorala oarecum poetica, care in locul imaginilor cu mare impact, prefera sa "rosteasca" emotia, suferinta, trairile in general. Cel mai bine exemplificata aceasta maniera de realizare este explicatia lui David, vis-a-vis de munca imposibila. Desi pe aceast aspect regizorul Martin Ritt nu a insistat aproape deloc in film, cuvitele tanarului produc o mare emotie asupra ... ascultatorului ca sa ma exprim asa.
Un film linistit, fara niciun fel de artificii care sa-l incarce. Un 7,48!
Pacat ca astfel de filme nu sunt deloc vizionate, tinand cont ca e un nume in istoria cinematografiei.
Ps. Un mare regret e faptul ca nu exista nicaieri de cumparat sau de vizionat online, orice, partea a 2-a. Nu e ea prea bine cotata, dar as fi fost curios cam ce anume vrea sa adauge povestii de fata.
Scent of a Woman (1992)
Ce ar mai putea fi spus despre un film care are inclusiv si aici pe site sute de comentarii, 100% laudative? Cu ce anume s-ar mai putea veni nou?
Despre jocul actoricesc e inutil sa mai pomenesc. Este unul din cele mai laudate, analizate, criticate, studiate, etc. jocuri actoricesti ever made.
Despre regie si scenariu, iarasi s-a scris pana la epuizare. Unii vad un scenariu siropos, tipic hollywood-ian; altii din contra.
Pentru mine surprinzator, la a n'spea vizionare, efectiv nu mai tin minte de cate ori l-am vazut, a fost ca inca mai asteptam orice replica pe care o avea de spus Al Pacino, cu sufletul la gura. Indiferent ca spune o vorba de duh sau o banalitate, toate replicile pe care le rosteste in acest film sunt... perfecte. Toate par perle de interpretare...
Revizionand zilele astea filmul, am decis sa imi adaug si eu parerea la lungul sir de internauti care au facut-o deja, iar pentru asta am mai google-lit ca sa mai vad si alte "interpretari" ale altor cinefili. Surpriza cea mare, ca sa nu spun stupefactia, a fost acea nota acordata de metacritic filmului. Un ... nici 6!! :-0 !!! din partea "criticilor - cunoscatori", in timp ce plebea, cinefilii din popor care umplu salile cinematografelor, dar se pare ca nu inteleg nimic, au dat un ... ca si 9! IMDb-ul, ceva mai exigent da un 8 curat... Dar deh, astia sunt norodul... Cei 14 "critici" de la metacritic au decis ei ca filmul e PROST. Mai mult, in review-urile lor desfiinteaza si interpretarea rolului lui Pacino.
Incredibil la ce s-a ajuns! Sa dai libertate prea mare omului, care se autoproclama si cult e sinucidere curata.
Au criticat ei, munca depusa de Pacino la interpretarea acestui rol; Lunile pe care le-a petrecut in compania nevazatorilor, in compania profesorilor din scolile speciale; Au fost dezamagiti de felul in care Pacino declara ca ramanea in personaj si dupa terminarea filmarilor, doar pentru a invata sa faca lucrurile fara a isi concentra privirea pe obiectei sau pe persoanele cu care dialoga... Doar scena tangoului a fost repetata timp de 2 saptamani si filmata in, nici mai mult nici mai putin de 3 zile... Dar deh, oameni simandicosi, pretentii mari,... nu te afisezi tu asa... cu orice si sa ai pretentia sa ii si multumesti pe aceste somitati online.
Snobismul si prostia fac casa buna de cand cu noul curent home-made sau independent... Nu productiilor corporatiste! Nu industrie! Doar traire si simtire...:-& Scarba nu alta!
Am mai spus-o si o mai spun... De cand cu alternativele si cu masele care vor sa fie altfel decat cei ce nu inteleg adevarurile pe care ei toti le gasesc aievea, a devenit mai special sa te uiti la blockbustere decat la filme independente sau de autor. Sunt mai putini cei ce mai urmaresc hollywood-ul decat cei ce se simt "speciali".
Din partea mea, filmului de fata un 9,00! De vizionat de cei din noul val de spectatori, care nu au avut placerea sa o faca pana acum. Un must see pentru oricine vrea sa poata spune ca iubeste filmul.
My Week with Marilyn (2011)
Bun! Mi-a placut mult. Sunt un detestator al filmelor biografice. Cred ca e mult mai ok sa citesti o carte biográfica decat sa vezi un astfel de film care denatureaza adevarul, lasandu-l la mana regizorului si a scenaristului. O biografie a lui Marilyn Monroe nu voi citi, cred, niciodata. Asa ca, filmul ... m-a surprins placut. Efectiv l-am lasat sa isi faca treaba.
Astfel, mi s-a dezvaluit o "vedeta" ajunsa la apogeul carierei, extrem de apreciata, dar care un isi are locul in aceasta lume a showbizului. Este efectiv un "personaj" in propria-i viata. Nu stiu si nici un am chef sa caut sa aflu acuratetea acestui jurnal dupa care e facut filmul, dar ... ca si realizare cinematográfica, filmul place cred eu. Cel putin pe mine m-a prins.
Un 7,45 din partea mea.
pe viitor astept si note cu 3 zecimale. de ce nu si cu intervale.
pe viitor astept si note cu 3 zecimale. de ce nu si cu intervale.
inca lucrez la asta....>:)
Lo scopone scientifico (1972)
O distributie buna, o productie italiana, o poveste de viata. Iata ingredientele care au creat pana acum cateva capodopere nu doar pentru cinematografia italiana, cat si pentru cea mondiala (vezi La Vita e Bella, Ladri di Biciclette, La Strada sau perla coroanei, Il Postino). Si acest film reuseste sa impresioneze, prin simplitatea lui, prin originalitate si autenticitate. Pacat de final, care nu il putem incadra nici in categoria drama dar nici in happy end. E un final ratat din punctul meu de vedere. De aceea si nota relativ mica pe care o voi acorda in comparatie cu ceea ce a demonstrat filmul pe toata durata lui mai putin finalul.
Nota 8, 34!
Ink (2009)
Filmul mi-a placut. Nu m-a cucerit total, dar scenariul este cat de cat original.Cat priveste punerea in scena (regia), GE-NI-A-LA!! Se spune aici ca se poate observa low budget-ul acestui film. Nici pe departe. Modul de filmare, cu accent pe lumina, imbinarea dintre cele doua lumi, reala si de vis, chiar si costumele nu sunt cu nimic mai prejos fata de cele hollywood-iene. La acest capitol, al prezentarii, filmul este o palma data oricarei productii de peste ocean. Cu un buget de doar 250.000 $, se reuseste sa se realizeze o capodopera a regiei, machiajului, costumelor, imaginii si tot ce implica procesarea si editarea acestui film.
Legat de coloana sonora, ea este la fel ca si filmul "un vis de copil". Nu este o compozitie profesionista. Este efectiv creatie pe sentiment. Compusa in totalitate de catre Jamin Winans care declara " I actually don’t consider myself much of a musician, I’m a horrible pianist...", muzica filmului este creata prin simt si senzatie " just sit in front of a piano and fiddle until I find the right piece". Amuzanta este afirmatia lui data dupa lansarea filmului Ink, cand fiind laudat pentru coloana sonora spune "One day we’ll be able to afford a real musician".
Un film de vazut pe care il recomand tuturor celor care mai pot sa viseze, fie el vis sau cosmar. Un 7,88.
PS.De aplaudat munca lui Jamin Winans si multiplele "corvoade" la care "s-a inhamat" la realizarea acestui film. A fost regizor, scenarist, compozitor, editor, producator si cine mai stie ce altceva in acest film, atragand si sotia in proiect. Cand a fost intrebat cum a reusit aceasta performanta cu asa un buget a spus: "It was a blast! Just kidding, it was hell."
Daca ai fi reusit sa citesti toata recenzia, probabil ca nu ai fi pus aceasta intrebare intrebatoare. Am explicat destul de clar de ce Cinefilul de serviciu, de ce a doua vizionare, de ce totul este sublim si de ce nota 8,22. E o nota uriasa in viziunea mea... Epitetele subliniate de tine tin de atmosfera, imagine, coloristica, incarcatura cadrelor, compozitie, echilibru, intr-un cuvant regia fantastica. Dar are si cateva minusuri, nefiind o poveste solida in spate, lipsind originalitatea de situatie, de dialog... etc.
Una e sa apreciez un film pentru stare pe care ti-o da si alta sa apreciezi un film pentru un cumul de trairi.
Dar ... asta am detaliat-o asa, pentru ceilalti, ca pentru tine, care ai ceva, (e un mister de ce m-ai ales tocmai pe mine), personal cu activitatea mea pe acest forum din ce vad, nu ma chinuiam sa iti dezvolt. Oricum, e bine ca citesti review-urile, si poate, parcurgand cat mai multe, de la mine, de la alti forumisti, o sa poti sa intelegi o astfel de parere, daca nu ca un tot unitar, macar parte din ea, propozitii, ceva.
Ps. cinefilule care esti tu si care stai in fata crt-ului tau antic si urmaresti filme din astea faine. Unu la mana; ca nu ai fost in stare sa faci tu un review al acestui film pentru ca sigur nu vei putea niciodata sa urmaresti o astfel de productie si probabil ca te-ai sinucide daca ti-as spune ca are nici mai mult nici mai putin decat 3 parti. Dar nu-ti spun! Doi; oamenii astia din industria filmului se chinuie sa iti faca o imagine mai clara, mai fidela, mai detaliata, dar probabil ca tie ti-ar fi fost de ajuns si un nokia 1100 sa vezi filme... Deh, daca ar sti prostii astia ceea ce stii tu, probabil ca nu s-ar mai chinui atat fiind atenti la toate detaliile. Da ei e prosti si nu'ntelege!
Te pupa al tau prieten alali;)
vizioneaza-l, vizioneaza-le si dupa vorbim in cunostinta de cauza.
va rog mult de tot... Cineva a editat vad ca topicul si a elimiat al 3-lea mesaj de la coada la cap. Era acel mesaj al lui cnm in care ma critica neconvenindu-i nota, epitetele, legatura cu cinefilul de serviciu si problema mea cu vizionarea filmelor pe comp.
Nu m-am simtit jignit de postarea lui. Nu vad rostul acestei cenzuri... Daca se poate, daca nu s-a pierdut, va rog frumos, muuult, muuult de tot sa o repostati.
Discutia aici, spre deosebire de alte topicuri nu a degenerat. Replica mea nu are cuvinte triviale sau caracterizari peiorative. Poate doar acel "cinefilule" :D Mea culpa!
Dar acum trunchiat, ai impresia ca replica mea e in aer... leviteaza, fara a avea motivul ce a generat-o.
Inca o data, va rog muuult de tot, daca se poate, sa o repostati.
Multumesc mult! O:-)
Twinsen
14 Nov 2014, 19:24
cnm si-a sters singur mesajele, nu a intervenit altcineva. Daca doresti, as putea sa sterg mesajele tale in care ii raspundeai ca sa nu para ca "leviteaza, fara a avea motivul ce a generat-o" asa cum zici. Sau daca stii cum sa o faci, sterge-le tu insuti. Dar e in intregime alegerea ta daca le pastrezi sau nu.
anaemona
14 Nov 2014, 19:56
Twinsen, exista o limita de timp dupa care nu se mai pot sterge mesajele? Asa mi s-ar parea normal. Ce-ar fi daca eu m-as apuca acum sa sterg tot ce-am scris in ultimii 2 ani, Daca nu e, te rog, fa propunerea asta administratorilor. Sa nu poti sterge un mesaj decit in primele 24 ore - o noapte de gindire, daca te-ai incins prea tare la un moment dat, dar nu mai mult.
Eventual sa il poti sterge doar pana ai un raspuns la el... Eu sincer nu stiu cum se sterg, am doar acele 3 butoane. De citare, de reclamare si nu mai stiu ce... Oricum, nu mai conteaza. Doar ca nu vroiam sa se ajunga pana la a cenzura un forum. Nu m-a lezat atat de mult comentariile lui cnm ca sa fie cenzurate...
Pacat ca a facut acest lucru, pentru ca, am incercat chiar sa explic de ce nota aceea si de ce acele epitete. Cum spunea el de ce totul e sublim, perfect, mirobolant si doar 8,22... Asta mi s-a parut justificat ca intrebare. Nu tonul, dar tematica da. Am raspuns gresit! Acum inteleg, dar era la al nu stiu catelea mesaj in care ma sicana... Ma vana peste tot, cafenea, Iconoclast, Culinar, Politica. Tot. In 4 sectiuni postam in patru sectiuni imi critica mesajele. Macar daca erau pertinente. Si atunci cand a luat la puricat tot ce postasem eu, pentru ca recenzia asta o facusem acum cateva luni, si mai ales ca nici macar nu vazuse filmul dar comenta parerea mea... m-a determinat sa sar calul. Sorry!
Oricum, multumesc de raspuns.
PS. Chiar stie cineva ce inseamna ofusa? Eu cred ca era vorba de a ofusca. Exista cuvantul ofusa in limba romana? Acum chiar sunt curios, nu e de polemica, dar... eu unul nu l-am gasit in dex, e drept ca nu e un dex din asta nou, are destui ani...
Eventual sa il poti sterge doar pana ai un raspuns la el... Eu sincer nu stiu cum se sterg, am doar acele 3 butoane. De citare, de reclamare si nu mai stiu ce... Oricum, nu mai conteaza. Doar ca nu vroiam sa se ajunga pana la a cenzura un forum. Nu m-a lezat atat de mult comentariile lui cnm ca sa fie cenzurate...
Fireste ca "ofusa" nu exista in limba romana, dar asa a fost sa fie...In general, imi recitesc postarile inainte sa le public, dar acolo a fost o scapare. Si sa stii ca nu te-am "vanat". Din nou, asa a fost sa fie. No hard feelings, right? In plus, daca te-ai simtit stresat de postarile mele, era suficient sa raspunzi cu subiect si predicat la intrebarile adresate, nu sa te ambalezi. In rest, sa auzim numai de bine!
P.S. Postarile mi le-am sters singur, pentru ca nu mi-a placut deloc directia in care se indrepta discutia.
Kids (1995)
Cineva caracteriza acest film cu titlul: copii scapati de sub control. Glumind putin, as putea sa afirm ca probabil nu are nicio idee ce fac copiii ei.
Nu e nici pe departe o problema marginala cea prezentata in acest film. Este pura si dura realitate. Probabil ca in Romania inca nu avem parte de un astfel de peisaj, dar niciodata nu e prea tarziu. Insa pentru tarile intitulate dezvoltate, aceasta problema este una dintre cele mai stringente.
De o duritate iesita din comun, cu scene mult peste limita suportabilului, filmul este un semnal de alarma la adresa directiei in care merg tinerii, a stilului de viata si mai ales a consecintelor acestui fel de a fi.
Impactul produs de film a fost unul urias la acea vreme. Incadrarea filmului la 17+ (18 in Europa), nu a fost primita bine de catre compania producatoare, Miramax, si nici de catre echipa de productie, dar tot organismul de reglementare a audiovizualului a recomandat public producatorilor sa nu taie din film anumite scene, pentru ca astfel se va pierde semnificativ din mesaj.
Terifiant prin poveste, amuzant prin dialoguri, realist prin actualitate, descrierea reala a asa zisei the Youth of our Nation!
Nota 8,14!
Down in the Valley (2005)
Un film despre familia americana, oarecum disfunctionala, ce se poate extrapola la intreaga societate americana si, de ce nu, chiar la relatia generala intre parintii si copiii de pretutindeni. Toata aceasta "razvratire" nu are decat o singura cauza. Incercarea din rasputeri de a face exact invers decat ti se cere de catre parinti, parinti care, mai mult decat oricand, sunt acaparati de munca, de incercarea de a asigura traiul de zi cu zi.
Naturaletea cu care joaca Norton, inocenta care parca te face sa il compatimesti ca nu intelege familia si regulile ei de baza, fac din acest film unul dureros, cu final real, necosmetizat, poate chiar nefinalizat deloc... Nimic nu se solutioneaza. Nici incercarea tanarului care, lipsit de notiunile de familie, incearca sa si le traseze singur, asa cum le simte, asa cum le intelege, dar nici incercarea parintelui de a-si proteja familia, familie pe care si-o dezbina din dorinta de a-si impune autoritatea in modul cel mai brutal. Nota 7,68 din partea mea!
Ps. Unele descrieri vorbesc oarecum idiot asociind cuvante de genul pierde-vara, fara-capatai sa chiar "SARLATAN", la personajul interpretat de Norton. O grosolana neintelegere a personajului, a trairilor lui, a visurilor lui; parerea mea. E ca si cum ai spune de un James Dean ca era un boschetar in Rebel fara cauza.
Harry and Tonto (1974)
Inca de la inceput trebuie apreciat ceea ce s-a realizat cu nici un milion de dolari. Cel mai prost finantat film al anului din asa zisa elita participanta la Oscar. Un Godfather II, concurentul la titlul de Cel Mai Bun Film si castigatorul din acel an a avut un buget de 13 milioane.
Filmul de fata putem usor sa il incadram in categoria filmelor de autor. Un Mazursky care a avut atatea filme oarecum revolutionare la timpul lor, si asta pe toata durata carierei sale. De mentionat un: An Unmarried Woman, A Star Is Born, Bob & Carol & Ted & Alice, Enemies: A Love Story sau Bulworth.
Un regizor care a fost privit in prima jumatate a carierei doar ca un creator de seriale, a reusit aceste bijuterii simple dar pline de atatea sentimente incat fiecare spectator american se regasea in cel putin o scena a vreunei productii a sa.
Simplitate, naturalete, atata suflet transpus in intruchiparea lui Harry, toate acestea au dus la aceasta alegere, normala, a lui Art Carney sa primeasca trofeul pentru Cel Mai Bun Actor In Rol Principal.
Se vorbea de replici memorabile din Apocalypse Now sau de ce nu, din Godfather, ca tot l-am pomenit mai sus. Acel "Iubesc mirosul de napalm dimineata", nu cred ca se poate compara cu replicile atat de naturale si de cotidiene ale vietii in America acelor ani. Acel dialog de "cine te-a jefuit? Alb sau negru?" cu precizarea din final, "daca te face fericit, ala dinainte era Portorican" sau si mai amuzant, "anul asta am fost talharit de 4 ori... Inseamna ca locuiti intr-un cartier bun"
sunt atat de firesti si de normale pentru oamenii acelor ani si transpun atat de real viata de atunci, ca nu poate sa te lase indiferent ceea ce experimenteaza personajul principal pas cu pas. Sa fim seriosi, cati din spectatorii de rand au experimentat "mirosul de napalm" si cati au trait in aceste cartiere aflate in continua schimbare?
Si sa revin la actiunea filmului.
Un film al cautarilor. Toate personajele sunt intr-un tranzit al starii lor, al vietii per total. Indiferent de varsta, de la adolescenti, tineri, oameni in floarea varstei sau batrani, toti inca isi cauta locul lor in aceasta lume. Emblematic pentru anii 70! Nu? Impresionant este si aceasta atasare de orice suflet uman care iti iese in cale. Vedem legatura dintre Harry si prietenul lui pe care trebuie sa il identifice la morga. Desi nu stia mai nimic despre el, decat numele si ca era polonez, se simte atat de legat de acest suflet incat nu se poate abtine sa nu planga din tot sufletul pentru pierderea lui.
O superba creatie marca Paul Mazursky ce incearca sa reinventeze interactiunea dintre oameni si care nici un moment nu isi propune sa starneasca compasiunea pentru varstnici. Optimist, itinerant si emotionat, un superb manifest la intelegere, sinceritate, toleranta si umanitate.
Ps. superb rolul de "psiholog" pe care il joaca batranul Harry. El nu consiliaza pe nimeni, nu da sfaturi, nu critica ci tolereaza si asculta orire "deviatie" comportamentala, oricat de excentrica ar fi ea, a celor cu care intra in contact. Desi nu se schimba deloc, pare permanent dornic de a asculta si a intelege pe oricine.
Nota 8,12!
Cata exactitate la notele astea .Exagerezi, poti lasa lejer doar o zecimala.
LE : Am citit explicatia ta din posturile anterioare, dar tot mi se pare exagerat, insa apreciez totusi notarea ca mi se pare destul de obositor pt tine sa iti dai seama dintre doua filme care ti-au placut aproape la fel de mult, care merita cu 0.01 mai mult
Mishima: A Life in Four Chapters (1985) (https://www.cinemagia.ro/filme/mishima-a-life-in-four-chapters-38338/)
https://i.imgur.com/s1yUDYJ.jpg
Pus cu mainile la spate, imobilizat si incatusat. Asta e postura in care te aseaza o discutie despre filmul lui Paul Schrader, Mishima: A Life in Four Chapters (1985) (https://www.cinemagia.ro/filme/mishima-a-life-in-four-chapters-38338/), exceptand, bineinteles cazul in care nu esti vreun critic literar antrenat. In acest caz, detii arme egale cu care sa poti mitralia scrierile celui mai influent scriitor nipon al ultimei jumatati de veac; sa descalcecsti numeroasele alegorii plamadite majoritatea din evenimente reale sau din convingeri existentiale. Construita dupa modelul unui biopic, atipica productie propusa in discutie, ecranizeaza nu mai putin de 3 astfel de opere literare scrise de Yukio Mishima.
In introducerea fiecarui capitol-carte, avem un preludiu cu evenimente autentice din viata autorului, desi daca privesti mai atent nu ai cum sa nu realizezi ca toate cele 3 lucrari cuprinse in dezvoltarea scenariului sunt in mare masura auto-biografice si auto-analize. Poate ultimul titlu sa para ca face exceptie de la regula, el semanand mai mult cu o prorocire a ceea ce se va intampla, insa si acolo personajul principal al nuvelei Runaway Horses, Isao Iinuma, este o plasmuire rezultata din solidificarea convingerilor scriitorului nipon. O reprezentare literara a unor idei ce curand vor deveni decizii existentiale prin care Mishima isi va scrie asumat, ultimul capitol al vietii sale si totodata testamentul lasat unei Japonii monarhice.
Sa te documentezi asupra a cine a fost Yukio nu e chiar simplu intrucat lucrarile oficiale incep cu sintagma: : "asa cum ni se relateaza de catre regim", ceea ce iti anuleaza o mare parte din deschiderea si receptivitatea ca ceea ce vei afla e si real. Certe sunt etapele mari ale vietii: copilaria, nuvelele si romanele realizate, lupta pentru revenirea la vechile coduri de morala si etica ale societatii japoneze ori moartea prin sepuku, un ritual ce ar fi trebuit sa ii redea onoarea aclamatului scriitor, stima pe care singur si-o pierduse atunci cand a mintit la comisia de inrolare a armatei cum ca ar fi fost bolnav.
Revenind la capitolele filmului, primele trei cele de inspiratie beletristica, opere pe care inca nu am avut ocazia sa le parcurg decat rezumativ, pot totusi sa sesizez ca ceea ce se foloseseste din scrieri in film este chintesenta a ceea ce s-a tiparit. Sunt acele caracteristici ale povestilor si ale personajelor ce se regasesc si in versiunea reala, in Mishima cel adevarat. Inclusiv actiunea este una cu trimiteri atat in trecutul cat si in viitorul autorului japonez. Ramas dator dramaturgiei, (capitol despre care nu ii facea prea mare placere sa discute intrucat majoritatea pieselor fiind realizate la comanda, pe bani, ii provoaca senzatia ca a devenit "ridicol", un fel de clovn ce urca pe scena in incercarea de a-i determina pe oameni sa planga, reusind in schimb sa ii faca sa rada), regizorul Schrader decide ca prin cele trei ecranizari sa plateasca el datoria in numele scriitorului. Nuvelele sunt asadar dirijate aidoma spectacolelor de teatru, decorul si scena rezumandu-se la recuzita simpla a unui reprezentatii cu public. Este si motivul pentru care filmul este destul de dificil de urmarit, dar rezultatul, unul pur artistic este spectaculos.
Numele celor patru capitole ar trebui sa fie edificatoare asupra viziunii creationale si a manierei in care sensei Yukio isi calcula aproape matematic procesul creational. 1, Frumusetea, este acea latura a unei opere care isi trage seva din puritate, naivitate si neprihanire. Creator de frumos poate sa fie numai acel peltic vigin, singuratic si marginalizat. In viziunea lui Mishima exista o interdependenta clara intre frumos si creatia frumosului. 2, Arta; ea nu inseamna neaparat esteticul. Pentru a realiza arta si a te putea numi artist trebuie mai intai sa induri, sa te doara. Suferinta e imboldul creator de care are nevoie orice artist. Arta suprema insasi se rezuma la sinuciderea ritualica. 3, Actiunea. Un cumul de idei ce iti guverneaza existenta si mai ales opera, in cazul in care te proclami autor de lucrari artistice, trebuie pus si in practica. E singura modalitate prin care iti validezi intrega munca, indiferent de domeniul in care activez. 4, O armonie intre penita si spada, ingredientul care definitiveaza celelalte 3 puncte anterioare. Totul in numele unui crez, o viata inchinata adevarului inefabil singura modalitate ca fiinta sa poata absoarba adevarul si intelepciunea pentru a putea astfel sa pastrezi traditia intacta.
Bisexualismul, masochismul, culturismul practicat, atentia dedicata modelarii corporale, raman piese componente ale alcatuirii portretului celui care a fost Yukio Mishima si ele se inteleg mai bine din opera sa ori din biografia celui care a fost Mishima. De aceea nu merita dezvoltate aici in corpul review-ului unui film atat de special.
Concluzie: Un exercitiu interesant, obositor si consumator de resurse mentale si spirituale. O viata unica si un talent singular. Un film in care Paul Schrader nu ramane indiferent sau neutru. El vrea ca tu, privitorule, sa patrunzi in lumea neorealista a unui patriot militant si sa iti asumi impreuna cu eroul acestei ecranizari, misiunea de a redestepta un popor aflat in pericolul de a-si pierde propria identitate. Nota 8,04 si o speranta ca in aceste momente dificile, in viata fiecarui popor se va ridica cate un astfel de ganditor idealist capabil sa salveze patria prin puterea exemplului personal!
Atlantic City (1980) (https://www.cinemagia.ro/filme/atlantic-city-4215/)
https://i.imgur.com/6QhMO95.jpg
Orasul se transforma iremediabil; doar Lou se incapataneaza sa si-l pastreze la fel in inima lui.
Este povestea unui oras incarcat de istorie, dar care e pe cale sa si-o piarda, pentru a face loc noului, comercialului ori nevoilor actuale. Un om fara istorie, dezamagit de propriul trecut, plafonat, dar care chiar daca e la varsta senectutii, 70 ani, simte ca poate schimba ceva, daca nu pentru cei din jur, atunci, macar pentru el insusi. Si astfel sa poata reinvia, chiar si pentru un moment, astfel incat sa isi imbogateasca trecutul, cel atat de fad si de banal in cazul lui.
Louis Malle realizeaza un film document, ramas pentru istorie, o marturie a ceea ce a fost. Reuseste intr-un mod unic sa imbine patina timpului trecut, sa pastreze farmecul si nostalgia acelor vremuri, amestacand totul cu aerul nou ce tinde sa-l inlocuiasca pe cel atat de rarefiat al unui timp demult apus. Creat in asa fel incat sa poata surprinde transformarile unei decade intregi, anii '70, filmul s-a adaptat in permanenta cu unicul scop de a imbina vechiul Atlantic City cu cel nou, ce se intrevede din ruinele cladirilor demolate la cerere sau din santierele rasarite pretutindeni. "I improvised more than I usually do, but it had to do with the material and the fact that we were constantly adjusting to what was going on in Atlantic City" declara Louis Malle in cartea sa Malle on Malle. Tot el marturiseste ca a cautat sa surprinda tot ceea ce era istoric, tot ceea ce era unicat, doar pentru a ramane ca marturie surprinsa pe celuloid si astfel sa fie vazut peste veacuri. A schimbat un cadru al unei scene doar pentru a surprinde pe fundal demolarea unei anumite cladiri. A cerut expres ca scena de pe peronul autogarii sa fie filmata in vechiul amplasament al celebrei linii 720B a companiei TNJ, chiar daca aceasta, la acea vreme era dezafectata. Ba mai mult, a pus soferul sa imbrace un costum original al soferilor de autobuze din perioada cand aceasta statie era functionala. Mai e si celebra constructie Lucy. Acel elefant gigantic, imobil construit in 1881, si care in acea perioada tocmai fusese renovat, dupa ce se pusese in discutie chiar demolarea lui. Acum cladirea a intrat in patrimoniul National Register of Historic Places. Pentru acest caz special, Malle a creat in finalul filmului un cadru dedicat acestei ciudate constructii care sa ii captureze unicitatea pe pelicula asa cum a facut cu mai toate cladirile cu valoare istorica sau culturala din orasul situat pe coasta Atlanticului de Nord. Legat de scena uciderii sotului lui Sally, (Susan Sarandon), din parcarea supraetajata cu lift, Malle declara: "an absurd structure I have never seen anywhere else. It was so inconvenient, but it was typical of the place..."
Scenariul semnat John Guare propune in idilicul decor despre care deja am vorbit si o poveste captivanta a unui pseudo-erou ce isi cauta cu ultimele forte gloria si nemurirea. Usor erotica, povestea seamana cu cea a unei ultime lovituri date vietii. O agatare de cea din urma sansa de a deveni cineva sau ceva de care macar cunoscutii sa isi mai aduca aminte. Burt Lancaster pare ca isi ecranizeaza chiar finalul propriei viati. Asemenea lui Lou, actorul ce desi a mai profesat inca 10 ani dupa ce a incheiat filmarile la acest film, pare aici ca si-a jucat incheierea pe care o merita o adevarata legenda a cinematografiei.
https://i.imgur.com/jgY7cij.jpg
Jocul actoricesc, desi impecabil, este umbrit de valoarea istorica a ceea ce filmul a surprins in interiorul imaginilor sale. Dar, sa reamintim totusi, ca vorbim de un film nominalizat la premiile Oscar, sectiunea Cel Mai Bun Actor Principal. Ba mai mult, filmul este unul dintre putinele filme din istoria de aproximativ 100 de ani, de cand se decerneaza aceste distinctii, nominalizat la toate cele 5 categorii importante ale ravnitelor statuete: Cel mai bun Film, Cel mai bun Scenariu, Cel mai bun Actor in rol Principal, Cea mai buna Actrita in rol Principal, respectiv Cel mai bun Regizor.
Concluzie: Un film de vizionat, bun spre foarte bun, cu o actiune inchegata, cu multa nostalgie dar si cu mult sentiment. Un 7,67! pentru o productie marca Louis Malle.
geo_gabi
14 Jan 2015, 19:54
Închis pentru o infracţiune minoră la doar 19 ani, JR află repede cât de grea e viaţa în închisoare. Să obţină protecţie este de o importanţă extraordinară, iar JR se va trezi curând în grija celui mai faimos criminal al Australiei, Brendan Lynch. Dar protecţia vine cu un preţ, iar Lynch are planuri pentru tânărul său protejat: la eliberare, acesta îi va organiza evadarea. Doar că JR îşi va da seama curând că nu ar trebui să-şi lege viaţa de cea a mentorului său.
NOTA 8.50 ;)
A Woman Under the Influence (1974)
Fara doar si poate capodopera lui Cassavetes, filmul trateaza o problema sensibila a anilor 70 si anume violenta domestica. Cu scene marcante, cu o violenta peste medie, Cassavetes nu se sfieste sa prezinte batai avand copiii ca martori.
Cum si titlul ne dezvaluie chiar dinaintea inceperii vizionarii, aceasta influenta nefasta isi lasa urmarile dureroase in persoanele care ii cad victime. Aici cazul sotiei, a copiilor si de ce nu prietenii si familialii.
Interesant modul in care violenta ne este prezentata. Nu se face nicio exagerare a scenelor unde ea apare. Totul pare normal. Vedem ca dupa doua porunci de "inceteaza", urmeaza o palma ce este data si receptata cam cu aceeasi lejeritate si normalitate ca si rostirea cuvantului mai sus mentionat.
Indemnele imperative pe care barbatul casei le prolifereaza cu orice ocazie, "iesiti, inceteaza, termina, imbraca-te, stai jos, etc.", ne contureaza caracterul autoritar care practic inabusa orice tendinta de libertate, orice pornire euforica sau copilaroasa. Toate aceste refulari la care sunt obligati cei ai casei nu au cum sa nu rabufneasca odata si odata.
O alta tusa a personajului dictatorial care creaza aceasta influenta nociva este acea lejeritate cu care face si desface lucrurile. Vedem cum invita musafiri acasa, iar cand realizeaza ca acestia nu trebuiau sa fie invitati ii pofteste oarecum politicos, dar autoritar sa plece. Nu are nicio remuscare sau rusine pentru astfel de gesturi. Totul este normal.
Asadar, putem spune ca filmul prezinta normalitatea si nebunia raportata la capacitatile intelectuale in primul rand, si apoi cele morale ale sotului.
Totul este gradual prezentat. O alta caracteristica a filmului. Nebunia isi atinge apogeul treptat, parca acumulandu-se pana atunci, si deodata ea nu mai poate fi controlata. Comportamentul poruncitor, cu tendinte violente, declara fara drept de apel ca "deacum gata cu glumele in casa asta!", iar in final atinge si el un apogeu prin acea replica "Te omor si iti omor si copiii!", dar nu inainte de a-l vedea poruncindu-le copiilor sa se imbrace ca "nimeni nu face pneumonie cat e el tata".
La fel de interesant ca si modul detaliat in care se realizeaza constructia personajelor, este acea neuzare de personaje secundare. Ele nu sunt creionate mai deloc. Nu le cunoastem, nu stim nimic despre ele. Apar doar pentru a contribui la dezvoltarea actiunii si dispar imediat ce nu mai e nevoie de ele.
Despre interpretarea Genei Rowlands ce as putea eu sa spun. E impecabila. E dementiala. Scena pierderii complete a judecatii, acei ochi holbati, ... brr! Ma bantuie ca si ochii din Exorcistul. Asemanarile cu acea pelicula nu se opresc aici. Sunetele nebuniei, acele gemete acele izbucniri monosilabice sunt atat de infricosatoare si chiar m-au facut sa imi aduc aminte a doua oara de celebrul film horror al anilor 70. Surprinzator ca nu a luat oscarul.... :-/
Modul de filmare liber, neconstrans si neincorsetat de rigorile "normale" ale oricarei filmari, dau o nota mult mai autentica filmului. Ai impresia ca esti unul dintre acei invitati nepoftiti care asista la acele momente neplacute. Filmul este practic o scena deschisa. Infiorator de natural. Atentia si lungirea cadrelor dau senzatia de firesc, de adevarata casa cu probleme, de oameni aievea si nicidecum de actori care interpreteaza.
In concluzie un film bun, de meditat, de inteles si de ce nu, de infricosare a privitorului. Nota 8,11!
nick-azh
24 Jan 2015, 19:56
Merita cu adevar vazut, si tot revazut .Varsta, viata, oamenii, sentimentele si circumstantele ... care dau sens unei povesti, asa cum a fost si in cazul acestui film, in care, in final "celor doi" viata le-a oferit sansa sa se intalneasca, sa iubeasca mai presus de tot si de toate, chiar daca doar unul dintre ei ramane pastrand o amintire de neuitat, pentru o noua viata.
nick-azh
24 Jan 2015, 20:00
Un film perfect pentru fanii lui Pierce Brosnan.Multă acţiune intr-un decor de vis din care nu lipseşte umorul dar povestea în sine nu străluceşte.Cuplu Max-Lola este încântător numai şi prin simpla apariţie a Salmei Hayek,oricum, fac deliciul filmului alături de Woody Harrelson care a excelat în interpretare şi, se remarcă deasemenea,Don Cheadle,bine jucat.Imaginea în sine este încântătoare,acaparează atenţia,dă un plus întregului film.NOTA 9/10.
nick-azh
25 Jan 2015, 17:37
Dupa parerea mea este un film bun chiar spre foarte bun si trateaza o poveste de dragoste in care nu conteaza varsta si nici functia pe care o detii in societate. Nu pot spune ca mi-a placut la nebunie dar nici nu m-a plictisit asa de tare incat sa vorbesc de el numai de rau, sincer a fost cam putina actiune si putea fi mai multa dar ce sa faci merge si asa si merita sa il vezi alaturi de iubita.NOTA 10.
nick-azh
25 Jan 2015, 18:02
filmul asta,parca te impinge si pe tine sa faci la fel,ca sa reusesti in viata,e exact parca scopul oricarui tanar aflat la inceput de drum,ma rog ca film are si sarea si piperul,si incurcaturile lui,dar mie mi-a placut mult filmul asta,si e cat se poate de relaxant.
Lemale et ha'halal (2012) aka Fill the Void (2012)
Un film care m-a cucerit inca de la prima rasuflare, la propriu. Vorbesc de acea prima scena in care tanara Hadas Yaron isi vede pentru prima oara viitorul sot. Acea respiratie intretaiata, acea emotie care ti se opreste in gat, totul atat de bine jucat, totul atat de real. Sublim! Nu degeaba a fost recompensat filmul cu premuil pentru cea mai buna actrita la festivalul de la Venetia. Fara doar si poate, la acest succes de interpretare a contribuit foarte mult si faptul ca avem de a face cu o femeie in postura de regizor. Intrebarea e, de ce nu a dorit sa participe si la celelalte festivaluri mari, unde, cel putin la Cannes ar fi avut sanse la unele premii dupa parerea mea. In fine!
De la scena pomenita mai sus, marturisesc, filmul m-a avut la degetul cel mic.
Totusi, senzatia permanenta pe toata durata vizionarii a fost aceea de film ce nu poate sa nu fie macar interesant pentru orice iubitor de cinematografie, asta in cazul in care, sa presupunem, filmul nu te cucereste.
Prezentand o lume inchisa, inaccesibila profanilor, o societatea milenara a carei reguli nu s-au schimbat prea mult in ultimul secol, adica pe intelesul nostru, nu s-a emancipat asa cum sunt tendintele, filmul nu poate sa nu fie o provocare pentru orice spectator. Doar pentru a asista la aceste obiceiuri si tot il vei urmari pana la capat.
Iata deci marele plus al acestei pelicule. Este provocator si/sau placut.
Subiectul filmului, atat de vechi la origini, este atat de actual, incat nu pot sa nu imi pun intrebarea: cine ar avea dreptul sa ridiculizeze, chiar si pentru amorul artei, un mod de viata ca acesta? Oameni dedicati total unui mod de a fi. De ce anume sa le terfelesti lucrurile cele mai de pret? E doar o intrebare retorica.
Revenind la film, interesant este modul in care dialogul cade pe planul secund. Privirile, ciocnirile intre personaje, punerile lor fata in fata, toate au ca scop crearea de emotii. Dialogurile, in putinele momente cand au consistenta nu fac decat sa transmita acele emotii sau sa le amplifice. O maniera de a conduce, regizoral vorbind, proiectul acesta ciudata, dar cu un efect superb in cazul de fata.
Situatia conflictuala din film poate parea la prima vedere o anomalie intalnita doar in societatile patriarhale, unde femeia nu are alt rost decat de a se supune deciziilor luate de barbatii din viata lor. Asta e doar o privire "moderna" a unei civilizatii milenare, dintr-un spatiu geografic total diferit de cel inteles de noi. Este practic o proiectare a valorilor noastre intr-o cultura diferita, pe care nu doar ca nu o intelegem, dar mai mult ca sigur nici nu o cunoastem.
In fond, normalitatea de aici este poate mult mai fireasca decat ceea ce se intampla in civilizatia moderna.
Asa cum spune un proverb crestin, preluat din iudaism, "prima e frica, cu frica vine respectul, iar respectul duce la dragoste". Privita din acest unghi povestea imbraca noi nuante de perceptie.
Un film plin de tinerete, (Shira - Hadas Yaron, la doar 20 de ani in momentul filmarii), zbuciumat chiar daca la suprafata filmul pare ca lancezeste, frumos prin actori si normal ca o casnicie, casnicie atat de discreditata in filmele hollywood-iene. 7,88 din partea mea¡
anaemona
02 Feb 2015, 20:03
alali, e de-a dreptul fascinant cum dai notele si stelele :))
Uite, subiecte de reflexie:
Harry and Tonto (1974) - Nota 3,5(aici erau stelele)! - Nota 8,12!
La chamade (1968) - 1,5 stele - Un 5,53!
Mishima: A Life in Four Chapters (1985) - Un 3 stele, o nota neutra din partea mea - Un 7,77, o nota neutra din partea mea
The Killing of a Chinese Bookie (1976) - Doar 2 stele - Doar 7,00!
Fill the Void (2012) - 4 stele din partea mea - 7,88 din partea mea
Am vazut undeva, pe-aici, intr-o discutie, ca ziceai ca tu nu dai note maxime usor. Eu am vazut deja 2 note maxime, la Garden of sinners si Fill the void sau poate consideri ca stelele au o greutate mai mica decit numerele :-?
da anaemona! Stelele au o alta structura. O alta pondere. Cel mai mult cred ca surprinde Mishima. Am declarat ca ii voi da o nota neutra. Nu sunt in asa masura sa judec un film de arta. Nu e un film artistic. Unele notiuni ma depasesc. Nu sunt un guru al tot ce respira si nu numai.
Diferenta de la Harry and Tonto si Fill the Void, e ca am fost mai drastic cu primul. L-am judecat mai rece, mai distant. Al doilea m-a implicat foarte mult, iar pentru turneu am apreciat acest aspect. Ulterior am revizionat filmul de alte 2 ori ca sa pot face review-ul si am dat si nota. Dupa cum cred ca ai vazut, chiar a fost o discutie cu notele acordate. Sandu acuzandu-ma ca distrug filmele bune dand note aiurea. Nici macar nu notasm filmul in cauza. Notarea o fac obligatoriu cel putin la a 2-a vizionare.
Doar ca pe Fill the void la prima vizionare l-am savurat, la cea de a doua l-am privit un pic mai detasat, notand unele scene, faze, cadre, iar ulterior, cand cautam acele momente pentru a le analiza in felul meu, .... nu am rezistat si am avut o a treia vizionare. Cam asta e explicatia mea.
Harry e disecat direct pentru turneu. Fiind deja la a 2-a vizionare (cea pentru turneu, prima fusese mai demult, de aceea el, filmul, a fost si propunerea mea pentru turneu).
Mishima e un film de arta si nu imi permite costumul sa imi arog statutul de critic de arta si/sau filmolog.
Fill the void are o parere pentru turneu, la prima vizionare si o notare de review la a 2-3 vizionare.
Sper ca am reusit macar sa iti explic procesul facerii acelor note.:)) :))
Iar diferentele nu sunt ciudate, plus ca explic in fiecare comentariu aceste aspecte.
In Mishima am spus ca ii dau o nota neutra, la fel ca in penultimul film al turneului cel al lui Cassavetes, iar in Fill the Void am spus ca filmul m-a avut la degetul cel mic. Nu?
The Constant Gardener (2005)
Da!; am pus ca titlu ca e o piesa esentiala in orice filmoteca. Dar, pentru ca in orice este si un dar, atentie la varsta la care il veti vedea. Nu cred ca e recomandat celor mai "firavi" de 23-25 de ani. E un film greu de inteles ca profunzime, greu de digerat ca deznodamant si un demolator de idealuri, de naivitati. Iar aceste naivitati si visuri sunt obligatorii pana la o anumita varsta; cel putin.
Drama si mai ales nesiguranta personajului principal, o indoiala atat de amara, paleste in momentul in care filmul capata anvergura continentala. Oameni sacrificati ca "civilizatia" sa prospere, convingeri ucise pentru sume, hai sa nu spunem derizorii, dar oricum mai mici decat multe alte ilegalitati ce se desfasoara pe orice meleaguri (n.e. a se vedea numai ultimele potlogarii din tara noastra: miliarde in sosele, dosarul Microsoft, EADS, etc).
Modul de filmare, acele scene ce se incheie cu o supraexpunere la lumina, chiar daca nu sunt o descoperire marca Meirelles, ele creaza atmosfera. Automat esti acaparat de ultimele pesonaje ce raman in cadru pe acel fond alb. Si asta pentru ca esti sigur ca: ceva se va petrece, cineva dispare, cineva e pesonajul cheie, declansator de poveste. Am vazut multi deranjati de acest mod "siropos" de a filma, dar pe mine aceasta metoda m-a focusat si capacitat. Frumos efect!
Despre actori, numai de bine. Sunt perfecti, interpreteaza de nota 10. Fiennes este acel actor foarte greu de indragit, dar care macar nu creaza antipatii. Este un personaj care te lasa sa patrunzi povestea fara a te influenta in vreun fel in afara interpretarii efective. De partea cealalta a baricadei avem o Rachel Weisz mirobolanta. Si la propriu si la figurat. Nu stiu daca e cea mai buna prestatie a anului, nu am vazut cine sunt celelalte nominalizate, nici nu stiu daca le-am vazut filmele, dar aici, Rachel e perfecta. E gravida, e sotie, e femeie de cariera. Totul perfect de plauzibil, totul autentic.
Revenind la film in general, am avut ghinionul sa parcurg un comentariu de pe metacritic.com in care filmul era acuzat de propagandism. Ba mai mult, ni se cere luciditate si judecata corecta in cazul industriei farmaceutice si mai ales sa recunoastem ca, pentru a face bine, aceasta industrie este obligata sa isi faca testele pe populatii din lumea a 3-a si ca, daca uneori fac rau, de multe ori fac si bine. Mare e gradina! Iar libertatea de exprimare trebuie ingradita obligatoriu!
Concluzionand, The Constant Gardener este un film ce pleaca de la un plan personal si creste gradual pana la o urzeala intercontinentala. Cu scene impresionante, cu o durere la limita umanului, cu o dragoste frumoasa si cu o intriga extrem de bine elaborata. Un film de nota 8,45! Obligatoriu de vizionat si mai ales obligatoriu de revizionat.
populatii din lumea a 3-a
apropo de aceasta lume, ma intrebam daca ai vazut "Un homme qui crie".
nu rvn. Am vazut prea tarziu recomandarea ta... :(
geo_gabi
14 Feb 2015, 00:19
Un om obișnuit luptă împotriva violenței în singurul mod pe care îl știe - ucigand criminalii unul cate unul. Erou sau criminal? Justiție sau răzbunare?
Merita vazut .Nota 8,50
populatii din lumea a 3-a
apropo de aceasta lume, ma intrebam daca ai vazut "Un homme qui crie".
am vazut mai multe filme, in care, scenaristul plasa actiunea intr-o astfel de tara. unele, au fost premiate si apreciate de critica si spectatori. vizionand pe acesta de lunea trecuta, a carui poveste incepe si se termina in Ciad, regizorul fiind de asemenea din aceasta tara, am sesisat diferente mai mult decat perceptibile, fata de filmele realizate de americani sau europeni, in sensul ca, ale lor, sunt oarecum cosmetizate si privesc dintr-un unghi care intra prea putin in profunzime sau daca intra, trateaza cu superficialitate, oricum, marile probleme socio-economice, sau traditiile din aceste tari. Africa a atras dintotdeauna aventurierii si mi se pare ca filmele la care fac referire au acest spirit aventurier in esenta lor,chestie care, nu este neaparat un lucru rau, dar nu prea are legatura cu realitatea. "Un homme qui crie" este cu totul altceva fata de ceea ce am scris mai sus,un film care te rascoleste, fiindca simti, din primul minut si pana la final, un realism dezgolit de orice haina aparenta, drama a mii si mii de oameni, care, se nasc, traiesc si mor la limita subzistentei. si cu toate acestea, in ciuda dezumanizarii, sunt mult mai sensibili si sentimentali decat cei care cunosc deteriorarea calitatilor umane, din motivul opus saraciei.
Da rvn, stiu ce vrei sa spui. Cele americane au aceasta tenta melodramatica, care chiar daca este normala, omniprezenta in cotidianul acestor tari ce sunt sub limita subzeistentei, filmele mentionate marjeaza doar pe acest aspect. Ele doresc ca mesajul lor sa frapeze si imaginile surprinse sa demoleze psihic privitorul. De regula mai adauga si o poveste umana, sentimentala, care in mod cert sfarseste tragic din cauza celorlalti (a strainilor ce se amesteca in treburile interne, un fel de invadatori), sau din cauza saraciei; totul este facut doar pentru a intari acasta idee a fatalismului oamenilor acestor tari. Ei sunt damnati inca de la nastere sa sfarseasca astfel.
Filmul Un homme qui crie, regret mult ca nu l-am vazut. Cred ca a fost o ocazie unica sa vad un astfel de film cu subtitrare in limba romana, o subtitrare profesionista. Am incercat sa il caut chiar si pe aici, dar nu exista decat varianta araba-franceza. Regret mult, dar poate o reluare... cine stie?! Daca auzi ceva, un pm, o postare in topicul Filme la tv, orice.
Cat priveste The Constant Gardener, cred ca e unul dintre filmele cele mai putin teatrale in domeniu. Are imagini si scene ... terifiante, dar are si oameni. E adevarat ca nu intra aproape deloc in viata respectivului popor, dar macar nu pare atat de special facut pentru a sidera audienta. Are si o astfel de doza, dar... si o echidistanta.... E oarecum digerabil.
Ps. Chiar am parcurs lista de filme de la TVR2. Parerea mea e ca e cea mai buna lista de filme de tv dintre tot ce exista la ora actuala. Foarte multe filme importante de pretutindeni din lume, chiar si romanesti mai "uitate". Pacat ca nu au o mediatizare mai mare.
Ps2. apropo, ai vazut El jardinero fiel? :P
Ps2. apropo, ai vazut El jardinero fiel? :P
in urma cu mai multi ani. nu mai tin minte detaliile, tin minte o Rachel Weisz foarte frumoasa, dedicata unei cauze umanitare, fara sa stie nimic despre conspiratia din spatele ei. John le Care, cel care este coautor la scenariu este un binecunoscut scriitor de astfel de romane.
ma bucur ca ai inteles ce am vrut sa spun referitor la filmele americane care trateaza o asemenea tema si-mi pare rau ca nu am postat mai devreme anuntul despre filmul de pe TVR 2, aflasem de dimineata, dar prinsa cu treburile zilnice, aproape ca uitasem si eu. nu stiu de ce, dar pe tot parcursul vizionarii, de undeva, din fundul hatisului de neuroni, imi tot venea in minte, sintagma asta, "tarile lumii a treia", folosita obsedant de Ceausescu, in cuvantarile sale propagandistice, in care-si dadea cu parerea, despre politica economica mondiala. si am ajuns la concluzia ca nu gresea deloc.
bremen1980
16 Feb 2015, 19:34
The Constant Gardener (2005)
Grădinarul constănţean - ăsta e filmul cu Mazăre ??? :-/
Sedotta e abbandonata (1964) (http://www.cinemagia.ro/filme/sedotta-e-abbandonata-sedusa-si-abandonata-18850/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Seducida.y.Abandonada_zpstzcslaoc.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Seducida.y.Abandonada_zpstzcslaoc.jpg.html)
Dureros de reala aceasta poveste tragica prin continut si prin sacrificiile impuse de rigorile unei societati rigide si neiertatoare. Comedia despre care vorbim, descrisa in primul rand prin acei termeni antonimici care pot insemna orice, numai o comedie nu, a reprezentat un suflu nou, salvator pentru fenomenul cinematografic italian si care a fost inteles la nivel european ca un semnal al videcarii traumelor unui razboi ce se incheiase de circa 10 ani. Trasand noi norme de alcatuire si compozitie, comedia all'italiana s-a consacrat si brenduit ca gen, odata cu creatiile celui ce semneaza si pelicula de fata, Pietro Germi, luandu-si numele din titlul filmului Divorzio all'italiana (1961) (http://www.cinemagia.ro/filme/divorzio-allitaliana-divort-in-stil-italian-1978/).
Intr-o europa saracita, atat financiar dar mai ales spiritual, arta cinematografica din italia a luat drumul neorealismului crud si vitreg, oglindind cu exactitate viata acelor tristi ani. Cu o insemnatate uriasa in tot ce inseamna scoala de film de pretutindeni, aceasta miscare a trebuit sa aiba o contra-balansare a suferintei prin comedie. Repunand actorul profesionist in drepturi, neorealismul apeland preponderent la actori neprofesionisti, comedia derivata din miscarea cinematografica de dupa cel de-al doilea razboi mondial a creat multe productii importante si aclamate la nivel mondial.
Sedotta e abbandonata (1964) (http://www.cinemagia.ro/filme/sedotta-e-abbandonata-sedusa-si-abandonata-18850/) este si el un reprezentat al acestui gen de comedie italiana si deci trista ca tema. Insa umorul, un umor in special de situatie, desi nu lipseste nici cel de dialog, este la cele mai ridicate cote pe care il poate atinge un comic serios, elitist si stilat. Reactia acestei juxtapuneri de evenimente tragice tratate cu o veselie bolnavicioasa, de rau augur este un rasu'-plansu' cum rar iti e dat sa experimentezi in fata ecranului de televizor. Altitudinea la care Germi duce acest maladiv efect este ametitoare si amenintatoare totodata pt sanatatea mintala a spectatorului. Necazurile si tumultul personajelor te intristeaza si te cotropeste in egala masura si pe tine cel ce privesti tot acest spectacol absurd. Insa modul in care aceste cataclisme iti sunt prezentate, fastaceala cu care se incearca cosmetizarea acestor nenorociri te obliga sa si zambesti desi esti trist. Un joc al dementei, al dezechilibrului psihic si al alienarii. Aici nu mai vorbim doar de transmiterea unui mesaj. Aici avem un adevarat test cu subiecti reprezentati de privitori si pe care Germi il expune fara nicio remuscare.
Important prin modul leal in care radiografiaza societatea siciliana a anilor 60, prin tipologiile pe care le surprinde, filmul trateaza probabil cea mai complexa problema a acestei societati patriarhale: Onoarea! Aceasta, mai importanta decat viata insasi trebuie aparata chiar si cu pretul unei crime. Acel dialog dintre varul avocat, (Umberto Spadaro) si personajul principal al filmului, capul familiei si gardianul onoarei tuturor membrilor ei, don Vincenzo, (Saro Urzì) este pe cat de spumos pe atat de plin de semnificatii: "-E grav? / -Da! / -Tumoare? / -Onoare!"
Concluzie: O comedie plina de emotie, sangvinica asa cum sunt si femeile din aceasta parte a lumii, femei ce stiu sa iubeasca patimas, dar care la suparare, cu o iuteala incredibila pot sa si doreasca cu aceeasi ardoare lucruri greu de imaginat, (sa ti se usuce limba, sa-ti crape dintii si sa-ti putrezeasca carnea); oferind o prezentare a vietii si moravurilor citadine in stare bruta, necosmetizate, cu un umor excelent si cu o poveste perfect exploatata si ecranizata; interpretare de 5 stele. Nota 9,00!
Ps. Trebuie sa remarc, chiar daca doar in incheiere, frumusetea rapitoare a Agnesei, (Stefania Sandrelli). Sublima in acest rol!
Twinsen
17 Feb 2015, 09:42
Am vazut undeva, pe-aici, intr-o discutie, ca ziceai ca tu nu dai note maxime usor. Eu am vazut deja 2 note maxime, la Garden of sinners si Fill the void
Uite-o si pe a treia. :) Plus un 3.5 dat cu modestie la propriul film care si el e clar de 4. :P
@alali: te invidiez sincer ca te bucuri asa mult la filme. Eu am avut doua tentative in weekendul asta, ambele ratate: Sedotta care nu e pe stilul meu si Whiplash care e vrajeala comerciala. Si pana acum n-am gasit vreun film caruia sa-i dau nota maxima, in toata viata mea.
dupa cum vezi Twin, notele difera de stele. La turneu e una, ai doar 8 note la dispozitie ce s-ar putea socoti de genul:
1 stea - prost
2 stele- asa si asa (e nota de mijloc nu?)
3 stele- bun
4 stele- capodopera
Dar mai ar fi filme personale care iti plac, filme foarte bune, filme excelente, etc. Iar astea trebuie sa le departajezi intre 3 si 4...
Nota pentru filmul meu e chiar cea pe care am postat-o. Fill the void poate e undeva la nivelul lui Harry and Tonto, dar pe mine m-a prins mai mult. Probabil ca a fost ceva de stare, ceva personal. Nicidecum asa cum a scris nu mai stiu cine cum ca as simpatiza cu stilul de viata musulman, evreiesc, uatever ;) . Pur si simplu remarcam ca in timp ce toata europa, civilizata si emancipata imbatraneste si, asa cum ii place editorului blogului, (https://demograffiti.wordpress.com), sa spuna despre Romania, lucru ce cred ca se potriveste intregii europe:
"Anul 2014 este al 22-lea an consecutiv de declin demografic sever si ireversibil. Traim vremuri de pace, in care ne stergem suicidar, luna de luna, de pe orice harta a viitorului…"
De aici "invidia" pentru acea normalitate a vietii "programate". Bine, si ar mai fi faptul ca, cel sau cei ce au gandit si postat acea scursura de concluzie pe care atat au fost ei capabili sa o traga, nu au iesit decat in vizita din tara, intorcandu-se repejor la barlogurile lor cu 2,3 camarute din blocurile comuniste, ce intr-o tara civilizata inseamna o camera, cel mult doua, si nu au habar de acest tip de cumunitati ce s-au format oriunde in tarile europene importante. Sunt altfel decat suntem noi obisnuiti: unite, conservaroare, separate, oarecum izolate si ... in crestere.
The Garden of Sinners si Sedotta... sunt peste cele doua mai sus amintite, fara nicio discutie. Iar Sedotta pana acum e cel mai bun din turneu. Are tot ce ii trebuie. Poveste, personaje, interpretare, dialoguri, stare de spirit, tot. + ca are si acel aer de ... nu stiu cum atfel sa-l numesc mai bine, de capodopera. Parerea mea! :-*
@alali: te invidiez sincer ca te bucuri asa mult la filme.
ce coincidenta! si eu i-am spus acelasi lucru.
Oscar 2015
Revin azi, dupa-amiaza tarziu, dupa o noapte alba, nu ca sa postez o cronica a vreunui film, ci o cronica a unui eveniment. Oscar 2015.
O editie parca de cumpana, ca tot am trait momente de cumpana in ultimul an, de la alegeri capitale, nu doar in tara noastra ci si in europa, terminate sau in curs de realizare, si pana la tratate de pace.
Iar aceasta editie hotaratoare, a si fost tratata ca atare. Mesajul central a fost "bucuria filmului" sau de ce nu "bucutati-va de film". Pe un fond tot mai critic, mai exigent, filmul a devenit un subiect de polemica mai peste tot. Omniprezentele tabere care au unic scop sa desfiinteze, sa analizeze intr-o interpretare metaforica atunci cand vantul le este favorabil sau in alte dati literara, sintactica chiar, cand prima varianta nu sustine samanta furtunii si a scandalului, au creat un curent distrugator si denigrator pentru aceasta arta. Mai nimeni nu se mai bucura de un film de entertainment. Toti cauta cultura in forma pura, acurateti sau studii de caz. Nimeni nu mai vrea o poveste. Termenul de blockbuster a capatat o conotatie peiorativa. E un fel de insulta daca este atasat unui film. Sa nu mai vorbesc de cinemaul american, care este discreditat total de noul val, ei preferand cinemaul rusesc, cel italian, francez iar mai nou iranian, israelian si de unde o mai batea vantul schimbarii. Iar daca pomenesti de Hollywood, esti crucificat fara nicio retinere.
Nimeni nu contesta si creatiile europene, asiatice, sau sud-americane. Rasar si de acolo capodopere. Poate creatii mai importante decat cele trans-atlantice. Dar sa nu uitam totusi si rolul hollywood-ului in evolutia acestei arte. Unul hotarator. Un bastion in intregul secol 20.
In secolul 21, mai exact in anul de gratie 2014, tot cinemaul italian reusea sa produca in jurul a 20 de pelicule, cel francez in jurul a 50, cel spaniol nici 15, cel romanesc in jurul a 10 filme, cel german in jurul a 50 iar cel mai prolific cinema nonamerican, cel britanic, nici 15, e adevarat ca printre ele se numara si The Grand Budapest Hotel sau The Imitation Game, dar la fel de adevarat e si ca, in multe tari civilizate, filmele au co-finantare transatlantica, deci iarasi o imixtiune a dracului in arta adevarata. Plus ca 90% din filme apeleaza la o companie hollywod-iana pentru distributie, fara de care filmul este condamnat la necunoastere. (a se vedea chiar si multumirile reprezentantilor poloniei de aseara).
De restul tarilor nu are rost sa vorbim, majoritatea creand filme cat sa le numeri pe degetele de la o mana. Si aici vorbesc de cantitate, nu de calitate. Ca daca e sa cautam calitatea... ramanem cu o selectie mondiala de ordinul a zece, cinsprezece filme.
In tot acest timp blamatii corporatisti au produs o medie de 5 filme pe saptamana in tot anul 2014. Cam cat o tara intr-un an. Si aici am vorbit despre anul 2014. Daca ne uitam mai in urma, incepand de prin anii 2000, situatia e dramatica.
E adevarat ca snobii zilelor noastre, beneficiind de o paleta larga de productii ale anilor trecuti, au de unde alege filme bune, foarte bune sau capodopere, non-americane. In fiecare an in restul lumii au aparut creatii superbe, unele semnate de regizori de geniu; Dar putine. Nici acest demers, de a-ti pune la curent cunostintele cinematografice parcurgand si aceste filme nu este de blamat. Ba din contra, de laudat. Cu siguranta iti desavarsesti cultura ta atat in domeniu dar nu numai. Cu siguranta cresti in intelegere, in gusturi, in cunostinte. Dar de aici, pana la a ajunge sa dai cu pietre in bastionul ultimei 100 de ani de cand a luat nastere aceasta arta, e mitocanie crasa.
Iar ceremonia oscarurilor 2015 despre asta a si fost. Despre repunerea in drepturi a acestei arte-industrii. Una de divertisment de placere. Si a facut-o cu un nesperat succes. Un spectacol placut, cu un suflu tineresc, cu un umor bun si care a omagiat creatiile trecute.
Si un mare plus pentru desemnarea castigatorilor, care, desi erau multe semne cum ca altii ar fi fost preferati dinainte, au fost in final desemnati pe merit. Ba mai mult, chiar si acolo unde nimeni nu se astepta, la sectiunea de regie, a castigat artistul in detrimentul ideii fara continut.
Un 10 pentru gala din acest an!
Twinsen
23 Feb 2015, 23:26
Sa nu uitam si de Bollywood, peste 200 de filme release-uite in 2014. Creatii de mare emotie si divertisment. Jos palaria si pentru indieni, nota 10 cu felicitari si cantare de lauda (dansul de rigoare inclus). :|
P.S. Sustin si eu ce zicea alali despre Oscaruri, o celebrare a entertainmentului adevarat nu pentru snobi, un exemplu stralucit fiind castigatorul de anul asta Birdman... wait... :-O
Prietenilor dragi! De ce nu invatati si sa cititi?! Tipul asta de postari trantite asa, pe nepusa masa, dupa o parcurgere din doua in doua cuvinte a postarii, au harul si darul de a scoate chiar si pe cel mai rabdator om din sarite. X( X( X( X( X( X( X( X(
Si atunci tot noi, cei ce raspundem suntem acuzati si aratati cu degetul.
Unde dracu am facut eu o astfel de juxtapunere? Unde am alaturat eu Birdman cu entertainementul? Da-ti-o in mama ei de treaba! Postati doar ca sa postati?! X( X( X( X( X( X( X(
Chiar e o mare deceptie aceasta replica Twins. Cu riscurile de rigoare, imi asum tonul si modul de exprimare, tinand cont ca esti un moderator. Dar v-am mai rugat ca, doar de dragul de a va argumenta contraparerile, sa nu imi mai bagati pe gat afirmatii pe care nu le-am facut. Bine ca totul fiind scris, ramane pentru confruntare.
iata si ceea ce am postat intr-adevar:
"Iar aceasta editie hotaratoare, a si fost tratata ca atare. Mesajul central a fost "bucuria filmului" sau de ce nu "bucutati-va de film". "
+
"Si un mare plus pentru desemnarea castigatorilor, care, desi erau multe semne cum ca altii ar fi fost preferati dinainte, au fost in final desemnati pe merit. Ba mai mult, chiar si acolo unde nimeni nu se astepta, la sectiunea de regie, a castigat artistul in detrimentul ideii fara continut. "
Acestea fiind repostate, sper ca macar acum, cu tot cu context sa se inteleaga ce am vrut sa spun. Niciunde nu bagatelizez Birdman-ul ca fiind entertainment. E un film cu arta, despre arta al unui artist.
Dupa cum vezi Twins, intru inceputul si in body-ul postarii vorbeam de gala, de spectacol. Iar in final despre faptul ca, la tot acest spectacol-omagiu adus bucuriei filmului, s-a adaugat jurizarea. Nicicum ca Birdman a facut parte din spectacol. El sau alte filme. Sa nu uitam Hotel Budapest care este iarasi din alta clasa. Nicidecum nu se puteau imperechea cu Sniper-ul sau Boyhood, doua mari favorite si omagiate chiar la inceputul galei. Dar ceea ce ai alaturat tu din postarea mea e....
Ps. snobi erau numiti cei care au ajuns la un stadiu de cunoastere cinematografica atat de inalt, incat declara fara nicio retinere ca nu mai suporta cinematografia americana. Industrie careia, iata, i se alatura si marii artisti, mai modesti din fire. Ei nu se tem ca se intineaza. Fac arta chiar si in sistem corporatist. Ei nu au acest sentiment de repugnanta. Inca nu sunt atat de "high" probabil.
Concluzie, mie nu mi-e frica sa spun ca savurez si creatiile Hollywood-iene. Gasesc acolo si filme bune si foarte bune si filme distractive, de destindere si filme proaste. Cam ca peste tot.
Chestia cu Bollywood-ul, nu o mai discut ca e de un prost gust introdusa ca... :-&
robertsandu
24 Feb 2015, 09:27
Cinemaul american nu este egal cu entertainmentul ieftin. Malick, Mann, Coppola, Scorsese, Altman, Cassavetes, Welles, Ford etc., toti astia sunt sau au fost americani si totodata regizori de mare clasa. E o moda si o afirmatie nefondata sa spui ca filmele americane sunt proaste. A, ca ies an de an mii de filme tampite de la Hollywood, asta e altceva. Nu te obliga nimeni sa le vezi oricum. Desi, vazand si filme proaste sau foarte proaste, ajungi sa le privesti altfel pe cele intr-adevar bune.
Twinsen
24 Feb 2015, 09:39
Vai, alali, nu mai fa afirmatii asa snoabe! Tie chiar nu ti se umezesc ochii cand vezi filme precum "O floare si doi gradinari" sau "Dorintele inimii", ca sa nu mai vorbim de "Dil Tera Aashiq – Sunt Nebun Dupa Tine"!!! E drept ca nu au atatia bani ca filmele hollywoodiene dar au in schimb atat de multa bucurie de a trai. Cand incepe o melodie si toata lumea danseaza te simti asa de bine, parca uiti de toate problemele!
Ar trebui sa invatam sa mai lasam un pic filmele complicate de la Hollywood care sunt deseori cu politica si razboi si ne tulbura mintea si sufletul si sa invatam sa apreciem la valoarea adevarata filmele bollywoodiene! Mai nimeni nu se mai bucura de un film simplu! Toti cauta efecte speciale, actori umflati de marketing de la Hollywood!! Ai vazut vreun film cu Malavika: http://excellentpix.com/files/glamgalz/imgs/tolly/malavika_indian_actress_03.jpg? As paria ca nu!!! Te rog sa nu mai comentezi asa urat atunci de actorii si filmul indian! :( :( :( :( :( :( :( :(
P.S.
Asta nu inseaman ca unele filme de Oscar si de la Hollywood nu sunt bune! Cum zicea alali: "Mai nimeni nu se mai bucura de un film de entertainment. Toti cauta cultura in forma pura, acurateti sau studii de caz. " Si iata ca vine Birdman si schimba chestia asta! Tot respectul pentru asta!!!
Bine macar ca nu mai susti prima aberatie.
Legat de Bollywood, imi rezerv dreptul de a nu comenta cele postate de tine.
Singura remarca, e ca iarasi ai dat-o cotita in stilu-ti caracteristic. Faci afirmatia rau intentionata si sarcastica cum ca Bollywood-ul produce 200 de filme pe an si apoi enumeri niste clasice de o calitate... Puteai mai mult sunt sigur.
Iar vis-a-vis de duduia pe care te-ai obosit sa o expui in link, nu stiu cine este si sincer, nu voi consuma acum un clik al mausului ca sa o caut pe google. Sa fie sanatoasa.
Iar interventia lui Sandu.... (:| Unde s-a pomenit asa o zicere in schimbul nostru de replici?!
Cititul asta, bata-l vina!
Ps. Pacat Twins ca in calitate de moderator nu aduci si remarci pozitive, constructive. Te ocupi doar de zeflemea ieftina si postari in batjocura. Pana acum am incercat sa cred ca nu e asa, dar... cand faci aceste cut-uri din postari si afirmi exact opusul sensului adevarat, incep si eu sa cred ca e rea intentie. Iar aceasta atitudine dauneaza grav forumului.
robertsandu
24 Feb 2015, 11:51
Iar interventia lui Sandu.... (:| Unde s-a pomenit asa o zicere in schimbul nostru de replici?!
Cititul asta, bata-l vina!
N-am citat pe nimeni, asa ca nu prea văd de ce ar trebui să mă refer la schimbul vostru de replici -- care nici nu mă interesează sincer.
Ți-am citit însă cronica și îmi place, dar nu te aștepta să primești vreo validare de la Twinsen. Pentru el tot ce e popular e prost.
Twinsen
24 Feb 2015, 12:27
Ps. Pacat Twins ca in calitate de moderator nu aduci si remarci pozitive, constructive. Te ocupi doar de zeflemea ieftina si postari in batjocura. Pana acum am incercat sa cred ca nu e asa, dar... cand faci aceste cut-uri din postari si afirmi exact opusul sensului adevarat, incep si eu sa cred ca e rea intentie. Iar aceasta atitudine dauneaza grav forumului.
Nu inteleg :( Eu eram in asentiment cu tine, incercam si eu sa critic "snobii zilelor noastre" care cu "mitocanie crasa" ataca Hollywoodul si Bollywoodul. Cred ca trebuie sa fie pusi la punct toti mitocanii si snobii aia, cum faceai tu, ca sa se imbunatateasca atmosfera pe forum.
Iar interventia lui Sandu.... (:| Unde s-a pomenit asa o zicere in schimbul nostru de replici?!
Cititul asta, bata-l vina!
N-am citat pe nimeni, asa ca nu prea văd de ce ar trebui să mă refer la schimbul vostru de replici -- care nici nu mă interesează sincer.
Ți-am citit însă cronica și îmi place, dar nu te aștepta să primești vreo validare de la Twinsen. Pentru el tot ce e popular e prost.
nu e vorba de validari sandu! Nu ma intereseaza aceste lucruri. Putea sa spuna ca e o porcarie, o chestie usuratica pentru telenovelisti. Era parerea lui! Cum ceea ce am postat e parerea mea. Indiferent ca e cineva deacord sau nu. Eu asa am trait si simtit gala. Mi-a placut si am savurat ca pe un bonus si infrangerile marilor favoriti. Atat!
Dar el trunchiat ce am scris alaturand doua bucati distincte si a lasat sa se traga o concluzie ticaloasa.
Ce era daca eu spuneam ca mi-a placut spectacolul dar sunt total dezamagit de castigatori? Ma interna la nebuni? Alaturand "mi-a placut" cu "sunt total dezamagit" reiesea ca nu sunt coerent. Nu? Cam asa au stat lucrurile.
instructor17
26 Feb 2015, 21:50
Shutter Island (2010)
Am vizionat si eu acest film si... prima impresie a fost ca revad A Beautiful Mind, remasterizat. Si filme de acest gen sunt destule, ca sa nu spun prea multe. Incepand de la Lilith pana asa cum spuneam (prea)mult premiatul Minte sclipitoare.
S-a abordat un subiect arhiexploatat mai ales in ultimii ani apoi s-a cosmetizat si ornamentat cu un Dicaprio intr-un rol nu prea pe trupul si stilul lui.
Insa nu se poate contesta prestatia acestuia din film. Isi face datoria cu prisosinta, scotand ce e mai bun din ceea ce ar trebui sa faca cineva in acest rol.
Despre Scorsese, nu prea se poate spune ceva. A facut ce putea face cel mai bine cu aceasta poveste. Cam ca si Dicaprio in rolul sau, rol nepotrivit pentru tipul Dicaprio, pentru fizicul lui, pentru caracterul lui, pentru persoana lui.
Finalul poate este partea mai inovatoare; un final oarecum la cheremul privitorului; un final care parca incorporeaza si varianta alternativa. E destul de interesanta aceasta abordare.
Per total un film de vazut, un 7,54.
pentru cultura lor cinematografica.
In the Name of the Father (1993) (http://www.cinemagia.ro/filme/in-the-name-of-the-father-in-numele-tatalui-3593/)
http://i.imgur.com/Mn0MtOO.jpg
Sa incepem cu ... inceputul, adica chiar cu genericul de deschidere. Cantecul compus special pentru a facilita primul contact cu filmul, ce poarta semnatura lui Bono si care urmarit si ascultat pentru prima oara pare o avalansa de notiuni, idei si propozitii fara logica si fara noima, capata dupa o prima vizionare a acestui film, sens si profunzime, transformandu-se sub urechile noastre, intr-un sinopsis al peliculei, foarte bine realizat prin acele jocuri de cuvinte ce pareau inteligibile inainte si prin constructiile pe care le consideram aleatoare intr-o prima faza. Tot acest intro este realizat pe ritmuri irlandeze. Dupa umila mea parere, cred ca e cea mai buna melodie compusa special pentru un generic de deschidere a unui film. Geniala compozitie si genial Bono! Aici (https://www.youtube.com/watch?v=X9m1b_7H6zk) puteti asculta aceasta compozitie incredibila, dar recomand in prealabil sa vizionati filmul. O sa intelegeti mai apoi de ce. ( https://www.youtube.com/watch?v=X9m1b_7H6zk )
Acum despre film. Are 7 nominalizari la Oscaruri, care bineinteles ca pentru "cunoscatori", asta nu inseamna nimic, (stiti vorba aia romaneasca, "noi nu facem filme pentru tinichele", rostita chair deunazi de un ilustru castigator de un premiu la un festival de film la care probabil ca a fost inscris cu forta...),dar eu cred ca o astfel de performanta de a obtine atatea nominalizari, reprezinta totusi o incununare si o recunoastere a acestei productii ca fiind una de referinta pentru cinematografie.
De aceea, chiar acest review il realizez ca un apel adresat tinerilor cinefili de a parcurge si acest film, ce obligatoriu trebuie sa fie bifat de oricine apreciaza o realizare aproape perfecta din toate punctele de vedere. Cu un joc actoricesc impecabil, nu degeaba in film avem privilegiul sa il urmarim pe cel mai galonat actor al tuturor timpurilor, - sectiunea actor principal -, Daniel Day-Lewis, dar nici ceilalti actori nu fac doar figuratie. Fiecare contribuie cu intreg talentul lui pentru a realiza aceasta capodopera.
Scenariului nu am cum sa ii cunosc gradul de acuratete in ceea ce relateaza despre Gerry Conlon si simtamintele acestuia si nici nu il vom sti vreodata. Cunoastem doar detalii despre evenimente si despre cronologia in care acestea se petrec, iar din aceasta perspectiva, filmul modifica unele dintre ele, dar per total, se poate spune ca este o adaptare extrem de bine scrisa. O importante deosebita o are participarea lui Gerry Conlon insusi la realizarea scriptului, iar acest amanunt da o veridicitate acelor trairi si stari pe care Gerry le-a simtit pe perioada detentiei.
Filmul are mici clisee introduse pentru a tusa tonurile dramatice, mai mult decat era necesar, dar nici acestea nu afecteaza prea mult povestea si perceptia asupra ei. Doar dau o usoara senzatie de incarcatura ... teatrala, nederanjanta, din fericire. (un exemplu ar fi mentiunea ca in realitate tatal si fiul nu au impartit niciodata o celula asa cum prezinta filmul).
Regia este profesionista si atat. Jim Sheridan nu este vreun vizionar sau vreun artist cu sclipiri, insa in creatiile sale face totul dupa manual. Mai mult, permite actorilor principali sa se manifeste liber, sa faca risipa de talent, ceea ce e o mare bila alba si chiar o stiinta in fond, atata timp cat nu pare ca prin aceasta libertate, ar pierde filmul din mana. Asa "netalentat" cum il acuza unii ca ar fi, Sheridan are in cv putine filme, dar majoritatea cu o greutate ce altora nu le reuseste decat o data in toata cariera. (ex: My Left Foot: The Story of Christy Brown (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/my-left-foot-the-story-of-christy-brown-piciorul-meu-stang-3757/), The Field (1990) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-field-campul-2498/), acest In the Name of the Father (1993) (http://www.cinemagia.ro/filme/in-the-name-of-the-father-in-numele-tatalui-3593/), In America (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/in-america-4197/) sau de ce nu, Brothers (2009) (http://www.cinemagia.ro/filme/brothers-28874/)).
In concluzia acestui review o sa mai repet indemnul catre generatia noua de devoratori de filme si iubitori de cinema si o sa le recomand acestora, inca o data, acest film extraordinar. Vizionati-l si revizionati-l! Nu o sa regretati!
Nota 8,67!
The Social Network (2010)
Un film despre un fenomen social, devenit ulterior un stil de viata. Este un fel de biografie a facebook-ului, o biografie de ochii lumii, o biografie transformata destul de agresiv in reclama. Este tipic stilului american de a-si prezenta realizarile care cuceresc lumea intr-o aura de realizare socialista a maretii republici. Propaganda pura.
Trecand insa peste aceasta tentativa de spalare de minti, filmul, ca produs cinematografic de entertainment este placut, este bun. Are un ritm ce usor poate crea vertijuri spectatorilor, mai ales noua celor ce folosim subtitrarea si nu dublajul. Insa, odata obisnuiti cu aceasta avalansa de dialoguri, presarata si cu glume inteligente, filmul captiveaza. Cu un aer tineresc, croit pe masurile utilizatorilor retelei, care nu sunt deloc putini la numar si cu o poveste interesanta, filmul isi minimalizeaza intr-o oarecare masura actorii. Ii trece in plan secund, scotand in prim-plan aceasta platforma. Practic scenariul se foloseste de actori pentru a prezenta reteaua de socializare, nasterea ei, modul de crestere ca numar de utilizatori si in final, reteta financiara pe care o genereaza.
Totusi, actoriceste vorbind, Eisenberg isi face rolul vietii, desi nu i-am urmarit cariera, in afara a 2-3 filme gen The Hunting Party sau Now You See Me, unde este un actor tertiar, cam pe post de figurant, pot sa afirm ca, daca nu se va mai crea un alt scenariu croit pe omul Eisenberg, (aceasta aparenta de adolescent etern), acest rol din Reteaua de Socializare va ramane cel mai important al intregii sale cariere. Spun asta pentru ca aici, efectiv rolul se muleaza pe persoana si nu invers cum e normal in cazul actorilor.
Asadar, un film in aparenta bine documentat, chiar un fel de reportaj despre facebook, simpatic si tineresc. Sincer ii inteleg pe cei mai inaintati in varsta si care declara ca nu pot sa patrunda in atmosfera filmului. Pur si simplu nu le este adresat!
Un 7,87!
On Golden Pond (1981)
De necrezut! Henry Fonda impreuna cu fica sa Jane isi etaleaza practic povestea de viata in acest film. (nu ad literam ci ca incarcatura emotionala, bineinteles). Cunoscute fiind neintelegerile dintre cei doi, mai mult din partea fetei catre tatal ei, filmul pare sa fie acel mediator familial, atat de dorit de Henry.
Cu o interpretare de gala a celor cei doi protagonisti, (Katharine Hepburn si Henry Fonda) si secondati de Jane Fonda, impresia degajata este cea a unei familii adevarate surprinse cu camera video intr-un moment dat al vietii lor. Nimic nu tradeaza regia, scenariul, productia, montajul. Totul e firesc, familial parca. Dialogurile, pe langa faptul ca sunt firesti, normale, sunt dementiale. Umorul din spatele mormaielilor lui Norman este de cea mai buna calitate. Replicile, ca cea din final, dupa toata tensiunea si tragismul acelei scene, sunt sarea si piperul acestei productii fara varsta. (-Unde vrei sa pleci? Nu esti tu cavalerul meu pe cal alb?/ -Ba da! Dar fara cal, ca mie nu-mi plac caii! :x )... Sublim, emotionant si natural.
Si cand te gandesti ca acesta a fost ultimul film facut de catre Henry Fonda, in chiar ultimul an al sau de viata... alaturi de fiica sa... Emotionant! O ultima sclipire, orbitoare, a unei stele ce a apus.
Asa cum am mai spus, sa nu se creada ca este un film cu si pentru varsta a 3-a. Din contra! Este un film atemporal, pentru orice varsta si mai ales un clasic. O lectie de viata ce trebuie privita, doar ca,.. trebuie sa fii destul de matur (sentimental), ca sa il poti si patrunde. Nota 8,47!
ai o slabiciune incontestabila pentru sentimentalisme (n-am zis ieftine!!!). pe de alta parte, familia Fonda, merita numai aplauze.
Låt den rätte komma in (2008) (http://www.cinemagia.ro/filme/lat-den-ratte-komma-in-legaturi-de-sange-27365/)
O alta poveste cu vampiri! Cam asa imi rasuna in minte acest titlu, atunci cand m-am decis sa-l vizionez. Iar filmele cu vampiri sunt atat de plictisitoare, de previzibile de puerile, incat am inceput sa evit acest tip de filme asa-zise apartinatoare ale genului horror. Horror doar cu numele, ca de suspans si tensiune nici nu poate fi vorba.
Dar la acest film ... surpriza totala! Inca dintru inceput, fiind o productie "de cartier" as putea spune, adica lipsindu-i tipicul productiilor americane, (pelicula... este totusi suedeza), asadar, inca de la inceput, mi-a fost rasturnat tot sistemul de valori, sistem pe care mi-l construisem singur, in ceea ce priveste acest gen de filme cu si despre vampiri si pe care l-am prezentat mai sus.
Pe masura ce povestea evolueaza, experienta vizionarii este din ce in ce mai placuta si mai surprinzatoare. Daca la inceput te ia pe nepregatite si esti un pic naucit de acest fel de a nara, total atipic noua, raportat la tot ce am vazut pana acum, la final nu poti fi decat multumit ca ai avut parte de ceea ce probabil a fost una din cele mai placute experiente cinematografice ale ultimul timp.
Total nou ca si concept, total nou ca si abordare, filmul este un exemplu pentru industriile cinematografice europene si nu numai; tuturor tarilor care investesc bani de la bugete in realizarea de filme. Fara efecte speciale costisitoare, sau mai bine zis fara efecte speciale deloc, diferenta o face povestea, adica scenariul. Filmat in locatii... banale, (de cartier), cu un buget de doar 4 mil $, filmul si-a triplat banii.
Un exemplu in ideea că a realiza ceva deosebit si de a place publicului nu sunt doua notiuni incompatibile. Nu orice e bun trebuie sa fie si inaccesibil publicului asa cum gresit ni se induce impresia de catre invechita breasla cinematografica romaneasca, (aici ma refer la intreaga casta ce s-a aciuat in aproape toata industria cinematografica romaneasca).
Aaaa! Si a si intrat pe lista scurta la BAFTA, reusind mai apoi sa aiba recunoastere si peste ocean, ceea ce nu e putin lucru; Parerea mea!
Un film surprinzator, foarte bun si sincer din punct de vedere al interpretarii si de ce nu, chiar al legaturii ce se creaza intre cele doua personaje-copii. Nota 8,46! Il foarte recomand!
anaemona
05 Apr 2015, 23:00
Americanii s-au grabit, ca si in alte ocazii, sa faca si varianta lor: http://www.imdb.com/title/tt1228987/?ref_=nm_flmg_tk_1 Nu am vazut decit originalul, dar sint curioasa si de a doua varianta. Sint curioasa daca au surprins esenta filmului sau s-au axat pe efecte vizuale, au incercat sa socheze. Daca cineva l-a vazut poate scrie ce parere are. Poate o sa-l vezi chiar tu, alali, si o sa scrii despre el in curind.
Let the right one in, in ciuda ingustarii voite a povestii si a imbinarii realului cu fantasticul e o poveste universala spusa atit de simplu, fara accentuari exhibitioniste, fara accentuari dramatice, curge atit de natural in ciuda nenaturalului.
Ma intreb daca varianta americana a scazut faima variantei suedeze. Nu stiu unde sa caut statistici de genul asta, gen incasari pe fiecare film, participari anuale la diverse vizionari/festivale, nr. de DVD-etc vindute pentru fiecare varianata, eventual pe ani.
Let me in e unul din remake-urile bune. Nu e chiar la valoarea suedezului, dar e totusi un film mai mult decat decent, departe de rateurile care sunt de obicei remakeurile. Din pacate nici nu aduce mare lucru in plus, if anything.
Btw, se discuta prea mult de bugeturi, bani facuti, spectatori avuti etc. Iar BAFTA e zero barat ca relevanta, mai rau decat Globurile de Aur.
Nu inteleg cum vine ideea cu varianta americana sa fi scazut faima originalului. A fost o perioada de vreo 2 ani intre ele, daca remake-ul putea sa faca ceva era sa readuca in discutie originalul si sa-i faca astfel reclama. De altfel nu am mai vazut mentionat remake-ul, dar originalul inca mai apare prin liste cu filmele deceniului trecut.
Twinsen
05 Apr 2015, 23:34
Varianta americana e incomparabil mai proasta decat originalul. Nici nu am rezistat pana la final. Si nu are nicio ratiune de a exista, in afara de a "traduce", in toate sensurile cuvantului, originalul pentru bizonii americani incapabili sa citeasca subtitrari.
Nici nu am rezistat pana la final.
To be fair, asta nu e chiar un lucru iesit din comun. :P
Si nu are nicio ratiune de a exista, in afara de a "traduce", in toate sensurile cuvantului, originalul pentru bizonii americani incapabili sa citeasca subtitrari.
Aici sunt de acord cu tine, dar mie mi s-a parut ca a fost tradus chiar binisor pt bizonii americani. :D Doar ca nu a venit cu nimic al lui, ceea ce il face cam inutil daca ai vazut deja varianta mai buna.
Twinsen
05 Apr 2015, 23:55
Au trecut ani de cand am incercat sa ma uit la remake, asa ca nu mai pot comenta detalii, dar din punctul meu de vedere sunt doua filme care exprima lucruri diferite. Iar ce spune originalul e mult mai profund si emotionant decat remake-ul. A avea more or less aceleasi evenimente centrale nu inseamna defel ca ai filme asemanatoare. Chiar si un eveniment din lumea reala poate fi privit foarte diferit de doi martori distincti.
P.S. Alali ar trebui sa incerci si Ginger Snaps daca n-ai facut-o deja. Doar primul film, continuarile sunt mediocre.
Varianta americana e incomparabil mai proasta decat originalul. Nici nu am rezistat pana la final. Si nu are nicio ratiune de a exista, in afara de a "traduce", in toate sensurile cuvantului, originalul pentru bizonii americani incapabili sa citeasca subtitrari.
=))
Dah! Twins!
Legat de Ginger Snaps, nu, nu l-am vazut! Dar l-am luat ca tema pentru azi.
De remake, nu stiu ce sa spun anaemona.... Mi-a placut prea mult acesta ca sa il amestec cu o alta varianta. Idubitabil voi ajunge mai apoi, peste 1-2 ani sa am impresia ca nu stiu ce secventa din al doilea face parte din primul... Asa ca .... Nu stiu!
loud.rocks
06 Apr 2015, 19:03
Eu zic ca nu exista niciun motiv sa mai vezi si Let Me In daca ai vazut originalul. E un remake decent mai ales daca il compari cu alte remake-uri (gen Shutter, Kairo etc.), dar daca te raportezi strict la original e la mare distanta, la toate aspectele.
ei uite, contrar parerii lui loud.rocks, o sa ma uit la film. Asa ca sîc! :P si o sa imi impartasesc impresiile cu voi. Sa speram ca nu ma va dezamagi.
Singurul remake mai bun ca originalul, pentru mine a fost Ring. Doar prima parte. Pana acum... ma rog.
loud.rocks
06 Apr 2015, 21:19
Asa ca sîc! :P
:)) zici ca mi-ai face mie imi ciuda daca te uiti :P. Eu ziceam ca nu exista motive pentru ca nu doar ca nu aduce nimic in plus, dar ii este net inferior originalului; e de-a dreptul enervant sa vezi aceleasi scene (mai ales la un interval de cateva zile, cand inca ti-e proaspat Let the Right One In) aproape complet lipsite de atmosfera aia haunting, cu un acting destul de superficial si la mare distanta de naturaletea filmului suedez.
In alta ordine de idei, sper si eu sa nu te dezamageasca :P.
The Others (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-others-ceilalti-2517/)
Daca numesc acest film ca fiind de autor, cred ca nu gresesc cu nimic. Desi facut in maniera corporatista, cu implicarea Miramax, filmul si-a pastrat in mare masura independenta ca viziune. Amenabar reuseste sa-si realizeze propriul scenariu in maniera in care l-a simtit si gandit.
Chiar de la inceput, filmul are o nota distincta. Acea boala ciudata face ca actiunea sa fie deosebita, atipica pentru acest gen horror. Apoi apar regulile care produc o tensiune suplimentara, ca ulterior, atmosfera apasatoare sa fie completata de lumina, o lumina nesanatoasa si artificiala. Astfel, tot filmul are un colorit aparte. O munca impresionanta a lui Javier Aguirresarobe, in calitate de director de imagine. Nu obisnuiesc sa fac aprecieri tehnice, dar aici este ceva deosebit si trebuie apreciat ca atare.
Provocarea cea mai mare vine totusi de la schimbarile permanente de directie a cursului povestii. De aici si acest "joc al teoriilor". Este practic imposibil pentru orice privitor sa nu aiba in fiecare moment o tentativa de a intui deznodamantul sau macar directia in care pare sa se indrepte povestea. Efect minunat reusit datorita manierei de constructie a filmului, datorita viziunii si modului in care Amenabar a gandit si realizat acest film. Insa in final realizezi ca toate aceste supozitii la care involuntar filmul te impinge sunt gresite, deznodamantul neputand fi intuit sub nicio forma.
Iata deci o alta nota distincta a acestui film. Finalul! Unic, surprinzator si imposibil de intuit, el constituie un mare plus pentru orice film, cu atat mai mult pentru un film in care suspansul este principala intentie, dupa cum marturiseste insusi regizorul.
Ca interpretari avem o Nicole Kidman... adica Nicole Kidman, acompaniata insa minunat de cei doi copii, mai ales interpretarea fetitei, Alakina Mann, care este o permanenta provocare pentru Kidman. Nici cei trei servitori nu fac nota discordanta in acest regal interpretativ.
Concluzionand, avem un film superb, cu o atmosfera cum numai un geniu ca cel al lui Amenabar putea crea si cu o atentie la detalii care se poate observa din materialele bonus care insotesc dvd-ul ce a aparut pe piata din Romania.
O recomandare ce o fac tuturor celor ce vor sa vada ceva deosebit. Obligatoriu de urmarit insotit de scurtele comentarii ale regizorului, producatorilor si actorilor ce vin ca material bonus. Minunat este si micul clip in care il vedem pe tanarul regizor supervizand inregistrarea coloanei sonore care-i poarta numele.
Un 7,99 pentru aceasta provocare la gandire.
Ps. Spoiler! Intentia era sa intitulez review-ul: "Constiinte bantuind sau bantuite?" , dar o astfel de intrebare pusa in titlu ar fi tradat chiar deznodamantul, ceea ce era un mare deserviciu pe care l-as fi adus tuturor celor care nu au avut placerea de a urmari filmul.
Jacob's Ladder (1990) (http://www.cinemagia.ro/filme/jacobs-ladder-scara-lui-jacob-2698/)
Adesea se face comparatia acestui film cu Full Metal Jacket -ul lui Kubrick sau chiar cu A Clockwork Orange. Eu gasesc similitudini mai mari cu Apocalipsul Acum al lui Coppola. Acest stres post traumatic, aceste sechele lasate de razboi, ba chiar si testele facute acolo, se regasesc parca intr-o oarecare masura in cele doua.
Dar apoi vine si partea proprie acestui film. Acel zbucium pentru a deslusi realitatea. O lupta pentru a intelege, pentru a elucida misterul vietii si al mortii. Chinul pentru a distinge intre real si oniric. Insa are si o parte pe care eu o detest la acest gen de filme. Acea rezolvare a conflictului in ultimele cuvinte ale filmului, in acel monolog eliberator.
Un final pe care il anticipam, dar parca as fi apreciat mai mult daca, din tot acest puzzle de existente, de vieti, de timpuri as fi putut deduce gradual si singur acest deznodamant. Lamurirea finala nu face decat sa iti dea senzatia ca ai asistat aproape degeaba la cele doua ore de film. Ca acest film putea la fel de bine sa fie citit.
Am spun ca finalul este oarescum previzibil poate si datorita timpului la care urmaresc acest film. Probabil ca la timpul lui, in '90, filmul a avut un impact mult mai mare asupra privitorului. Dar acum, cu aceasta minte pervertita, asa cum imi place sa numesc experienta cinefila pe care am strans-o in decursul anilor, filmul este destul de usor de anticipat.
Totusi, in ciuda acestor neajunsuri, mai putin cel al intuitiei, acesta nefiind un argument pertinent care sa influenteze valoare, filmul reuseste sa te provoace la gandire, sa te determine sa faci apel la memorie, chiar sa iti readuci in prim plan cunostintele teologice si nu numai. Apoi mai e acea provocare la rezistenta a tot ce tine de macabru. Imagini dure, scene infricosatoare, flash-uri cu fiinte inumane.
Insa dintre toate, cred ca provocarea cea mai mare este aceasta a Scarii. Acest cumul de mesaje pe care le poate contine notiunea de scara si totodata pe care le poate ea inspira si transmite. Finalul vedem ca este efectiv o suire a acestei scari. Simplu, dar plin de semnificatii.
Si tot ca final, apreciez impunerea punctului de vedere al regizorului. Cum mai toate filmele de gen se termina in coada de peste, sau si mai si cu 3 sau mai multe posibile directii, in cazul de fata filmul are un singur si explicit final. Astfel Adrian Lyne isi provoaca publicul la a cauta intelesuri ale povestii, ale elementelor inserate in poveste, decat sa se piarda timp cu posibile finaluri alternative. Astfel se creste intensitatea filmului.
Un film nu prea pe gustul meu, insa un film bun, provocator. Un 7,28!
Phone Booth (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/phone-booth-cabina-telefonica-2782/)
Un film simplu, relaxant, cu un buget de afise pentru un blockbuster. Cand spun relaxant nu ma refer la film ca la unul de divertisment ieftin. Nu! Ci la faptul ca este o productie pe care o privesti cu placere si care te captiveaza. Nu are o nu stiu ce tema care sa te impinga la meditatii ulterioare. Nu e un puzlzle incalcit si cu mai stiu eu ce conotatii morale. E un film simplu cu o actiune foarte trepidanta si foarte bine dozata care te va prinde inca din primele secunde (acele dialoguri geniale de la telefon in calitate de impresar).
Tensiunea pe care o creaza acest tip de desfasurare a actiunii, foarte bine gandita si transmisa publicului de catre regizorul Joel Schumacher, iti asigura o placere de parcurgere cum putine thrillere reusesc. Interpretarea pe care o face Colin Farrell este muuult peste ce ne-a aratat pana la acest film. Si unde mai pui ca tot filmul este numai si numai despre el. Totul se invarte in jurul lui, la propriu. El este static, filmat practic din toate unghiurile posibile.
Asta cred ca a fost minunat in acest film. Faptul ca platoul de filmare s-a redus la acea cabina telefonica. ATAT! Nimic mai mult. Astfel am vazut personajul principal in toata splendoarea lui, de la infumuratul Shu dintru inceputul filmului pana la resemnatul si umilul sot din final. Aceasta incarcerare a protagonistului si filmarea lui in permanenta duc la crearea unei legaturi intre spectator si actor, unica, stransa si atat de rara in cinematografie. Un 8,00 din partea mea! Chiar mi-a placut mult ideea, actiunea si modul de prezentare.
Mr.Halloween
01 Jun 2015, 13:47
Am vazut acest film Thriller-Horror pentru ca semana un pic cu alt film foarte bun vazut de mine, Wind Chill(2007).In Fear spune povestea unui cuplu, Lucy si Tom, care merg cu masina la un festival de muzica si in acelasi timp cauta si un hotel.Cu cat patrund mai mult in padurea infricosatoare cu atat drumul devine mai mult o poteca inconjurata de pomi si un personaj misterios care ii face pe Tom si Lucy sa nu se mai simta in siguranta nici macar in masina.Sa stea...."in frica".
Pe mine acest film m-a impresionat din multe puncte de vedere:scenariu misterios si infricosator, primele 30 de minute cele mai bune, actorii care joaca perfect si tensiunea care se instaleaza rapid.
Recomand acest film tuturor pentru ca nu este prea cunoscut si totusi este bun.
Slumdog Millionaire (2008) (http://www.cinemagia.ro/filme/slumdog-millionaire-vagabondul-milionar-18934/)
http://i.imgur.com/G6Aq1pb.jpg
S-a nascut o adevarata polemica in jurul celor 8 premii Oscar castigate si a celor 2 nominalizari stranse de acest film in total. Nu stiu daca este indreptatitul castigator a cam tuturor categoriilor la care a participat in acel an. Astfel de aprecieri tin de gusturi, de perceptie, etc.
Ceea ce stiu este ca aceasta combinatie de regie, Boyle - Tandan, este una pe cat de surprinzatoare la o prima aruncatura de ochi, pe atat de geniala si de succes cum ulterior s-a si dovedit. Cei doi practic se completeaza reciproc. Daca Tandan a venit cu regia tipica Bollywood-ului, cu zugravirea acelei lumi ianccesibila majoritatii dintre noi, Boyle i-a dat acel ingredient de succes de box-office si deci de public. Ceea ce mi-a placut este ca respecta cam toate rigorile unei productii indiene, cu geniala gaselnita, si aici tind sa ii dau credit lui Boyle, ca in locul acelor scenete dansante, tipice Bombey-ului, se introduce jocul tv, (partea din fata camerelor de filmare dar si "distractia" din culise).
Ca si joc actoricesc, tinand cont ca protagonistul este un tanar de 17 ani, ce pana atunci cochetase doar cu actoria, avand prezente sporadice intr-un serial cu si despre tineri, nu vreau sa-mi dau cu parerea. De fapt, filmul fiind atat de alert si de fragmentat, toata atentia iti este acaparata de poveste, iar actorii, chiar daca or fi facand poate mici erori, trec in plan secund, daca ma pot exprima asa, cu tot cu interpretarea lor. Concentrarea privitorului este pe ceea ce se va mai intampla, pe cum se va dezlega aceasta poveste, ba chiar si pe locatiile de filmare care te izbesc dpdv al vizualului in zonele cele mai sensibile. Asa ca, actorii, pe langa ca te calauzesc in povestea si in lumea aceasta ciudata, nu prea iti mai dau timp sa ii si analizezi. Totul este prea de savurat si nou, curios de nou chiar, incat o te lasi purtat de val fara sa fii capabil sa te impotrivesti in vreun fel. Tot labirintul de amintiri sau revenirile bruste in actualitate iti consuma toata puterea de concentrare si te forteaza chiar sa iti si imaginezi posibile scenarii pentru diferitele finaluri pe care incerci fara sa vrei sa le intuiesti.
Per total, un film placut, bun spre foarte bun, unul dintre cele mai rasunatoare sucese de box-office ever; 150 milioane $ cu doar 15 milioane investite si care merita un 8,20 fara nici o retinere. Recomand oricui vrea sa petreaca o seara placuta in compania unui film captivant!
Monster's Ball (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/monsters-ball-puterea-dragostei-3463/)
http://i.imgur.com/7uoZxV5.jpg
Acest film este facut pentru a descrie o stare anume. Daca este sa pornesc sa inteleg filmul, as incepe cu o remarca a regizorului Marc Forster, care in incercarea sa de a se documenta asupra subiectului s-a asezat la propriu intr-un scaun electric folosit la executia detinutilor si l-a socat, cred ca e bine spus, "urmele unghiilor scrijelite in manerele scaunului".
Cam asa e si in cazul acestui film.
Totul este in nuante de gri. Nimic nu e categoric, nimic nu se transeaza in mod categoric si definitiv.. In ciuda tonurilor obscure, chiar daca pare imposibil, filmul este eminamente pozitiv. Este un fel de adaptare a zicalei "a iesit soarele si pe strada noastra" in "s-a luminat de ziua si pe strada noastra, dar cerul e tot innorat..."
Prima parte este atat de liniara ca si tip de senzatie experimentata de catre privitor si ca actiune, incat iti da impresia ca cele 30-40 minute timp real, pe care le-ai petrecut in fata ecranului urmarind filmul, au un corespondent identic ca unitate de masura in scenariu. O senzatie geniala. Dupa aceasta prima jumatate de pelicula lucrurile se mai nuanteaza putin si starea apasatoare care te-a urmarit in toata aceasta prima jumatate de pelicula, pare ca are si tonuri deschise, pozitive. Dar senzatia efectiva de incordare si suferinta nu se pierde nici un moment. Ea ramane in plan secund si este cea care te consuma emotional pana in final.
ATENTIE - SPOILER!
Finalul, unul spectaculos, are acea bijuterie scenaristica, geniala, in replica de incheiere rostita de catre Hank, (Billy Thornton): " Cred ca o sa fie bine". Nu stiu sa fi asistat pana acum la un deznodamant mai reusit decat acesta. Si nu ma refer la un final de poveste sau la unul deschis care isi implica publicul in functie de gradul de deschidere pe care il lasa regizorul. Nu! Probabil ca astfel de sfarsituri de film se gasesc si mai bune; si sigur se gasesc!
Dar ca emotie si ca incrodare, incheierea acestui film nu putea sa fie mai nimerita. Felul in care se lasa cortina peste aceste destine, scenaristii alegand sa nu finalizeze nimic din ceea ce a insemnat toata aceasta incordare si durere resimtita de catre personaje si care ni se transmite si noua pe intreaga durata a vizionarii ... este sublim si ... perfect!
Cum productia in sine ne da senzatia de episod extras dintr-un intreg, totul fiind practic creat pentru acest moment specific din viata protagonistilor, (chiar personajele neavand nici un fel de background creionat, asa intarindu-se aceasta senzatie de spicuire a unui crampei dintr-o viata intreaga), finalul parca spune ca povestea continua. Un fel de "si au trait, ... pana la adanci batraneti" Cum, nu stim, dar ne putem realiza fiecare propriul film ce sa continue povestea din cel tocmai vazut. Din punctu asta de vedere, Monster's Ball e o realizare scenaristica si regizorala IN-CRE-DI-BI-LA.!
Ca precizare, desi am afirmat ca parsonajele nu au profunzime, ele totusi se incadreaza impecabil in ideea povestii. Sunt perfecte atat cat sunt! Orice alt detaliu legat de descriea lor ce s-ar fi introdus in plus, ar fi ingreunat identificarea afectiva a noastra cu ele.
Un film foarte bun, o realizare regizoral-scenaristica extraordinara, o interpretare perfecta si o poveste dura dar palpabila. Nota 8,12!
Training Day (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/training-day-zi-de-instructie-2080/)
http://i.imgur.com/uejwSUk.jpg
Orice discutie despre acest film trebuie sa inceapa, sa contina si sa se incheie cu interpretarea fabuloasa pe care o reuseste Denzel Washington aici. Si cu ce desfasurare de forte a acestui actor avem prilejul sa fim incantati! Nici Ethan Hawke nu face nota discordanta, dar totusi.... Denzel este din alta lume.
Cu un acting care poate intra usor in primele 10-20 prestatii din istoria cinematografiei, macar in acceptiunea publicului daca eventual criticii ar juriza altfel, Washington este de nestavilit in rolul detectivului Haris Alonzo. Felul in care acapareaza ecranul, dialogul fulminant, fundalul sonor, intr-un cuvant totul in scenele in care apare el, este impresionant. Nu cred ca exagerez ca si comparatie prin nimic daca pun alaturi ceea ce reuseste Washington aici cu prestatii gen AlPacino in Dog Day Afternoon (1975) (http://www.cinemagia.ro/filme/dog-day-afternoon-dupa-amiaza-de-caine-6782/), Paul Scofield in A Man for All Seasons (1966) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-man-for-all-seasons-20203/) sau Anthony Hopkins in The Silence of the Lambs (1991) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-silence-of-the-lambs-tacerea-mieilor-1903/).
La tot acest spectacol asigurat de catre protagonist prin propria-i prestatie, se mai adauga si subiectul filmului. Beneficiind de un scenariu foarte inteligent, cu intorsaturi de situatie surprinzatoare, unele total imprevizibile, altele, mai ales cele din final, intuibile daca te intrebuintezi un pic, dar totusi bune ca si turnuri ale povestii, filmul emana prospetime si tinerete. Este o productie alerta, teribilista si dezinvolta; cu un subiect extrem de interesant si fara varsta. Cand te gandesti ca au trecut aproape 15 ani de cand a fost lansat si ca vizionat astazi, filmul are acelasi impact, subiectul fiind poate mai actual ca niciodata, nu poate decat sa te impresioneze.
Atentie, Spoiler!
E adevarat ca in partea de final, filmul se transforma destul de mult si trece de la acele discursuri halucinante prin care detectivul Alonzo ii serveste invatacelului Jake realitatile brutale ale strazii, la actiunea totala. E partea in care Alonzo devine coruptia intruchipata. Rau, machiavelic, detectivul pune in practica tot ceea ce mai inainte doar filosofa, spre a-si atinge meschinul sau scop, acela de a pune mana pe potul cel mare.
S-a spus despre acest film ca ar fi discriminatoriu cu persoanele de culoare, politisti in acest caz. Ce poate fi mai absurd decat o astfel de analiza in ceea ce priveste acest film? Da, Denzel este un actor de culoare si interpreteaza asadar un politist de culoare. Dar nimic in film nu il denigreaza pe personajul Alonzo doar ca are culoarea pielii ceva mai inchisa decat a altora. Sau doar pentru ca joaca in acest film si simpla sa prezenta sensibilizeaza pe altii, aici sa fie adevarata pricina? Atunci cred ca problema e la cei ce deschid o astfel de discutie!
Tot in registrul relelor intentii intra si privirea personajului detectivului de culoare Alonzo ca fiind construit intentionat pentru a discredita. Ca vezi doamne, filmul transmite gradul de coruptie la care poate sa ajunga un politist de culoare si cel de cinste al unuia alb. Mai gresit si mai perfid de atat nu se puteau judeca evenimentele din aceasta pelicula. O simpla privire retrospectiva prin istoria cinematografiei ar fi fost suficienta pentru a demonta definitiv astfel de puncte de vedere. Dar asta doar daca si-ar fi dorit acele persoane sa faca o analiza pertinenta si nu urmareau doar scandalul.
In concluzie, revenind asa cum e si normal la interpretarea lui Denzel Washington, o prestatie tipica unui individ de culoare, cu farmecul si cu spontaneitatea de rigoare, care place al naibi de mult oricui apreciaza un joc actoricesc de calitate. Un film foarte bun, incredibil de interesant si care lasa urme in memoria oricarui privitor. Un adevarat film de Oscar. Nota 8,78!.
Äideistä parhain (http://www.cinemagia.ro/filme/aideista-parhain-mama-mea-15074/) aka Mother of Mine (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/aideista-parhain-mama-mea-15074/)
Desi l-am vizionat ieri, marturisesc ca nici pana acum nu mi-am regasit linistea, adica acel echilibru interior pe care il cauti atunci cand ceva te-a miscat intr-atat incat ai simtit durere si tristete in acelasi timp. Si totul, o sa incerc sa astern cateva impresii despre aceasta poveste incredibila, despre acest film ce descrie imposibilul si sublimul, adica dragostea materna.
O productie finlandeza cu si despre oameni simpli. Unii ar putea spune chiar banali, dar care, desi incercati de viata, nu si-au pierdut nici macar o clipa demnitatea si umanitatea. Un exemplu ca se poate si abordand teme dureroase, cum sunt aceste rani deschise pe care le-a lasat cu atata generozitate, cel de-al doilea razboi mondial, pe tot cuprinsul europei, dar tratandu-le cu acea distinctie de mandrie si onoare, specifica nordicilor. Faptul ca subiectul acestei povesti sunt copiii finlandezi ce au fost trimisi in Suedia deoarece tara lor intrase in razboi e si mai tulburator. Unii dintre acesti micuti orfani de un parinte, cum e cazul eroului nostru, altii orfani de ambii sau cea de a 3-a categorie, a celor abandonati. Ar avea mult de invatat si cinemaul romanesc dintr-o astfel de realizare, cinema care vreme de 20 de ani a deplans starea jalnica din comunism si a ecranizat revolutia in cele mai insipide moduri cu putinta. Dar e ... prea mult! E peste puterile lui, a noastra ca natie, sa intelegem ceva din pacate!
Revenind la film, o sa atrag atentia asupra constructiei la care apeleaza regizorul Klaus Härö. E putin greoaie iar in locurile unde actiunea prezenta se suprapune cu dialogurile din trecut, confuzia poate aparea cu usurinta. Dar privit cu atentie, filmul cu siguranta isi va atinge tinta.
Mi-a placut cum a fost gandita toata aceasta poveste despre apartenenta, despre legaturi ce se formeaza si despre copilarie. O copilarie aparte asa cum au fost ale tuturor celor care au avut nenorocul sa indure razboiul la varste fragede. Si pentru ca e o vorba despre viata unui copil de 9 ani, tot filmul va fi privit prin ochii sai. Nu apar decat sporadic evenimente la care Eero sa nu participe sau sa nu le auda cu propriile-i urechi. Iar acest mod de a nara pune o incarcatura si mai mare pe tema si asa delicata a filmului.
Despre interpretare nu exista cuvinte pentru a descrie ceea ce am vazut. Toti sunt sublimi in ceea ce arata: Maria Lundqvist in rolul Signei, ofera un rol de o forta si o darzenie inegalabila; Eero, Topi Majaniemi, este tulburator prin incapatanarea si darzenia specifica copilului incercat de viata, dar este si vulnerabil si emotiv ca un copil de varsta lui; iar Jonsson, Michael Nyqvist este familistul convins care s-a "impotmolit" in pamantul din jurul lui Signe, el e un fel de catalizator al tuturor personajelor, asezandu-le pe fiecare acolo unde le e locul.
O sa ma opresc aici din a scrie pentru ca rememorand etapele acestei naratiuni imi dau seama ca e mult prea puternica si mult prea frumoasa, pentru a o mai intina si eu chiar si prin folosirea doar a superlativelor, superlative ce nu au nicio putere in fata acestor oameni si in fata unor astfel de experiente de viata.
Mai adaug ca recomand filmul tuturor, spunandu-va doar sa va pregatiti pentru ceva incredibil ce o sa va franga inimile in mii de bucati pentru ca in final sa le alipeasca la loc, cu acea pricepere a scolii de film finlandeze. Dar atentie ca urmele raman, fiind nevindecabile. Nota 9,00!
Totusi, sustin cu tarie ca varsta la care ar trebui vizionat acest film e cea a maturitatii depline. Nu cred ca tinerii vor putea aprecia asa cum se cuvine aceasta bijuterie numita Mother of Mine (http://www.cinemagia.ro/filme/aideista-parhain-mama-mea-15074/).
PS. Este obligatoriu o revizionare. Marturisesc ca ori de cate ori l-am reluat, filmul s-a dovedit mai profund si mai plin de forta.
Mies vailla menneisyyttä (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/mies-vailla-menneisyytta-omul-fara-trecut-4533/)
aka
The Man Without a Past (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/mies-vailla-menneisyytta-omul-fara-trecut-4533/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/The.Man.Without.a.Past_zpsvhcwnvgv.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/The.Man.Without.a.Past_zpsvhcwnvgv.jpg.html)
O alta productie tipaca cinematografiei finlandeze in care se prezinta perfect caracterul dur al acestor oameni. Pronind de la o realitate dureroasa, cea a saraciei si a lipsurilor, filmul nu se concentreaza pe deplangerea situatiei in care se gaseste o mare categorie defavorizata a populatiei. Mesajul este de un pozitivism molipsitor. Cred ca asta este cel mai mare atu al acestui film. Faptul ca te provoaca sa lupti si nu doar sa speri ci sa stii cu siguranta ca odata si odata, lucrurile se vor schimba in bine. Dar totul este posibil atata timp cat si tu lupti pentru viata ta. Iar lupta pentru viata este laitmotiv aici. Lupta pentru o viata fizica - in spital; lupta pentru supravietuire - in incercarea de a dobandi un acoperis deasupra capului; pentru ca in final sa vedem si lupta pentru o viata mai buna, de ce nu, chiar pentru fericire.
Cel mai interesant mi s-a parut felul in care se reda acea raceala tipica nordicilor. Nicaieri nu o sa gasesti vreun resentiment sau vreo urma de recunostinta. E destul de impresionant acest aspect si impactul pe care il produce el asupra privitorului atunci cand reiese dintr-o ecranizare. Acesti oameni dintr-o bucata, care vorbesc putin, oameni retrasi si ganditori in permanenta, au o oarecare decenta de viata si de comportament cum nu prea suntem obisnuiti sa intalnim in realitate. (e chiar acel dialog de dupa insanatosirea "omului", in care multumeste sec pentru faptul ca a fost ingrijit, la care multumiri, gazda se arata uimita ca poate vorbi, pentru capa atunci nu il auzise niciodata spunand ceva. Iar replica imediata este: "Pana acum nu am avut nimic de spus."). Tacerea lor denota un fel de adevar suprem care a fost demonstrat deja, este arhicunoscut de toata lumea si deci nu mai e cazul sa-l rostesti si nici altceva de adaugat nu-si are rostul.
Tot din aceasta insusire neobisnuita a acestor oameni, face parte si lipsa numelui protagonistului. Pana in final nu stim cum il cheama, dar si mai important e ca nu i se spune in nici un fel. Nu isi revendica nici un nume, nici un apelativ desi este chiar sfatuit sa o faca. El nu are nume si punct! Totul este cinstit si simplu.
Asadar avem in fata un film foarte bun, o analiza reala a vietii dure a unei importante categorii sociale din Finlanda vremurilor trecute, dar care totusi in ciuda dificultatilor nu dezarmeaza. Spre deosebire de peliculele est europene care prezinta astfel de situatii punand accentul doar pe mizerie si pe umilirea protagonistilor, aici decenta si lupta pentru normalitate triumfa. Iar important e ca acest triumf nu se face cu o denaturare sau o spoire a realitatii, ci pur si simplu prin mesaj si prin pozitivism. O nota binemeritata de 8,32!
Ps. Ca o gluma: bine ca in aceasta amnezie nu a uitat cum sa manance cu betele, ca mie nu-mi reuseste deloc.
Paha maa (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/frozen-land-pamant-inghetat-42707/) aka Frozen Land (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/frozen-land-pamant-inghetat-42707/)
Excelent acest Pulp Fiction (1994) (http://www.cinemagia.ro/filme/pulp-fiction-1118/) scandinav, asa cum a fost el denumit in mai toate review-urile oficiale pe care le-a primit, desi eu as inclina mai mult spre un Crash (2004) (http://www.cinemagia.ro/filme/crash-crash-povesti-din-la-12001/) ca si grad de comparatie. Nu mi se pare ca are nimic din infloriturile si exagerarile lui Quentin Tarantino; a nu se interpreta ca aduc o critica mult apreciatului Pulp Fiction (http://www.cinemagia.ro/filme/pulp-fiction-1118/); spun doar ca acela are un gen de de marca inregistrata a acestui regizor american, originar din Tennessee. Dar asa cum spuneam, asemanari mai mari vad cu filmul canadianului Paul Haggis. Totusi, pelicula finlandeza in discutie nu este o copie a nici unuia dintre filmele amintite. Fata de Crash (http://www.cinemagia.ro/filme/crash-crash-povesti-din-la-12001/) ea beneficiaza de o actiune mai usoara de inteles, mai penetrabila. Totul este cursiv si in linie dreapta. De la o poveste se ajunge la alta, practic fiecare fiind declansatoarea celei ce urmeaza. Pe cand la Crash (http://www.cinemagia.ro/filme/crash-crash-povesti-din-la-12001/) actiunea era intretaiata, intercalata. Este totusi si o mica exceptie in final cand pentru a ne introduce intr-un nou episod ni se reiau cateva secvente din cel precedent.
O alta caracteristica proprie acestei productii finlandeze este si modul de deschidere a povestii. Si astfel vedem ca o actiune duce la o alta, iar implicarile si consecintele sunt intr-o progresie geometrica . Totul porneste de la acel profesor disponibilizat, dar apoi actiunea propriu-zisa se leaga de bancnota de 500 de euro.
Fata de alte drame, aici accentul nu se pune pe o rezolvare decenta sau corecta a unui caz anume. Majoritatea episoadelor sunt sfarsite tragic. Avem si episoade, adica perosnaje in film, care nici macar nu isi incheie povestea in niciun fel, ea ramanand cumva suspendata in mintea fiecaruria dintre noi. Toate astea ii confera filmului o autenticitate ciudata.
Iarasi ca o remarca pozitiva, o caracteristica a unicitatii, este si acea "pregatire" a unei scene ce va urma. Acele discursuri tinute de fiecare caracter ce ne este creionat parca ii ghideaza destinul. Pare un fel de prezicere a ceea ce va fi. Fiecare personaj parca isi indeplineste menirea. Ei sunt si sfarsesc asa cum gandesc si cum spun, prin acele monologuri, ca simt. Unele discursuri sunt mai filozofice, cum ar fi cel dintru inceput sau cel despre haos din cursul tinut la scoala. Alte sunt mai primitive, mai putin culte, cum e cazul celor doi comis-voiajori ce se intalnesc in bar.
Oricum ar fi si orice am spune, filmul ramane unul deosebit, cu o descriere destul de necizelata a vietii locuitorilor acestei tari europene si cu un mod de a trai si a fi specific lor, atat de bine intruchipat de protagonisti. Regizorul Aku Louhimies, putem spune ca prezinta oameni distincti cu firi proprii.
Totul este atat de palpabil incat aceste vieti pot fi pipaite de catre asistenta; ele sunt vietile oamenilor pe care i-am fi intalnit cu siguranta la orice plimbare pe strazile din Helsinki, acest oras scaldat de apele permanent reci ale Golfului Finlandei. I-am fi vazut pe la metrou, prin cartier, oameni normali, comuni, ce isi au necazurile, problemele si rar de tot bucuriile lor.
Un film pesimist, un film dureros de trist, dar un film bun. Un 7,74! Recomand!
Ps. Tot legat de comparatia cu Pulp Fiction (http://www.cinemagia.ro/filme/pulp-fiction-1118/)-ul; ca si final si mod de incheiere a cercului acestei istorisiri, (pentru ca prin modul in care evolueaza si se leaga intre ele aceste destine, putem spune ca este o singura poveste ce isi devoreaza pe rand protagonistii si apoi este pasata catre noile personaje din urmatoarea povestire; personaje sau victime, spuneti-le cum vreti), filmul se aseamana izbitor de mult cu Trainspotting (1996) (http://www.cinemagia.ro/filme/trainspotting-trainspotting-din-viata-scapa-cine-poate-176/) al lui Boyle. Sa fi avut acest film vreo influenta...? Asta nu putem a sti.
1MicuCelUmilSiViril
18 Jul 2015, 13:24
Mies vailla menneisyyttä (2002) (http://www.cinemagia.ro/filme/mies-vailla-menneisyytta-omul-fara-trecut-4533/) aka
The Man Without a Past (2002)
Salut!
Imi place ce zici.
Daca mai ai dispozitie, sa scrii si despre altele de el, ca sunt faine!
Varjoja paratiisissa (1986) (http://www.cinemagia.ro/filme/varjoja-paratiisissa-196276/) aka
Shadows in Paradise (1986) (http://www.cinemagia.ro/filme/varjoja-paratiisissa-196276/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Sombras_En_El_Paraiso.Caratula_zpsr47qqxdx.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Sombras_En_El_Paraiso.Caratula_zpsr47qqxdx.jpg.htm l)
Iata-ne in fata unei noi trilogii, de data aceasta una propusa de Kaurismäki si intitulata sugestiv: Trilogia Proletarului.
Pentru a intelege felul in care aceasta prima parte a fost creata si influentele ce au modelat-o in forma pe care o regasim astazi, trebuie sa aducem in discutie si numele regizorului american Jim Jarmusch, ( Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999) (http://www.cinemagia.ro/filme/ghost-dog-the-way-of-the-samurai-ghost-dog-calea-samuraiului-3/) si Broken Flowers (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/broken-flowers-flori-frante-14326/) ). Fiind un mare admirator a lui Kaurismaki, Jarmusch i-a dedicat chiar si un film ca omagiu: Night on Earth (1991) (http://www.cinemagia.ro/filme/night-on-earth-noapte-pe-pamant-476/).
Surpriza e data insa de faptul ca desi nicaieri Kaurismaki nu marturiseste ca simpatia ar fi reciproca, filmul Shadows in Paradise (1986) (http://www.cinemagia.ro/filme/varjoja-paratiisissa-196276/) este fara doar si poate o repunere in scena a celebrului Stranger Than Paradise (1984) (http://www.cinemagia.ro/filme/stranger-than-paradise-mai-strain-decat-paradisul-7918/)a lui Jarmusch, dar intr-o maniera proprie, finlandeza daca pot sa spun asa. Pe langa similitudinea titlurilor, asemanare foarte usor de prins, filmele descriu practic acelasi tip de atmosfera. Un ambient care nu necesita, cel putin in unele scene, dialoguri, totul fiind astfel asezat din punct de vedere regizoral, incat lucrurile se subinteleg. Privitorul va intui semnificatia unui comportament, a unui gest, a unei grimase, ba chiar a intregii scene si a decorului, fara ca sa aiba nevoie de precizari si vorbe suplimentare. Mai multe similitudini, gasim daca e sa analizam locatia paradisului despre care se vorbeste in titlu. Localizarea lui este aceeasi si intr-unul si in celalat film, Florida. Daca protagonistii din Umbre in Paradis (http://www.cinemagia.ro/filme/varjoja-paratiisissa-196276/) nu ajung niciodata la destinatie ci doar viseaza sa o faca, (apare chiar si acea remarca: "acolo nu a gasit decat finlandezi si Donald Ducks" - personajul animat fiind foarte popular si indragit in Scandinavia) , in filmul american Florida este capatul calatoriei, locul unde protagonistii isi traiesc visul cu ochii. Acolo, si pentru cei ce doar viseaza dar si pentru cei ce sunt fizic prezeni, totul pare ca se va rezolva cumva, intr-un fel anume.
Dar revenind strict la filmul lui Kaurismaki, si analizand modul in care sunt personificate personaje, intelegem ca ele sunt intr-o aparenta glaciatiune, au nevoie de stimuli externi pentru a se reanima. Nimic mai neobisnuit pentru creatiile acestui regizor nordic. Unicitatea cestui film consta in modul prin care, dupa ce primesc acel impuls necesar, aceste personaje se dovedesc capabile de emotii ce cu greu le poti surprinde in imaginii si cu atat mai greu puteai sa le fi intuit.
Filmul, putem spune ca este o explozie de dragoste si pasiune, sentimente ce se transmit mai sincer si mai curat decat in multe alte povesti ce se vor a fi exponente ale genului romance. Totul este aici direct si lipsit de inflorituri, lipsind chiar si declaratiile obisnuite si toata acea banalitate omniprezenta in povestile siropoase.
In fond aceasta spontaneitate este chiar licarul acela distinctiv pe care pelicula de fata il ofera, ca pe o perla rara, celui ce are rabdare sa caute si sa analizeze atent toate aceste cochilii reprezentate de personajele acestei povesti, invelis ce la un moment dat se va deschide sub ochii privitorului si sub atenta focalizare a camerei de filmat a lui Kaurismaki.
Actorii sunt parca predestinati pentru o astfel de idila. Restul cast-ului este astfel croit incat sa concure la un astfel de deznodamant. Vremea, decorul, totul este complicele acestui final atat de emotionant.
Despre coloana sonora; ea este prezenta doar acolo unde isi face loc fizic in scenariu. Adica in afara genericului de inceput si cel de sfarsit, elemente muzicale mai apar doar cand apare si sursa muzicii in scena; trupa din restaurant, muzica din discoteca sau radioul. In rest, totul este liniste sau zgomot de fond. Nimic retusat sau adaugat artificial. Un alt element specific al filmelor regizate de Kaurismaki si care le confera acestora o incarcatura specifica.
Concluzie: Nu ai cum sa nu iubesti acest film, chiar daca nu il poti pune intr-un top al favoritelor. Dar naivitatea de care dau dovada protagonistii, sinceritatea cu care construiesc relatiile dintre ei, dialogurile simple si directe, atat de limitate incat devin ilare, nu are cum sa nu te cucereasca. Totul este atat de elementar si de primitiv in unele privinte, aidoma comportamentului unui muncitor al celor mai umile meserii. Un 7,19 din partea mea.
Theodor2011
31 Jul 2015, 17:04
Fac si eu un top 10 cu filme recomandate din inima, care pe mine m-au socat pozitiv (in ordine):
1 Hachiko a Dog's Story
2 Rio Bravo din 1959 cu: John Wayne, Dean Martin si Ricky Nelson
3 The Deer Hunter
4 The Green Mile
5 Saving Private Ryan
5 Gladiatorul
6 Men Of Honor
7 Seabiscuit
8 Superba trilogie LOTR
9 Pirates Of The Caribbean-The Curse Of The Black Pearl
10 Once Upon a Time in The West
Vizionare placuta!
Stranger Than Paradise (1984) (http://www.cinemagia.ro/filme/stranger-than-paradise-mai-strain-decat-paradisul-7918/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/stranger_Than_Paradise_zpsivvpmtrs.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/stranger_Than_Paradise_zpsivvpmtrs.jpg.html)
Pomenind in ultimul review despre acest film, mi-am auto-indus o pofta irezistibila de a-l reviziona.
Prima impresie, aceea ca am asistat la probabil cel mai interesant experiment cinematografic independent, mi-a fost reconfirmata si chiar "imbunatatita" daca e sa fiu sincer pana la capat.
Interesant e ca la data primei vizionari, fluiditatea ciudata a acestei povesti, spun ciudata pentru ca filmul poate fi acuzat de orice doar de cursivitate nu, mi-a ascuns practic toata tehnica de filmare, inclusiv acele cadre negre ce apar la trecerea dintre capitole.
Acum insa, la o privire mai atenta, aceasta tehnica este sesizabila; dar doar sesizabila. Nu constituie in niciun moment o bariera sau o fracrura in senzatia de continuum care te acompaniaza pe toata durata proiectiei. Mai ales ca toate scenele sunt filmate dintr-o singura bucata, fara intreruperi si majoritatea cu camera fixa. In total 67 de astfel de scene ce variaza ca durata.
Asadar, in pofida faptului ca este declarata una dintre cele mai fractionate pelicule realizate vreodata, efectul de liniaritate si de spontaneitate de care este invadat filmul reprezinta o realizare remarcabila. Bine! Mai putin acele subcapitole, 3 la numar, care insa nu sunt ceva neobisnuit si deci le putem considera ca facand parte din naratiune.
La toata aceasta senzatie de prospetime si fluenta contribuie cu siguranta si felul in care protagonistii isi interpreteaza personajele. Cu o tinerete si cu o dezinvoltura molipsitoare, cele 3 personaje manifesteaza o forta de atractie si o carisma unica. Situatii normale de stanjeneala urmate de izbucniri dezinvolte si oarescum emotionante, au rolul de a implica publicul si a crea o senzatie de legatura cu "persoanele" carora proiectia le da viata. Totul este minunat si trist, sau vesel, melancolic sau asa cum spuneam stanjenitor. Intr-un cuvant cred ca este unul din putinele filme unde nu pot sa spun ca mi s-a creat o senzatie anume ci doar ca m-a transformat de la o scena la alta. Am fost pe rand exuberant pentru ca dupa doar cateva cadre sa fi devenit trist, deprimat, apoi iarasi sa fi redevenit pozitiv si tot asa. Cu toate acestea pot spune ca nici macar la revizionare nu am constientizat vreuna din aceste stari prin care am trecut ci pur si simplu le-am trait intru-un mod ciudat si involuntar.
Iar toate astea se realizeaza fara a apela la binecunoscutul efect empatic folosit in mai toate filmele bune si anume acea transpunere a privitorului in personaj. Nu! Aici poti ramane in afara scenei si totusi sa simpatizezi cu "locatarii" filmului.
Ca film per ansamblu? Pot spune ca impartasesc senzatia tuturor celor ce l-au caracterizat drept tineresc si reprezentativ pentru anii pe care ii zugraveste. Este un film cult al cinematografiei mondiale si cu siguranta o mica capodopera. Probabil unul dintre cele mai bune filme despre tineri si despre modul lor de viata.
Prin tematicile atinse universalitatea acestui film merge pana acolo incat nu exista public caruia sa nu i se adreseze. Poate fi vazut si ca road movie sau ca film ce trateaza imigrantii si de ce nu, ca film ce intruchipeaza visul american.
Un deliciu vizual si nu numai. 8,13! Superb!
Ps. si ca sa multumim si pe cei care cauta detalii tehnice, mai mult decat cauta produsul finit, cum aici aceste detalii sunt atat de clare si de bine utilizate, sa mentionez si eu macar in treacat aceasta incercare reusita,parerea mea, de a se demonstra atat de clar si de sincer teoriile artei cinematografice asa cum fusesera ele teoretizate de Bazin cu peste 4 decenii in urma. Acea plasare a spectatorului in decor, el neidentificandu-se cu nici unul dintre personaje, desi imersia lui in film este asigurata inca de la inceput, apoi importanta exteriorului cadrului surprins de camera, adica a lumii ce nu se vede dar este perceputa ca fiind permanent acolo, completand vizualul, reprezinta exemplificari ale definitiilor creatiilor cinematografice demne de consemnat in manual.
nitu_viorel
11 Aug 2015, 16:27
A Good Year 2006 in rolul principal il are pe Russel Crowe . Un film bun care se poate viziona oricand si care cu siguranta se merita vazut .
Fight Club (1999) (http://www.cinemagia.ro/filme/fight-club-fight-club-sala-de-lupte-277/)
http://i.imgur.com/XbD1u5R.jpg
Fincher, undeva la inceputurile formarii sale ca regizor, reuseste acest film-fenomen. Desi cu incasari modeste, filmul nefiind prea bine primit de public din cauza "prezentarii" de care a avut parte, (acel sapun roz de pe afis care pare un fel de gluma proasta; promovarea filmului aproape exclusiv pe canalele de lupte; titlul care trimite cu gandul la un film de categoria B), valoarea lui a fost incet dar sigur recunoscuta, devenind unul din filmele de referinta din anii '90, prinzand practic in orice clasament serios topul 10 al acelui deceniu.
Considerat ca fiind unul din cele mai fidele ecranizari ale unei carti, (parere pe care o impartasesc si eu cu o minuscula rezerva in ceea ce priveste insinuarile cu caracter "mai posesiv" dintre cele doua personaje masculine), filmul lasa senzatia ca "imbunatateste" cartea. Da! E o ciudatenie ceea ce incerc sa spun, dar regia realizata de Fincher si maniera de exprimare imi completeaza parca, cu tonuri de culoare, lumea monocolora pe care mi-o faureste cartea in imaginatie. Si spun asta pentru ca regia acestui film cred ca este maiastra prin ea insasi.
E adevarat ca Fincher nu vine cu nimic nou ca maniera de exprimare cinematografica, dar tot ceea ce utilizeaza pentru a reda aceasta lume underground este perfect.
Foloseste culori suprasaturate, foloseste lumina naturala pe cat posibil dar incearca sa o estompeze, foloseste acea iluminare flourescenta, hipnotica pentru scenele de lupta. Apoi vine maniera de redare a luptei, statica, intepenita in prima faza pentru ca imediat ce se aplica o lovitura camera sa se transpuna intr-unul dintre luptatori, aflat in miezul actiunii si astfel senzatia de realitate este la cele mai inalte cote.
Cunoscut este faptul ca, fiind un mare admirator al lui Gordon Willis, (Willis avand de fapt o multime de urmaritori, multi continuand sa foloseasca stilul sau unic de filmare), Fincher foloseste din plin aici tehnica care l-a facut celebru pe Gordon. Acea maniera de estompare a luminii, de prezentare a personajelor intr-o obscuritate mistica sau malefica dupa caz, chiar daca filmarea se realizeaza in plina zi sau intr-o camera iluminata decent, este folosita cu asa o abilitate de catre Fincher incat l-ar face invidios pe chiar parintele acestei tehnici. Si astfel se creaza acele personaje cu o paloare morbida si cu ochii intunecati, (imposibilitatea distingerii culorii ochilor este bijuteria centrala a acestei tehnici de iluminare).
Despre jocul actoricesc este inutil sa vorbesc. Norton si Pitt spun tot.
Scenariul sau mai bine zis adaptarea pentru ecran este perfecta. Chiar si acel adaos homo-erotic aduce o mica imbunatatire povestii si astfel ambiguitatea firului narativ, surpriza finala, este asigurata pana intru sfarsitul filmului, cand totul detoneaza in ochii dar si mintea privitorului.
Dialogurile: demente si geniale. Decorurie si coloana sonora: amplifica toata atmosfera aceasta perfecta si deci sunt si ele perfecte.
Concluzie:
O nota de 9,19! Un must see pentru oricine se respecta!
bun, bun! ai adus un elogiu binemeritat lui Fincher pentru regie si pentru realizarea acestui film, in general. cum ramane cu ideea? nu am gasit nimic in comentariul tau, despre ceea ce ascunde sala de lupta ca mesaj pentru umanitate.
Cum nu am spus nimic de film? E superb, il super-recomand, e o adaptare f. foarte buna a unei carti, (apropo, nu am precizat cartea si scriitorul, a fost o scapare, dar e oricum amintita in zeci de comment-uri ale acestui film).
Deci? Ce nu iti place rvn? :P
Acum redevenind serios, chiar nu vroiam sa dau detalii despre ce anume ar trebui un privitor sa se astepte de la acest film. Este atat de surprinzator si de bulversant incat am considerat ca surpriza trebuie sa fie totala. Cine l-a vizionat si imi citeste review-ul dupa, o sa inteleaga ceea ce am vrut sa spun in cuprinsul lui. Cine nu, ... e ca o invitatie sa il vizioneze. Cam asta am incercat: cuvinte mari, dar nimic explicit.
Plus ca am vb despre afis, titlu si am dat destule indicii care contureaza putin din ideea filmului. Iar pentru asa un film, e prea mult si atat. Sper ca ma intelegi rvn...;)
Apropo, ca tot am vazut comment-ul tau de la filme cu manipulare, eu consider acest Fight Club un fel de Portocala Mecanica imbunatatita. E adevarat ca avand o diferenta de aproape 30 de ani, mai mult ca sigur, Portocala a fost sursa de inspiratie si de idei pentru Clubul de Lupte, daca nu explicita, fatisa, macar asa subliminala si tot a folosit ca inspiratie. Insa modul de a transmite mesajul este total diferit.
Aici mesajul este mult mai real mai incarcat de valoare, pe cand dincolo este schitat, fortat, neterminat si scandalos. Parerea mea bineinteles.
Iubest filme gen Fight Club, Trainspotting, Kids, pana si la cele ale lui Araki ma pot uita cu o oarescare indulgenta. Insa Portocala o detest.
Spuneai ca e ca un vaccin contra violentei prin aceasta "intoxicare" cu violenta. Asa ceva nu am auzit niciodata. E oarecum inovator ceea ce spui. Expunerea la orice stimuli provoaca acceptarea lor, daca nu chiar dependenta. E o chestie arhicunoscuta.
Cam asa e si cazul Portocalei. Un film dement pornit de la o carte ... dereglata... cu un istoric ... socant.
Ps. Modul de filmare, antitezele, paradoxurile introduse, sunt alta mancare de peste. In schimb produsul final, pentru mine si nu doar pentru mine, e o greseala, asa cum s-a dovedit ca a si fost. Filmul a fost si retras din cinema deoarece a influentat, intr-o oarecare masura, mase de tineri. E adevarat ca multe filme au influentat, dar nu in maniera asta distructiva.
Cum nu am spus nimic de film? E superb, il super-recomand, e o adaptare f. foarte buna a unei carti, (apropo, nu am precizat cartea si scriitorul, a fost o scapare, dar e oricum amintita in zeci de comment-uri ale acestui film).
Deci? Ce nu iti place rvn? :P
nu am spus ca nu-mi place si nici ca "nu ai spus nimic despre film".reciteste, te rog,mesajul meu. incheiam cu o intrebare, esentiala, dupa parerea mea, pentru a intelege, cei ce nu au vazut filmul si citesc recomandarile tale, de ce este cu adevarat, un film interesant. si asta, nu pentru ca este foarte misto realizat, in stilul underground, foarte antrenant,atmosfera incendiara,de care ai pomenit si tu, ci, pentru ca, dincolo de efectele vizuale, se ascund idei, mesaje, ceva ce este de transmis. altfel, nu cred ca lupta ar avea vreun sens si nici macar locul unde ea se consuma. despre semnificatia lor, nu ai scris nici un cuvintel si n-am ratat ocazia de a te trage un pic de urechi. dar te-ai flambat cam tare! sa fie cumva, din cauza faptului ca nu ti-am apreciat pepenele-prajitura? hmm...m-as intrista!
revenind..asemanarea dintre Portocala Mecanica si Sala de lupte si-ar avea rostul, in contextul in care, s-ar dezbate tema violentei in filme. sigur exista un topic deschis pentru ea si chiar mi-aduc aminte despre niste discutii interesante pe-acolo. dar, intentia mea, nu a fost sa dezgrop discutiile despre nocivitatea violentei din filme, prin exemplul Portocalei, eu doar m-am intrebat, dupa ce am revazut putin din inceputul filmului (ora tarzie la care era difuzat, m-a obligat sa-mi odihnesc oasele), daca exista sau nu, manipulare, in felul acesta de a arata partea rea a lucrurilor (toate manifestarile ultra violente ale Alex si a gastii sale de huligani) si apoi, pe final, "vindecarea" lui, cu pretul transformarii intr-o leguma, a anihilarii vointei de a distruge, in favoarea un comportament opus. spuneam ca viata este un ciclu, o roata. ei bine, ea se invarte si de fiecare data, ajunge de unde a pornit. cat de plina de moralitate este incercarea de a schimba lumea, astfel incat, sa se reverse bunatatea peste tot? este imposibil sa te opui cursului firesc al vietii, fara sa existe efecte secundare, asa cum, este imposibil sa existe perfectiune realizata de om, fara sa fie distrus, ceea ce este natural.
nu am inteles, deatfel, de ce tie si lui virilu', v-a displacut profund., daca-i vorba de violenta, cred ca gasesti destul exemple de filme peste Portocala, care sa-l depaseasca cu mult...
deci, care-i sensul luptelor, pana la urma, ai de gand sa ne spui?
Everest (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/everest-591035/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Everest.2015_zpspczxx839.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Everest.2015_zpspczxx839.jpg.html)
M-am dus la cinema total nepregatit pentru acest film. Nu pot spune ca nu aveam niciun indiciu despre ceea ce o sa vad, spoturile agresive atat tv cat si online, oricat am incercat sa le evit, mi-au facut totusi idee despre actiune si modul in care ea va evolua. Insa, nu aveam nici o data exacta despre Everest si temerarii care l-au cucerit sau doar au incercat s-o faca. Nimic nici despre evenimente remarcabile ce s-au petrecut in aceste tentative, deci mai nimic despre subiectul acestui film. La fel pot spune si despre acele imagini ametitoare care te coplesesc pe toata derularea proiectiei. Nu am citit carti si marturisesc ca nici nu primesc prea multe vederi de la prietenii din Nepal ca sa imi fac o imagine aproape de adevar. Asadar, nu pot aprecia daca acele imagini sunt sau nu de pe Everest sau sunt luate din cu totul alta parte a lumii. Ce pot sa spun e ca sunt superbe si ca le-am savurat cu nesat.
Filmul practic sare peste introducere si dupa o scurta prezentare a protagonistilor, efectiv doar numele lor, actiunea se muta direct in Nepal. Dar nici aici nu lancezeste. Rapid, pe spinarea yak-ilor incepem escaladarea. O escaladare treptata, dar totusi prea abrupta.
Incepand cu padurile verzi de la baza muntelui, filmul sare direct la panoramele de gheata. Ni se spune despre climatizare ca va dura 40 de zile, dar in film... nimic despre aceasta etapa. Apar doar bazele cu altitudinile la care se afla si cam atat. Ne dezmeticim care mai de care mai nedumeriti si iata ca suntem deja la vreo 6-7 mii metri. Ciudata senzatie, dar macar aici totul te lasa fara cuvinte.
Incepem ceea ce eu o sa numesc "prima parte - ascensiunea". Foarte real creata, foarte natural ecranizata, mai nimic din elementele atat de omniprezente de adrenalina si tensiune limita, elemente de umplutura, create artificial, care mai totdeauna se potrivesc ca nuca in perete si care se regasesc in mai toate productiile care trateaza astfel de expeditii temerare. Poate doar acea mini avalansa care zguduie un pic scara sa fie un astfel de moment. Total nepotrivit, dar... suportabila. In rest nimic ce sa sfideze bunul simt.
Despre cadrele peisagistice ce sa mai spun? Ca iti taie respiratia, ca sunt uluitoare, ca sunt de-a dreptul fantasmagorice...? Asta poate sesiza oricine. Sunt cuvinte simple ce nu pot sa exprime ceea ce vizual te incearca in acele momente. Asta trebuie probat si obligatoriu pe un ecran cat mai mare. Daca e de cinema, e perfect.
Apoi vine "partea a doua - coborarea". Mult mai incarcata de dramatism, mult mai tensionata si cu un final... ce m-a lasat paf ! Totalmente surprinzator.
Pacat de acea scena cand o parte a expeditiei mergand spre baza 2 si se lupta pentru a inainta prin furtuna. Este atat de prost gandita si atat de prost realizata ca efecte speciale incat pare luata dintr-un site-com ieftin. Mare minus introdus in cel mai impropriu moment!
Jocul actoricesc... putine de spus. Este totusi un film despre oameni barbosi si imbracati ca eschimosii. Plus ploaia de gheata ce mai cade din cand in cand si reduce vizibilitatea,plus zapada ce le ingheata pe fata, mastile de oxigen. Toate acestea fac aproape imposibil de apreciat actingul.
Concluzie: un film deosebit ca subiect, destul de bine regizat si filmat; nu la fel se poate spune si despre constructia scenariulu. Tot filmul este realizat intre baza 2 si varf. Nimic intermediar, nimic ca preambul. Un 7,02. Merita vazut in IMAX. (Doar fericitii privilegiati care pot sa o faca bineinteles.)
Ps. ca o ciudatenie, nu ni se spune nicaieri inaltimea maxima la care au ajuns cei ce au cucerit acest masiv al Everest-ului. Ciudata scapare care face o impresie si mai proasta asupra scenariului.
A Perfect Day (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-perfect-day-601475/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/A.Perfect.Day_zpsaph8hcpj.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/A.Perfect.Day_zpsaph8hcpj.jpg.html)
Ovationat in picioare timp de 5 minute la premiera pe care a avut-o in cadrul Festivalului de Film de la Cannes, aceasta productie europeana ne asigura un cockteil interesant de limbi, culturi si nu in ultimul rand scoli cinematografice. Produs in Spania, cu mare sustinere din partea gurvernului spaniol, cu actori ce ne-au obisnuit sa apara in productii americane si vorbit in 4 limbi, filmul reprezinta altceva decat suntem obisnuiti intr-o productie asa numita "straina" sau "non americana". Atipic si ca montaj sau mod de regizare, proiectia debuteaza in forta, cu niste imagini brutale. Cadre vetuste deschid acest film in care apare o populatie inchistata in timp, (acele mamaite cu broboade pe cap) si un peisaj de o ariditate dezolanta. La tot acest decor bulversant se adauga si un put cu un rezident mai putin obisnuit. Iata tabloul complet al platoului de filmare pe care o sa ne miscam in urmatoarele 100 minute.
Asistam fara sa ne dam seama la ceea ce va deveni punctul central al acestei productii ce trateaza ca tema principala razboiul interetnic, un razboi subversiv si crud care transforma oamenii in adevarati monstrii.
Regizata de necunoscutul Fernando León de Aranoa, cel putin in ceea ce ma priveste necunoscut, pelicula de fata reuseste superba performanta sa surprinda prin aerul nou pe care il degaja. Tineresc, teribilist si plin de adrenalina este rezultatul ecranizarii acestui scenariu foarte bine ticluit, iar asta in pofida faptului ca pe tot parcursul filmului nu apar situatiile limita asa cum ne putem astepta in cazul unui film ce isi plaseaza actiunea intr-un teatru operational al unei zone de conflict, sau sa se uziteze macar de ceva efecte pirotehnice; nimic din toate astea. Apar doar vaci, vaci peste tot. Vaci care iti franeaza calea, vaci care iti deschid calea. Dar este si de asteptat sa intalnim atatea astfel de animale stiut fiind ca spaniolii au ca punct central, atat ca si activitate zilnica dar si dpdv al culturii: vaca. Ma rog, vaca si taurul. ( cunoscutul regizor Julio Medem a si ales sa realizeze un film ce se numara printre filmele de referinta ale cinematografiei spaniole, intitulat sugestiv Vacas (1992) (http://www.cinemagia.ro/filme/vacas-25046/) )
Benicio Del Toro este perfect. De fapt cam toti actorii sunt ceea ce trebuie sa fie in acest film. Aparent nemachiati, normali si comuni, poate chiar prea normali si prea comuni in momentul in care ii vezi pe un ecran gigant de cinema... (poti spune ca un pic de retus nu ar fi stricat)... si incredibili de firesti, actorii acestui film sunt sarea si piperul povestii. Ei creaza tot. Actiunea sunt ei si ei creaza actiunea. Plus ca tot ei sunt si cauza umorului, pentru ca vorbim totusi de o comedie, bine ... o comedie neagra, dar comedie la urma urmei. Asadar, un umor bun, de calitate, replici taioase, cugetari profunde si filosofii de viata unice.
Merita vazut si chiar revazut. Un 7,16! Un alt plus pentru coloana sonora care se muleaza foarte bine pe atmosfera si chiar pe peisaj - Sierra Nevada bineinteles - Granada, Spania si nu cea de peste ocean :D .
ca tot vorbisem intr-un post recent de acest film....
From Here to Eternity (1953) (http://www.cinemagia.ro/filme/from-here-to-eternity-de-aici-in-eternitate-12074/)
http://i.imgur.com/Q5zDRRu.jpg
Este foarte greu sa abordezi intr-o discutie de gen review, un film clasic, cu atat mai mult un astfel de succes mult premiat si mult laudat. Totusi o sa incerc un fel de paralelism intre acele timpuri si modul in care este el perceput astazi.
Foarte interesant dupa parerea mea este ca filmul incepe oarecum anestezic. Nimic nu te pune in garda si nu te pregateste pentru un astfel de sfarsit si mai ales pentru importanta lui istorica. Fimul explodeaza la propriu in secventele lui de incheiere, senzatia simtita fiind cea ca pana si actorii par surprinsi de turnura pe care o iau evenimentele, lumea in general. (bineinteles ca surpriza protagonistilor este foarte normala in desfasurarea povestii, eu doar incercand aici sa fac o analogie ilara intre uluiala spectatorului si haosul de pe ecran).
Cunoscatorii vorbesc despre o ecranizare exceptionala, cu mult peste cartea care a stat la baza filmului. Nu stiu si nu ma pot pronunta in nume personal, atata timp cat nu am citit cartea si cu siguranta nici nu o voi face in viitorul apropiat. Asa ca trebuie sa aplec urechea la alte parerile avizate. Din ce am inteles, filmul este mai masculin, mai introvertit si renunta la vulgarul limbajului si al situatiei, lucru ce ii confera un caracter mai cavaleresc.
Oricum ar fi, rezultatul este unul incomensurabil ca valoare artistica. Acting-ul e perfect. Implicarea protagonistilor este una nemaiintalnita cel putin pana la acel moment. Un exemplu este cel al lui Sinatra care a solicitat expres sa i se atribuie un rol in acest proiect, cat de mic, iar cum bugetul filmului nu isi permitea un astfel de star in cast, Sinatra s-a multumit cu o suma modica de 8 mii de dolari. Iar contributia si aportul adus produsului final e imposibil de cuantificat in bani, indiferent care ar fi moneda despre care vorbim.
Drama, pentru ca trebuie sa deconspiram ca e vorba despre o drama, este ravasitoare. Tragedia dozata in portii mari atinge maxime dupa maxime chiar daca intr-un moment anume al filmului nu parea posibila o suferinta mai puternica decat cea la care era in acel moment supus protagonistul. Odata distrus un destin nimic nu tradeaza ca el mai poate sa isi amplifice suferinta. Dar aici e farmecul, asta daca putem numi farmec aceasta stiinta de a radiografia durerea.
Fred Zinnemann un maestu al genului drama si chiar al acestei asocieri de genuri drama-razboi, ne zugraveste un personaj principal atipic, rebel, suferind, nu fizic ci sufleteste, distrus interior si care isi accepta cu o anumita noblete loviturile harazite lui de viata. Iar viata nu pare sa fie zgarcita cu acest idealist soldat indragostit. Indragostit de armata, de principii si de un suflet la fel de chinuit ca si al lui.
http://i.imgur.com/Wp693Lx.jpg
Vazut prin standardele moderne, filmul nu isi pierde aproape deloc din mesaj sau atmosfera. In afara catorva scene teatrale, nimic nu este invechit sau sa tradeze cei peste 60 de ani pe care ii poarta atat de mandra aceasta productie. (cand spun teatral imi vine in minte nu atat acea secventa a sarutului inecat in spuna valurilor ci mai degraba acel preludiu al intrarii in mare a lui Milton, interpretat de Burt Lancaster; felul in care priveste, asteaptarea si apoi acea fuga studiata si tipica vremii - este oarecum comica daca e sa o raportam la cinemaul actual, un cinema tot mai realist, mai "true story").
Nota filmului ar trebui sa fie una imensa, pentru ca e clar ca in fata avem o capodopera a cinematografiei, dar eu personal ma impotmolesc in acele capricii ale protagonistilor, care sunt declansatoare de actiuni universal valabile. Adica nu pot sa sufar aceste tipologii de personaje, oarecum nobile in decizii si in gandire, cavaleresti in comportament si care dau dovada de o mandrie prost inteleasa, de un infantilism si de un orgoliu sinonim cu prostia. Aceasta vanitate ce nu se poate distinge de trufie este declansatoare de nenorociri. Iar daca se mai adauga si o ingamfare masculina inconstienta, care nu tine cont de consecinte, lipsa judecatii sau mai direct spus orgoliul prostesc este cel care iti vine in minte mai repede si mai usor decat virilitatea sau masculinitatea. Bineinteles ca filmul si problematica lui razbat dincolo de aceste mici imperfectiuni atat de uzitate in acele timpuri. Sa nu uitam ca "bad-boy-ul" facea ravagii in randul tinerilor acelor ani. Chiar varsta frageda a acestor oameni in devenire este graitoare, ...dar totusi.... Nimic nu poate justifica un astfel de comportament si apoi sa te surprinda dimensiunea consecintelor si suferinta. Poate de aia filmului ii lipseste tensiunea, pentru ca tuturor acestor manifestari comportamentale le poti intui usor urmarile, rezultatele. Insa tensiunea este inlocuita, cu succes putem spune, de grandoarea faptelor si mai ales a istoriei care marcheaza povestea.
In ciuda acestor impedimente personale, filmul este remarcabil si o nota de 8,24 este normala.
The Intern (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-intern-591040/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/1eb63355-b933-4a67-9ced-f67578fe0bdb_zpslxewuhra.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/1eb63355-b933-4a67-9ced-f67578fe0bdb_zpslxewuhra.jpg.html)
Iata un film ce te binedispune din chiar prima secunda, adica inca din monologul de inceput. Transmite in fiecare moment o stare de bine cum de mult nu am mai resimtit la un film si mai ales vazut el in cinema.
Marele merit si plus al peliculei este Robert DeNiro. Si nu cred ca asta e o surpriza pentru cineva. Era de asteptat ca prezenta unui asa nume sa-i creasca valoarea produsului cinematografic.
Daca e sa fim rautaciosi si sa punem sub lupa un produs final care ne-a placut, ne-a binedispus si ne-a transmis ceea ce trebuia sa transmita, putem totusi sa catalogam interpretarea lui DeNiro ca fiind prea "constanta". Adica repeta acelasi tip de grimasa de la inceput si pana la sfarsit; are aceasi mimica si aceasi gestica pe toata durata filmului. Nu amplifica sau chiar, sa simplifice macar aceasta stare, indiferent daca filmul o cere, ci continua cu acelasi tip de interpretare pana devine stanjenitor. E adevarat ca apar acele doua secvente, cea cu lacrimatul si cea cu puseul de tensiune, dar … tot nu se schimba nimic per ansamblu. Oricum, cele doua momente par cumva scene cazute la montaj si reintroduse in varianta “director’s cut”.
Plus ca filmul abunda de puzderia de prim-planuri care tin sa surprinda si sa marcheze aceste fete-fete, (una peste tot, e adevarat, dar in ipostaze diferite), pe care le pune in permanenta personajul intruchipat de DeNiro, (grimasa despre care vorbeam). Ele, prim-planurile cu respectiva strambatura, marca patentata DeNiro, ajung sa lezeze vizual de la un moment dat. Insa cu ajutorul starii de bine pe care o experimentam in mai toate momentele peliculei reusim sa trecem si chiar sa uitam aceste neajunsuri. Este doar o carcoteala in fond de la un fan declarat Robert DeNiro, cum ma declar ca sunt. :D
Despre discursul feminist sau de egalitatea intre sexe, chiar daca este enuntat in cateva ocazii destul de explicit, nu vreau sa ma pronunt pentru ca prea mi-a placut atmosfera incat sa spun ca am simtit vreo directie anume. Pur si simple m-am lasat purtat de val. Si pe deasupra Jules, (Anne Hathaway), este atat de simpatica si de placuta in ceea ce face in acest film, iar conexiunea personajului ei cu noi, cu publicul este atat de puternica, incat putea sa spuna aproape orice, ca i se trecea cu vederea.
Concluzie: o productie mult peste asteptari care iti si creaza placere in a o viziona chiar si intr-o sala de cinema, lucru foarte greu de realizat pentru ceva ce se vrea inainte de orice, empatic si … sensibil. Iar cei ce gusta filmele de acest gen stiu cat de greu e sa experimentezi asa ceva printre cutiile de popcorn si ambalajele ce fosnesc.
Nu e nici drama nici comedie nici family... , e doar binedispunere si atat.
Un 7,13 din toata inima. Recomand pentru cele 2 ore placute si pentru cei doi protagonisti.
Ps. S-a tinut mortis sa se apeleze si la o scena mai erotica, desi vulgara ar fi exprimarea cea mai buna, ca sa…? Chiar nu am inteles motivul dar cel putin in ultimii ani ai carierei, DeNiro in rolurile sale apeleaza la un astfel de umor. Poate o fi cauzat de vreo frustrare …. Whatever!
So weit die Füße tragen (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/so-weit-die-fusse-tragen-319401/)
aka
As Far as My Feet Will Carry Me (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/so-weit-die-fusse-tragen-319401/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Hasta_Donde_Los_Pies_Me_Lleven%201_zpsybqagaeh.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Hasta_Donde_Los_Pies_Me_Lleven%201_zpsybqagaeh.jpg .html)
Asa as fi intitulat eu acest film. Se potriveste cu perioada sarbatorilor de iarna, ca tot e atat de multa zapada in decorul acestei productii si apoi un astfel de titlu ar face sa licare o urma de magie, exact ca si finalul acestei proiectii, atat de datator de speranta.
Desi sunt mai multe dovezi cum ca toata povestea este o fictiune, cum e si cazul peliculei The Way Back (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-way-back-31831/) de altfel, pelicula ce trateaza acelasi subiect, vreau sa ma distantez de la planul detaliu, analitic si sa privesc filmul panoramic, pur si simplu ca un produs cinematografic si sa ma bucur de vizionare. Din aceasta perspectiva, filmul este bun spre foarte bun. Are poveste, ceea ce pe mine ca si privitor ma intereseaza in primul si in primul rand, are interpretare, una chiar excelenta si are regie, germanica prin excelenta.
Iar despre regie trebuie mentionat ca, pana la un anumit punct, are acel stil riguros nemtesc, autentic si atat de diferit de ceea ce ne invadeaza zilnic de peste ocean. Că pe final recurge la clisee emotionale, ca incearca sa supradimensioneze momentele… da! Aici pierde din pacate acea aura ce l-a inconjurat mai permanent, acea aura de originalitate si de ce un, de raritate. Insa nu este torul pierdut.
Povestea este una surprinzatoare din perspectiva spectatorului obisnuit cu soldatii nemti in ipostaza invadatorului, a opresorului, a paznicului de lagar. Aici nu e cazul. Si aflam ca soldatii nemti sunt si ei oameni, au familia, au sotii pe care le-au lasat acasa, unele chiar insarcinate si mai mult, pot chiar sa planga. Cine s-ar fi gandit la asta pana acum?
Cateva momente par “ireale” si chiar prost gandite cum e scena din gara, cea cu cainele, unde ezitarea si lipsa de luciditate apar atat de contrastant cu conditia de evadat incat iarasi ne ramane acel gust acru-amar al cliseului ce nu isi avea rostul a fi introdus in film. Dar nah! Asta e! Mergem mai departe. Ca o paranteza, intamplarea face ca in urma cu putin timp sa fi parcurs niste pagini din Calvarul lui A. Tolstoi si in care se povesteste chiar o evadare a unui rus din taberele de prizonieri nemtesti. Cu totul alt aer, avand o autenticitate ce razbate din fiecare moment ce ne este povestit, cu totul alt comportament, mult mai lucid si totodata nebunesc, mult mai demn de un evadat. Aici, acea emotivitate este prost incadrata si transpusa in imagini.
Concluzie: un film de urmarit, tulburator, ce abunda in scene si imagini la limita suportabilului, uneori chiar depasind aceasta limita, mai ales in prima parte. Surprinde usurinta cu care parcurgi cele aproape 3 ore cat are proiectia. Un 7,31!
Ps. Exceptand unele momente cat de cat potrivite ca si acompaniament al actiunii, coloana sonora a filmului este foarte prost gandita si aleasa. Crunte momente de neinspiratie...
Rare Exports (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/rare-exports-485296/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Rare.Exports_zpsq1emindn.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Rare.Exports_zpsq1emindn.jpg.html)
Peisaj de iarna cu zapada. Renii si Mosul Craciun. Si mai sunt si ajutoarele mosului. Ce poate fi mai potrivit de atat pentru un film idilic de Craciun? Dar daca mutam toate aceasta scena in Finlanda, mai exact la resedinta mosului: 99999 Korvatunturi, faimosul munte in care isi are salasul legendarul Joulupukki? Devine interesant, nu?
Iar acum sa completam imaginea pe care am construit-o mai sus cu unele mici detalii :wink: . Renii ... sunt morti. Ajutoarele mosului sunt in pielea goala, murdare si au niste ... tarnacoape in mana. Mosul are ... coarne gigantice. Iata asadar Craciunul scandinav.
Interesant este ca regizorul Jalmari Heldaner a prefatat aceasta realizare a sa cu 2 scurt-metraje lansate cu 7, respectiv 5 ani inainte. ("Rare Export Inc. (2003) (http://www.cinemagia.ro/filme/rare-exports-inc-348513/)" si "The Official Rare Exports Inc. Safety Instructions (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-official-rare-exports-inc-safety-instructions-2005-393380/)"). Tot in acest registru al perseverentei, chiar si protagonistii celor 2 scurt-metraje sunt aceiasi cu cei ai filmului din 2010. Si asta, trebuie sa recunoastem ca e remarcabil. (vorba aia, pentru o astfel de perseverenta era ca un film sa castige Oscarul si nici macar nu avea poveste - n.e. Boyhood (2014) (http://www.cinemagia.ro/filme/boyhood-488931/)).
Lung-metrajul de fata este asadar produsul datorita staruintei lui Jalmari Heldaner. Iar rezultatul este minunat. Un altfel de film cu si despre Craciun, revolutinar in materie as putea spune.
Totul in aceasta constructie e autentic. De la acel munte-resedinta a Mosului Craciun, pana la legenda acestuia din tinuturile nordice. Insa punerea in scena si turnura pe care o ia povestea e acea licarirea de geniu pe care o asteapta orice cinefil.
Filmat in stilul filmelor nordice, rece si la propriu si la figurat, productia de fata nu face nota discrepanta cu marile realizari ale cinematografiei acestor tari friguroase si in special cele finlandeze. Insa, chiar si asa, chiar daca puștiul Pietari, (Onni Tommila), nu reuseste sa comunice cu tatal sau Rauno, (Jorma Tommila), in termeni foarte afectivi, intre ei este evidenta o stransa legatura de respect si dragoste. Pentru acest artificiu, Heldaner a folosit, asa cum se vede si din numele celor doi protagonisti, un raport de inrudire real, cei doi fiind si in viata de toate zilele tata-fiu. Iar asta se simte perfect in interpretarea celor doi, oferind un aspect de autenticitate imposibil de obtinut altfel.
Si ca sa nu lungesc vorba, filmul este foarte potrivit perioadei de Craciun, este altfel decat tot ce vazusem pana acum, nu este recomandat copiilor mici si ESTE MINUNAT. Pentru cine vrea un film foarte bun, va recomand sa nu ratati acest film. Nota 8,21!
Ps. Short-urile de care faceam vorbire le gasiti pe net sau ca bonus pe dvd-ul original. Recomand vizionarea lor dupa ce ati bifat lung-metrajul si in ordinea cronologica a aparitie celor doua. Foarte bune si aceste mici adaosuri la marea poveste. Chiar aduc un plus extrem de interesant si completeaza foarte bine tabloul general pe care il creeaza filmul.
The Walk (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-walk-590980/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/The.Walk.2015_zpsxzn1shpg.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/The.Walk.2015_zpsxzn1shpg.jpg.html)
... sau cum imensitatea copleseste un suflet sensibil.
Cu aceasta meditatie as deschide orice discutie despre acest film extraordinar. Cred ca de aici incep si conflictele. Un conflict al personajului cu privitorul, un conflict al protagonistului cu cei ce il acompaniaza pe ecran si de ce nu, un conflict al scenariului intr-un mod literar inteles.
Totul pare o nebunie, o inconstienta, o aroganta pe care noi, spectatorii in genere, nu o putem explica sau nu ii vedem rostul. Cati dintre noii pot marturisi cu mana pe inima ca au trait alaturi de Philippe (Joseph Gordon-Levitt), ardoarea contemplarii albastrului absolut al cerului? Sau obligativitatea acelei reverente in fata propriului public. Sau chiar acea "chemare" a corzii care i-a ghidat destinul eroului? (ref. la episoadele in care Petit se intinde pe sarma sau in care, contrar tuturor normelor celor care fac echilibristica la inaltime, decide sa priveasca in jos).
O astfel de analiza asupra a ceea ce ni se proiecteaza ajuta la digerarea momentelor poetice si/sau filosofice, dupa caz, pe care le traieste Petit pe tot parcursul filmului. Par fortate la o prima vedere dar judecate din perspectiva firii artistice a eroului, totul este mult mai profund si mai real.
Ce mi-a placut mult la aceasta pelicula este umorul. Un umor rafinat, asezat cu grija, bine dozat si chiar estompat in unele momente, Astfel Zemeckis reuseste sa nu stirbeasca cu nimic din importanta evenimentului si nu lasa nici chiar zambetele sa prinda curaj pe fetele incordate ale privitorilor.
Fiind o repunere in scena a documentarului Man on Wire (2008) (http://www.cinemagia.ro/filme/man-on-wire-om-pe-sarma-24714/), filmul reuseste sa nu se incarce artificial de tensiune. In afara secventei de sub prelata, care pare totusi logica si firesc situata in decorul scenei de la ultimul etaj si care sigur nu a fost in desfasurarea reala a evenimentelor si posibil acel calcat in cui (in acest caz insa marturisesc ca nu sunt sigur de cat de real a fost evenimentul), regizorul nu apeleaza la standardele impuse de studiouri de a supratensiona atmosfera. Evenimentele la limita din turnul unde este Petit nu sunt, asa cum m-am asteptat, dublate de altele in celalalt turn, iar asta este bine si se simte bine.
Un mare plus, dar mare de tot, este efectul 3D. A fost filmul la care, in lipsa unei tensiuni reale, ce sa tina de actiune, (in fond stiam ca totul va decurge conform planului, ca doar protagonistul era bine, sanatos si ne povestea acele evenimente), am experimentat o incordare pe alocuri maladiva chiar. Haul care se căsca sub coarda intinsă intre cele doua turnuri, lentoarea pasilor filmati ca prim-planuri, dorinta protagonistului de a actua ca o multumire adusă acelora care il priveau, au fost atat de intens resimtite datorita acestui efect de spatialitate tri-dimensional incat, de multe ori oboseam mental. Simteam nevoia sa imi cobor privirea doar ca sa ma odihnesc psihic fie chiar si pentru o secunda. Simteam efectiv ca mi-am pierdut punctul de sprijin, echilibrul si simtul de orientare sau stabilitatea. De durerea de cap si de starea de ameteala de dupa nici nu mai povestesc.
Concluzie. Un 3D de exceptie, un film in 3D foarte bun, o proiectie 3D cum rar am vazut. Merita orice sacrificiu pentru a ajunge intr-o sala de cinema si a asista la acest eveniment mai rar decat aselenizarea asa cum spune si afisul :) Un 8,07! Obligatoriu in 3D!
Ps. Multi se declara dezamagiti de filmele in 3D, dar se duc la cinema si se pun in ultimele randuri. Ce senzatii vreti sa experimentati de la acea distanta. E ca si cum te-ai uita la o poza? Pentru a experimenta cu adevarat acea imersie in film, incercati locurile de unde nu puteti vedea peste marginea ecranului cu privirea periferica, randul 1,2,3. E doar o sugestie amicala.:-*
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Ordet (1955) (http://www.cinemagia.ro/filme/ordet-21062/) aka The Word (1955) (http://www.cinemagia.ro/filme/ordet-21062/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Ordet_zpsctpuz8lp.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Ordet_zpsctpuz8lp.jpg.html)
Filmat intr-o maniera impresionista, filmul este unul dintre cele mai curate exemple ale acestui mod de expunere. Cu o folosire a luminii atat de naturala, cu acele landscape-uri perfecte si mai ales in alb-negru, pelicula se invaluie inca de la inceput intr-o aura mistico-religioasa.
Din toata acea abundenta de vegetatie, (si nu orice vegetatie ci iarba care denota belsug), din tot acel soare luminos dar care este domolit permanent de vant, prin curatenia si contrastul perfect intre tonurile de alb si de negru, prin cadrele perfect incarcate si echilibrate, razbate o mana divina, o grija de netagaduit. Interesant este ca toata aceasta pronie, in niciun moment nu poate fi discutata si mai ales, prin modul de filmare, nimanui, indiferent de confesiune sau credinta, nu ii poate trece nici macar prin minte sa nege existenta unei divinitati care se ingrijeste de toate.
Genialitatea regizorala consta in libertatea pe care Dreyer, un luteran practicant, o lasa fiecarui privitor in a crede. El nu incearca, asa cum fac mai toti regizorii, cand e vorba sa atace anumite idei, cu atat mai mult credinte, sa influenteze in niciun fel receptorul. La fel cum este si obiceiul confirmarii credintei in cultul al carui membru este, renasterea lui spirituala prin imagine este sesizabila cu ochiul liber. Pare ca descopera impreuna cu publicul miracolul religios cu fiecare scena pe care o filmeaza, cu fiecare film pe care il regizeaza.
Iar cu aceasta senzatie de libertate totala, ajungem la esenta acestei productii. CREDINTA. Marturisesc ca am apreciat dintotdeauna un film in care regizorul se joaca cu sentimentele mele, dar ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva care sa imi manipuleze in acelasi fel si credinta. La inceput am fost ateu si martor la episoadele de nebunie ale lui Johannes. Apoi, odata cu evolutia povestii si a cresterii tensiunii, am devenit novice in a crede, ca spre final sa fiu convins si sa cred cu certitudine ca minunea se va produce. Urmeaza scena luciditatii cu acea replica "bine te-am gasit TATA". Acest TATA rade tot in calea lui si m-am trezit ca sunt mai necredincios decat eram la inceputul filmului. Iar jocul nu se opreste aici.
Minunata aceasta stiinta de a construi un om si de a-l demola printr-un singur cuvant. Cu siguranta este unica prin frumusetea ei in istoria cinematografiei.
Dupa tot acest periplu la care ne obliga pelicula, periplu prin noi insine, descoperim si semnificatia titlului "Ordet (http://www.cinemagia.ro/filme/ordet-21062/)" adica "Cuvantul (http://www.cinemagia.ro/filme/ordet-21062/)". Iar puterea este cu siguranta in cuvant. Doar prin cuvant stim ca in film exista o ferma de porci. Nu ii vedem ci doar ii auzim si asta e suficient. Tot prin cuvant "vedem" si masina care este doar o lumina ce se prelinge pe perete. Prezenta mortii este sesizata doar de o singura persoana si simpla rostire a acestei prezente ne da fiori desi noi nu vedem absolul nimic ingrozitor. Cuvantul este puterea si cuvantul este sublim reprezentat, sau nereprezentat, depinde de optica fiecaruia, in acest film.
Un film monument, o piatra de temelie a oricarei culturi cinematografice, o prezenta obligatorie in orice culegere de filme patrimoniu. Un 9,27!
Ps. Orice iubitor de film bun trebuie sa vada si sa identifice in acest film acea scena, unanim denumita de catre critici "probabil cea mai emotionanta scena din istoria cinematografiei". Si cu siguranta ca toti o vor repera cu usurinta.
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Narayama bushiko (1958) (http://www.cinemagia.ro/filme/narayama-bushiko-73675/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Balada_of_Narayama_.1958_zpsbtlgwhj9.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Balada_of_Narayama_.1958_zpsbtlgwhj9.jpg.html)
Inadecvata, (daca e sa analizez ceea ce am gasit ca fiind teatrul kabuki), comparatia filmului cu acest gen de adaptare scenica. Ca trimite cu gandul catre acest fel de reprezentare dramatica atat de raspandit in Japonia, asta e adevarat. Insa kabuki este, ca definitie, o combinatie intre maiestria de a dansa si a canta ca si maniera de interpretare, iar aici nu este cazul. Imprumutul povestitorul, coincidenta sau nu, faptul ca el isi canta replicile menite a fi un indrumator pentru spectator, nu inseamna neaparat ca filmul este in sine o punere in scena tipica kabuki.
Despre pelicula trebuie spus ca inca de la inceputul vizionarii ei, te coplesesc decorurile. O combinatie intre natura si recuzita nemaintalnita, aducand aminte de mijloacele si tehnologia moderna. In permanenta ochiul se sfroteaza sa faca deosebirea intre ce e natural si ce nu, de multe ori fiindu-i imposibil a gasi o delimitare clara. E evident ca panorama este pur si simplu o imagine de background, dar ce imagine, ce detalii, ce incadrare in plan... totul este superb. Apoi vin luminile, culorile, cadrele monocolore, negrul care parca prinde viata si impartaseste orice drama care se intampla in viata protagonistilor... Impresionant!
Interpretarea este usor fortata pentru gusturile mele cizelate in productiile europene sau occidentale; dar este specifica filmelor asiatice. Oricum, putem spune ca si acest element al filmului, interpetarea, este o caracteristica oarecum futuristica, adica inaintea vremii ei. In afara melodramei din finalul filmului, intinse la maximum si a acelui mers lent ca pe o scena de teatru, totul este surprinzator de cursiv ca si discurs actoricesc. Nimic nu te trimite cu gandul la artificial, la acting. Nu apar acele infexiuni ale vocii atat de cunoscute, nu apar replicile apasate si zgomotoase devenite si ele celebre mai ales in acele vremuri.
Despre povestea: este usor de identificat cu putin efort, firul narativ. Dar modul in care el se consuma, povestea tesuta in jurul legendei si cum anumite concepte din cantec sunt ecranizate, fac cu siguranta din acest film un bun de patrimoniu.
Folosind ca si mijloace imaginile contrastante, momentele antagonice, personajele contradictorii, regizorul Kinoshita reuseste sa transmita morala baladei, intelesul si importanta ei pentru traditia si functionarea societatii acelor vremuri, oricarui privitor indiferent de bagajul de cunostinte si informatii cu care acesta se aseaza in fata ecranului. Iar tinand cont de diferentele culturale si bogatia simbolistica dintre popoarelor asiatice si noi, cei ce nu suntem vietuitori pe acest continent, faptul ca filmul vorbeste si pe limba noastra reprezinta o realizare exceptionala.
Un film ce trebuie cu siguranta bifat de oricine iubeste poezia cinematografica si arta in sine. 8,06! Un clasic, o legenda.
Narayama bushiko (1983) (http://www.cinemagia.ro/filme/narayama-bushiko-balada-lui-narayama-22962/)
aka
The Ballad of Narayama (1983) (http://www.cinemagia.ro/filme/narayama-bushiko-balada-lui-narayama-22962/)
http://www.freecodesource.com/movie-poster/51ItoaKu%2BUL/-la-ballade-de-Narayama.jpg (http://www.freecodesource.com/movie-posters/)
Dupa titlu, pare un remake al celebrului film din 1958 (http://www.cinemagia.ro/filme/narayama-bushiko-73675/). E si nu e asa. Adica povestea baladei este preluata in totalitate si transpusa in imagini in cea mai curata maniera posibila. Toate referintele pe care le face in versurile sale sunt prinse si in spectacolul cinematografic. Idei ca: datoria primului nascut, baiat, de a-si insoti parintele in ultima calatorie sau pactul cu demonii a celor care au dinti sanatosi, nu doar ca apar in acest film la fel ca si in varinata lui Kinoshita, dar aici sunt completate de o duritate cum rar ti se ofera in cinematografie.
Asa aflam ca balada precizeaza ca "un fiu este necesar, dar si suficient" sau ca rusinea indurata din cauza danturii sanatoase trebuie sa se sfarseasca - si o face, dar intr-o maniera ingrozitoare dpdv vizual.
Am spus ca filmul are imagini dure. Poate parea cliseistic acest termen, mai ales la o productie altfel decat americana, cu atat mai mult asiatica. In apararea mea o sa mentionez elemente care sper sa imi dea dreptate in alegerea termenilor: nou nascut aruncat pe camp, degerat si descoperit la topirea zapezii; o familie intreaga, copii, tineri, batrani, chiar si fata insarcinata cu burta la gura, pedepsita si ingropata de vie de catre sateni; zoofilie; adulter; incest; si mai sunt ...
Cel mai surprinzator este ca poti sa te detasezi de toata aceasta salbaticie in care traieste intregul sat . Faptul ca actiunea este plasata intr-un trecut indepartat, faptul ca balada pare sa iti ghideze intelegerea pentru acest stil de viata, totul te descarca de o supraincarcare care, odata cu intaintarea in poveste pare iminenta. Insa nu, ea nu se intampla si asta spre bucuria noastra a privitorilor. Ba chiar, spre final, toate atrocitatile capata o dimensiune poetica.
Interesanta gaselnita lui Imamura de a mai rasuci in jurul celebrei balade si o alta legenda, cea a Omului din Tohoku (http://www.cinemagia.ro/filme/tohoku-no-zunmu-tachi-71739/), personajul suferind de una din cele mai crunte forme de halitoză. Iar imbinarea celor doua povesti este insesizabila, totala si perfecta. Nimic nu tradeaza faptul ca cele doua planuri nu sunt parte componenta a aceleasi surse.
Poezia, pentru ca asta este impresia care iti ramane in urma intrarii in aceasta lume salbatica si cruda, este identificata, constientizata si simtita in ultima parte a filmului. ¡Calatoria propriu-zisa si mai ales abandonul¡
Dupa tot acest cinism in care greutatile vietii si lupta pentru de-ale gurii par ca zdrobesc sufletul in oameni, lasandu-i goi si fara capacitate de a simti, vine momentul de meditatie si regasire. Un contrast suprem, dar de data asta nu intre lumini si umbre, intre negru si alb ci in cadrul spectacolului, al povestii ce se deruleaza pe ecran. Toate acele brute incapabile de sentimente, se transforma in oameni si ajung chiar sa si planga. Nu de vreo suferinta fizica asa cum ne-am astepta ci de durerea pierderii.
Desi scopul acestei intregi culturi populare numita Narayama este acela de a se descotorosi de gurile inutile de la masa, maniera demna, curata in care este ea cosmetizata, da peste cap tot procesul de intelegere si rationament de pana atunci. Pur si simplu acei oamni nu aveau voie sa mai fie capabili de ceva atat de inaltator, dar iata ca, in pofida sanselor, ei aleg ca marea trecere sa fie desprinsa de tot ce era uman si pervertit, sa fie curatita. Iar daca este si acoperita de albul imaculat, atunci intr-adevar zeii te-au rasplatit.
10 pentru noul film, o adaptare altfel, dintr-un alt registru fata de filmul din '58 (http://www.cinemagia.ro/filme/narayama-bushiko-73675/). 10 pentru interpretare si regie, iar ca medie o nota de 8,36! ;) (prietenii stiu cum si de ce)
alali, poza ta este in totala contradictie cu emanatiile tale scriitoricesti. semeni mai degraba cu un refugiat care vrea sa ajunga in Germania,
In memoria inconfundabilului regizor al celor mai lungi filme.
Ce minunat ar fi sa reusesc sa vad undeva Out (http://www.cinemagia.ro/filme/out-1-noli-me-tangere-123890/useri-care-l-au-vazut/)-urile....8->
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
La belle noiseuse (1991) (http://www.cinemagia.ro/filme/la-belle-noiseuse-frumoasa-scandalagioaica-17477/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/4487254d-8444-4853-97c2-e1778a54f6f7_zps9zzulkzr.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/4487254d-8444-4853-97c2-e1778a54f6f7_zps9zzulkzr.jpg.html)
Intruziunea in "barlogul" artistului, in spatiul sacru unde se zamislesc operele de arta; iata ce ne propune, Rivette in acest film. O sansa ce apare o data in viata.
Preluand personajul Frenhofer, din nuvela "Capodopera necunoscută" a lui Balzac, Rivette reuseste sa inventeze o opera distincta, proprie. Frenhofer, maestrul, artistul ce detine in pastrare insasi taina realizarii creatiei desavarsite, in care s-a regasit chiar marele Picasso, este si eroul acestui film. Insa mult mai omenesc in comparatie cu modul fantastic in care este el prezentat in literatura franceza.
Si atat din asa-zisa "adaptare" a nuvelei balzaciene. Nu se foloseste nimic din fantasticul atmosferei cartii, nimic din modul in care se desfasoara actiunea acolo, nimic din destinul misterios al panzei pe care este zugravita capodopera unei vieti.
Si pentru a reda tot acest mecanism de nastere, de creatie a unei opere ce sa incununeze o cariera de cautari, Rivette foloseste mijloace unice, nemaintalnite in alte cazuri in care s-a dorit tratarea unor episoade asemanatoare.
http://i191.photobucket.com/albums/z43/sevenarts/cinema/filmsilove/bellenoiseuse06.jpg (http://s191.photobucket.com/user/sevenarts/media/cinema/filmsilove/bellenoiseuse06.jpg.html)
Primul care mi s-a gravat in creier este acel scrijelit hipnotizant al penitei pe hartie. Secvente lungi ce te vrajesc pentru multe minute in sir.
Tot acest efect este dublat de linistea de mormant ce domneste in atelier. E adevarat ca nu observi aceasta liniste decat atunci cand usa se deschide si in tot acest spatiu atemporal intra vacarmul amplificat pana la limita suportabilului de afara. O invalmaseala de zgomote din natura, peste care se adauga zgomote de automobile, chiar si voci umane, toate iti dau senzatia de pangarire a acestei sfinte a sfintelor unde ia nastere arta.
Dar de departe, cel mai valoros conflict al peliculei este acea relatie pictor-muza-iubit(a). Cautarile si incercarile de a surprinde si a reda pe panza o fiinta , viata insasi (in special in nuvela lui Balzac), intregul zbucium se rezuma in acea replica: "Te voi rupe in bucati; Te voi scoate afara din trup; ... Vreau sa vad si sa cunos inlauntrul trupului tau". Iata dar ca artistul nu menajeaza nimic si pe nimeni. El jertfeste tot si pe toate doar pentru a putea crea. Apare aici acea suprapunere de picturi. Peste chipul vechii Frumoase Scandalagioaice se picteaza acum una noua. Modul in care se acopera acel chip, felul in care ochii ii raman neatinsi pana in ultimele momente, totul tradeaza chin si suferinta. Tumult inteles si de cea care ii este partenera de viata maestrului care isi rosteste durere astfel: "inainte ma iubea pentru ca ma picta, acum nu ma mai picteaza pentru ca ma iubeste"
http://i191.photobucket.com/albums/z43/sevenarts/cinema/filmsilove/bellenoiseuse13.jpg (http://s191.photobucket.com/user/sevenarts/media/cinema/filmsilove/bellenoiseuse13.jpg.html)
Si aici intervine, odata cu depanarea povestii acestei incercari de a crea capodopera unei vieti, "drama cinefilului".
Dupa ce ai impartasit, timp de 4 ore incehiate, suferinta pictorului, a muzei, a apropiatilor lor, pentru ca toti sufera si se jertfesc pentru scopul suprem, spuneam ca dupa tot acest efort si durere, tu ca participant la constructia acestei capodopere, nu ai dreptul sa o vezi. Ce napasta mai mare poate sa cada asupra ta, ca spectator. Vei ramane permanent urmarit de acest episod chinuitor. Asa ceva, intru un asa final? De ce? Cum putem noi sa continuam mai departe? Cum vom mai avea noi incredere in artist? In frumos? In arta in general? Cand practic Frenhofer ne zideste sperantele la propriu.
Ce final!? Ce poveste!? Ce deznodamant!? Si mai ales, ce film?!
Orice ai incerca pe viitor, doar timpul o sa reuseasca sa estompeze acest esec. Am fost acolo, in chilia maestrului si am plecat fara sa vedem nimic.
http://i191.photobucket.com/albums/z43/sevenarts/cinema/filmsilove/bellenoiseuse03.jpg (http://s191.photobucket.com/user/sevenarts/media/cinema/filmsilove/bellenoiseuse03.jpg.html)
Jacques Rivette, maestrul orelor imperceptibile. 8,27!
Suna no onna (1964) (http://www.cinemagia.ro/filme/suna-no-onna-femeia-nisipurilor-3976/)
aka
Woman Of The Dunes (1964)
http://i.imgur.com/pR0SDTv.jpg
A vorbi despre ecranizarea cartii cu acelasi titlu poate parea inoportun, daca un chiar gresit, atata timp cat Kobo Abe, autorul nuvelei, a fost cooptat in acest proiect cinematografic in calitate de scenarist. Si totusi…
… nu poti sa un observi cele doua moduri de introducere atat de diferite si care schimba foarte mult din mesaj. Daca cartea incepe printr-o descriere a conditiei de disparut, destul de tehnica ca precizari, filmul incepe chiar din genericul de prezentare cu acele acte, hârtii care te definesc ca om, ca cetatean al statului, macar in ochii institutiilor. Pasaport, vize, stampile, apostile sau autorizatii; vizual, asta e primul contact cu filmul. Iar ca o intarire a acestei stari de recunoastere, de legalitate, vine si discursul tinut chiar de erou in primul lui momento de panica. Faptul ca insira toate acele permise si documente il ajuta sa se (re)identifice si sa se (re)cunoasca pe sine, chiar daca doar in aparenta, dar asta ii confera un confort psihic, fie el si de moment. De aici eu o sa ma distantez un pic de cei care considera acest film ca fiind o analiza a starii de incarcerare sau a trairilor celui intemnitat, asa cum e in carte.
Eu vad mai deslusit in film o descompunere a omului vechi si o innoire dupa reguli si valori noi. Si ca sa imi explic optica o sa ma opresc asupra importantei radioului care este o cu totul alta decat in nuvela. Aici radioul este vazut de catre Femeia, (nenumita in film), ca o modalitate de alinare adusa barbatului nemultumit de situatia in care este aruncat cu forta. Si faptul ca stirile sunt “ca sa mai auzim ce se mai intampla in afara”, arata lipsa lor de importante pentru o lume atat de mica si personala ca cea pe care o impartasesc ei acolo intre dune. Toate acele evenimente nationale, mondiale sau cum or mai fi ele, nu ii vor atinge nici macar tangential.
Ca toata aceasta prezentare si analiza se realizeaza utilizand motive si mituri ca cel al lui Sisif sau ca influenta kafkiana in prezentarea absurdului actiunii este limpede si evidenta, ca nisipul este personificat, (eu mai mult inclin sa cred ca apa are un rol mai important in film; chiar nisipul se comporta ca o apa sau ca o mare), nu are rost sa mai dezvolt. Sunt teorii ce se regasesc in mai toate recenziile si review-urile disponibile si pot fi citite de acolo la fel de bine.
http://i.imgur.com/20XjtoJ.jpg
Eu in schimb o sa ma opresc la scena din finalul filmului. Acea epifanie pe care o sufera Jumpei in momentul in care femeia suferinda este ridicata de sateni cu ajutorul acelui scripet. Incredibil cat de bine surprinsa si redata e toata acea uluiata a protagonistului. Acela este momentul bulversant, care darama prejudecati si zideste noi credinte. Este reinnoirea despre care vorbeam mai inainte. Diferenta este ca de aceasta data viata nou, credintele noi se vor ridica pe baze mai solide, mai umane, mai importante pentru viata de zi cu zi, mai personale cum s-ar spune. Daca venirea in aceste locuri s-a facut doar pentru a gasi insecte noi si astfel aceste specimene sa primeasca numele descoperitorului si sa fie trecute in dictionarul de specialitate, descoperirea apei se dovedeste a fi o realizare incomensurabil mai mare si mai importanta, chiar daca, in afara satenilor, probabil ca pe nimeni nu va interesa aceasta metoda ce va usura viata acestor oameni. Dar pentru acesti putini locuitori ai dunelor, gaselnita reprezinta libertatea, asa cum a reprezentat si pentru protagonist la un anumit moment.
Concluzionand, putem spune ca Teshigahara ca si regizor, impreuna cu Kobo Abe scenarist rearanjeaza romanul si il recompun, cu mult mai puternic, cu mult mai sentimental, asemanator poate noului Jumpei, care in sfarsit isi gaseste un loc caruia sa-i apartina si in care el este cineva prin propria-i persoana, prin propriile-i ganduri si nu definit de niste hartii sau acte.
Un nou sens al unei vieti, un nou inteles al unei carti, un nou om. O nota de 8,00!
1.m-am gandit sa te ajut cu o poza un pic mai mare.
2975
2. un entomolog este fascinat de insecte. desigur, niciodata nu-i este dat sa afle pe pielea lui, cum este sa traiesti ca o asemenea creatura. si totusi...
Jumpei este prins in plasa femeii care traieste in casa dintre dunele de nisip. asemeni unei insecte, ea il tine captiv si tese in jurul lui urzeala,pentru nu se putea elibera din capcana intinsa cu dibacie de sateni.inainte de a-l lasa fara vlaga, femeia are grija sa perpetueze specia.
dincolo de analiza cu reactiile in situatii de criza, asa cum este captivitatea, filmul are o componenta poetico-fantezista extraordinara, care-l scoate definitiv, din sfera thrillerelor care s-ar mandri cu un asemenea scenariu. cum incercam sa spun, totul incepe de la pasiunea pentru a descoperi fapturi miniaturale, din interes stiintific. cumva, usa spre aceste fapturi se deschide si urmeaza sa cunoastem, la scara umana, ce se intampla in fascinanta, diabolica, lume a lor.
Sa specificam de la inceput ca ceea ce discutam reprezinta un MAAAAREEE Spoiler :D
Analogia cu insectele e cat de cat perceptibila, pana la un punct. Nu cred ca trebuia sa o mentionez atata timp cat am precizat de starea de captivitate in care se gasea eroul filmului.
La punctul 2 insa tin sa te contrazic. Sau macar sa imi postez dezacordul (asta daca e ingaduit bineinteles :P ). Niciun moment nu am simtit senzatia cum ca Jumpei cade in plasa tesuta de stapana casei. Din contra! Stapana casei pare si ea daca nu o victima, macar un pion in tot acest plan al satenilor.
Modul in care Jumpei o abuzeaza, supunerea de care da dovada, stoicismul cu care isi accepta soarta si accepta umilintele din partea noului locatar, nu fac decat sa contrazica feeling-ul pe care l-ai avut tu. Capacitatea femeii de a unelti, de a fi diabolica, de a intocmi macar un plan e atat de redusa incat sa nu uitam usurinta cu care este ea epuizata ,sexual vorbind, si apoi imbatata.
Pe cand Jumpei.... :">
La inceput mi-era si jena de impulsurile sexuale care emanau din mai toate aceste confruntari dintre cei doi cam cum emana transpiratia din acele prim-planuri cu pielea, vazuta aproape microscopic, celor doi. Ma gandeam ca situatia in care este pus Jumpei dar mai ales biata femeie numai la asta nu te poate face sa te gandesti, dar ulterior am aflat ca aproape toti cei care au urmarit filmul, barbati sau femei, au trait aceasta stare de "discomfort" similara mie. :))
Deci, nici urma de mreje sau ispite tesute in jurul lui Jumpei. Ramane stabilit bine?! =))
Deci, nici urma de mreje sau ispite tesute in jurul lui Jumpei. Ramane stabilit bine?! =))
Jumpei, cautand insecte, ramane printre dune.sateanul,binevoitor,se ofera sa-i gaseasca adapost pentru o noapte, taman la vaduva care, abia astepta sa-l primeasca. papica buna, umbrela contra nisipului, ospitalitate maxima, mai putin apica..prima tentativa clara de a-l atrage in plasa a fost cand Jumpei s-a trezit dimineata cu corpul femeii gol, alaturi. imaginea este sublima. umbrele accentueaza si mai mult senzualitatea, la fel si nisipul asternut pe piele. femeia nu dormea, doar imbia barbatul...
a doua scena este aceea cand Jumpei s-a oferit sa-i scuture nisipul de pe piele, in urma furtunii. gestul sau nu a pornit neaparat din impuls sexual, a fost o reactie de compasiune.femeia, insa, a speculat si momentul s-a transformat intr-o scena erotica de toata frumusetea. camera zaboveste secunde bune pe chipul femeii si se observa clar ceea ce simte, adica placere.
a treia scena, poate cea mai intensa dintre ele, exprima atat de bine dorinta carnala a ei, incat, n-ar trebui sa se mai indoiasca cineva de mreje. ma refer la scena cand ea ii incalzeste apa pentru baie si el o lasa sa-l spele. miscarile mainilor ei pe corpul lui sunt cat se poate de graitoare si foarte sugestiv surprinse de camera de filmat.
femeia aceasta dorea sa-si recapete viata de dinainte. ocazia unica sa se intample lucrul acesta era sosirea lui Jumpei. entomologul, supus rigorilor captivitatii, a speculat cat a putut de mult aceasta slabiciune a femeii, in favoarea lui. captiv, dar constient de farmecul sau, a intrat in jocul erotic impus de femeie, dar nu a ramas definitiv cucerit, asa cum ai sugerat. eu nu am inteles in final, ca Jumpei si-ar fi gasit locul caruia sa-i apartina,intre dune, din contra, descoperirea apei, i-a dat increderea ca, poate, intr-o zi,in sfarsit, va scapa, folosind-o ca moneda de schimb.
este cumva gresit sa victimizam femeia. ea apartine locului, nu poate trai in afara lui, cu toate ca lucrul acesta presupune o munca ingrozitoare si fara sens. o scena hilara despre absurdul acestui mod de a-si duce traiul este atunci cand femeia isi numara banii stransi din caratul nisipului. ce sens are sa-i strangi, daca esti captiv intr-o groapa imensa ai carui pereti se surpa? tot ritualul acesta se desfasoara sub semnul absurdului, Jumpei realizeaza dupa cateva zile bune ca nu are alternativa pentru a supravietui decat sa care nisip alaturi de femeie. isi invoca identitatea si faptul ca are acte de stare civila, chestie care, in capcana in care a cazut, nu mai valoreaza nimic. poate de aceea el este singurul personaj din film care poarta un nume, restul personajelor, inclusiv femeia, sunt neidentificabile, poate la fel ca unele specii de insecte care asteapta sa fie descoperite de el ca sa-i poarte numele.acestea, in conduc, de la inceput si pana la sfarsit, intr-un joc absurd al captivitatii, pe care, eu, l-am asemuit si nu stiude ce ar fi o greseala, cu ritualul de intalnire si imperechere,din fascinanta viata a insectelor. sunt atat de multe elemente in film, unele mai putin sugestive, altele mai mult, care ne conduc sa facem asocieri cu insectele, cu viata lor,inclusiv acel mod de filmareaproape microscopica. eu am asemuit pana si infatisarea femeii cu aceea a unei insecte. corpul subtire si alungit, buzele groase, ochii mari...in fine, poate imaginatia imi joaca feste. si chiar daca ar fi asa, nu as regreta, fiindca filmul, in esenta, este un exercitiu pentru minte, un mod fascinant de a pune la incercare rabdarea, tenacitatea, inteligenta, dar si instinctul de conservare al omului, comparand metaforic, cu insectele.
Wow! ai dus mult mai departe paralela intre acele insecte si situatia de captivitate a lui Jumpei, ajungand la ritualuri de imperechere. Marturisesc ca e interesanta abordarea si e o latura ce se poate dezvolta. Nu m-am gandit la ea in felul acesta, dar... nici acum nu e prea tarziu.
Cat priveste "gasirea apartenentei", asta e clara si in film cat si in carte. Iar precizarile din final cand Jumpei este dat disparut dupa 7 ani arata fara niciun dubiu ca desi acum scara ramasese la dispozitia lui in permanenta, el a nu a folosit-o pentru a parasi casa, satul, dunele, ci a ramas sa isi continue misiunea kafkiana de sisif. Cel putin pentru mine, dar si alte surse pe care le-am parcurs, acest lucru este un dat.
Legat de mreje si seductie, tot nu sunt convins. Dupa ce ti-am parcurs chiar de doua ori postarea si incercand pe cat imi e ingaduit sa tin cont de faptul ca o femeie vede mult mai atent detalii de acest gen, tot nu gasesc in film referinte irefutabile care sa imi dovedeascca o astfel de uneltire din partea proprietarei pe care am numit-o in lipsa de altceva "Femeia".
E adevarat ca si ea doreste in felul ei aceasta unire, atat fizica cat si casnica, care sa dureze in timp, cu Jumpei. I-o marturiseste inca din prima clipa cand e ferm convinsa ca el va ramane pentru totdeauna. De aceea nu cred si nu simt ca Femeia mai gandeste ca e nevoie sa vrajeasca. E adevarat ca i se ofera si se ofera sa il slujeasca intocmai ca pe un sot. (chestia cu spalatul). Sincer, si cultura asta asiatica ne poate juca feste. Si spun asta din cauza faptului ca nu vad nicio clipa uluiala pe chipul barbatului. El accepta aceste lucruri ca si cand ar fi normale. Acum sincer, sa patesti asa ceva si sa vina cineva oferindu-se sa te spele si sa iti plimbe buretele pe copase, picioare, etc..., cam ce face ai pune? Insa Jumpei o ia ca pe o normalitate. Iar asta m-a surprins.
Dar din toat ce se intampla, din felul in care e tratata si accepta asta in propria casa, din faptul ca plange in prima dimineata cand goala fiind, Jumpei o atinge ca sa o instiinteze ca vrea sa plece, din aceasta lipsa de suprindere a barbatului la aceste comportamente cu tenta erotica, se vede ca si ea este o unealta a satenilor. Sau poate asa e traditia in sat. Si locuitorii care locuiesc benevol acolo isi asuma si o astfel de "petire" mai salbatica.
Revenind la insecte, acum mi-ai dat un pic lucrurile peste cap. La inceput, in afara asemanarii intre starea de prizonier si captivitatea insectelor pe care le prindea, am vazut aceasta ocupatie-pasiune care l-a adus pe Jumpei acolo, mai mult ca un pretext de introducere, de plauzabilitate a continuarii povestii si nimic mai mult. Acum insa, o sa incerc sa revad filmul si din aceasta perspectiva sa vad ce rasare.
http://i.imgur.com/V62WXbh.png http://i.imgur.com/t5vC21u.jpg http://i.imgur.com/A5LYEFb.jpg
ai extras fix secventele de dupa :
2977
2979
2983
2981
2985
eu asta am vazut si dupa mine, imaginile inseamna "mreje". e de-ajuns sa observam pozitia femeii si privirea barbatului. ea nu dormea, carpa care-i acoperea fata, o ajuta sa ascunda lucrul acesta. intr-adevar, asiaticii au un stil aparte in exprimarea sentimentelor si in comportamentul erotic, dar lucrul acesta face parte,oricum, din personalitatea lor,sunt mult mai retinuti , mai interiorizati, decat europenii, expansivitate foarte rar am vazut. nu stiu, cred ca cel mai bine cunoaste Twinsen, lucrurile astea, doar este domeniul lui preferat (ma refer la filmul japonez).
cat priveste ideea ca femeia este victima (unealta) satenilor...mi se pare nereala. mie mi-a intrat de la inceput in cap ideea ca, femeia a vazut sosirea entomologului ca singura si nesperata sansa ca ea sa-si refaca familia dupa care tanjea. in fond, femeia suferea de singuratate, dar nici macar perspectiva ei, n-o putea determina sa paraseasca locul, fiindca, asa cum ea a martusit chiar de la inceput, apartine acelui loc, se identifica cu el.
poate nu sunt eu experta in "senzatii" si-atunci rog pe altii sa-si dea cu parerea. ce se intelege din expresia fetei?
dupa mine, a fost un moment pe care femeia il astepta demult si pe care l-a trait extrem de intens si asta nu s-a dedus dupa zgomote....
Le salaire de la peur (1953) (http://www.cinemagia.ro/filme/le-salaire-de-la-peur-salariul-groazei-14081/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Le.salaire.de.la.peur.AKA.The.Wages.of.Fear_zps8zs pes4y.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Le.salaire.de.la.peur.AKA.The.Wages.of.Fear_zps8zs pes4y.jpg.html)
Iata-ma reusind sa revad unul din filmele ce mi-au bantuit gandurile de atatia si atatia ani. Desi l-am vizionat pentru prima oara cu mult timp in urma si la o varsta destul de frageda, incordarea si suspansul acestui film mi s-au intiparit in memorie cu o acuratete si o claritate cum nu multe filme au reusit sa o faca, socotind chiar si vizionarile mai recente. Revazut astazi, pelicula ramane la fel de buna, dar parca e mai profunda, ca intelesuri ma refer, decat referirea stricta la actiune pe care o aveam eu in minte.
Asadar, exonerat de atentia pe care orice privitor ar fi acordat-o firului narativ, pentru ca nu ma mai putea surprinde cu nimic, atat de limpede imi era inca filmul in memorie, am avut posibilitatea sa imi indrept analiza asupra altor aspecte ale acestei cununi a creatiilor lui Clouzot. Bine spunea zicala care s-a incetatenit printre cineasti cum ca un film trebuie vazut de cel putin doua ori inainte de a putea fi dezbatut.
Cursa, actiunea propriu-zisa, atat de faimoasa in acest univers al cinematografiei, este o chintesenta de definitii a ceea ce vrea sa insemne thriller-suspans ca si gen. Insa filmul nu se limiteaza doar la atat. El este practic o reinviere a unei lumi atat de speciale cum este cea a vagabonzilor si a acestor pierde vara, tipologii care au provocat imaginatia multor cineasta de-a lungul timpurilor. De aceea am si catalogat acest film ca fiind un omagiu adus intregii cariere a Marelui Vagabond, Charlie Chaplin.
Si astfel, intr-o introducere de aproximativ o ora, Clouzot isi arata inzestrarea si talentul regizoral prin uluitoarea lume pe care o construieste pentru, probabil cei mai liberi si mai poetici dintre pamanteni. Fara posesiuni, fara bani si de multe ori flamanzi, acesti patimasi si insetati de viata se comporta asa cum ii sta bine unui vagabond. Cheltuind orice para ce le pica in mana pe lucruri extravagante, traind clipa ca si cum ar fi ultima: merge cu taxiul cei 50 de metri pana la destinatie, totul, doar pentru ca se poate si pentru ca asa e normal in aceasta lume.
Modul in care filmul de fata reuseste sa suprinda aceste fine trasaturi atat de specifice vietii boeme a acestor oameni, poate doar capodoperele literaturii universale sa o mai fi reusit la acelasi nivel de prezentare artistica. Si e de ajuns sa pomenim de camaraderia ce ii leaga pe acesti oameni: Mario, (Yves Montand – cunoscut noua din Z (http://www.cinemagia.ro/filme/z-11348/)-ul lui Costa Gavras), traieste pe langa Luigi (Folco Lulli), fara sa fi incercat niciun moment nici cel mai mic sentiment de recunostinta, nu ca el ar fi fost asteptat de Luigi; dar pur si simplu lucrurile in aceasta lume, intre acesti oameni se intampla si nimic mai mult, ei se ajuta fara sa astepte nimic la schimb. Apoi mai e patima cu care se bucura si se sustin intre ei acesti oropsiti ai sortii, dar care patima, se schimba intr-o clipita in cel mai pur sentiment de ura. De la a petrece impreuna pana la a-si cara pumni zdraveni uni altora nu e decat un pas.
Atentie spoiler!
Schimband putin registrul chaplian al povestii, Clouzot dovedeste ca isi intelege atat de bine personajele incat nu are inima sa le permita sa reuseasca in viata si astfel sa riste ca acesti eroi ai lui sa devina oameni obisnuiti. In aceata nota este si finalul tragic al filmului, un final normal daca este sa il raportam la felul eroului si la modul in care este construita toata aceasta lume pentru el si in jurul lui.
Ghidandu-se dupa motoul “If there is no good life, then a life cannot exactly be wasted.” si dupa ce si-a lasat protagonistul sa fie orbit de dorinta de a duce la bun sfarsit sarcina-intrecere, sarcina e mai importanta decat insasi banii care ii revin din indeplinirea ei, Clouzot ii confera personajului Mario o retragere din scena asa cum merita, triumfala si la fel de poetica ca intreaga sa existenta.
O remarcabila realizare, un film de nota 9,088.
Recomandare? Mai e cazul?
Recomandare? Mai e cazul?
pai, din moment ce-ai scris elogios juma' de pagina, tocmai in topicul special deschis in acest scop, ce sens mai are intrebarea, pusa la sfarsit? nu era mai nimerit sa incepi taman cu ea?
Truman (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/truman-604249/)
http://i.imgur.com/YX7C6no.jpg
Cu greu reusesc sa imi gasesc cuvintele dupa asa un regal cinematografic. Mult peste asteptari, desi si acestea erau mari, filmul m-a incantat in aceeasi masura in care pana acum reuseau sa o faca doar capodoperele marilor regizori.
Un film simplu, insa direct si de-o emotie incomensurabila. Dar sa incepem cu titlul.
Acest "Truman (http://www.cinemagia.ro/filme/truman-604249/)", care usor se poate intui ca este numele unui caine, se dovedeste, dupa vizionare, ca fiind o extraordinara gaselnita regizorala. El disimuleaza si redistribuie in doze perfecte toata aceasta drama la care vom asista pe durata celor 110 minute cat are proiectia. Cainele, ca si personaj, este destul de putin prezent in film. Poate doar ideea si dilema legata de acest patruped sa aiba o pondere mai mare. In rest, filmul are o cu totul alta directie decat lasa sa se inteleaga la o prima privire a afisului. Nota 10 pentru acest titlu!
Introducerea in film este una daca nu atipica, cel putin la fel de interesanta cum e si titlul. 5 minute si 10 secunde pana la cea dintai replica. O liniste ce sporeste concentrarea si atentia, inexplicabil si care concentrare si atentie vor fi extrem de bine folosite de catre regizorul Cesc Gay pentru a intra pregatiti in viata lui Julian, personajul principal.
Descoperirea intrigii se face gradual si iarasi o nota maxima pentru regie. Tema dramatica dezvaluita dintr-un foc ar fi taiat probabil din elan privitorului daca nu era atat de bine dozata si atat de atent inserata in naratiune.
Apoi incepe sa curga povestea si din acest moment replicile si situatiile tragi-comice se vor tine lant. Fiecare secventa ce reprezinta un conflict intre doua lumi diametral opuse are un farmec si o noblete imposibil de anticipat. Reactia la aceste ciocniri atat de simple si de dezarmante dpdv al decentei si emotiei este ca te incarca ca pe un resort si vei avea tendinta sa te ridici din fotoliu si sa aplauzi indelung dupa fiecare schimb de replici dintre cei 2 protagonisti, in special la cugetarile lui Julian, un gen de individ "pe cale de disparitie" asa cum ni se si spune in film ca ar fi.
Si ca sa nu divulg nimic din subiect si conflict, o sa incerc sa vorbesc cat mai vag despre acele situatii limita in care personajele secundare si cu precadere Tomas, prietenul lui Julian inca din copilarie si care acum s-a reintors din Canada, sunt puse mai pretutindeni. Acele imposibilitati de exprimare, acele "fara replica" care tradeaza neputinta si emotia dureroasa ... superbe! Nimic nu s-ar fi potrivit mai bine decat acele balbe si acele taceri usor jenante.
Spuneam la inceput ca filmul se remarca prin simplitate. Nu are cadre simbol asa cum ne-au obisnuit teoreticienii cinemaului, nu are replici ce transcend dpdv filosofic, nu are maxime de viata de tipul axiomelor sau aforismelor. Totul este normal, nicidecum banal, dar normal si firesc; poate chiar nobil daca e sa privim atent acest tip de comportament.
Modul acesta de exprimare atat de lipsit de artificialitate este exemplificat de replica din restaurant: "Stii de ce te evita oamenii? Pentru ca nu stiu ce sa iti spuna in aceste momente. Pentru ca mirosi ... " specific... (o sa punem noi pentru a nu face spoiler).
Finalul este in nota filmului. Imprevizibil, frumos, chiar perfect pentru o astfel de pelicula.
Concluzie: Un film superb, o mare realizare si ca sa folosesc un cliseu des utilizat in descrierile de film, dar usor adaptat cazului de fata, o sa spun ca este: nu probabil, ci "cu siguranta unul dintre cele mai bune filme ale anului 2015".
Ps. Un film despre inevitabil, despre normalitatea de care nu ne place sa ni se reaminteasca si din care lipsesc frustrarile, problemele sistemului corupt sau ticalos si alte mizerii de acest gen. Iata ca se poate si fara..., iar rezultatul ...? Nota 8,34!
ei, gandeste-te cum ar fi sa ai un catel aproape identic cu cel din film si sa cunosti pe pielea ta, cat de greu este sa te desparti de el, chiar si pentru o zi, daramite pentru totdeauna...
eu l-am vazut pe Ricardo Darin in cateva filme, dar in rolul acesta, chiar s-a deschis spre public cu o sensibilitate extraordinara. in ultimii ani a incaruntit bine si chestia asta i-a oferit un avantaj in a da un plus de expresivitate in interpretarea personajului. oarecum, tema nu este noua, am mai vazut filme in care protagonistul sau protagonista stiu ca sufera de cancer in faza terminala si evident, exista intotdeauna reactii contradictorii, dar si normale, atat de firesti, de emotionante..
in fata mortii, oamenii renunta la etichete, la complezenta. in final, ajung sa se resemneze, dar cred ca cel mai dureros pentru ei, nu este constienta mortii iminente ci, regretul ca provoaca suferinta celor pe care ii iubesc si le sunt alaturi,cu un soi de compasiune similara cu aceea din film. intotdeauna subiectele de genul acesta ating corzile sensibile si pana la urma, chiar daca in urma vizionarii, ramai cu o umbra de pesimism pe fond tragic, tot e bine, fiindca, ai primit o lectie buna, una care tine de educatie si de umanitate, iar pentru lucrul acesta, Truman merita toata aprecierea din lume.
asa e rvn. Darin aici este practic actorul-pacient innascut. E perfect. Putin neingrijit, usor slabit, grizonant asa cum spuneai si toate astea ii dau o aliura de om imbatranit inainte de vreme, sau cel putin mai imbatranit decat varsta reala. Totul e perfect la el.
Legat de caine, sincer, nu imi plac aceste animale. Iar filmul de fata m-a bucurat ca nu a pus accentul aproape deloc pe patruped. Scena despartirii din final, de care aduci aminte, este practic umana. Nimic teatral, doar o privire aruncata inapoi spre cel ce i-a fost companion pe toata durata vietii. O scena curata si natural-sensibila. E practic intruchiparea unui prieten adevarat.
Ca mai sunt filme de gen, da! E a devarat. Insa acest film are ceva aparte. O luciditate si niste situatii absolut firesti, .. dar, paradoxal, geniale. Scena din restaurant, sau mai bine zis scenele din restaurant. Sunt chestii cotidiene. Nimic nu pare rupt dintr-un scenariu. Cine in viata asta nu s-a confruntat macar o data cu situatia de a fi ignorat, desi a fost observat in prealabil, de catre un cunoscut? Insa in film, rezolvarea acestui conflict secundar, de moment, este ... dumnezeiasca. Apoi cealalta situatie... la fel. O transpunere in scena ... cum rar iti e dat sa vezi in filme. Superbe aceste momente si nota 10 pentru scenaristul care si le-a imaginat in asa maniera.
Apoi situatiile si discutiile aparent banale despre moarte, despre bani, despre prietenie, despre infidelitate, despre familie, etc. Totul, asa cum spuneam, aparent banal, cotidian. Dar, avand in subconstient motivul declansarii conflictului, aceste discutii capata un caracter filosofic. Dar nu o filosofie de manual, stufoasa si semiaccesibila. Ci o filosofie cu un profund caracter practic si de o profunzime iluminatoare.
In concluzie, pe mine nu subiectul m-a marcat. Ci personajul Julian. Modul lui de a se impaca cu lumea, de a rezolva situatiile intr-o maniera sincera si corecta, atentie insa, ne resemnandu-se. Onestitatea combinata cu un orgoliu de om cult. Artistul care nu abandoneaza ci isi accepta destinul. Ce film frumos... 8->
Legat de caine, sincer, nu imi plac aceste animale. Iar filmul de fata m-a bucurat ca nu a pus accentul aproape deloc pe patruped
asa cum ai obervat si tu, tema nu este impresionanta, ci maniera in care scenaristul si cei doi actori, au reusit s-o readuca in atentia publicului.
tot legat de caine, am gasit de cuviinta sa scriu doua-trei vorbe, din postura cunoscator al acestui gen de relatie: caine-stapan, care n-a fost deloc subiectul principal al filmului, desi, titlul, ar putea sa ne induca in eroare. nu am simtit, cum spuneam si spuneai si tu, greutatea unei drame aproape exclusive,pe fondul acestei relatii, dar eu am perceput-o, undeva, in adancul sufletului, fiindca, la randul meu, am o relatie speciala cu patrupedul meu, care, culmea, seamana leit cu Truman. cainii sufera de loialitate totala, daca sunt tratati cu dragoste de catre stapan. loialitatea cainelui, pe de-o parte si sentimentul ca nu va putea sa-i gaseasca un stapan care sa-l iubeasca asa cum a facut-o el, ii provoaca lui Darin o mare neliniste, aproape o durere. desigur, neliniste similara ii provoaca si despartirea de fiul sau, dar mi s-a parut ca vizavi de el, s-a linistit, fiindca relatia cu fata aceea il va ajuta sa suporte mai usor durerea provocata de moartea tatalui sau.
copiii cresc, iti construiesc propriul univers, isi intemeiaza propriile familii, nu raman neconsolati. in schimb, in cazul lui Truman, chiar avea nevoie sa stie ca i-a gasit un loc la fel de bun, asa gandea sa-si lase treburile in ordine.. chiar daca relatia stapan-patruped, n-a excelat, eu am simtit emotia momentului de cumpana, dar, cum spuneam, am simtit-o din perspectiva propriei mele experiente. nu ai idee cat pot fi cainii de sensibili in astel de situatii! sunt in stare refuze mancarea de dorul stapanului. eu asa ceva, nu stiu daca as putea suporta. nu mi-am pus niciodata problema mortii mele, inaintea cainelui. ei bine, filmul asta m-a pus sa ma gadesc la aceasta posibilitate si am ajuns la concluzia ca voi simti exact ca Darin.
foarte corect punctat. Cred ca pentru prima data sunt 100% deacord cu ceea ce ai scris. Poate chiar cu ceea ce a scris cineva po forum :))
Si apropo, stii ce m-a surprins placut la aceasta ecranizare? Faptul ca am impartasit si eu durerea lui Julian. Si nu doar durerea ci intregul zbucium. Totul. Desi nu iubesc cainii decat la un nivel de toleranta, ceva m-a facut sa pot experimenta pe pielea mea intreaga suferinta a lui Julian. Unidirectional e adevarat; adica doar din pdv al stapanului nu si al patrupedului, dar totusi... E o performanta trebuie sa recunosc.
Uite, de exemplu Hachiko: A Dog's Story (2009) (http://www.cinemagia.ro/filme/hachiko-a-dogs-story-hachi-44561/)... nu m-a atins defel. Am inteles, sau macar am incercat sa inteleg atasamentul, loialitatea, care dupa parerea mea, ulterior s-a transformat in rutina, in instinct animalic. Dar durere, suferinta, agonie... deloc n-am resimtit.
un film ce se potriveste perfect momentelor de sarbatoare pe care tocmai le parcurgem.
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Voskhozhdeniye (1977) (http://www.cinemagia.ro/filme/voskhozhdeniye-pretul-vietii-3571/) aka The Ascent
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/The%20ascent_zpsz361dodh.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/The%20ascent_zpsz361dodh.jpg.html)
Multi critici de film considera Idi I Smotri (1985) (http://www.cinemagia.ro/filme/idi-i-smotri-come-and-see-23029/) aka Come and See (http://www.cinemagia.ro/filme/idi-i-smotri-come-and-see-23029/), ca fiind “Cel Mai Bun Film despre Razboi”. Mai mult ca sigur ca nu au vizionat si aceasta productie a regizoarei Larisa Shepitko. Si spun ca nu au vizionat-o, deoarece la niciunul dintre ei nu am gasit vreun review sau macar vreo parere exprimata despre Voskhozhdeniye (1977) (http://www.cinemagia.ro/filme/voskhozhdeniye-pretul-vietii-3571/) aka The Ascent (http://www.cinemagia.ro/filme/voskhozhdeniye-pretul-vietii-3571/).
Diferenta dintre filmul de partid Come and See (http://www.cinemagia.ro/filme/idi-i-smotri-come-and-see-23029/) si aceasta capodopera, The Ascent (http://www.cinemagia.ro/filme/voskhozhdeniye-pretul-vietii-3571/) e uriasa. Au in comun doar tematica razboiului si limba tarii de origine: rusa. In rest, nimic.http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/The%20Ascent%202_zps58fbhts5.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/The%20Ascent%202_zps58fbhts5.jpg.html)
Filmat curat, de o claritate si cu o viziune ce ii rezerva spectatorului rolul liberului arbitru, Urcușul (http://www.cinemagia.ro/filme/voskhozhdeniye-pretul-vietii-3571/) nu isi propune sa manipuleze sau sa ghideze mintile mai emotive spre o anumita intelegere a sensului celor vazute pe ecran. Corecti pana la capat, trebuie sa admitem totusi ca apar mici elemente care pot sa ridiculizeze intentionat o persoana, o tabara; aici cea germana, e clar. Dar astea sunt impuneri ale regimului, ale cenzurii. Era imposibil sa nu existe. Din fericire aceste elemente se regasesc ba intr-o vestimentatie mai excentrica, ba in niste zambete malitioase sau ingamfate; chestii care nu schimba viziunea sau modul de exprimare.
Insa filmul regizoarei ruse compenseaza cu varf si indesat aceste mici obligatiuni prin introducerea elementelor tarkovskiene. O viziune Hristica atat de evidenta ca aici poate doar Dreyer sa mai fi fost capabil sa exprime. Toate prim-planurile cu personajul Sotnikov, (Boris Plotnikov) sunt iconografice. Pronuntarea numelor-simbol din biblie uluieste. E imposibil sa un te intrebi cum un film cu astfel de trimiteri evidente a putut sa vada lumina proiectie intr-o tara atat de obtuza ca viziune.
Filmarea fara culori este unul din eleméntele cheie de amplificare a emotiei. Este fundamentala. (asta ca tot se dezbatea pe aici o astfel de maniera de filmare autohtona si mai ales oportunitatea folosirii ei; acest film rus e un exemplu de “asa da”) Practic in cazul de fata, o filmare in culori ar fi ster toata aceasta suferinta a unei natii intregi. Ar fi colorat tot acest registru tragic si ar fi fost inacceptabila.
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/The%20ascent%201_zpslxprbz0n.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/The%20ascent%201_zpslxprbz0n.jpg.html)
Si ca sa nu rapesc din placerea vizionarii celor care vor dori sa fie coplesiti de aceata capodopera cinematografica, o sa ma refer general la o situatie particulara ce apare in film, aceea a obtinerii de informatii. Probabil una dintre cele mai intunecate parti a oricarui razboi este aceasta linie inexistenta intre tradare si nestiinta. O singura dovada este acceptata ca si garantie a adevarului celor spuse si anume “daca ai fi murit atunci si acolo”. Faptul ca ai supravietuit unei astfel de intalniri nefaste, fie ea chiar si intamplatoare, iti aduce mai mult ca sigur o pedeapsa capital din partea alor tai. Ingrozitor si dureros acest truism al razboaielor de pretutindeni.
Concluzie: Recomand acest film monument, tuturor celor care iubesc cu adevarat cinemaul de calitate. Nota 9,08!
un film ca a acesta trebuie privit si inteles din doua unghiuri. primul, ar fi acela al timpului (anului), cand se petrece actiunea. al doilea, ar fi anul in care Shepitko realiza aceasta "capodopera", cum ai numit-o, cu un entuziasm usor exagerat, dar, ma rog, asa se intampla atunci cand suntem inca sub "hipnoza" vizionarii recente a unui film care ne marcheaza emotional.
nu stiu cat de mult se poate incadra "The ascent" in cate goria filmelor pure de razboi. nu am vazut transee, nici vorba de obuze aruncate peste tot si nici de fum gros ca ceata, prin care abia se intrezaresc resturi de carne sfartecata. nu am auzit gemete de durere, nu am vazut raniti adunati de pe campul de lupta,nu am vazut nici un tanc inaintant cu senilele,calcand pe cadravre. si-atunci, unde-i razboiul?
actiunea se petrece,insa, in vremea razboiului, in vremea celui de-al doilea razboi mondial, la inceputul ofensivei germane spre rasarit, cand Rusia era o tara macinata de razboiul de civil si teroarea lui Stalin. armata germana, incerca sa controleze un teritoriu imens si ostil. pe langa iarna grea (excelent redata alb-negru in film), trebuia sa infrunte si opozitia populatiei din zonele ocupate. cred ca toti am vazut filme despre ocupatia germana in Franta si rezistenta franceza, de exemplu, ca sa fac o comparatie tematica, insa, vazand "The ascent", mi-am dat seama ca, in filmul rusesc, aproape ca nu exista nici un fel de cosmetizare. nu ma refer aici la falsificarea istoriei, ma refer la realizarea cinematografica, pornind de la imaginea alb negru, atat de inspirata, mai ales pentru crearea senzatiei autentice de iarna siberiana, de moarte, de foamete, de viata grea in vreme de razboi si terminand cu simbolistica multor secvente, in special acelea in care apare chipul personajului principal.
din acest punct de vedere, filmul mi se pare remarcabil si este normal sa-ti pui intrebarea, cum a fost posibila realizarea lui in plina epoca comunista, mai ales in Rusia? intr-adevar, exista ceva asemanari cu stilul lui Tarkovski, deatlfel, "Stalker" si "The ascent" au in comun un actor(nu ca ar fi relevant), si daca nu ma insel, au acelasi an de aparitie. e clar ca exista in Rusia, la acea vreme, o tendinta de reconciliere, poate o perioada de acalmie a masinii decenzura, controlata, evident, cu un scop,de la Kremlin.mi-a ramas intiparit in minte, cum s-a prezentat Sotnikov in fata anchetatorului, in dimineata executiei. ultimul lucru spus, "sunt bolsevic.", cred ca a fost esential pentru definirea, propagandfistic vorbind, a eroului de razboi care nu tradeaza nici mort (sau ars cu fierul inrosit). cliseul e prea evident si, sincera sa fiu, are tendinta, cumva, sa plictiseasca, parca nu mai emotioneaza, desi, sunt convinsa ca,istoria adevarata, a insemnat mult mai multe orori, de neimaginat...
ma bucur ca "intr-un fel", ti-a placut acest film rvn. Ai gasit multe defecte pe care eu nu le-am identificat ca atare si cu care, sincer, nu sunt deacord.
Eu nu am scris nimic de zapada si iarna pentru ca ma lungeam la infinit. Sunt atatea de spus incat as fi speriat cu dimensiunile review-ului daca punctam tot ce aveam in minte.
In schimb am pus o imagine sugestiva si care are acea melodicitate a ghietii asa cum se aude ea in film... Plus ca am vorbit de filmarea in alb negru care este un must in cazul de fata si datorita anotimpului pe care il surprinde.
Dar nu este siberian... actiunea se petrece in Belarus din cate tin eu minte. Tot aia... Mult frig.
Ca nu e un film despre razboi... dpmdv este aiurea sa discut. Chiar TCM-ul il cataloga drept unul dintre cele mai mari filme cu aceasta tematica. Pe aceeasi logica nici Schindler's List nu are nimic de-a face cu tema. Nici La vita e Bella. Daca ai vazut Come and See, atunci ce spui despre ala? Si ala are titulatura de Cel Mai Bun in materie. E adevarat ca la inceput are acea secventa din padure in care cad bombe, dar de acolo inainte... nimic. Si tot aici ce mai spui de manipulare? Este palpabila este opaca, intr-atat de fortata e. Si totusi, filmul este vazut cum iti spuneam.
Plus ca in cazul de fata ai un inceput in forta. O fuga sub ploaia de gloante... Oameni care cad secerati, foc de acoperire, tot tacamul. Si o alta scena, cea a ranirii lui Sotnikov in care gloantele zboara pe deasupra camerei. Un vajait morbid, o senzatie de groaza extraordinar obtinuta doar prin aceste suieraturi. Daca nici asta nu e razboi.... atunci care? Tancuri, avioane, submarine... nu e nevoie sa apara. Actiunea se petrece intr-un sat uitat de lume...
Legat de manipulare... e cam fortata acea rupere din context ..... Erau doua elemente de care trebuia sa se tina cont in judecarea acelei scene. 1. era credinta in directia politica a tarii, una extrem de puternica in randul populatiei, sa ne aducem doar aminte cum a luat nastere aceasta miscarea si ce aport a avut ea in randul populatiei, sustinere care a salvat rusia de la pieire; si 2. era acea incercare de a-l determina pe calau, prin inducerea unei stari de ura si nervi, sa il socoteasca singur vinovat doar pe Sotnikov.
Ca nu e un film despre razboi... dpmdv este aiurea sa discut. Chiar TCM-ul il cataloga drept unul dintre cele mai mari filme cu aceasta tematica. Pe aceeasi logica nici Schindler's List nu are nimic de-a face cu tema. Nici La vita e Bella.
nu am negat ca este film de razboi. am spus "nu stiu". am vrut sa spun ca actiunea filmului, la un moment dat, a deviat de pe drumul spre linia frontului. de-aia m-am si referit la "vremea razboiului".
daca nu ma insel, este vorba exact de anul 1941. tatuca Stalin, deja omorase destui dintre cei care se opuneau regimului, sau chiar daca nu se opuneau, nu-l ridicau in slavi. in mod paradoxal, tavalugul masinii de razboi germane, a insemnat pentru acesti oponenti, scaparea. oricum, nu ar fi scapat, fiindca Stalin, dupa cum se stie, i-ar fi acuzat de tradare, daca ar fi fugit din fata dusmanului. ingrozitoare soarta a popoarelor fostului imperiu tarist! sa fie nevoite sa aleaga intre doi calai.....
filmul nu pune accent pe lupte, pe strategii tactice de castigare a lor. filmul se concentreaza in mare parte pe redarea unor evenimente tragice colaterale, evenimente care s-au desfasurat cu repeziciune si al caror final tragic era de asteptat. miza este mancarea. ea a fost pretextul punerii in scena a scurtei, dar dramaticei "aventuri" a celor doi soldati. totul este amplificat de atmosfera sumbra si de isteria femeii,care fusese despartita cu brutalitate de copiii ei. totul se desfasoara dupa scenariul clasic al luptei de rezistenta impotriva dusmanului, finalizata, evident, cu moartea partizanilor (in cazul acesta), pedepsiti fara drept de apel, cu concursul colaborationistilor. asta-i scheletul filmului, sper ca esti de acord cu mine si cred ca nu este diferit de al altora cu aceeasi tema. ceea ce il diferentiaza de ele, este modul iconoclastic de a reda sfarsitul si apreciabila asemanare cu stilul lui Tarkovski. tocmai de aceea am atras atentia si asupra anului 1977, fiindca ar fi fost imposibil ca regizoarea sa nu fi imprumutat nimic din arta lui, mai ales ca Tarkovski era considerat un simbol.
Krylya (1966) (http://www.cinemagia.ro/filme/krylya-31536/) aka Wings (1966)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Wings.1966.000_zpspykyagkw.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Wings.1966.000_zpspykyagkw.jpg.html)
Wings (http://www.cinemagia.ro/filme/krylya-31536/) este fimul care o plaseaza pe Sepitka in randul ilustrilor opozanti ai regimurilor totalitariste atat din fosta Uniune Sovietica cat si de pretutindeni.
Filmul Aripi (http://www.cinemagia.ro/filme/krylya-31536/) este un real mainifest impotriva incolonarii si uniformizarii indivizilor. Regizoarea rusa nu are rival in ceea ce priveste claritatea mesajului, nici macar printre ilustrii sai colegi de breasla, contemporani cu ea si de la care este banuita ca s-a inspirat. Cu siguranta ca unele sloganuri sau tendinte le-a preluat si au influentat-o, dar atitudinea sfidatoare si convingerile sociale pe care le exprima prin aceasta pelicula si un numai, e evident ca sunt adanc inradacinate in fiinta tinerei regizoare de nici 28 de ani la momentul cand se lansa acest film.
O claritate a mesajului si o opozitie fatisa, de un curaj inconstient fac din aceasta productie un strigat pro libertatea de gandire si libertatea propriilor alegeri; de viata intru libertate practic.
E adevarat ca discursul este construit oarecum feminist. Filmul are in persoana protagonistului o femeie la urma urmei. Dar nu cred ca doar aceasta latura a societatii, mai oprimata e adevarat, este analizata in acest film. Apare in film prezentata acea situatie de-o absurditate imposibil de inteles pentru generatiile actuale, de a nu avea voie sa intri intr-un restaurant dupa ora 6 daca esti femeie si esti neinsotita si care situatie incarca suplimentar tasul balantei reprezentat de pozitia femeii in societatea rusa, fata de cel reprezentat de ingradirile si constrangerile barbatilor, dar discursul ramane per ansamblu universal valabil si reprezentativ pentru societate ca intreg.
Universalitea revoltei rezulta si din discutiile eroine cu fostii camarazi de arme, discutii in urma carora afla ca si acestia sunt la fel de limitati in alegeri ca si ea.
Desi analiza psihologica este una dintre cele mai reusite din cate ti-e dat sa vezi realizate vreodata pe ecran, eu un ma numar printre persoanele carora li se adreseaza aceasta productie. As compara efectul produs de vizionare acestui film cu cel incercat in urma vizonarii unora dintre episoadele Dekalog (http://www.cinemagia.ro/filme/dekalog-decalogul-15364/)-ului (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/dekalog-decalogul-15364/) lui Kieslowski. Pur si simplu un au dinamism si actiune care sa ma implice suficient. Sunt doar analize profunde ale trairilor, sentimentelor si emotiilor personajelor pe care le zugravesc. M-ar fi multumit si un subiect cu o actiune subanteleasa, latenta, dar sa fie din afara framantarilor protagonistilor, exterioare si oarecum independente lor. Pe cand aici, intreaga atentie cade asupra efectului unui cotidian rutinat ce erodeaza incontinuu persoane neimplinite.
O scena mi-a atras in mod deosebit atentia: acel zbor frant al “pasarii de otel” care da tarcoale perechii iubite cand aceasta se prabuseste din inaltul cerului. Acea pendulare tragica, acea incercare de a anula ireversibilul este sfasietoare. Nu cred ca o alta scena ar fi putut avea un impact mai dureros si mai trist decat cea folosita. Indiferent daca s-ar fi prezentat oameni daramati de durere, lacrimi sau suferinta, efectul un putea sa fie pe masura celui prezentat aici prin acest zbor de insotire pe ultimul drum.
Recomand acest film in special celor care doresc sa asiste la o incursiune in strafundurile psihicului omenesc, care doresc sa experimenteze sentimentele de revolta impotriva unei oranduiri nedrepte si de ce nu, celor care apreciaza un film ce instiga la dorinta de libertate.
Nota 8,00! Intr-o oarecare masura acest film e un avant la lettre a celebrului Pink Floyd The Wall (1982) (http://www.cinemagia.ro/filme/pink-floyd-the-wall-pink-floyd-zidul-14003/).
claudiu-daniel-lugoj
24 May 2016, 19:53
Zeii din egipt este un film bun zic eu ce merita urmarit.
The Jungle Book (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-jungle-book-591174/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Jungle.Book.2016_zpsamsocksf.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Jungle.Book.2016_zpsamsocksf.jpg.html)
Pentru ca am vazut comentarii in care pretiosi utilizatori fac trimitere catre filmul "bun ca vinul vechi" din 1942 (http://www.cinemagia.ro/filme/jungle-book-35412/), indiferent de ce spun aceste personaje care se erijeaza in luptatori anti sistem, anti studiouri sau carora le miroase blockbuster-ele, in aceasta adaptare avem un exemplu evident ca se pot face productii de calitate si in sistem corporatist si cu foarte multi bani. Si ca nu doar clasicele filme merita atentia noastra. (un paradox daca stai sa te gandesti ca la vremea lor, toate aceste clasice ale timpurilor noastre si care sunt preferate de simandicosi, au fost la randul lor blockbuster-ele vremurilor trecute). Dar asta e prea mult de inteles pentru acesti speciali care sunt altfel.
Fara nici un dubiu aceasta adaptare este cea mai buna, facuta dupa celebra carte aparuta acum mai bine de 70 de ani. Accentul este pus preponderent pe micul brotacel si mai deloc pe animalele din jur, pe mediul luxuriant, pe umor de umplutura sau pe alte actiuni adiacente povestii. Se renunta in totalitate la partea cu reintegrarea puiului de om intre semenii sai, dar asta se face din lipsa de timp. Toate eforturile converg spre a se contura un personaj uman simpatic si foarte real, aflat intr-un mediu total ostil si neobisnuit. Iar rezultatul final este superb.
Folosind ultimele tehnologii in ale animatiei digitale, filmat 100% in fata deja celebrului ecran albastru, pelicula se simte si se traieste la tensiune maxima. Pacat de toate acele urmariri cum e si cea care deschide filmul, care pana la un punct e bine plasata si alcatuita, dar spre sfarsitul ei si nu doar a acesteia, mai sunt si altele asemenea curse, cand tensiunea atinge apogeul, urmarirea aluneca spre horror, iar micutii sunt realmente ingroziti de viteza cu care se desfasoara actiunea, de sunetele care sunt dintre cele mai sinistre si de aparitia brusca sub o prezentare de-a dreptul fioroasa a diferitilor pradatori. In prima secventa este Bagheera in situatia bestiei si asta lasa urme adanci in mintea copiilor.
Totusi, cu putina consiliere si cu ceva cola si pop-corn, cei mici reusesc sa-si revina din sperietura si reusesc chiar sa se bucure in continuare de un live action pe masura asteptarilor.
E obligatoriu sa vorbesc si despre atentia la detalii pe care filmul o arata din plin. Animale care se misca de parca am fi la cativa pasi de ele si in mediul lor natural, un Shere Kha cu cicatrici si care este aproape palpabil, Baloo, maimutele, albinele, sarpele Kaa, totul pare aievea.
Mowgli, pustiul, este cea mai reusita intruchipare vazuta pe ecran, atat animata cat si personificata a acestui erou de poveste. Cu o carisma si o franchete dezarmanta, specifica copiilor prodigiosi ai hollywood-ului, beneficiind de un machiaj senzational, (acele cicatrici pe care logica ne spune ca ar trebui sa le aiba un pui de om care a crescut in salbaticie sunt efectiv traumatice daca stai sa le privesti cu atentie, atat de reale par), pustiul junglei este adorabil si totodata foarte independent, parand oarecum matur si foarte puternic psihic. Nici o clipa nu tradeaza vurnerabilitate sau nu starneste mila. Cade dar se ridica imediat, lupta pentru ceea ce ii apartine si domina prin agilitate si dexteritate totul in jurul lui, de la animale pana la natura.
Beneficiind de un mesaj foarte pozitiv, avand o duritate medie sau putin peste cea normala la care ar trebui sa asiste un copil de 9-11 anisori, beneficiind din plin de ajutorul tehnicilor moderne de filmare-editare, filmul este unul bun. Chiar daca povestea este cunoscuta si rascunoscuta, marturisesc ca nicio clipa nu mi-am pus macar problema anticiparii scenei viitoare, iar asta e un rezultat remarcabil pentru o re-re-reecranizare.
Nota 7,53! Merita vazut si chiar revazut in cinema. 3D-ul este nefolositor si inutil. Cam ca la Avatar (2009) (http://www.cinemagia.ro/filme/avatar-17818/) . Actiunea rapida si viteza miscarii camerelor fac ca efectul de adancime sa fie anulat. Plus ca am sesizat o multime de ne-suprapuneri care deranjeaza incredibil de mult si care sunt cu duiumul la orice cadru, nicidecum sporadice cum spunea un critic autohton.
Ps. Apar si celebrele cantece din animatia din '67 (http://www.cinemagia.ro/filme/the-jungle-book-cartea-junglei-3146/) ca un omagiu adus acelei productii, asa ca nostalgicii vor avea un motiv in plus de placere in vizionare.
ai dat unui film nici bun nici bun (asta-i exprimarea ta) o nota mai mare decat unora de aici.
common sense, where are you?>:)
cu subiect si predicat reivan, ca sa ma pot apara sau corecta, dupa caz. :D
Numai cine nu scrie nu greseste.
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Dekalog (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/dekalog-decalogul-15364/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Dekalog.6.10_zpswzl8tphl.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Dekalog.6.10_zpswzl8tphl.jpg.html)
Intregul ciclu de 10 episoade ce formeaza Dekalogul (http://www.cinemagia.ro/filme/dekalog-decalogul-15364/)lui Kieslowski se ghideaza dupa acest simbolic indemn: Sa nu judeci!
Filme despre viata, as indrazni sa spun chiar despre viata noastra a tuturor; aceasta realitate este probabil si cauza primului feeling pe care il resimti atunci cand pasesti in lumea cenusie a acestui cvartal oarecare al Varsoviei si anume frustrarea.
Obiectivitatea "rautacioasa" in aparenta, data de distantarea regizorului fata de personaje, lasarea lor in voia sortii te fac sa simti ca esti dator sa intervii, sa le ajuti cumva; lucru imposibil desigur si asa apare frustrarea despre care vorbeam. E aceeasi senzatie pe care o traiesti cand, privind in jur la toata suferinta si inegalitatea din lumea ce te inconjoara, ridici privirea spre cer si ceri socoteala divinitatii pentru toată această injustețe. Raspunsul bineinteles ca nu vine niciodata; cel putin nu explicit. Rezulta dar că si Kieslowski, prin aceată "muțenie" in fata dramelor oamenilor filmelor sale este un fel de divinitate pentru propriile-i personaje.
Odatat ce incepi insa sa intelegi maniera in care se spune povestea si semnificatia ei tainica, diferita de la individ la individ, deznadejdea ce te-a cuprins la inceput se disipeaza iar frustrarea dispare pentru totdeauna. In fond, regizorul este si scenaristul si deci naratiunile prezentate sunt modelate asa cum a voit Kieslowski insusi; nici vorba sa fi fost neutru sau nepasator asa cum lasa sa se creada.
Viata, caci ea este importanta in film, se regaseste si in ciocnirile dintre personajele unor episoade distincte. Ciocniri fortuite in lift, la ghiseu sau la coada, totul creaza o cursivitate si o vecinatate atat de fireasca privitorului incat il transforma din simplu spectator intr-un vecin si locatar al unui apartament din acele blocuri. Aici se produce, asa cum imi place mie sa-l numesc, "efectul Kieslowski" care consta intr-un fel de resuscitare la viata a oricui priveste si asculta mesajul filmului. Ti se infiripa o altfel de intelegere, mai profunda decat pana atunci a tot ceea ce inseamna seaman. Dupa acest moment o noua intalnire in ascensor, un nou drum la oficiul postal sau o alta asteptare la rand iti va deschide ochii spre toti acesti necunoscuti de care te loveai pana mai ieri fara sa constientizezi sau sa-i observi macar dar pe care de acum ii vei vedea cu alti ochi.
Pentru a reusi un asa grad de empatie, Kieslowski elimina tot ce nu este esential transmiterii trairilor personajelor sale. Procedurile judiciare, problemele administrative sau convingerile politice nu sunt introduse in film pentru a nu distribui atentia privitorului si catre lucruri ce nu ii raspund la intrebari.
Tot din acest motiv apar si acele blackout-uri, acea senzatie de salt in montajul firului narativ, cand constatam ca se sar partile intermediare din poveste. Ele nu ajuta la o intelegere mai buna a temei, deci nu sunt esentiale.
Interesant este modul de selectare a personajelor. Sunt firi izolate si intr-o mare masura singuratice. Folosind practic prototipuri, regizorul spera ca prin povestea acestora noi sa descoperim viata reala sau sa ne descoperim pe noi insine in viata de toate zilele. Asa cum spuneam si cum insusi declara, el nu trage concluzii, nu discuta probleme de morala si nu judeca. Doar pune intrebari si arata toleranta si compasiune.
Dumnezeu ca si notiune nu este unul de tip tarkovskian, ecleziastic. Omul a carui univers este prabusit, rapus de vina, sententiat de societate, condamnat de justitie si macinat de propria lui constiinta, va cauta un alt om, care sa-l inteleaga si, compatimitor in cea mai sincera forma, sa nu-l judece. Un astel de reper si punct de sprijin devine dumnezeu pentru cel in suferinta. Iar Kieslowski nu se oripileaza nici de crima, nici de moravuri usoare si nici de adulter sau autosuficienta. El isi acompaniaza protagonistii si ii intelege. Se poate face o corelatie intre regizor si persoana misteriosului observator ce apare in momentele cumpana ale povestirilor dar si imediat dupa deconspirarea punctului culminant si care aratand ca desi intelege tensiunea momentului si importanta lui, alege sa ramana neutru si sa nu intervina. (exluzand singurul moment cand transmite un mesaj explicit, in episodul 5, la acel schimb de priviri in care fixand cu privirea si fiind privit la randul lui fix in ochi de catre Lazar, clientul taxiului, necunoscutul da din cap dezaprobator).
Multe ar mai fi de spus despre aceasta serie tv, semnificatiile dar si lamuririle aduse de insusi Kieslowski incita la noi si noi interpretari generale si mai ales particulare. Nota 10, pentru simplul motiv ca mai mult nu se poate acorda.
Ps. Prapastia reflectiei in care m-a arunca fiecare poveste nu mi-a permis sa vizionez mai mult de un episod pe zi. Nu stiu de ce dar am constatat cu surprindere dupa ce am terminat de vazut toate episoadele, ca un singur episod ma incarca in asa masura incat un alt exercitiu tot atat de tulburator pe parte emotiva nu ar mai fi incaput.
http://i.imgur.com/wibL1nc.png
Werckmeister harmóniák (2000) (http://www.cinemagia.ro/filme/werckmeister-harmoniak-18209/)
http://i1278.photobucket.com/albums/y519/Gabriel_Apetrei/review-uri/Werckmeister.Harmonies.2000%202_zpsg73efdon.jpg (http://s1278.photobucket.com/user/Gabriel_Apetrei/media/review-uri/Werckmeister.Harmonies.2000%202_zpsg73efdon.jpg.ht ml)
Inainte de a viziona aceasta realizare exceptionala, orice cinefil trebuie sa inteleaga in prealabil filosofia regizorala a lui Bela Tarr legata de "timp" si "evenimente"; ca despre titlu peliculei si trimiterea la opera lui Andreas Werckmeister ni se dau destule detalii in film. Intelegerea teoriei armoniilor reprezinta un plus dar nu este capitala in incercarea de a descrifra mesajul proiectiei; ferice de cei inzestrati cu o asa sensibilitate si capabili sa desluseasca astfel de taine ce pentru mine vor ramane ferecate pe vecie.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui In the Mood for Love (http://www.cinemagia.ro/filme/fa-yeung-nin-wa-o-iubire-imposibila-219/)), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau, Werckmeister Harmonies (http://www.cinemagia.ro/filme/werckmeister-harmoniak-18209/) se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca Werckmeister Harmonies (http://www.cinemagia.ro/filme/werckmeister-harmoniak-18209/) mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste. Nota 9,28!
Niwemang (2006) (http://www.cinemagia.ro/filme/niwemang-17806/) aka Half Moon (http://www.cinemagia.ro/filme/niwemang-17806/)
http://i.imgur.com/ZCAZ7mx.jpg
Un film revigorant ce a venit ca o alternativa atat la filmele hollywood-iene cat si la cele europene. Un alt aer, o alta scoala si nu in ultimul rand, o alta lume ce ne este prezentata in pelicula regizorului iranian, Bahman Ghobadi.
Marturisesc ca desi mi-a placut atmosfera, povestea, tensiunea si umorul filmului, am avut o mica rezerva in ceea ce priveste nuanta mistico-premonitorie a povestii. Aveam senzatia ca se putea si fara, ca nu era necesar sa se introduca aceasta parte complicata si destul de ambigua, mai ales cea dinspre final cand premonitiile lui Mamo incetoseaza filmul si creeaza dificultate in intelegere.
Tot din aceasta cauza am banuit acest film de un fel de propaganda, platonica, dar totusi propaganda, in favoarea unei anumite miscari religioase. Aceasta senzatie de misticism revelator pe care ti-o inspira toate acele momente de clarvedere, poate parea partinitoare si promovatoare de adevaruri supranaturale mai presus de intelegere.
Dar apoi am citit despre Ghobadi, despre cum a pornit sa realizeze acest script si care a fost ideea care a nascut acest film. Iar lucrurile au capatat o cu totul alta insemnatate, anumite elemente explicandu-se de la sine si intr-o maniera simpla, deloc complicata asa cum mi-o imaginam eu. Iata asadar de ce e important sa incerci mereu sa gasesti informatii cat mai complete si daca se poate, cat mai apropiate de sursa principala, ideal ar fi direct de la prima mana.
In cazul acestui Half Moon am aflat ca ideea filmului a plecat de la Requiem-ului lui Mozart, intregul proiect fiind gandit special pentru festivalul The New Crowned Hope din Viena, festival ce sarbatorea in acel an, 2006, 250 de ani de la nasterea marelui compozitor.
Ei, acum alta este lumina sub care intelegem toata actiunea, modul in care au fost construite si prezentate si introduse elementele vizionare si puternicul lor caracter mistic. Pricepem de ce au fost acele momente folosite si cat sunt ele de imprtante in constructie. Atat cuprinsul Requiem-ului dar si povestea din spatele acestuia isi gasesc o puternica reverberatie aici. Nimic acum nu mai pare fortat sau manipulator. Totul capata o alura solemna, iar momentele incriminate pe nedrept au acum un profund caracter liric.
Impresionant si actingul. Cu siguranta interpretii sunt semiprofesionisti, dar se descurca excelent. Chiar si momentele comice si ridicole le ies destul de bine.
Concluzie: Un film care mai schimba registrul vizionarilor deja rutinat de pana acum si care dezvaluie un crampei dintr-o lume interzisa, atat de dezbatuta in aceste zile. In ciuda dramei, filmul nu te intristeaza. Ba as spune ca te intretine si chiar binedispune, avand multe momente de tensiune autentica, curata si transmisibila usor si publicului. Nota 7,86!
La double vie de Véronique (1991) (http://www.cinemagia.ro/filme/la-double-vie-de-veronique-viata-dubla-a-veronicai-15090/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/The.Double.Life.Of.Veronique_zpsaox99dng.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/The.Double.Life.Of.Veronique_zpsaox99dng.jpg.html)
Un film cat o taina de mare. Taina impartasita de cele doua tinere care simt ca nu sunt singure; taina ce ii leaga pe cei doi predestinati, Alexandre si Veronique, intr-o realatie mai presus de dragoste, de o dragoste care sa se consuma asa cum e ea inteleasa de omul de rand.
Misterios prin constructie, Viata Dubla a Veronicai (http://www.cinemagia.ro/filme/la-double-vie-de-veronique-viata-dubla-a-veronicai-15090/) nu poate fi pe deplin inteles de nici un muritor. Oricat ai cauta sa descifrezi enigmele acestui film, e cu neputinta sa cuprinzi toata simbolistica acestei povesti aflata la granita realului cu visul. Veronica este reala, traieste si iubeste ca orice tanara. Dar ea accepta sa se sacrifice pentru un scop mai presus de fiinta ei. A fost inzestrata cu o voce nepamanteana si nu poate sa lasa un astfel de dar sa se piarda, chiar daca asta o ucide.
Si atunci o alta Veronica ii ia locul in poveste. Este cea despre care prima tanara spunea ca o simte ca fiindu-i alaturi, ca facand parte din viata ei, din ea insasi. Chiar si-au intersectat odata drumurile, intamplator si s-au vazut. Aceasta a doua Veronica simte deodata nevoia sa renunte la orele de canto. E un sacrilegiu ii spune profesorul, dar ea stie ca trebuie sa o faca. De ce? Cand a decis asta? Nu ni se dezvaluie in film. Misterul se adanceste prin acea corespondenta nesemnata in care primeste o sfoara ce fusese o legatoare a unei mape. Dar parca o cunostem... Am mai vazut-o undeva. E aceeasi pe care prima Veronica a rupt-o de emotie atunci cand a sustinut concursul de admitere in corul filarmonicii din Cracovia. Intelesuri de nepatruns prin rational sau prin logica. Cum a ajuns sfoara la acesta Veronica din Paris? Cine i-a trimis-o? Intrebari fara raspuns, sau poate raspunsul e dincolo de aceasta lume.... Lumina, lumina care o orbeste o conduce pe tanara spre a identifica ce inseamna ata misterioasa primita in plic. Dar ce e aceasta lumina? Sau cine e? De unde vine ea? Vedem ca nu are sursa de provenienta, ca nu e creata de nimic. Sa fie o prezenta angelica? Oare prima Veronica a incetat sa mai existe pentru ca cea de-a doua sa traiasca? Oare odata ce s-au intalnit una pe alta, paradoxul existentei aceleasi persoane in doua locuri diferite, in acelasi timp si univers a inceput oare sa se manifeste? Dupa ciocnirea hazardata, nu mai era, din acel moment, loc in aceasta lume decat pentru o singura Veronica? Intrebari si iarasi intrebari.
Si totusi, pe langa tot acest necunoscut, eu l-am regasit pe Kieslowski omul, transpus in toata acesta dedublare. Este practic o lupta a regizorului cu el insusi, o viata dubla a lui Krzysztof Kieslowski. De ce? Sa unim toate acele perspective asupra lumii, obtinute privind prin: sticla diforma, (geamul trenului), prin globul translucid, (Veronica privind imaginea rasturnata prin sfera), prin lentila ochelarilor, (tatal Veronicai lucrand sau Alexandre privind poza) sau prin lupa, (instrumentul folosit la marirea stampilei de pe plic). Toate acestea tradeaza o vedere a unui om de film, obisnuit sa priveasca realitatea prin lentila obiectivului de filmat. Un regizor al vietii de zi cu zi. Apoi dualitatea personajului, a nationalitatilor celor doua tinere, Polonia si Franta; nu e oare si lupta interioara pe care o duce Kieslowski insusi? El care se vede constrans sa se mute din patria lui intr-una adoptiva, doar pentru a putea crea fara cenzura si in conditii decente? Toate acele fundaluri ce arata deslușit cladirile vechi, roase de egrasie si care gazduiesc artistii sunt o critica fatisa pe care regizorul o expune in speranta ca cineva in Polonia va schimba ceva. Momentul in care Veronica arunca mingea in tavanul acelui gang si din el cade tencuiala macinata de umiditate... Chiar daca in film momentul este cum nu se poate mai poetic redat, acea pulbere parand o ploaie de aur, mesajul e totusi cat se poate de clar. E una dintre conditiile din cauza carora artistii mor, se imbolnavesc, dispar din Polonia. Este probabil filmul cel mai explicit ca forma de protest al regizorului polonez.
Pelicula se incheie cu povestea spusa de Alexandre, care este totodata si secretul existentei Veronicai. Nimeni nu o intelege asa cum o face el. I-a ghicit taina, i-a dezvaluit misterul intregii sale existente. Si Veronica se simte stanjenita. Una e ca cineva sa iti ghiceasca inima si alta e ca viata ta sa fie pusa la dispozitia tuturor, intr-o carte. In acest caz, cand te simti in primejdie, un singur lucru poti sa faci. Sa te intorci acasa, acolo unde te simti ocrotit. Asta va face si ea. Interesant e ca versiunea Americana a discului include si un final alternativ, in care odata ajunsa acasa, tanara fuge sa isi imbratiseze tatal ce tocmai ii iesea in intampinare. Un astfel de finalul confirma in mare masura acea nevoie a Veronicai de a fi protejata dupa ce a fost atat de brutal deposedata de cea mai mare enigma a vietii sale.
Si ar mai fi de vorbit despre splendida Irène Jacob, sublima in acest film, depre imagine cu tonalitatea ei fantasmagorica, despre muzica ingereasca a lui Zbigniew Preisner, ... dar ce review ar iesi! Nuvela nu alta.
Concluzie: Un film greu, simplu ca subiect, construit ca o sarada la care oricate raspunsuri ai cauta, niciodata nu vei fi capabil sa cuprinzi intreaga lui semnificatie. Nota 7,84! De vizionat, revizionat, re-revizionat... samd.
3041
imi pare rau ca in printscreenul acesta nu apar si manusile. nu am mai vazut in nici un alt film atata insistenta ca aproape in fiecare cadru sa vedem ceva de culoare rosie, daca nu este vorba de un accesoriu vestimentar, atunci gasim un obiect de decor al camerei sau un obiect de pe strada. totul sta sub semnul rosului si unei culori complementare, cum este verdele sau negrul. oricum a-i lua-o, Irene Jacob a avut momentul sau de glorie, fiindca rolul Veronicai i s-a potrivit exact ca si fularul, bluza, manusile si rujul de buze, toate rosii...
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
Das Cabinet des Dr. Caligari (1920) (http://www.cinemagia.ro/filme/das-cabinet-des-dr-caligari-cabinetul-doctorului-caligari-43067/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/el_gabinete_del_dr_caligar_zpscxnpimh1.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/el_gabinete_del_dr_caligar_zpscxnpimh1.jpg.html)
Nicio alta creatie cinematografica nu cred ca surprinde mai bine deviza curentului artistic sub auspiciul caruia este gandita si creata ca aceasta de fata. Expresionismul in acest caz, caci aceasta este miscarea artistica ce defineste acest film, curent care proclama libertatea absoluta si intaietatea expresiei asupra formei are prin decorurile folosite la turnarea acestei productii, realizari demne de a sta, fiecare, luate individual, scena cu scena, intr-o galerie de arta. Transmiterea impresiilor produse de tot acest cadru scenic, pictat sau desenat, in care se desfasoara piesa cinematografica, cu acele senzatii de anxietate si de teama, creeaza climatul propice de povestire a intamplarilor bizare pe care le vom urmari.
Se vorbeste de aceasta pelicula ca fiind primul film horror. Personal nu gasesc incadrarea in acest gen ca avand fundament prin continut. E un film dark, e un film lugubru, dar nu are nimic din ... Nosferatu (1922) (http://www.cinemagia.ro/filme/nosferatu-eine-symphonie-des-grauens-nosferatu-1954/) de exemplu.
Pe langa importanta curentului pe care il ilustreaza cu atata fidelitate, la fel de importanta gasesc ca e si povestea pe care o devoaleaza in materie de continut al ei aceasta proiectie. Un gen de story-line care ulterior avea sa aiba in fiecare decada cate 1-2 reprezentati de seaman, ajungand pana in zilele noastre prin, sa zicem, A Beautiful Mind (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-beautiful-mind-o-minte-sclipitoare-1553/) sau Shutter Island (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/shutter-island-23353/). Modul in care scenariul reuseste sa rastoarne un plan narativ si sa incheie mutandu-se intr-altul, e pentru acele vremuri un element vizionar pe care l-as compara, pastrand proportiile, cu elementele futuristice din scrierile lui Jules Verne.
Pana si imaginea isi schimba coloritul pentru a putea astfel sa se separe cele doua lumi atat de diferite, una reala si alta a dementei ca stare clinica, certificata. Astfel nu avem clasicul alb-negru ci avem un negru-albastru, pentru realitate si un negru-galben pentru delir.
Personajele sunt ceea ce trebuiau sa fie intr-un film mut. Expresive, cu gesturi si miscari ample, sugestive, cu o mimica elocventa situatiei si cam atat. Nu avem cum sa punem sablonul interpretarilor timpului prezent peste ceea ce se intampla acum aproape un secol cu atat mai mult intr-un film mut.
Concluzie: Cel mai important reprezentant al unei tendinte artistice ce si-a propus sa sfideze rigorile si autoritarismul unui regim german din ce in ce mai restrictiv si care pune si putina logica in dadaism, curent cu o mare influenta in miscarea expresionista, dar pe care cea din urma l-a regandit din temelii, asezandu-l pe un fundament emotiv, dar rational. Filmul lui Robert Wiene marcheaza inceputul unei noi ere in cinematografie, cea a filmelor artistice, cea in care ceea ce spui conteaza, daca nu in mai mare masura, atunci macar in egala masura cu felul in care o spui. Pioner, acest Das Cabinet des Dr. Caligari (1920) (http://www.cinemagia.ro/filme/das-cabinet-des-dr-caligari-cabinetul-doctorului-caligari-43067/) nu poate fi notat prin sistemul clasic de evaluare. Importanta lui este data de mostenirea pe care a lasat-o. Si astazi exista productii, aclamate si ovationate, care folosesc aceeasi metoda de a realiza un decor expresiv si sugestiv, mergandu-se pana la preluarea cu totul chiar, a personajelor acestui film. (vezi Tim Burton cu al sau Batman (1989) (http://www.cinemagia.ro/filme/batman-1831/) sau Edward Scissorhands (1990) (http://www.cinemagia.ro/filme/edward-scissorhands-edward-maini-de-foarfece-1474/))
ocazia rara a unui week-end prelungit si draga de Veronica, misterioasa si fascinanta, m-au indemnat sa revad trilogia culorilor. dupa cativa ani de la prima vizionare, imaginea pe ansamblu se pastrase si deasemenea, unele secvente memorabile, ramasesera vii, semn ca filmele lui Kieslowski sunt menite sa ramana in istorie. cred ca cea frecventa intrebare care este pusa in legatura cu aceste trei filme este aceea referitoare la care este mai reusit, mai valoros. acuma,oricine poate face o statistica a premiilor si nominalizarilor obtinute de fiecare, si evident, putem conta pe ele ca si criteriu de apreciere, dar nu cred ca asta ar fi deajuns. practic, subiectivitattea joaca un rol foarte important, fiinca cele trei filme realizate de Kieslowski la inceputul anilor 90, chiar daca nu au in comun aceeasi poveste care se deruleaza pe parcursul a trei filme (ca un miniserial), autorul, a avut grija sa le lege in mod ingenios, numindu-le dupa culorile steagului francez, realizand astfel, o trilogie: Bleu, Blanc, Rouge.
le-am redescoperit cu placere si recunosc, senzatia de fantastic care se degaja si te invaluie, mai ales din Rouge, este acel resort de care ai nevoie cateodata, pentru a simti altfel de emotii, ceva mai mult decat o simpla sensibilizare in urma constientizarii unei realitati. tocmai de aceea, practic, nu te poti opri pana nu le vezi pe toate trei,daca o faci, este ca si cum ai intrerupe visul, sau mai bine zis, euforia lui.
in toate trei filmele predomina culoarea si intre ea si povestea din film exista o legatura, pe care, spectatorul este lasat s-o interpreteza, sa-i gaseasca cat mai multe variante posibile. asta-i un joc incitant, fiindca altfel, fara aceasta enigma cromatica, scenariile ar fi fost, poate, simple povesti de viata, ca atatea altele, pe care le-am vazut redate pe ecran.
Bleu,primul realizat dintre ele, o are ca protagonista pe Juliette Binoche. registrul ei interpretativ, s-a potrivit de minune cu rolul. Binoche a intrat excelent in pielea sotiei mic burgheze, care-si pierde sotul (un compozitor celebru) si fiica, intr-un accident auto. drama personala, nu s-a revarsat in exterior, prin isterie sub diverse forme,ci, a capatat alte valente,odata cu interiorizarea aproape completa a durerii, ca semn al demnitatii cu care a fost inzestrat, personajul interpretat de ea. mi-a placut mult acel moment al celui de-al doilea soc emotional suferit de ea, infidelitatea sotului, fiindca mi-ar fi parut rau ca un asemenea gen de femeie sa nu gaseasca drumul spre vindecare, iar la modul cum au gandit scenaristii, a fost aproape sublim.
Blanc, cel de-al doilea film al trilogiei, este mult mai "cuminte" din punct de vedere cromatic, fiindca albul nu estompeaza nimic in jurul lui, din contra, poate scoate in evidenta. asociat cu anotimpul in care se desfasoara actiunea, Blanc, spune povestea unui frizer polonez care sufera de impotenta, probabil din cauza inadaptarii la cerintele unei societati franceze,mult mai dezvoltate economic decat acea poloneza, din care provenea el. incapabil sa-si satisfaca nevasta, incapabil s-o convinga sa-l urmeze in Polonia, convins ca odata revenit in tara natala, miracolul recapatarii echilibrului sau se va implini, personajul principal, Karol, excelent interpretat de un actor cu fizic pe masura, gaseste rezerve pentru a-si pune in valoare, trasaturi de caracter neasteptate. realizat intr-un registru comic, filmul degaja un umor fin si bine tintit, ironizeaza o societate in plina schimbare, dorinta de inavutire rapida si prin orice mijloace, ca etalon al unei societati occidentale in care ravnea sa traiasca orice polonez de rand.
filmul, dincolo de substratul social si politic, dincolo de drama dezradacinatului obligat sa se adapteze vremurilor noi, are un final oarecum neasteptat si contradictoriu. imaginea de sfarsit, cu Dominique intemnitata intr-o inchisoare care pastrase mai mult ca sigur tarele si regulile regimului comunist, pare destul de "cruda", mai ales ca,de la inceputul filmului si pana aproape de final,autorul acestei "afaceri", pare ca face totul din dragoste obsesiva si nu din dorinta de razbunare. dar prin asta, filmul are un echilibru demn de invidiat, un echilibru al extremelor, intre care, partitura interpretativa a lui Zamachowski, face din Blanc un deliciu,pentru orice amator de umor fin.
Rouge este mult mai enigmatic si sofisticat decat celelalte doua. culoarea rosie predomina ca in "viata dubla a Veronicai", dar nu cu atata grija la detalii, ca in acesta din urma. faptul ca in Rouge o regasim pe Irene Jacob, este un semn ca Kieslowski a vrut o continuare a povestii din "viata dubla a Veronicai", vrajit desigur, de calitatile si carisma actritei. la fel de tainic in scenariu ca si Veronica, Rouge nu se devoaleaza decat pe final, la apogeul confidentelor facute de un magistrat pensionar, suparat pe viata, unei fete frumoase si tinere, pe care destinul i-o aduce in cale. misterul afinitatii dintre doua personaje atat de diferite este adancit de atmosfera fantastica, de vis impletit cu realitatea, pe care Kieslowski a reusit atat de bine s-o redea si in "viata dubla Veronicai" , prin intermediul rosului, ca fond cromatic predominant, dar mai ales, prin interpretarea de exceptie a lui Irene Jacob. poate in Rouge, mai mult ca in Bleu si Blanc, personajul secundar aproape ca are aceeasi forta ca cel secundar, nu ca Irene ar fi eclipsata de interpretarea excelenta a lui Jean Louis Trintignant, dar se simte o mult mai mare importanta acordata in scenariu, rolului interpretat de el, decat in cazul celorlalte doua filme. poate tocmai si de aceea, memorabile au ramas interpretarile lui Binoche si Zamachowski, Irene confundandu-se practic, cu Veronica, ireal de frumoasa si talentata ca si ea.
in concluzie, nu as putea alege intre cele trei culori. fiecare are ceva de spus publicului, trebuie doar sa ai rabdare sa le privesti si sa te lasi invaluit de fiecare tonalitate cromatica in parte. Blue este dramatic si incrancenat, Blanc este o comedie amara, iar Rouge este o poveste care seamana a vis. toate trei sunt diferite,dar se leaga fabulos in finalul lui Rouge, semn ca destinele oamenilor sunt unite prin intamplari neobisnuite si greu de inchipuit de cele mai multe ori.
P.S. daca alali considera ca i-am incalcat "teritoriul", pot muta mesajul la "cel mai recent film vizionat". oricum, nimeni n-a mai dat pe acolo de foarte mult timp....
imaginat.
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
La vita è bella (1997) (http://www.cinemagia.ro/filme/la-vita-e-bella-3541/)
http://i.imgur.com/fB4wq73.jpg
Primit cu reticenta de o buna parte a criticilor, pentru ca spuneau ei, productia lui Roberto Benigni duce oarecum in derizoriu tragedia poporului evreu, filmul La vita è bella (1997) (http://www.cinemagia.ro/filme/la-vita-e-bella-3541/) a reusit intr-un final sa razbeasca, primindu-si laurii mult meritati. Tratand suferinta cu singura arma care ii mai ramane unui om deposedat de orice bun personal pe care l-ar fi putut detine in aceasta viata, infometat si batjocorit, Benigni in calitatea sa de tata, a reusit prin joc si zambet sa indeparteze norii grei ai realitatii acelor blestemate zile si astfel Joshua, fiul din film al lui Benigni, sa nu simta catastrofa prin care trecea omenirea acelor vremuri.
Un triumf al spiritului uman asupra celor mai diabolice doctrine si nu o luare in deradere a uneia dintre cele mai crude suferinte consemnate de istorie. Insasi faptul ca termenul de "evreu" apare doar de 6 ori rostit in tot filmul, 2 calupuri de cate 3 pronuntii, si astea strict in prima parte, (jumatatea construita ca o comedie), este un indiciu ca filmul nu vrea sa se foloseasca de tragedia acestui popor. Iar aceste pronuntari ale termenului amintit mai sus par ca se fac efectiv cu scopul de a se puncta cu exactitate incadrarea istorica. Peste ele, ca si momente, se trece foarte usor si cu o noblete si ingeniozitate extraordinara marca Benigni, acest Charlie Chaplin al timpurilor noastre. Un mare merit in a trata astfel aceste situatii dificile, il au cei doi scenaristi, Vincenzo Cerami si bineinteles Roberto Benigni, ei fiind cei care au gandit si scris astfel povestea incat sa nu deranjeze si sa nu tulbure prea tare apele. Aceeasi scenaristi insa nu au folosit in cea de a doua bucata de film, cea care se desfasoara in lagarul de concentrare, titulatura de ""evreu" nici macar o singura data. Fara acele 6 precizari, cate 3 in fiecare scena si fara insemnele specifice pe care cei ce au mai citit despre holocaust, cu siguranta ca le-au recunoscut cu usurinta, momentul istoric pe care il prezinta filmul putea sa fie oricare alta nenorocire ce s-a petrecut pe batranul continent in ultimul secol. Practic, acest film are un caracter universal dat de felul in care trateaza rezistenta si neabdicarea omului in fata unor inimaginabile suplicii.
Tot o calitate a scenariului este si faptul ca nu recurge la imagini cu un puternic impact emotional cum o face, spre exemplu, Schindler's List (1993) (http://www.cinemagia.ro/filme/schindlers-list-lista-lui-schindler-1085/). Ar fi fost chiar ciudat. Pornind cu atata buna-dispozitie si continuand prin a masca suferinta in spatele unor zambete triste, dureroase chiar, sa prezinti atrocitatile, mai mult decat s-a facut in film, nu cred ca ar fi ajutat la o mai buna intelegere a mesajului. Asa, toate acele imagini ce doar induc tragismul unei situatii sunt cat se poate de perfect incadrate in context. (exceptand secventa plimbarii prin ceata; introdusa exact la mometul oportun si cu un efect de difuzie a imaginii bine gandit si binevenit).
M-a impresionat prestatia piciului Joshua, (Giorgio Cantarini). Extraordinar felul in care a dus la bun sfarsit toate sarcinile, deloc usoare, pe care le-a avut de indeplinit. Despre Guido, (Roberto Benigni), amfitrionul acestui film sau despre Dora, (Nicoletta Braschi), cea care infrumuseteaza toata aceasta poveste, nu se mai poate adauga nimic in plus la toata multitudinea de laude ce li s-au adus deja.
Concluzie: Un film sublim, ce trebuie urmarit mai intai cu inima si apoi inteles cu mintea. O poveste despre supravietuire si despre sacrificiu. O poveste despre familie si despre spiritul liber al oricarui surghiunit sau incarcerat. Nota 9,06!
Ps. Ca si un umil sfat: incercati sa urmariti prima parte avand permanent in minte faptul ca cei doi protagonisti sunt si in viata de toate zilele sot si sotie; iar partea a doua raportand-o permanent la propriul copil, in cazul fericit in care aveti unul. Cu siguranta la final veti exclama: "Am Invins!"
Yojimbo (1961) (http://www.cinemagia.ro/filme/yojimbo-the-bodyguard-20132/) aka The Bodyguard (1961) (http://www.cinemagia.ro/filme/yojimbo-the-bodyguard-20132/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Yojimbo.1961_zpsgso6kibz.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Yojimbo.1961_zpsgso6kibz.jpg.html)
Filmul unei societati aflate la rascruce. O oranduire s-a prabusit si alta incearca sa se impuna. Haosul ce domneste pretutindeni influenteaza viata tuturor: naruie credintele si rastoarna valorile: "satul e cu susul in jos", "producatorul de sake vrea sa devina negustor de matase", politistul fricos care sta mai mereu ascuns intermediaza angajarea asasinilor si este numit in fata "lepadatura". Samuraii, acest ordin odinioara sacru, sunt loviti si ei de aceste schimbari venite deodata. Ramasi fara stapan, ei ratacesc in aceasta noua lume ce pare ca nu-i mai tolereaza si in care ei nu isi mai au locul, in cautarea unei slujbe, a unui angajament. Urmarind un astfel de proscris, ajungem intr-un loc unde legea este doar o fateta afisata doar atunci cand autoritatile statale ajung prin acele locuri.
Maniera in care maestrul Kurosawa reuseste sa descrie acest sat, loc si salas al nelegiuitilor este arta cinematografica in cea mai sublima prezentare. "Cainele cu o mana omeneasca in gura" intampinand strainul abia sosit in oras are pe langa rolul de a caracteriza aceasta asezare ca fiind una periculoasa si influentarea privitorului de a se alatura misteriosului personaj in intentia lui de a patrunde in aceasta lume a faradelegii. Iata asadar o alta bijuterie regizorala, aceea a manipularii in a alege "personajul bun" al povestii, in persoana samuraiului fara nume. Desi sunt firi foarte asemanatoare, ronin-ul si capateniile celor doua bande rivale, (replica carciumarului graieste de la sine: "desi esti samurai, vorbesti numai de ucidere"), toti fiind pusi pe ucis, toti uneltind unii impotriva celorlalti, toti cautand doar castigul material, antagonismul prezentarii celor doua clase de personaje, el - bunul; si ei - raii, prin toate acele elemente de comportament, ridicole si prostesti si prin aspectul lor grotesc si comportamentul haotic, reuseste sa ne teleghideze simpatia catre tabara pe care samuraiul o va alege. Faptul ca se razgandeste, ca schimba familia pe care o sustine sau ca penduleaza intre alegeri in speranta unui castig mai mare, nu pare sa ne deranjeze deloc. Totul e ok atata timp cat avem de partea noastra acest iscusit manuitor de sabie, noi neavand o opinie proprie. Ne lasam astfel tarati de catre regizor din ce in ce mai adanc in intriga si in intelegerea acestui comportament de mercenar pe care cu atata pragmatism il utilizeaza personajul ratacitor interpretat de Toshiro Mifune.
Dupa acest inceput manipulator, actiunea se nuanteaza si alegerea sustinerii samuraiului se dovedeste corecta. Deciziile ca: protejarea celor slabi si expusi; discurul pe care si-l ofera singur cu voce tare si prin care incearca sa isi justifice crimele; si nu in ultimul rand, aflarea complotului de a-l asasina, toate ne indica ca el e eroul pozitiv al acestui film. Insasi faptul ca la auzul vestii cum ca cele doua tabere vor sa cada la pace, el se enerveaza, nesurazandu-i deloc aceasta idee, e usor acceptat de noi si nu este privit ca un gest condamnabil asa cum ar fi fost normal. Practic am devenit fara sa realizam, sub atenta supraveghere a lui Kurosawa, ronini in gandire si in comportament.
Modul de alcatuire a naratiunii este total atipic pentru acest gen de poveste. Tratand subiecte delicate, rascruci ale istoriei unei natii, te-ai fi asteptat ca toata povestea sa fie umbrita de greutatea temei abordate. Insa filmul are mai ales in partea sa de inceput, scene demne de o comedie, (lupta de dinainte de a veni inspectorul). Toata actiunea, pana aproape de final, desi e complexa si foarte bine intalntuita si tesuta, rezolva multitudinea de conflicte ce apar pe parcursul filmului in cel mai simplist mod posibil. Comedia neagra, ridicolul si prostia din aceste scene scad in importanta si gravitate intregul film, chiar daca inspre final, seriozitatea se impune si totul sfarseste intr-o baie de sange.
Atentie, Spoiler!
Filmul se incheie asa cum incepe, tot printr-o alegere a sortii. Daca la inceput drumul ii este ales eroului de un bat aruncat in vant, la sfarsit, el, eroul ii reda pistolul celui pe care l-a invins fiind aprope sigur ca va fi ucis. Soarta insa face ca acela sa cada, vlaguit de putere si sa isi dea ultima suflare inainte de a-l tinti pe samurai. Dorinta aceasta de a sfarsi cu aceasta viata, de sinucidere practic, vine din constientizarea acestei inutilitati a meseriei pe care o practica, aceea de samurai, dar si din convingerea credintelor religioase japoneze care considera moartea ca o reintegrare fericita a raposatului in natura.
Despre interpretare, sa precizam doar ca Toshiro Mifune a fost prezent in toate cele 17 filme pe care Kurosawa le-a regizat intr-o perioada de 18 ani, de la, practic descoperirea lui Mifune de catre regizor in 1948 (http://www.cinemagia.ro/filme/yoidore-tenshi-24873/) cand lucra la filmul Drunken Angel (http://www.cinemagia.ro/filme/yoidore-tenshi-24873/) si pana in 1965 (http://www.cinemagia.ro/filme/akahige-barba-rosie-5349/)cand au incheiat colaborarea odata cu filmul Red Beard (http://www.cinemagia.ro/filme/akahige-barba-rosie-5349/), film dupa care insusi Kurosawa a luat o pauza de 5 ani, perioada in care s-a dedicat mai mult familiei, dar si pregatirii unor scenarii ce aveau sa fie ecranizate cu un enorm succes ulterior.
Concluzie: Un film omagiu adus acestor nobili luptatori si care surprinde perioada ce a urmat revolutiei Japoneze din 1867, o perioada tulbure in care nelinistea si nelegiuirea erau omniprezente. Pistolul care apare in acest film demonstreaza inutilitatea abilitatii de a manui sabia si deci prezice si disparitia acestei caste a luptatorilor netematori de moarte, cetateni ce aveau o inalta conduita morala si cetateneasca, in mana lor atarnand viata oricarui cetatean inferior ca si grad lor, nobilimii militare. Nota 8,18.
Gyeongseonghakyoo: Sarajin Sonyeodeul (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-silenced-774077/)
aka
The Silenced (2015) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-silenced-774077/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/The.Silenced.2014_zps2vrr72al.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/The.Silenced.2014_zps2vrr72al.jpg.html)
Marturisesc ca mi-a placut acest film corean, cu a lui constructie tipic asiatica, stil reflectat atat de poveste, deci de scenariu, dar si de viziunea regizorala, adica maniera in care este filmat si montat.
Nu impartasesc opinia mini-majoritara, (mini, pentru ca despre acest film nu prea sunt multe persoane care sa-l fi analizat), care considera povestea drept banala si previzibila pana la plictiseala. Nu am avut aceasta senzatie chiar daca da, in directiva ei principala, naratiunea are o evolutie si un final anticipabil. Totusi, felul deloc obisnuit in care tensiunea se amplifica, aparitia neasteptata a elementelor terifiante, fac din acest film, unul interesant si placut la vizionat.
M-a cucerit inceputul letargic, de drama obisnuita, in care in afara introducerii intr-un cadrul ideal pentru un film horror, (ma refer aici la acea parcurgere a drumului catre pension, un drum ce trece printr-o padure, facand astfel din locatia unde se va desfasura actiunea, un loc retras si izolat), nimic altceva nu anunta groaza si spaima. Ar mai fi acea criza de epilepsie a colegei lui Joo-ran, (Bo-yeong Park), dar acest tip de spasme nu constituie un element strict al terorii, desi contribuie si el la incarcarea atmosferei si la pregatirea ei.
Din pacate, toti acesti dezamagiti despre care am pomenit mai sus, sunt sigur ca nu au avut curiozitatea de a reviziona acest film; macar o revizionare fiind absolut obligatorie, intrucat protagonistele, cu o singura exceptie, sunt de o asemanare suparatoare. Neobisnuit cu fizionomia asiatica, fetele fiind intr-o scoala gen internat, unde toate au aproximativ aceeasi inaltime, aceeasi tunsoare si aceeasi costumatie, vei intampina cu siguranta dificultati in distingerea dintre protagoniste. Iar la toate aceste inconveniente se mai adauga si o editare a secventelor povestii din background, cea a fetei disparute si care avea acelasi nume ca si eroina, putin alambicata. Apare si saltul acesta ciudat, cu reveniri subite la o noua scena desi actiunea parea ca atinsese un climax in decorul precedent. (vezi scenele de la lac de exemplu).
Singurul lucru care nu m-a prins, pentru ca nu pot sa-l numesc ca neplacut, intrucat per total filmul m-a multumit ca si realizare, singurul lucru care nu m-a prins asadar, este finalul. Prea in stil Tomb Raider pentru mine. Povestea se incheie relativ ok, cu acea nota poetica atat de specifica lumii din care vine aceasta productie.
Personajele sunt bine definite in poveste, au trecutul revelat atat cat e necesar sa fie, au consistenta si evolueaza permanent. Pana si incadrarea lor in imagine, o imagine ce de multe ori abunda de lumina si culoare, mai ales in scenele exterioare, dar nu numai, e perfecta si tradeaza inca odata scoala din care provine.
Concluzie: Un film bun, are momente de horror autentic, de buna calitate si specifice povestilor de groaza coreene sau japoneze; dar atentie, nu este un horror cap coada: tensiunea care ar fi trebuit sa iti faca inima sa bata de sa-ti sparga pieptul lipsind total.
Ca plusuri adaug faptul ca nici nu este un film care sa apeleze la substitute ale elementelor de speriat doar asa ca sa se integreze in gen. Nu avem bubuituri in difuzoare, personaje care apar brusc in cadru sau alte tipete si zgomote capabile sa te faca sa tresari. E deci, un film stilat, simplu si placut, iar personajele au acel vino-ncoa' atat de irezistibil la aceste actrite fara varsta. Nota 7,66. Il foarte recomand in special celor mai tineri. E in fond un film adresat lor, un film tineresc.
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
Il Postino (1994) (http://www.cinemagia.ro/filme/il-postino-postasul-3555/)
http://i.imgur.com/2MwEg0x.jpg
Il Postino (http://www.cinemagia.ro/filme/il-postino-postasul-3555/) e cel mai simplu film cu putinta. Normalul, umanul si decenta sunt lucrurile care dezarmeaza orice privitor ce s-a postat in fotoliul din fata televizorului, in propriul camin si s-a pus pe a viziona acest film. Nimic nu e mai rudimentar si mai firesc decat ceea ce se intampla in fata lui in aceasta vrajita lumina alba ce scanteiaza pe ecran. Si povestea cu printul si cu "frumoasa adormita" incepe.
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nicio actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze. El, Mario, a imblanzit "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Prin felul in care este gandit scenariul, prin modul in care se simte regia europeana ca si stil, italiana ca sa fim mai exacti sau prim modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil . Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna dragostea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde cu mii de vapai, toate deodata, intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. E mult deasupra oricarui cuvant ce un om il poate rosti. De o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA". Nota 10 ... ...
Brick (2005) (http://www.cinemagia.ro/filme/brick-codul-mortii-19219/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Brick.2005_zpsoulpdjdz.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Brick.2005_zpsoulpdjdz.jpg.html)
Iata si un film cult, putin discutat si chiar si mai putin cunoscut publicului larg si tanar, pentru ca lui i se adreseaza aceasta realizare a regizorului Rian Johnson. Lansat destul de recent, anul 2005, locul de joaca si practic intregul platou al peliculei este liceul din San Clemente, orasul unde a si copilarit, crescut si studiat Rian. Asadar, tineri, liceeni, petreceri, relatii si bineinteles, droguri; cam asta ne propune scenariul acestui film.
Intentionat am pomenit chiar de la inceput despre scenariu, (Rian Johnson fiind si scenarist), pentru ca in script e intreaga inteligenta a filmului in discutie. Sa te gandesti ca vei asista la un noir in care toate personajele sunt liceeani, poate parea la prima vedere o aberatie. Ma gandesc la cum suna o recomandare de acest gen, pe care sa o faci cuiva si sa il si determini sa te ia in serios. Anomaliile nu se opresc aici. Am spus ca este un noir, dar in film nu apare nici macar o uniforma de politist, daramite un detectiv in carne si oase. Totul este realizat de liceeni, totul este improvizatie si conjunctura. Chiar si detectivul ce trebuie sa descifreze indiciile este un amator. Si totusi, filmul functioneaza datorita modului in care este realizat, gandit si scris scenariul.
Dialogurile nu contin acele exprimari standard pentru acest gen de filme. Dar replicile specifice sunt inlocuite de unele mai actuale, mai potrivite cu situatia. Inlocuit ... poate e mult spus, atata timp cat prea fraze intregi din clasice; adaptate poate e o formula mai exacta pentru ce se intampla aici. Si da, preia replici intregi din filme consacrate gen The Maltese Falcon (1941) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-maltese-falcon-soimul-maltez-6765/) iar ele se potrivesc perfect cu decorul.
Personajele si interpretarea sunt al naibi de bune. Un Brendan, (Joseph Gordon-Levitt) cam bumbacit e drept, dar care se achita impecabil de rol, un The Pin, (Lukas Haas) putin vizibil, discret asa cum ii sta si bine unui cap de retea de dealeri si o Laura, (Nora Zehetner), ca sa luam si un exemplu feminin, seducatoare, periculoasa si indragostita intocmai cum ii cere fisa postului sa fie.
Ce mi-a placut mult este filosofia in care a fost realizat intregul proiect. Atmosfera de film crime-detective-drama este cea care a primat in luarea oricarei decizii. Si asa am aflat ca o anumita scena de nuditate ce ar fi trebuit sa continue episodul romantic dintre Laura si Brendan, a fost scoasa la montaj pentru ca regizorul a simtit ca nu se potriveste deloc ambiantei de pana atunci.
Concluzie: Un film de o mare importanta pentru cinematografia actuala. Tratand teme contemporane, propunand actori "la moda", filmul readuce in disctutie creatiile clasice ale anilor '40-'50, oferind astfel o tema de casa publicului tanar actual. Cu un scenariu solid, cu o regie acceptabila, si cu un buget de sub 500.000$, acest film reprezinta unul dintre cele mai bune debuturi independete din domeniul regiei. Nota 7,00!
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
A Monster Calls (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-monster-calls-594377/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/a-monster-calls_zps0bbifpen.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/a-monster-calls_zps0bbifpen.jpg.html)
Eram inca pe scaun cand pe ecran, de circa 2 minute, curgea genericul de final, (end credits-ul), iar eu ramas pe ganduri, nu dadeam niciun semn cum ca m-as pregati sa parasesc sala de cinema. M-am dezmeticit imediat si oarecum stanjenit, m-am ridicat si instinctiv am cautat spre copil, rotindu-mi privirea totodata si prin restul salii. Cand am vazut ca doar cativa spectatori se ridicasera, dar nici aceia nu pareau sa se grabeasca, fiind mai degraba tristi si ingandurati, m-am mai linistit la gandul ca nu fusesem singurul ce ramasese furat de peisaj. Pana si copilul, spre surpriza mea, nu schita vreun gest cum ca ar fi vrut sa plece, sa se ridice, nimic. Privea si el la fel de trist si marcat, cum eram si eu si cum acum reuseam sa disting din ce in ce mai multe figuri in sala, ecranul negru pe care continua sa se succeada acea lista de nume careia, de majoritatea datilor, nimeni nu ii acorda vreo atentie.
Altii, mai sensibili dintre spectatori, chiar plangeau. Cred ca e totusi prea mult sa plangi la acest film, dar daca asta simti, cine sunt eu sa judec ce e in sufletul fiecaruia?
Oricum, ce am constatat e ca nu prea erau copii in sala. Si nu ma refer la prescolari. Nici chiar cei din clasele primare nu cred ca au ce sa vada la acest film. Sunt prea mici iar filmul este prea traumatizant pentru ei. Cu siguranta ca vor ramane cu sechele dupa asa o poveste. Insa pustii si pustoaicele din gimnaziu,cei pre-buletin, "chaval-ii", (tanar, baietandru), cum e numit baiatul din film, un fel de Nica de-al nostru dar dupa scaldat si inainte de episoadele cu alergatul fetelor prin targul Foltișeniului, strengarul de dinainte de caprele Irinucai mai exact, n-ar trebui sa rateze acest film. Cu scoala, cu parintii, indiferent cum, vazutul acestui film ar trebui sa fie obligatoriu, sa intre in programa scolara cumva.
Nu o sa dau detalii prea multe despre subiect sau despre modul cum decurge actiunea. Avand in vedere ca in Romania filmul va rula la inceputul anului viitor si ca un numar mare de spectatori se vor duce sa-l vada, nu vreau sa stric nimanui placerea vizionarii acestei povesti, deosebite de tot ce ati vazut pana acum. (Pentru adulti, imaginati-va un Birdman, dar care nu trateaza latura artistica, creatoare ci ataca chiar existenta insasi, dezvoltarea si maturizarea viitorului tanar.)
Iar ca sa nu dezvalui mai mult, o sa mai vorbesc doar despre intrebarile care navalindu-mi de-odata in minte, m-au facut sa am acea pierdere a contactului cu realitatea din finalul filmului.
Iar cea mai arzatoare dintre ele si care, ca un corolar, a venit odata cu inchiderea "copertii" acestui film se refera la acel copil ca si tipologie, care rapus de framantari, indurand mai mult decat plapanda sa faptura pare ca ar fi capabila sa suporte si ajuns pe marginea prapastiei intunecate si chinuitoare a vinovatiei, va cheama oare exact acelasi monstru si va trai exact aceleasi 3 povesti pana la a fi capabil sa o inteleaga pe a 4-a? Eu cred ca da. Cel putin acum ca exista acest film, cu siguranta ca multi copii vor parcurge toate aceste etape ale peliculei. Principalul e sa aiba alaturi de ei un ghid la fel de intelept ca cel pe care l-a avut Conor, (Lewis MacDougall) si care sa stie exact care e momentul ideal la care copilul e pregatit sa vada acest film si sa mai stie si cum sa raspunda multitudinii de intrebari ce cu siguranta ca vor aparea in capusorul micutului om.
Despre regie, cand ai un buget satisfacator, nu mare, dar satisfacator, doar lipsit de talent sa fii sa nu realizezi un film decent. Iar Bayona numai netalentat nu e si rezultatul este mai mult decat surprinzator.
Concluzie: O emotionanta poveste despre modul cum functionam noi toti, ca oameni; despre frică si vină totodată si despre realitatea neperfectă in care orice copil, pregatit sau nu, va intra si va incerca sa razbească. Cuprinzand povesti cu printi, regate, regi si vraci, dar teribil de reale si de directe, filmul este vizionabil de minori, (11-14 ani), doar daca sunt insotiti. Pentru adulti, cu siguranta ca proiectia va provoca o intoarcere destul de tristă si oarecum violentă in copilarie, pentru unii mai grea, pentru altii mai usoară, depide de monstrul ce ne asteapta acolo si mai ales daca el a fost sau nu biruit la timpul potrivit; daca am avut curajul sa-l invocam cand inca eram copii. Nota 8,11! Splendid!
si ca tot e Halloween, o recomandare in spiritul noptilor ce urmeaza ...
El espinazo del diablo (2001) (http://www.cinemagia.ro/filme/el-espinazo-del-diablo-7846/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/El.Espinazo.del.Diablo.2001_zpstcdwoyov.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/El.Espinazo.del.Diablo.2001_zpstcdwoyov.jpg.html)
Filmul incepe cu un monolog despre ce anume ar fi o naluca, o aparitie, un spirit sau o fantoma. Compus din intrebarea retorica "Ce este un duh?", incercarile de raspunsuri se succed rand pe rand, metaforice si concentrand in ele cate un mic nestemat de profunzime si durere, de tristete si eternitate si de nostalgie poetica. Iar in final, cand in sfarsit cineva se identifica cu aceste notiuni, ele, ideile capata contur si substanta, personificandu-se.
Almodovar, aici in calitate de producator, a contribuit cu siguranta la realizarea acestui fragment de poezie, suspendat in timp cu ajutorul imaginii, asa cum ii sta si bine unui cineast cu o asa cariera si influenta in lumea celei de a saptea arte.
Ca si poveste, filmul e foarte bine construit si dirijat de Guillermo del Toro, un artizan al lumilor imaginare, stranii si tenebroase. Are structura, personaje destul de bine prezentate tinand cont ca in film joaca 80% copii si ce e cel mai important pentru spectator, are atmosfera buna, propice desgasurarii unei asemenea intamplari. Daca la inceput, copiii-actori par destul de stingheri, mai ales Carlos, (Fernando Tielve), protagonistul, pe parcurs, prind curaj si incep sa actueze din ce in ce mai natural, ajungandu-se ca in final sa fie parca naluci ale acelor vremuri indepartate. Cadrul de incheiere incununeaza aceasta transformare a micilor actori.
Fiind o poveste de groaza, horror prin excelenta, filmul nu ajunge pana acolo incat sa sperie. Nici nu e gandit astfel. Copiii nu trebuiesc terifiati de un fost prieten de joaca. Desi ideea de fantoma ii inspaimanta prin ea insasi, Santi este totusi un copil, unul dintre ei. Beneficiind de efecte spectaculoase daca le raportam la bugetul de aproximativ 3 milioane de euro, pelicula ofera si o uimitoare calitate vizuala. Realizarea ne-naturalului este printre cele mai bune din cate exista. Iar pentru ca este un film cu si despre copii, asa cum spuneam si mai sus, tot acest supranatural nu socheaza, deci nu este un kitsch ieftin.
Un singur episod in care la prima aparitie a "aparitiei" s-a introdus acel efect sonor idiot, efectiv un tipat, ilogic si fara rost. In rest, ambianta sonora este impecabila, contribuind din plin la reusita filmului.
Titlul este o complicatie fara sens. De unde pana unde "vertebrele" (cu sensul de sira spinarii) diavolului? Probabil ca pare mai interesant asa, dar in realitate, nicio legatura cu nimic din firul narativ central al filmului. Un titlu pus doar pentru efect.
In rest, poate doar putin prea dur limbajul de pustan, prea injurios, dar daca stai sa o privesti pe aia drepata, chiar asa se intampla si in realitate. Si apropo de realitate, e un aer european cel ce se transmite si se recepteaza din aceasta pelicula, un fel de necosmetizare si de autentic pe care parca poti sa pui degetul. Pana si hoitul atrage in mod natural mustele, iar insectele sunt reale nu facute pe calculator.
Concluzie: Un film pe care poti sa il simti, sa il incerci pe tine insuti si deci sa empatizezi cu personajele sale. Incepe frumos si se termina magistral, mană a celor doi colosi ai cinemaului hispanic. Nu te inspaimanta, dar nici comod nu iti e in timpul vizionarii. Per total un film bun si o nota de 7,42!
Snowden (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/snowden-612377/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/b3f870e3-7cb6-4f43-a665-9957a1a7df8a_zpsqxedxjen.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/b3f870e3-7cb6-4f43-a665-9957a1a7df8a_zpsqxedxjen.png.html)
Edward Joseph Snowden este omul care a bagat frica in marele si atotputernicul NSA American. Devenit substantiv comun, Snowden denumeste panica ce apare in structurile Serviciilor de Spionaj si Inteligenta, atunci cand un secret gurvernamental risca sa fie divulgat opiniei publice.
Snowden este si numele celui mai de amploare scandal pe teme de securitate iscat in interiorul unei astfel de structuri de securitate dar care a avut repercursiuni si in cadrul guvernului celei mai puternice si influente tari de pe fata pamantului.
Inutil sa ne mai intrebam cat e fictiune si cat e realitate. Personal am vazut interviul realizat de Laura Poitras adevaratului Ed Snowden, filmare inclusa in documentarul Citizenfour (2014) (http://www.cinemagia.ro/filme/citizenfour-594230/). In afara sentimentului de panica si de paranoia, ce confera partii de film realizata in Hong-Kong un aer underground, (in interviul real lucrurile s-au desfasurat si la lumina zilei iar Snowden pare mai degajat si mai impacat cu le insusi), alte inadvertente nu ii pot gasi filmului semnat de Oliver Stone. Nu stiu cum e cu episodul ce serveste in film drept introducere sau care e povestea prietenei de care a fost nevoit sa se desparta pentru a o proteja, dar nici nu sunt prea importante aceste amanunte intrucat ele nu afecteaza cu nimic magnitudinea cutremurului ce urma sa fie declansat.
Daca e sa redau in scris senzatia lasata de vizionarea acestui film, cu siguranta ca vocabularul pare sarac in cuvinte. Nimicnicia ce te cuprinde atunci cand realizezi amploarea lucrurilor deconspirate e dincolo de litere si propozitii. In film apare o descriere perfecta care suna cam asa: daca interceptezi pe cineva suspicionat de terorism si respectivul are 40 de contacte in telefon, automat ii vei asculta si contactele ce si cu cine vorbesc. Daca si fiecare dintre acestia au cate 40 de contacte in telefon lor, la al 3-lea astfel de salt, se ajunge la impresionanta cifra de peste 2,500,000 de vieti urmarite si ascultate secunda de secunda in fiecare zi a vietii lor. Ce altceva s-ar mai putea adauga dupa asemenea cifre?
Joseph Gordon-Levitt il intruchipeaza relativ bine pe Snowden. Insasi interpretarea lui in acest film este una ok, fara mari valente, intrucat nici rolul nu-l solicita prea tare. Un biopic prin idee si avand structura tipica unui documentar ceva mai elaborat, e normal sa nu isi puna in valoare actorii ce au luat parte la filmarea sa. La categoria personaje ii putem include si pe: Barack Obama, Vladimir Putin, Angela Merkel sau presedintele Venezuelei, Nicolas Maduro. Si ei apar in aceasta productie iar unii chiar repetat, avand replici construite din decupaje ale interviurilor si declaratiilor oferite la acea vreme, in 2013.
Desi finalul vine sa mai indulceasca tabloul sumbru pe care ni l-am facut dupa toate aceste dezvaluiri halucinante, prin ceea ce ecranizeaza pelicula, ne vindeca de naivitatea de a mai crede ca lucrurile se pot remedia si ne trezeste cumva la realitate. Stim acum cu siguranta ca acele programe inca mai ruleaza si ca ascultarea nu s-a restrans ca si arie de acoperire, ba credem ca s-a extins, doar ca se acorda o mai mare atentie personalului care are acces la datele respective.
Oliver Stone reuseste sa realizeze un film de impact cu destule momente reusite regizoral. Modul in care "il pune in incurcatura" pe Obama este un artificiu marca Michael Moore, destul de bine speculat. Cert e ca acesasta realizare o sa ramana pentru un regizor specializat in productii biografice cu o mare incarcatura istorica, un alt film de referinta alaturi de Platoon (1986) (http://www.cinemagia.ro/filme/platoon-plutonul-2668/), Salvador (1986) (http://www.cinemagia.ro/filme/salvador-4179/), JFk (1991) (http://www.cinemagia.ro/filme/jfk-2197/) sau Nixon (1995) (http://www.cinemagia.ro/filme/nixon-1357/).
Concluzie: Snowden (http://www.cinemagia.ro/filme/snowden-612377/) este un film care, odata vizionat, iti recalibreaza unitatile de masura folosite la evaluarea gradului de importanta a problemelor personale cu care te confrunti in viata, facandu-le sa para nesemnificative si efemere. Dezvaluind lucruri greu de crezut si realizand cat de reale sunt aceste adavaruri teribile pentru fiecare dintre noi, te determina sa te revolti si sa doresti sa iei atitudine, in masura in care iti pasa de cine iti poate controla, cunoaste si folosi in scopuri marsave, lucrurile, secretele personale sau chiar opiniile ori ideile in care crezi. Nota 7,98!
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
La passion de Jeanne d'Arc (1928) (http://www.cinemagia.ro/filme/la-passion-de-jeanne-darc-patimile-ioanei-darc-2829/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/61141b45-fe9f-46f8-bcb6-30a1685fd104_zpspz3gkxdq.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/61141b45-fe9f-46f8-bcb6-30a1685fd104_zpspz3gkxdq.jpg.html)
Mesianismul ca tema, avand in rolul principal credinta pura si sacrificiul este propunerea lui Dreyer din aceasta opera ce ii poarta semnatura si care e inspirat din cel mai incorect proces desfasurat sub patronajul bisericii, in care toti judecatorii erau clerici de rang inalt.
Avand acea stralucire sacra, atat de tipica creatiilor acestui regizor danez, filmul este, asa cum il recomanda si anul productiei, realizat in negru si alb, (albul Dreyer, albul credintei, unic in cinematografie). De recomandat este sa fie vizionat in varianta muta-muta, adica fara acompaniament sonor. Astfel, emotiile transmise de catre acesti titani ai ecranului, atat ale coordonatorului proiectului cat si ale protagonistei ce-o intruchipeaza pe Ioana D`Arc, (Maria Falconetti), au cel mai puternic impact asupra privitorului. Tot linistea este si cea care da greutate injustetii. Este imposibil sa nu te simti strivit de toate acele ocari ce se revarsa asupra acuzatei, de forta si salbaticia cu care sunt ele indreptate asupra copilei incatusate. Urletele si strigatele invinuitoare iti rasuna in urechi desi in realitate, linistea este cea care te asurzeste.
Paradoxal, din tot acest vacarm mut, o raza de liniste si de ingaduinta este tot ce se naste in sufletul tau ca privitor. Iertarea izvorata din lacrimile curate ale inculpatei, iti inmoaie inima si, aidoma jertfei lui Hristos, accepti cu tristete ca si Jeanne va avea aceeasi soarta de infruntat.
Si toate aceste conflicte interioare pe care le experimentezi sunt posibile datorita tehnicii de filmare utilizata. Prim-planurile ce accentueaza atitudinile opuse, (umilinta vs furie oarba), ocupa marea majoritate a redarii in imagine. Refuzand orice machiaj adus personajelor sale, Dreyer a dorit sa surprinda fiinta umana asa cum e ea in realitate. Iar Maria Falconetti i-a indeplinit dorinta, realizand, dupa parerea multora, (pe care o impartasesc si eu), cea mai buna interpretare din isoria cinematografiei. Nicaieri nu cred ca se potriveste mai bine ca in cazul acestui rol zicala: "ochii sunt oglinda sufletului".
Vorbeam ceva mai inainte de cele doua tipuri de personaje aflate in antiteza, Dreyer nedorind sa realizeze o simpla punere in scena a celebrului proces in maniera istorica, testamentara. Cautand cu precadere sacrificiul, marele regizor isi demonizeaza personajele negative, rapindu-le aproape tot ce e uman. (ridicolul e asigurat de un judecator care are parul aidoma a 2 corne si care face parte din grupul celor ce sustin ca Janne actioneaza sub indemnul diavolului) In schimb, personajului principal i se asigura aura de inocenta prin mijloace destul de rudimentare dar extrem de penetrante: nu raspunde acuzelor decat extrem de rar, accepta sa fie batjocorita si scuipata si ingenunchiaza in fata acuzatorilor.
Desi asistam la o mare nedreptate, filmul reuseste sa ne picure in suflete sfintenia emanata din drama celei ce este astazi cunoscuta ca fecioara din Orleans si patroana spirituala a Frantei, retrezind in public acea sete dupa sacralitate si sfintenie. Reinnoirea jertfei Fiului lui Dumnezeu printr-un astfel de simulacru, cum e cazul acestui act de injustitie, nu ne indeparteaza de biserica asa cum pare la o prima privire, ci parca ne atrage spre ea printr-un magnetism straniu si neinteles. E nedrept ce s-a intamplat dar e dat de Sus sa fie astfel. Desi nu se introduce in film nici macar un element care sa tradeze o prezenta angelica alaturi de inculpata, un cat de mic efect tehnic ce sa creeze senzatia de supraomenesc, sentimentul tuturor celor ce asista la film e ca totul se intampla sub ghidajul unei forte mai presus de om. Si iarasi ne intoarcem spre regizor care doar prin simpla reflexie a unei ferestre cu 4 ochiuri, reuseste sa invoce sacrul in cel mai palpabil mod cu putinta.
Defapt, daca e sa privim filmul, in intreg ansamblul sau, ca pe o lucrare care ii vorbeste privitorului, o sa distingem atunci sublimul din aceasta piesa cinematografica: că statutul de sfanta, de martira, de mucenita si trimisa a lui Dumnezeu, nu este analizat de public nici un moment. Totul este tacit inteles, acceptat si crezut de spectator. Nu ne permitem sa ne indoim de acest aspect al personajului, ci doar cu umilinta si compasiune o acompaniem pe drumul propriei Golgote. Cat de frumos e manevrat afectivul si credinta de catre acest zeu, creator de lumi si vieti cum e Dreyer!
Concluzie: Un film al martiriului, al sacrificiului ce invoca jertfa suprema a doctrine crestine si care, prin modul in care este realizat si prezentat, are indrazneala sa-i stea alaturi actului de iubire si suferinta, petrecut acum 2000 de ani. Regia nepamanteana, vizionara si imaculata, isi atinge toate tintele pe care colosala minte artistica ce a gandit pana la cel mai mic detaliu spectacolul si le-a propus ca tinte inca dinaintea inceperii lucrului efectiv la acest proiect. Nota 9, 17!
Tokyo monogatari (1953) (http://www.cinemagia.ro/filme/tokyo-monogatari-tokyo-story-22873/)
aka
Tokyo Stroy (1953) (http://www.cinemagia.ro/filme/tokyo-monogatari-tokyo-story-22873/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Tokio.Story_zpsyi9dxyyt.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Tokio.Story_zpsyi9dxyyt.jpg.html)
Societatea nipona, in perioada celei mai radicale schimbari pe care a suferit-o in toata istoria sa. Iata motivul pentru care filmul lui Ozu devine o fresca sociala de o fidelitate ravasitoare. Tokio se emancipeaza si odata cu el si masele de oameni ce migreaza spre marele oras in cautarea noii vieti ce se prefigureaza a fi mai buna, cel putin ca perspectiva.
Si poate ca e intr-adevar mai buna, nu avem cum sa stim ce simte fiecare si mai ales ce isi doreste cel ce pleaca la drum, cautand sa isi faca un rost.
Desi filmul lasa sa se intrezareasca personaje pozitive si unele, nu as spune chiar negative ci mai degraba, mai putin pozitive, linia de demarcatie nu e niciodata trasata de-adevaratelea. Ea ramane sa se contureze in functie de conceptia fiecaruia dintre noi, despre viata. La unii dintre spectatori aceasta se va observa, probabil, ca o bariera imposibil de trecut, in timp ce la altii e posibil sa se estompeze sau chiar sa dispara.
Interesant e ca nici o parte, nici cealalta nu este de condamnat sau de criticat. Cu atat mai putin o face Ozu in filmul sau. Aici e sublimul acestei pelicule, un nestemat ascuns cu maiestrie de privirile superficiale si imposibil de cuprins in concluziile pripite. Desi drama e prezenta, nimeni nu e de condamnat sau de blamat. Poate ca unele comportamente par reci, insensibile, dar sa nu uitam ca nu sunt doi oameni la fel pe acest pamant. Iar de judecat si de acuzat nici nu poate fi vorba, atata timp cat insusi parintele, unicul indreptatit sa ceara socoteala, nu o face. Ba chiar multumeste umil si priveste spre latura buna a lucrurilor. (acest fel de a privi lucrurile imi aduce aminte de pilda „Musca și albina” a parintelui Paisie Aghioritul)
Cauze pentru aceasta schimbare a omului, abrutizare ar spune cei mai intransigenti, ar fi destule. Regizorul se opreste insa, la cea mai importanta pricina ce a dus la aceasta transformare si anume progresul cu a sa mentalitate. In orice cadru filmat in exterior o sa semnalam prezenta electricitatii, a firelor ce ne conecteaza pe toti intre noi. Mai sunt si acele cadre cu furnalele fumegande, care se repeta in incercarea de a arunca asupra atmosferei ce pare idilica la inceput, nori negri, amenintatori. Iar furtuna prevestita nu va inceta sa se abata asupra vietilor personajelor povestirii noastre. Fiecare va primi loviturile destinului cu decenta si cu umanitatea pe care este capabil sa o simta la acel moment, pentru ca asa cum marturiseste si Noriko, (Setsuko Hara), nora lui Shukichi, (Chishû Ryû), omul este intr-o permanenta modelare.
Si am ajuns si la Noriko, o Rut asiatica, trimitere sublima la cartea biblica ce sparge toate canoanele prejudecatilor de tot felul si ingaduie unei straine din afara legii, (legaturii de sange in film), sa devina strabunica Regelui David. Iata asadar ca o conduita morala uneste mai mult decat legatura de sange, iar strainul va face cele ale firii, el nefiind din acelasi neam.
Pastrand acelasi registru biblic, religios, propun sa stergem acel prim impuls care ne impinge sa ridicam piatra, pentru a ne aloca o clipa de meditatie si de analiza proprie. In fond, filmul Tokyo Story este filmul adevarului perpetuu, ce, cu fiecare decada ce se scurge, devenind mai actual si mai tulburator prin adevarul ce-l graieste.
Regizorul japonez Yasujiro Ozu, semnaleaza toata aceasta graba a noii ordini ce s-a instaurat, o societate in care timpul, banii, familia, se amesteca pana la omogenizare, iar omul modern incearca sa razbeasca prin viata cum stie el mai bine si mai moral cu putinta. Sa nu ii judecam pe cei ce nu sunt ca noi, sa nu ne judecam pe noi pentru ca nu suntem ca altii, cu siguranta mai buni decat noi si sa incercam sa ne redescoperim samanta plantata in strafundul sufletului nostru de catre parinti, cand inca eram acasa, locuind impreuna cu ei.
Concluzie: Un film pansament pentru suflet, un film despre fiecare si in care toti avem un "tiz" in ale firii, caruia ii semanam intr-o mai mica sau mai mare masura. Desi avem acum parte de foarte multe filme ce semnaleaza aceasta intalnire a generatiilor, care mai de care mai extreme si mai teribiliste, o astfel de poveste niciodata nu a fost spusa cu ma multa decenta si bun simt. Nota 9,28!
Assassin's Creed (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/assassins-creed-589503/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Assassins.Creed.2016_zpsy76lgznv.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Assassins.Creed.2016_zpsy76lgznv.jpg.html)
Este prima data cand pot include un fantasy si mai ales unul bazat pe conceptul unui joc, in rubrica filmelor Recomandate spre vizionare. Vazut ieri in previzionare, filmul m-a fascinat, fara ca sa fiu un jucator activ sau vreun impatimit al celor 10-13 (sau cate vor mai fi), episoade ale acestui joc de succes in randul game-erilor de toate varstele. Imi aduc aminte ca am incercat odata, demult, primul joc al seriei, dar nu am avut timp sa il duc pana la capat, nici macar prima plansa neterminand-o, asa ca nu am avut cum sa-mi dau seama daca e, sau nu, bun ori interesant. De aceea, in aceasta privinta, las "profesionistii" sa se pronunte, pentru ca evident, ei sunt cei avizati sa o faca.
Despre film, cel putin prima ora, pentru ca are doua in total, o gasesc impresionanata. O combinatie intre s.f., fantasy, real, conspiratie, foarte bine pusa in scena. Totul in aceasta jumatate este obscur, misterios, difuz si incetosat, exact asa cum incepea si jocul, din ce imi mai aduc aminte. Insasi ideea de a patrunde intr-o lume trecuta si maniera fantomatica in care imersia se realizeaza, asigura tot deliciul unei vizionari surprinzator de captivante.
Chiar faceam in minte o comparatie intre o alta (pre)vizionare din acest an, Doctor Strange (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/doctor-strange-488577/), un film practic din acelasi gen si pot spune fara nici o frica ca acesta de azi, este la ani lumina distanta. (in trecut nu in viitor, dar tot distanta e ;) )
Versiunea vazuta de mine a fost 3D desi eram convins ca nu prea o sa isi aiba rostul intrucat filmul e foarte dinamic si astfel nu o sa fie posibil sa admir prea mult acest efect din cauza vitezei. Dar modul in care pelicula este realizata, intro-urile folosite la regresia intr-o viata anterioara sunt excelente si merita toti banii investiti in versiunea tri-dimensionala. Pacat totusi de momentele de lupta, pentru ca acolo prea se roteste camera in jurul combatantilor si asta iti da o senzatie de anime, iar aici, trebuia o filmare statica, cu taituri precise si cu unghiuri pertinente, perpendiculare chiar, care sa iti redea senzatia de mai multa forta, nicidecum de realitate virtuala asa cum se realizeaza acum.
Surpriza mare a filmului, pe langa aceasta nesperat de buna adaptare pentru ecran, a fost toata acea identificare cu elemente si teorii cat se poate de reale si actuale. Introducerea dezbaterii despre doctrinele religioase, despre politicile mondiale sau a conceptelor de manipulare si controlul populatiei, atat de dezbatute in vremea nostra, vor face deliciul tuturor celor care iubesc teoria conspiratiei si cred in existenta socitatilor oculte si secrete. Iar ca tematica, societatile bazate pe consum, indoctrinarea, suprimarea libertatilor individuale contra asigurarii sigurantei sunt temele fierbinti ale oricarei zile, motive de meditatie macar la nivel de ipoteze, asta in cazul in care nu imbratisati ideea de oculta mondiala.
Mi-au mai placut slow-motion-urile care pregatesc scenele importante. La fel si tot acel alergat pe ziduri, catararile de tot felul sau sariturile extrem de bine integrate in valtoarea evenimentelor dezlantuite si tot atat de bine realizate. Totul e foarte atent lucrat si regizat de catre cvasi-debutantul regizor Justin Kurzel. Are el ceva titluri la activ, vreo 4, dar acum s-a achitat de sarcini ca niciodata.
Nota mica primita din partea criticior, e de tolerat, atata timp cat ii ceri unui veteran sa analizeze un plot al unui video-joc. E impotriva firii ca un sexagenar, sau chiar mai varstnic, sa aprecieze un astfel de film.
Concluzie: O realizare interesanta, cu o prima parte superba, ce se developeaza lent, cumva mistic, insa cu o parte a doua creata pe calapodul standard al tuturor filmelor de actiune-fantezie. Aceasta productie ce va intra imediat in lista preferintelor celor care adora stilul gothic si nu numai, reprezinta cea mai buna adaptare a unui videogame de pana acum, depasind chiar si Prince of Persia: The Sands of Time (2010) (http://www.cinemagia.ro/filme/prince-of-persia-the-sands-of-time-printul-persiei-nisipurile-timpului-17813/), un at fim care mi-a placut si m-a multumit ca si oferta.Nota 7,20!
Silence (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/silence-28779/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/silence_zpssj1zecwx.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/silence_zpssj1zecwx.jpg.html)
The Last Temptation of Christ (1988) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-last-temptation-of-christ-ultima-ispita-a-lui-iisus-1062/), opera inclusa in colectia Criterion: crestinismul cu fata umana. Kundun (1997) (http://www.cinemagia.ro/filme/kundun-3776/): Asia, Tibetul mai exact; Dalai Lama obligat sa traiasca in exil.
Silence (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/silence-28779/)este filmul care inchide cercul trilogiei religoase a lui Martin Scorsese si uneste primele doua productii printr-o imbinare ciudata, mutand crestinismului in Asia.
Bazata pe cartea lui Shusaku Endo, aceasta ultima ecranizare semnata de marele regizor, recreaza momentele cele mai zbuciumate ale miscarii misionare iezuite in Asia, nu atat bazandu-se pe consemnarile istorice cat mai ales pe cele extrase din folclorul Japonez.
Scorsese si-a fixat un scop in viata prin ecranizarea acestei carti si abia acum, dupa mai bine de 25 de ani de incercari de a obtine finantare, a reusit ceea ce el considera a fi, cununa intregii sale cariere.
Asupra spectatorului, filmul are un efect ciudat. Prin grandoare te striveste; prin importanta faptelor te reduce la tacere; iar cand e sa dai verdictul, constientizezi ca esti prea fricos ca sa indraznesti a spune ca nu e un film bun si prea bulversat ca sa poti afirma ca tocmai ai vizionat o capodopera. Pur si simplu, pelicula reda convingerea religioasa a creatorului ei, framantarile sale launtrice si legatura acestuia cu divinitatea. Este "filmul cultului (cu sensul de bisericii) lui Scorsese" asa cum bine il intitula Peter Travers.
Ambiguu, continand intregul spectru de incertitudini pe care o fiinta omeneasca le poate incerca pe durata unei vieti, pelicula reveleaza existenta a cate unui Iuda pentru fiecare dintre marturisitorii credintei crestine. Daca nu e o persoana fizica asa cum in film apare personajul Kichijiro, (Yosuke Kubozuka), atunci e un gand care te tradeaza si te inseala aidoma falsului apostol. Am remarcat o tema de meditatie in repetarea cuvintelor de la Cina cea de Taina: "Ceea ce ai sa faci, fa mai repede!" Capacitatea de intelegere, pur dogmatica a acestor cuvinte, ne va revela si simbolul intregului film, al intregii actiuni, a modului in care ea se deruleaza.
Trimiterile la episoade biblice sunt stridente. Probabil ca cel mai usor de identificat este cel al lepadarii de Hristos al parintelui Rodrigues, (Andrew Garfield), cand pe fundal se aude cantatul cocosului.
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/spoilerint_zpsknxvzq8y.gif (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/spoilerint_zpsknxvzq8y.gif.html)
Si aici intervine strict viziunea catolica, mai emancipata decat cea ortodoxa, asupra acceptarii marturiei de credinta. Ordinul iezuit insusi a fost unul din cele mai flexibile si adaptabile cinuri misionare, modul lor de a atrage adepti fiind contestat si dezaprobat pana si de Papa. Daca in biblie Apostolul si-a constientizat pacatul savarsit din lasitate si s-a reintors intarit la credinta, marturisind fara ocolisuri dragostea pentru Treimea Cereasca, lucru ce in final i-a atras sfarsitul martiric, in film apostazia este perpetua. Apar unele elemente ce demonstreaza inca o apartenenta religioasa, dar asta reprezinta un compromis deloc pe placul divinitatii. In contra-exemplu e parintele Garrpe, (Adam Driver). Sacrificiul lui in incercarea de a salva macar un singur suflet e exemplar si face cinste adeptilor care s-au jertfit cu atata credinta pana la el,dar si odata cu el. Probabil ca asta e si motivul pentru care pe afisul principal al filmului nu apare personajul principal.
Despre "Tacere", daca e sa initiez o discutie, ar insemna sa dezvalui prea mult din actiunea filmului si deci sa rapesc din placerea vizionarii celor care au de gand sa mearga la cinema, asta daca va fi lansat in Romania. Oricum, motivul tacerii divine care nu intervine ferm si definitiv ca sa stopeze oceanul de suferinta ce ineaca intreaga omenire, e destul de amplu dezbatut si de alte productii.
Concluzi: Un film greu de digerat, lung, impovarator si trist. O abordare umana a unei tragedii de neimaginat si aproape de neprivit, dar care invita persoanele capabile de a descifra tainele doctrinei crestine, la discutii si reflectii legate de teme extrem de sensibile in ceea ce priveste activitatea bisericii si credinta umana. (adaptarea terminologiei referitoare la Dumnezeu pe structura deja existenta in cultul budist a lui "Dainichi" )
Filmul incepe excelent dar se dilueaza cu indoiala si necredinta. Este "o calatorie prin ¡the valley of doubt¡" (sight&sound-magazine) Nota 7,99!
Ps. Singurul moment mai destins al filmului este si o binevenita glumita; cea legata de tortura la care vor fi supusi crestinii si ca prin aceasta ei isi castiga locul in Paradis unde, fericire, nu tu munca, nu tu boala, nu tu suferinta si ... nu tu taxe si impozite.
1MicuCelUmilSiViril
15 Jan 2017, 09:52
Felicitari pentru modul de prezentare, alali! E o munca!
Urmaresc acest subiect cu o placere din ce in ce mai mare, subiect unde se gasesc multe filme de valoare. Nu le enumar tocmai de la inceput, dar, luand in considerare numai cele de pe ultima pagina, subscriu si eu la Tokyo monogatari (1953), desi as putea spune la fel si pentru alte cateva dintre ele.
Si, pentru a fi in ton cu subiectul, consider bune de vazut si urmatoarele filme:
Le déjeuner sur l'herbe (1959)
Este splendid filmul lui Jean Renoir, desi mai putin cunoscut decat altele ce apartin acestui mare cineast.
Cuprinde multe lucruri interesante, placute, de aceea este un film neuitat de iubitorii de filme artistice.
Tempest (1958)
Eu zic ca e un film care trebuie vazut, unul rar, valoros, cu o poveste atragatoare, un film despre om, si in plus, pe parcursul filmului, o muzica romaneasca extraordinara, cantata cu pasiune. Nu stiu daca originalul a fost color, dar eu intr-o astfel de varianta l-am vazut.
Valter brani Sarajevo (1972)
Iugoslavii au excelat la capitolul filme cu partizani, filme din care se distinge si acesta.
Voyage to the Beginning of the World (1997)
Film zdrobitor de bine facut, opera de Manoel de Oliveira (cu Marcello Mastroianni), Voyage to the Beginning of the World (1997), care, surprinzator, pana acum nu dispune de o subtitrare in romana, ofera o reprezentatie pe deplin satisfacatoare oricarui tip de public.
Sibiriada (1979)
E un film sovietic, unul din cele mai renumite, ceva mai lung dar foarte bun si merita osteneala.
The Americanization of Emily (1964)
Un film excelent facut, chiar neasteptat de bun, o poveste distractiva, englezo-americana, cu final neasteptat!
Merita vazut!
Manchester by the Sea (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/manchester-by-the-sea-618941/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Manchester.by.the.See.2016_zpswyuxqlbn.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Manchester.by.the.See.2016_zpswyuxqlbn.jpg.html)
Orasele mici au propria lor viata. Indiscrete sau melacolice, dupa caz, ele traiesc prin locuitorii lor. Isi cunoscu oamenii, isi amintesc trecutul lor si ii urmaresc pretitundeni. Nu exista loc unde sa poti sa te retragi si sa fii uitat intr-un asemenea orasel. Manchester by the Sea e un astfel de exemplu. Iar atunci cand vina iti conduce destinul si viata alaturi de tine insuti devine insuportabila, trebuit sa incerci sa te ascunzi, sa uiti cine esti, sa te pierzi chiar si de tine ca persoana. Bostonul reprezinta alternativa. Mare, incapator, aglomerat, aici nimeni nu te poate gasi daca tu nu vrei asta. Chiar si propria ta constiinta are drum lung si sanse mari sa se abata de la calea spre casa, spre sufletul tau si astfel sa nu va intalniti deloc, mult timp, poate chiar niciodata.
Filmul este superb realizat. Imagini impecabile, nuante cromatice spalacite in care personaje tulburi se dilueaza si se amesteca pana la disparitia totala. Coloana sonora vine si ea sa contribuie la aceasta uitare de sine. Cu o tonalitate melancolica, parca venita de departe, adusa de pe mare odata cu valurile, muzica reuseste sa te intristeze in asa masura incat sa devii ... nu neaparat una cu personajul central, dar macar la fel de indurerat si de confuz ca el. Casey Affleck este probabil unicul actor care putea, literalmente, sa devina Lee Chandler. De altfel, insasi ascensiunea acestui actor este incredibila. In 2000 (http://www.cinemagia.ro/filme/american-pie-placinta-americana-97/) aparea in American Pie (http://www.cinemagia.ro/filme/american-pie-placinta-americana-97/); si sa ajungi dupa muuulte roluri secundare, fie ele chiar si in filme mari ( The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-assassination-of-jesse-james-by-the-coward-robert-ford-asasinarea-lui-15910/) - film care i-a adus si prima nominalizare la Oscar, seria Ocean (http://www.cinemagia.ro/filme/oceans-eleven-oceans-eleven-faceti-jocurile-1585/), Gone Baby Gone (2007) (http://www.cinemagia.ro/filme/gone-baby-gone-disparuta-fara-urma-15827/) sau Interstellar (2014) (http://www.cinemagia.ro/filme/interstellar-19005/) ), sa oferi o astfel de reprezentatie,... fara cuvinte. L-a ajutat foarte mult si tipul de personaj pe care il intruchipeaza, (poveste a lui Lee pe care daca ar fi fost sa o citesti, cu siguranta ca in minte ti s-ar fi conturat exact portretul lui Casey din acest film, aceeasi infatisare pana la cel mai mic detaliu, pana la cel mai inperceptibil rid pe care nici nu ai stiut ca l-ai remarcat in timpul vizionarii.).
Scenariul este: viata si incercarile ei. Si aici am ajuns la acel neajuns care nu ma lasa sa asez acest film, remarcabil realizat altminteri, in lista extrem de scurta a capodoperelor. Sa fie doar necunoastere, sa fie superficialitate din partea mea, nu stiu sa spun exact, dar asta simt in acest moment, cand dupa 2 vizionari, intr-o sala de cinema dezolanta, cvasi goala, aidoma camerei in care locuia Lee, am ramas cu o stranie senzatie de neimplinire, de dezamagire sau mai exact, de lipsa de finalitate a... ceva ce nu poate fi numit anume. Parca simti ca povestii ii lipseste revelatia dintru incheiere, descatusarea ori acel mic amanunt care sa faca actiunea speciala, remarcabila, memorabila si geniala. Prea e ca in viata acest epilog. Una e ca personajele sa fie atat de plauzibile incat sa ai impresia ca mergi pe strada printre ele si nu ca le privesti intr-un film, si alta e sa ecranizezi viata unor astfel de personaje, vecini de-ai oricui, oameni din cartier, de pretutindeni sau de nicaieri. Pacat de acest sfarsit care e in aceleasi tonuri ca si imaginea, fad, sters si estompat. Doar ca in cazul imaginii, monocromia albastrului marin surprinde in cea mai pura forma atmosfera trista - tehnica demna de maiestria unui pictor; incheierea povestii insa nu produce acelasi efect. E prea fireasca pentru asa o situatie ca cea relatata in film, pentru asa o imagine artistica, pentru asa o coloana sonora sau pentru asa un montaj; pentru asa un tablou per ansamblul lui.
Regrete si iarasi regrete...
Orcium, chiar si daca mie imi lipseste esentialul, adica un sfarsit demn de povestea in cauza, paradoxal, filmul este unul foarte bun. Atat de bine descris si editat incat nu exista moment in care sa nu empatizezi, sa nu te revolti, sa nu intelegi si sa nu suferi alaturi de personaje; cu ele, prin ele si pentru ele. Pelicula are si umor, unul foarte elitist si foarte bine camuflat sub vălul straveziu al dramatismului si asta chiar daca subiectul multor glume e unul cu conotatii sexuale. El, hilarul, vine oarecum natural si e firesc; un exemplu ca se poate si calitate nu doar grosolanie doar de dragul hăhăitului.
Concluzie: O superba realizare, cu un montaj si o imagine impecabila, o muzica aidoma si o regie la fel de speciala ca si in cazul lui You Can Count On Me (2000) (http://www.cinemagia.ro/filme/you-can-count-on-me-te-poti-baza-pe-mine-3535/). Abia astept urmatorul proiect al regizorului Kenneth Lonergan in care tot el sa fie si scenaristul, ca in cazul filmului de fata dar si al celui din 2000 (http://www.cinemagia.ro/filme/you-can-count-on-me-te-poti-baza-pe-mine-3535/) de care tocmai am pomenit. Nu-l ratati, nu le ratati ... ambele, merita din plin! Nota Nota 8,19 pentru acesta!
ciudat, dupa formula mea de calcul, a iesit 8.20. glumeam.....este unul din putinele filme vazute in ultima vreme, care m-a miscat, am trait senzatii amestecate...
mi-a placut si mie la fel de mult, in ciuda faptului ca risca sa devina obositor din cauza monotoniei. dar, asta-i un film dedicat acelora care gusta dramele din interiorul micilor comunitati, ii ung la suflet si le ridica nivelul emotiilor, fara a face risipa de melodrama. mi-a placut simplitatea launtrica a scenariului. in jurul ei, s-a tesut acel invelis al relatiilor inter si intrafamiliale, care lasa spectatorului , tema de cugetare si analiza asupra implinirilor si dezamagirilor vietii. este imposibil sa nu te ravaseasca o poveste tragica ca aceea traita de familia lui Lee, mai ales daca este admirabil scrisa si redata.
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
Play Time (1967) (http://www.cinemagia.ro/filme/playtime-14166/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Play.time.1967_zpsgeje41fv.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Play.time.1967_zpsgeje41fv.jpg.html)
Jacques Tati este cineast francez recunoscut pentru meticulozitatea cu care isi pregateste absolut toate scenele ce ii alcatuiesc filmele, detaliile si inlantuirile de actiuni fiind extrem de bine elaborate si interconectate. Playtime (http://www.cinemagia.ro/filme/playtime-14166/), reprezinta o chintesenta de astfel de exprimare a acestui geniu unicat in toata cinematografia.
Pe langa analiza acida ce motiveaza practic aparitia acestei creatii, important de identificat este maniera atat de proprie prin care Tati isi imagineaza si isi expune viziunea asupra modului de redare a mesajului critic. Cadrele in care domneste un haos ordonat, simetria intalnita pretutindeni tradand o mare cantitate de atentie ce s-a cheltuit pentru a fi realizata toata aceasta recuzita ce satureaza imaginea in permanenta, se umplu de o multime de figuranti care si ei, desi par dezordonati, la o analiza atenta observi totusi ca formeaza o retea extrem de atent tesuta, aidoma decorului , si ca toata aceasta agitatie fals aleatoare duce catre un scop greu de anticipat.
TURNarea filmului pe platoul BABEL, locatie construita special pentru acest proiect, l-a ruinat pe marele regizor. Constient de importanta unui astfel de proiect si stiind ca ceea ce are de zis prin imagine merita orice sacrificiu, incapatanatul Tati si-a cheltuit toata agoniseala de-o viata doar pentru a produce ceea ce s-a dovedit a fi, una din marile capodopere ale celei de a 7-a arte. Din pacate pentru el, recunostinta a venit destul de tarziu, lucru ce a facut ca prodigiosul regizor sa nu isi mai poata duce la indeplinire nici un alt proiect din cele pe care le avea planificate. (interviul in care Tati face o pauza dureroasa atunci cand este intrebat despre planurile sale, iti sfasie inima; un asemenea artist inlacrimat ... uf! ... e prea mult - https://www.youtube.com/watch?v=yV5CdseAZ3M)
Comedia Playtime este unica ca si creatie. Folosind doar umorul de situatie, te-ai fi astfeptat ca sa regasesti macar o parte din gagurile ilustrilor predecesori in ale amuzamentului, mai ales al celui mut. Dar nimic nu e obisnuit in arta lui Tati. Situatiile comice sunt create dupa o reteta unicat si cu mult studiu si migala. Sunetele au si ele o importanta uriasa in a obtine efectul ridicolului. Pare un film mut, macar prin prisma lipsei unei idei coerente ce s-ar putea desprinde din franturile de dialog, dar nu e deloc asa, pentru ca avem efectele sonore ce la Tati sunt extrem de importante, ele amplificand situatia si dinamitand o imprejurare anume.
Spuneam la inceput ca filmul are un caracter critic. Acest lucru se datoreaza unei capacitati de analiza arhitecturala cum nimeni nu banuia ca regizorul francez ar fi capabil. Ridiculizand noul curent modernist in care se construieste pretutindeni si care este doar bazat pe aspect, un fel de vitrina prin care opulenta si actualitatea se etaleaza publicului, filmul atrage atentia asupra pierderii unicitatii si farmecului unor locuri unice in lume. Din pacate, aceasta aliniere la tendinte, uniformizeaza marile capitale europene si ajungem sa avem aeropoarte identice la Roma si Paris, stalpi de iluminat similari la New York si Paris sau strazi similare la Hambur si ... Paris; ati ghicit. La fel de vehement este criticata si viteza pe care societatea avida dupa "stil si clasa" o impune acestor schimbari nenaturale si fortate.
Personajul principal, avatarul lui Tati, mr. Hulot, ne ajuta sa intelegem tot acest ridicol si toata aceasta frivolitate a unei societati de consum ce vaneaza doar noul, shic-ul si tot ce e de moment la moda. Un ursuz prin definitie, sobrul domn Hulot are in permanenta parte de situatii hilare. Clasicul din el nu se integreaza in tot acest modernism al parvenitilor. Naturaletea prin care umorul se intampla sau aranjamentul extrem de elaborat care duce la aceste situatii, denota amprenta regizorala inconfundabila. Superbe sunt si acele priviri in reflexie, un joc al dublurilor personajelor din prim-plan. Utilizarea sticlei pentru a ilustra o lume paralela si mai ales folosirea acestor miraje in constructia scenelor au oferit momente savuroase.
Concluzie: Un grandios spectacol al absurdului, o insiruire inepuizabila de situatii comico-satirice originale si o constructie a cadrelor cum doar in cele mai bine bugetate epopei poti vedea, toate astea fac din acest film experiment singular, un pilon de referinta a tuturor studiilor din toate scolile de film ce se respecta. Tati s-a jucat de-a dreptul cu si prin personajul principal, iar umorul pe care l-a creat este atat de fin si cult incat chiar existenta lui pare in unele momente indoielnica. Nota 10,00 pentru aceasta minunata constructie, un testament al marelui cineast lasat unei posteritati ce mai ca imi vine sa spun ca nu il merita ....
Acesta e un comentariu absolut meschin raportat la acest 10,00 care a zguduit din temelii intreaga comunitate Cinemagia Forum (eu?!) dar ce pnm inseamna "aparent haos ordonat"? Sau e "haos aparent" sau e "haos ordonat" ca puse impreuna suna exact ca opusul a ceea ce presupun ca ai vrut tu sa zici. Scuze.
Acesta e un comentariu absolut meschin raportat la acest 10,00 care a zguduit din temelii intreaga comunitate Cinemagia Forum (eu?!) dar ce pnm inseamna "aparent haos ordonat"? Sau e "haos aparent" sau e "haos ordonat" ca puse impreuna suna exact ca opusul a ceea ce presupun ca ai vrut tu sa zici. Scuze.
=)) Corect White. Am negat negatia si asta a dus la o reafirmare a ceea ce nu doream sa se inteleaga. Ideea era inversa si faptul ca ai prins-o chiar dintr-o constructie gresita inseamna ca am ajuns sa gandim la fel, simtim la fel, iubim la fel si nu mai stiu cum era melodia....=))
Oricum ar fi, Playtime-ul lui Tati si-a facut inca o data datoria si ne-a lovit cap in cap, cam ca in film. Foarte amuzant!=))
O virgula la timpul si locul potrivit ar fi salvat situatia.:-? Dar daca nu am pus-o, refac cu una din variantele tale si sper ca nu vor mai aparea neintelegeri. Ramanem prieteni nu? :-*
=))
Probabil ca si ora a contribuit la aceasta eroare de logica, dar nu e o scuza.
Ms pt atentia cu care ai parcurs review-ul.>:D<
Esti singurul user care are contributii constante si interesante pe forumul asta si "intreaga comunitate Cinemagia Forum " (eu?!) iti este recunoscatoare pentru asta. Nu sunt ironic cand spun asta si nu am fost nici cand am zis ca replica mea e meschina din mai multe puncte de vedere.
Dar cred ca genul asta de greseala e simptomatica pentru o problema mai generala pe care o ai (parca si Mercutio ti-a atras odata atentia cu privire la ea, dar nu cred ca o sa incerc sa o explic acum) si nu doar o simpla "eroare de logica". Eu unul m-am mai lovit de ea in discutia "aia" dintre noi...de aici si iritarea pe care mi-a produs-o... de aici si discutia asta care nu ar trebui sa aiba loc pe topicul asta but what the hell, oricum e prea multa liniste pe forum.
Asa e White. Forumul este al nostru >:) Sa ne facem de cap <:-P ca doar suntem singuri (care mai posteaza).:))
Si acum terminand-o cu glumele, sa revenim la discutia serioasa pe care ai lansat-o. Chestia cu dubla negatie nu imi aduc aminte sa mi-o mai fi identificat cineva. Daca a facut-o (si vreau dovezi [-( ), chiar nu am sesizat-o. Oricum, sper sa nu fi fost cazul si sa nu ma mai fi impiedicat si inainte in asa hal de propriile-mi ganduri. Dar si daca... nu e un capat de tara. Omul cat traieste invata.
Legat de o alta discutie a noastra, ea, polemica, nu avea nicio legatura cu o astfel de constructie nastrusnica. Pur si simplu discutam atunci daca un film e sau nu e optimist. Sau, ma rog, daca se poate sau nu privi astfel acea pelicula. Deci, nici o legatura cu cazul de fata.
Eu acolo mi-am sustinut punctu de vedere cu argumente "direct de la sursa". Adica na, citate cu subiect si predicat. Ba am inserat si complementele circunstantiale de loc si timp, specificand cand si unde au fost facute acele afirmatii.
Si in final, trebuie sa imi cer scuze pentru tonul sarcastic pe care l-am folosit in ultimul post. Am considerat ca acea formulare "comentariu meschin" se refera la review-ul meu si ca ar fi fost un atac nejustificat la ceea ce scrisesem. Acum am inteles si interpretarea celor scrise de tine, nu doar ceea ce mi s-a parut mie ca ar fi. Sorry man! Am luat-o personal si am reactionat sub impulsul momentului.
Problema mai generala la care ma refeream nu are legatura nici cu logica formularilor nici cu greseli gramaticale specifice (din astea am si eu destule) ci cu o anumita caracteristica a stilului textelor tale: e cateodata prea incarcat, hiperbolico-exaltat sau, ca sa citez un clasic nu-foarte-regretat al forumului, "prolix si stufos". Mercutio a formulat asa: "incearca sa fii mai atent la ce inseamna termenii pe care ii introduci, decat la retorica, pentru ca produci confuzii." (e in discutia despre The Killing of A Chinese Bookie din cadrul Turneului Iconoclast, daca nu ma crezi pe cuvant:P ). Am senzatia ca din cand in cand victima respectivelor "confuzii" esti chiar tu.
Ma confunzi cu userul Klute ceea ce pentru mine e in aceeasi masura imbucurator (Klute are un nivel de coerenta in exprimare mult mai ridicat decat al meu) si deprimant (of, credeam ca am capatat destula individualitate in ochii tai).
White, klute, la fel de dragi imi sunteti amandoi. :P De asta nu fac diferenta intre voi. (demonstratia clara ca nu am parti-pris-uri)
Legat de turneul de care vb si de filmul lui Cassavetes, asa cum m-am exprimat la acea vreme si cu riscul de a ma repeta, nu mi s-a parut o capodopera pentru ca nu cred ca este. Indiferent ce incerca sa imi exemplifice Mercutio legat de lentile, de unghiuri de filmare, de luminozitate, si alte chestii stric tehnice, consider ca filmul falseaza chiar acolo unde incearca sa isi asigure puctul forte. Senzatia realitatii sumbre, petrecute la lumina serii, a unui misterios si obscur patron de club de noapte. Iar Ben Gazzara nu reuseste sa exprime toata acea aura de credibilitate grosiera si usor misterioasa pe care ar fi trebuit sa o aiba personajul sau. Sa nu mai spun de final care imi aduce aminte de Nicolaescu cu al sau Miclovan si cu "un fleac, m-au ciuruit". Nu gasesc nimic fascinant la o astfel de abordare si la astfel de caractere intruchipate in imagini. Dar e pur si simplu parerea mea. Si asta nu voia sa accepte sub nicio forma Mercutio. Ca nu m-a prins acel film. Asa cum nu am gustat deloc Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, cu al sau aer satiric. Obositor si exagerat pentru mine
Si nu sunt singurul care vede, cel putin primul film, cel despre care faci vorbire, ca pe un esec. Mie imi place ca dupa ce vad un film sa caut indicii direct de la cei implicati. Asta ca un exercitiu, sa vad daca am pierdut ceva, daca am rastalmacit ceva intr-o maniera gresita. Si aici, surpriza, Gazzara insusi considera produsul finit ca pe un imens insucces declarandu-se dezamagit de rezultat. Cassavetes insusi nu reuseste sa ii contureze o forma finala si il lanseaza de mai multe ori in diferite versiuni total schimbate si cu zeci de minute de material taiat. Vincent Canby, o parere autorizata si pe care o mai cunsult din cand in cand, considera si el acest film un esec de proportii, confuz si debil. Iar cand ai un asa spate, mai ca prinzi aripi nu? :))
Legat de exaltarea posturilor, daca ea nu ar fi, nimic nu ar fi. Probabil ca acest gen de abordare ma defineste. Daca ceva imi place, o savurez ca pe o delicatesa. Daca gasesc parti bune, secvente, idei, incerc sa le amplific si sa ma bucur de momente. Dar daca ceva iese total din rapoarte, ale mele standarde, eu iau si eu pe camp dupa ea. :P In plus, titulatura sub care postez sugereaza clar ca e vorba de pareri si nu de critica. Nu sunt critic si nu imi propun sa devin. Imi place filmul si imi place sa discut depre el. Mai ales atunci cand auzi si alte pareri ce iti deschid noi orizonturi de intelegere si interpretare.
Ps. Astfel de discutii ma binedispun si contribuie mult la analizele viitoare. Cu atat mai mult cu cat sunt facute aici, in public si anima si forumul.
White, (diferit de klute), Iti lansez si tie provocarea sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun. Nu mai spun de criticul site-ului care vede melodrama la tot pasul.
Moonlight (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/moonlight-999089/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/ec3276eb-15ad-4ab7-a5d6-fa22503ba5f3_zpsesjj6kwm.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/ec3276eb-15ad-4ab7-a5d6-fa22503ba5f3_zpsesjj6kwm.jpg.html)
Moonlight (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/moonlight-999089/) este filmul unei dureroase boli ce contamineaza tot mai multi oameni ai zilele noastre: singuratatea. Structurat exact ca si un spectacol de opera, pelicula e compusa din 3 acte. Totul insa incepe asa cum ii sta bine unei compozitii de autor, cu o uvertura de scurta durata in care doar avem timp sa-l intalnim pe tacutul pusti ce va fi sub diferite forme, ghidul nostru in aceasta lume a strazii. Incepe actul I.
Little (Alex Hibbert), Chiron (Ashton Sanders)si Black (Trevante Rhodes) sunt cele trei chipuri care personifica acest caracter principal al povestii noastre. Daca pe pusti nu poti decat sa-l lauzi, el interpretand magistral un rol greu, expresiv si cu mare expunere, Black mi s-a parut foarte bine ales. Are acest Trevante Rhodes ceva al lui in priviri si in comportament incat m-a fascinat aparitia sa din acest film. Despre adolescentul Chiron, nu prea mi-am format o parere, sau ma rog, prefer sa mi-o pastrez pentru mine. El trece destul de neobservat; isi face treaba si gata. Singurul plus e ca ne-a razbunat prin acel scaun rupt de spatele insuportabilului coleg de clasa. Scena aia chiar ca a meritat. :) Din sala am auzit doar exclamatii de multumire si vorbe de sustinere care concluzionau la modul "chiar o merita!" sau "in sfarsit!"
Multi au concluzionat ca Moonlight (http://www.cinemagia.ro/filme/moonlight-999089/) este un film al maturizarii. Pe ce anume si-au argumentat oare acesti oameni catalogarea? Cand Chiron este un personaj complex insa stagneaza pe plan emotional, fiind unul si acelasi din copilarie pana la maturitate. Nu in asta consta toata discutia din restaurant cand Kevin ii replică lui Black că desi nu-l vazuse de mai bine de 10 ani, inca il cunoaste si il intelege pentru ca in realitate, nu s-a schimbat deloc? Poate ca cei care vad un parcurs initiatic, un drum al maturizarii se lasa pacaliti doar de transformarea fizica, care da, este spectaculoasa. Dar in spatele acestei schimbari radicale zace acelasi timid pusti, tacut si care e dispus sa asculte si sa ierte asa cum o face si cu maica-sa la clinica de dezintoxicare. Insa la nivel sentimental, Chiron este acelasi inocent ce nu a evoluat deloc. Ce cu adevarat se maturizeaza sau mai bine zis se matureaza in aceasta poveste de viata este sentimentul de goliciune si singuratate. El se simte inca din debutul peliculei si se cronicizeaza sub ochii nosti. Aidoma unei boli, cresterea exponentiala a acestei tulburari interioare a unui om, macina pe tacute persoana in care si-a gasit locas, unicul tratament disponibil fiind un umar pe care sa te poti sprijini si o persoana alaturi de care sa poti sa redevi tu insuti. Iar daca simti nevoia sa iti transformi intreaga viata, intreaga suferinta, propria persoana intr-o lacrima, intr-o picatura de apa si sa vrei sa te pierzi in imensul ocean al uitarii, sa nu iti fie jena sa o faci.
O particularitate a filmului este "inramarea vizibilului". Cu totul neobisnuita ca focalizare si cu cadre miscate sau care nu cuprind tot ce se intampla, de multe ori pierzandu-se o buna parte din locul unde se desfasoara actiunea sau din personaje (vezi scena inotului sau scena tavalelii din copilarie), impresia e ca asisti la o filmare haotica, din mana si care iti solicita la maximum atentia. Dar acest tertip are logica lui si da roade intrucat astfel concentrat nu ai cum sa nu participi alaturi de protagonist si sa il insotesti prin toate cele 3 etape ale evolutiei sale in drumu spre maturitate. Atentie, am spus maturitate nu maturizare!
Si imaginea are o finisare la fel de grosolana. Lumini care se reflecta mai tot timpul in lentila obiectivului sau cu tot felul de obiecte care la o expunere fara "aditivi" (adica fara filtre pretentioase si sofisticate adaugate filmarii) , se resfrang in camera si creaza un aspect de documentar. Iar asta se simte foarte bine, accentuand senzatia de real si de plauzibil a ceea ce vezi.
Tot la capitolul imagine sa remarcam multitudinea de cadre ce beneficiaza de un colorit suprarealist. Astfel nu mai e vorba despre o rasa anume, ci despre oameni albastrii, violeti, movi sau alte nuante obtinute prin expunerea la diferite nunante si intensitati ale luminii. Artificial artistic, dar daca sprijina teoria din titlu..., ce putem face?
Ca si un mic minus, meschin si carcotas, as pune aceasta latura sentimental-umana a traficantului de stupefiante. Fortata si nu prea, vina si mustrarile de constiinta sunt parte a povestii. Nu neg ca si acesti "comercianti" sunt oameni, dar parca prea li se ingroseaza aceasta latura in povestea noastra.
Concluzie: Un film de viata, cu o filozofie de analizat si la care merita meditat, real si interesant. Nota 8,58!
Ps. Am parcurs un comentariu al lui CTP, personaj pe care il gasesc interesant in materie de pareri pe care le emite, dar de data asta, analiza lui si "cumulul" de dramatism pe care il identifica in acest scenariu, nu l-am inteles. Negru, traficant de droguri si homosexual este pentru dnul Popescu ceva exagerat. Sa fie varsta cea ce il plaseaza pe respectabilul domn in afara peisajului? A mai fost un episod similar in aceste zile, cel al telefoanelor cu lanterne in care un alt domn nu intelegea de unde atatea astfel de dispozitive la un loc...
sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun.
ete! sunt multi care-l considera la fel, chiar daca nu si-au postat aici parerile.au facut-o, sunt sigura, in alte locuri, mai "vanzolite". totul se rezuma la conexiune.
sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun.
ete! sunt multi care-l considera la fel, chiar daca nu si-au postat aici parerile.au facut-o, sunt sigura, in alte locuri, mai "vanzolite". totul se rezuma la conexiune.
postarea era strict pentru acest loc. Doar nu am scris aici ca sa ma plang de nu stiu ce blog pe care il frecventezi tu, un loc cu public elitist, trendi si numeros, dupa cum spui singura. Unii mai fara "conexiuni" raman pe baricade. :P
Plus ca parerea "criticului" de serviciu e ... zdrobitoare.
e nu stiu ce blog pe care il frecventezi tu, un loc cu public elitist, trendi si numeros, dupa cum spui singura..
n-ai nimerit. nu frecventez nici un blog.
Grave (2016) (http://www.cinemagia.ro/filme/grave-627613/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/9b949734-7f7d-42cf-abfc-ce102e33bfe3_zps8helwol6.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/9b949734-7f7d-42cf-abfc-ce102e33bfe3_zps8helwol6.png.html)
Un sandwich realizat dintr-o felie de Ginger Snaps (2000) (http://www.cinemagia.ro/filme/ginger-snaps-transformare-5059/), la mijloc putin Ôdishon (1999) (http://www.cinemagia.ro/filme/odishon-auditia-15628/) si felia care inchide, Låt den rätte komma in (2008) (http://www.cinemagia.ro/filme/lat-den-ratte-komma-in-legaturi-de-sange-27365/), are ca rezultat un surprinzator fel de mancare cu o savoare noua, diferita, exotica chiar. Raw (http://www.cinemagia.ro/filme/grave-627613/) sau Grave (http://www.cinemagia.ro/filme/grave-627613/) sau Crudo (http://www.cinemagia.ro/filme/grave-627613/), titulatura sub care l-am vazut eu, este un film aparte, demn reprezentant al genului gore.
Daca e de recomandari, desi am mari retineri, filmul neadresandu-se oricui, il recomand ca pe o productie reusita, cu un aer nou si oarecum unic in peisaj. Dar vegetarienilor e clar ca nu li se adreseaza; nici celor slabi de inger; nici celor care nu pot sa priveasca la televizor o operatie de orice fel sau macar o amputare cat de mica. Si pentru ca am patit-o pe pielea mea, nu-l recomand nici celor care consuma pop-corn in timpul vizionarii, pentru ca la un moment dat, consumul de floricele se va suprapune episodului de hranire al protagonistei noastre si, credeti-ma pe cuvant, nu va doriti asa ceva.
Faceam la inceput o lista de ingrediente din care pare sa fie compus acest film. Daca ar fi combinat toate senzatiile celor 3 filme pomenite, cu siguranta ca am fi asistat la o capodopera. Nu e cazul sa ridicam expectativele atat de sus. Raw are influente si idei preluate din cele trei, dar nu are si motivatia sau rezultatul acelora. Incepe cam ca si Ginger Snap, nonconformist, rebel si contemporan. Doua surori, desi in realitate doar pe cea mai mica o vedem in prima parte de film, care e clar, au ceva ciudat pe care nu esti capabil sa-l numesti. Din Audition preia tensiunea ce se acumuleaza din dozarea insuportabilului. Muzica sau mai bine zis semnalele sonore care cresc spre tonuri asurzitoare ajuta si ea la incarcare. Let the Right on In pentru simplul fapt ca e altfel decat predecesorii sai. Original si imprevizibil, filmul regizoarei Julia Ducournau exceleaza la modul cum reuseste sa amane incaperea actiunii. Toate evenimentele pregatesc declansarea intolerabilului, dar el pare ca nu se va mai produce niciodata.
Minusul pe care l-am sesizat si care a trasat tuse pe care nu mi le-as fi dorit in peisaj a fost dat de cateva scene ce nu isi aveau rost in economia povestii. Am incercat sa le inteleg rostul dandu-le tot felul de semnificatii, dar la final, inca tind sa cred ca filmul ar fi fost mai bun fara ele. Doar doua astfel de inutilitati am sa reamintesc aici: acea reminescenta de secventa cu cainele pe masa de autopsie de pe care zboara cearsaful. Care e logica si rostul ei? Plus ca tehnica de realizare este de un neprofesionalism cras. Mai ca se vede ata cu care este realizata acea dezvelire a lesului. Impardonabil! Apoi mai e acea scena din fata oglinzii in care mezina Justine, (Garance Marillier), simte nevoia sa-si linga reflexia. Explicatia ca prin acest gest se incearca adancirea complexitatii personajului acesteia, merge pana la un punct. Oricum tanara era evident intr-un pericol iminent de derapaj, iar aceasta situatie noua nu aduce nimic nou, doar transforma eroina aflata intr-o continua lupta cu sine, intr-o panarama de joasa speta. De ce ai dori asta cand pe tot parcursul povestii, atata inainte de acest episod cat si dupa, te chinui sa arati conflictul launtric in care ti se zbate protagonistul? Orcium, eu am incercat si reusit, sa-mi sterg acele momente din cronologie si astfel am obtinut un film bun.
Despre faptul ca din sala de cinema au fost spectatori care au simtit nevoia sa renunte la vizionare sau despre duritatea anumitor imagini s-a mai scris. E real si nu e nicio exagerare cum a fost in cazul altor filme despre care s-a vorbit la fel.
Filmul se incheie apoteotic. Finalul este ceea ce salta pelicula de la una altfel decat celelalte, la una chiar buna. Desi e usor de stiut acel deznodamant, el venind anticipat si logic, modul cum este el prezentat merita toate laudele. Este unul dintre finalurile reusite de film, atat dpdv al deznodamantului dar si ca montaj si regizare. Pana si genericul final are culoare si timpul de intrare foarte bine sincronizat.
Concluzie: Un film recomandat, dar pe riscul fiecaruia. Nota 8.00!
Ps. Mai citeam undeva cum ca filmul surprinde decadera unei tinere in patima alcoolului, printre multe alte vicii ce au fost enumerate acolo. Respectivul, e clar, nu a inteles nimic din gesturile disperate prin care protagonista incearca sa-si invinga pornirile, pofte care o oripilau, si mai ales durerile ce o faceau sa se zvarcoleasca in timpul somnului; practic, sa-si infraneze foamea.
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
À bout de souffle (1960) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/) aka Breathless (1960) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/brethless201960_zps77o99xzn.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/brethless201960_zps77o99xzn.jpg.html)
Dezordonatul genial al cinematografiei, Godard este acel nihilist ce a distrus orice norma si orice regula ce guvernau realizarea unui film pana in acel moment. Nu o sa incerc aici sa fac o prezentare a activitatii acestui regizor. Nici macar o epitoma a activitatii sale. Dar pentru o incursiune in universul protestant al "celui mai impertinent" cineast, trebuie obligatoriu mentionata si activitatea sa de critic de film, mai ales cea din perioada '56-'65, cand adus de Bazin la Cahier du Cinema, a avut privilejul sa ii aiba camarazi pe Truffaut, Rivette, Chabrol sau Rohmer. Desi cei enumerati sunt si cei care au reprezentat La Nouvelle Vague - Noul Val al cinematografiei franceze -, Godard este, de departe, cel mai revolutinoar si mai vehement dintre ei, operele sale de inceput, redand ad litteram, manifestul acestui curent de afront la vechiul stil de a face film.
Curiosii care au avut un cat de mic contact cu articolele sale, "Godard on Godard" a lui T. Milne fiind si cea mai accesibila sursa pentru documentare, au putut sesiza probabil si stilul usor haotic, (referire stricta la perioada mai sus amintita), al articolelor sale. Idei sclipitoare terminate prin saltul la altele la fel de interesante; inserari si imperecheri cu tot felul de trimiteri spre productii similare, cat si spre alte domenii ale artei, si multe alte astfel de digresiuni si fragmentari ale gandurilor nelinistitului si foarte tanarului critic.
La fel e si À bout de souffle (1960) (http://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/), lungmetrajul de debut. Tot scenariul pare structurat ca un interviu, fiind probabil cel mai apropiat exemplu de film realizat in stil Cinema Verite autentic, avand un pronuntat caracter de documentar. Pare ca regizorul si-a continuat seria de texte publicate pana atunci doar in paginile revistelor cu care colabora, el avand dealtfel la activ si critici structurate astfel incat par ca redau dialoguri avute cu diferiti interlocutori, pe marginea unui subiect anume sau a unui film in particular.
La finalizare, Breathless (http://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/), caci asa e cunoscuta pelicula in versiunea engleza, avea aprox. 3 ore. Godard a cerut sfaturi de cum sa ii reduca din dimensiune, iar insusi Melville i-a sugerat sa elimine scenele inutile, ce nu aduc nimic contributiv povestii. Insa impulsivul rebel a comis o alta nefacuta, decupand in interiorul unui cadru. Asa au aparut acele salturi, jumps cut-uri cum mai sunt ele numite, montaje cu materiale scurte, de ordinul secundelor, atat de utilizate astazi in realizarea spoturilor publicitare tv.
Faptul ca acest efect de salt temporal s-a creat intamplator, el nefiind scontat ca rezultat la inceputul realizarii acestui proiect, nu scade cu nimic din meritele vizionare ale regizorului. Era in fiinta acestui copil prodigios, toata aceasta agitatie si neliniste ce i-au caracterizat in fapt, intreaga opera si activitate. Truffaut consemneaza in memoriile sale ca "ceea ce l-a impresionat cel mai puternic... a fost rapacitatea cu care acest tanar de 20 de ani absorbea informatiile." Mai spune el ca "daca se afla la cineva in vizita, deschidea si 40 de carti din care citea prima si ultima pagina". Cand vine vorba de filme, acelasi Truffaut isi aminteste ca "iubea cinemaul la fel ca oricare dintre noi, doar ca el era capabil ca in aceeasi dupa-amiaza sa vada cate 15 minute din 5 filme diferite".
Titlul peliculei de debut pare ca incearca sa surprinda toata aceasta repezeala ce il defineste pe cineastul francez. "Cu sufletul la gura" sau "Fara suflare" - ori ideal rastalmacit "Pe Nerasuflate" -, este descrierea perfecta si a personajelor angajate in discutii haotice despre lucruri curente, banale si fara consistenta. Nici legatura intre conversatii nu e o necesitate in aceasta productie de autor. Temele dialogurilor sunt date de lucruri frivole si neimportante, incepand cu cele mai banale gesturi cum ar fi grimasele facute in fata oglinzii din baie si mergand pana la cele mai tabu subiecte exprimate pe ecran, cum ar fi sexul libertin, relatiile multiple sau crima fara remuscari. Conversatii absolut neobisnuite pana la acea vreme. Si cand vine vorba de felul in care sunt atacate aceste subiecte in timpul discutiilor, maniera dezinhibata, lipsa de seriozitate si teatralitatea interpretativa exagerata, fac din acest film unul imposibil de imaginat macar pentru anul in care a avut lansarea pe marele ecran. Si totusi, cel lipsit de scrupule asa cum il cataloga o parte a presei vremurilor sale, a propus publicului larg aceasta creatie iesita din tipare.
Ca o paranteza la tema publicitara si a prezentei materialelor stil reclama in productiile acestui regizor, sunt diferite analize care aprofundeaza tot acest subiect ce transcede intreaga creatie a maestrului, lucrari care desconspirand modul si grija pe care Godard o aloca creari acestor materiale atat de importante pentru el. Toate revistele si articolele ce apar in prim-plan sau afisele, pozele si prezentarile de diferite "marci" inventate, sunt minutios analizate si construite. Godard chiar marturisea ca desi cumpara toate ziarele existente pe piata in fiecare zi, citeste de multe ori doar portiunile ce sunt dedicate reclamelor, acestea fiind in viziunea sa, singurele elemente care iti pot dezvalui modul in care o societate evolueaza, tendintele si directia spre care se va merge in viitor si pasii ce s-au facut in trecut pentru a ajunge la prezentul atat de familiar tuturor. Practic, patrulaterele comerciale erau pentru regizorul francez, cel mai precis manometru ce ii puteau indica starea actuala a lumii reale.
Concluzie: Despre gandirea si filosofia filmica a lui Godard s-au scris numeroase lucrari si inca continua sa faca obiect de studiu pentru specialisti. A bout de souffle (http://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/) este compendiumul tuturor acelor euforii tineresti, idei si credinte ce promovau disparitia oricaror norme si prejudecati, iar importanta filmului pentru evolutia miscarii cinematografice post Breathless este incomensurabila. Nu are poveste decat la nivel de schita iar improvizatia reprezinta regula numarul 1 in aceasta constructie. Nu are nici suspans sau punct culminant desi ofera un deznodamant doar ca sa bifeze si sa implineasca toate momentele subiectului. Tot ce inseamna fond este sacrificat in numele formei si al ideii, o idee de schimbare radicala a tot ce a existat pana atunci. Nota 7,50 pentru produs, nota 10 pentru tsunamiul declansat.
ca tot suntem sub zodia gardienilor in aceste saptamani, o readucere aminte a ceea ce a fost prima parte.
Guardians of the Galaxy (2014) (http://www.cinemagia.ro/filme/guardians-of-the-galaxy-577940/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Guardians.of.the.Galaxy.2014_zpspojvh2ih.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Guardians.of.the.Galaxy.2014_zpspojvh2ih.jpg.html)
Iata asadar ca au aparut niste demni urmasi ai lui Iron Man (http://www.cinemagia.ro/filme/iron-man-iron-man-omul-de-otel-15972/), Spider Man (http://www.cinemagia.ro/filme/spider-man-omul-paianjen-689/) sau ai super-eroilor din The Avengers (http://www.cinemagia.ro/filme/the-avengers-29070/). Gardienii Galaxiei (http://www.cinemagia.ro/filme/guardians-of-the-galaxy-577940/) sunt o combinatie surprinzator de placuta intre infractionalitate, trecut tumultuos, loialitate si umor. Dar nu acel umor provenit din glume sau gag-uri. Ala nu asigura o calitate certa si de durata. Comicul acestui film vine din combinatia dintre caracterul introvertit al fiecarui personaj ce accepta o colaborare corecta de dragul grupului si care nu vrea in ruptul capului sa se schimbe sau sa se dezica de ceea ce a fost si inca este si caracterul misiunii ce cere o doza uriasa de altruism, atitudine deloc specifica dubioaselor personaje. E conjunctura ce va da o nota de amuzament oricarei situatii, fara sa mai fie nevoie de improvizatie sau de prea multe cuvinte.
Realitate sau plauzibilitate pentru evenimente, fie ele chiar petrecute intr-un viitor indepartat si cu care ne-a obisnuit Marvel pana la acest film? Cui ii pasa de acest aspect! Cei 5 sunt eroii spatiului nemarginit, nu se supun asadar regulilor si principiilor care guverneaza viata pe pamant. Iar noi suntem alaturi de ei pentru ca, pur si simplu, ne plac aceste personaje. Au ceva ce nu se poate intelege decat insontindu-i si lasandu-i sa actioneze asupra ta. Sa isi exercite numarul de magie, iar atractia cu siguranta nu va intarzia sa apara.
Povestea e fantastica si cam atat. Prin faptul ca ea ne poarta imaginatia prin locuri imposibile, e suficienta. Planetele abandonate, minele din interiorul craniilor unor fiinte celeste sau inchisorile spatiale unde se aduna toata scursura universului, toate sunt extrem de bine realizate, avand un echilibru corect intre umbra si lumina. Exact in nota personajelor despre care am si vorbit.
Atentia la detalii pe care o arata echipa tehnica si nu numai ea, e incredibila. Machiajul e o arta in sine aici. Ore intregi pierdute zilnic pentru ca Drax sau Gamora sa arate impecabil.
Efectele sunt sarea si piperul filmului. Fiind in fond un S.F. de aventura intergalactic, spectatorul asteapta sa vada la tot pasul nemaivazutul, imposibilul si inimaginabiul. Si nu va astepta prea mult, nefiind dezamagit de ceea ce ii va oferi filmul. Pacat de efectul 3D pentru care m-am si agitat sa ajung la cinema. Chiar vazusem un trailer pe care cinemaul il proiectase inaintea unui alt film si am ramas uluit de cum a fost realizat efectul de adancime si spatialitate. Eram sigur ca voi asista la cel mai bun film de acest tip. Insa porverbul ca: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, s-a adeverit inca o data. Inceputul e demential din acest punct de vedere, dar se stinge repede... Scenele de lupta sunt tot un hibrid intre 2D si 3D, iar spre final, cu greu iti mai aduci aminte de ce ai ochelarii pe nas. Bineinteles ca fara ei vezi un film incetosat, asa ca se dovedesc obligatorii. Dar asta ajunge pe final sa fie unicul rol al ochelarilor, sa faca sa devina imaginea clara si nimic mai mult.
Muzica trebuie sa aiba un paragraf propriu pentru ca prin ea se incearca si o educare a noii generatii de cinefili. Ei afla ca a existat muzica si inainte de a se fi nascut si mai ales cantata de alti artisti decat de cei cu care s-au obisnuit si pe care ii venereaza, adolescenti din randurile lor. Un "Come and Get Your Love (https://www.youtube.com/watch?v=nkr77jE5GFY)" a celor de la Redbone, cantec lansat in 1973 ce deschide intr-un mod fantastic actiunea filmului, iata ca poate fi cool si peste 40 de ani. Si nu se opreste aici cel ce a gandit coloana sonora ca un omagiu adus muzicii anilor '70. Introducand melodia celor de la Jackson 5, "I Want You Back (https://www.youtube.com/watch?v=s3Q80mk7bxE)", practic ii invata pe cei mai tineri spectatori ca Michael Jackson a cantat si inainte de a deveni solist; un soc probabil pentru cei ce il cunosc ca un star alb al muzicii pop sa il vada in aceasta ipostaza pe rege. Despre "Hooked On A Feeling (https://www.youtube.com/watch?v=w5jkAkm4JmM)" - Blue Swede, mai are rost sa mai vb? A ajuns sa se identifice cu imaginea celor 5 personaje si asta nu e rau. Interesant in modul in care este servita aceasta doza nostalgica de muzica e faptul ca ea vine pe un suport total necunoscut adolescentilor acestor timpuri: caseta audio. Un dispozitiv straniu, dintr-un trecut indepartat este inca folosit in viitor, la multi ani lumina de la aparitia lui: walkman-ul, unicul capabil sa redea toata aceasta muzica nemuritoare de pe misterioasa banda magnetica.
Concluzie: O inspirata combinatie de retro cu prezentul si chiar cu viitorul. O poveste numai buna pentru ca personajele sa se dezvolte si sa se faca cunoscute si indragite. Ajuta si atmosfera sumbra, perfect creata, dar si coloana sonora impecabila. Filmul a fost bun, iar pentru genul lui eu cred ca e crème de la crème. Nota 7,88! Frumos!
Ps. I am Groot! I am, Groot! I, am Groot!
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/imghttpi.imgur.comwibL1nc.pngimg%20-%20pt%20cinemagia_zpsqr6viepf.png.html)
Vivre sa vie: Film en douze tableaux (1962) (http://www.cinemagia.ro/filme/vivre-sa-vie-film-en-douze-tableaux-a-si-trai-viata-4800/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Vivre20Sa20Vie201962_zpsxpxjamqo.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Vivre20Sa20Vie201962_zpsxpxjamqo.jpg.html)
Este filmul manual ce iti exemplifica perfect necesitatea unei revizionari inainte de a incepe sa arunci cu pareri sau presupuneri de ce anume crezi ca s-a dorit sa se transmita sau de ce anume crezi ca s-a intamplat in ce tocmai ai vazut pe ecran. De mult nu am mai trait o senzatie atat de intensa de drama genuina, cum am simtit acum, revazand genericul de inceput al acestui film. Stiind deznodamantul, stiind povestea si modul in care ea se va dezlega, portretul Nanei, (Anna Karina), suprapus peste compozitia Vivre Sa Vie (https://www.youtube.com/watch?v=NlP7iUuuB3w) a lui MICHEL LEGRAND (https://www.youtube.com/watch?v=NlP7iUuuB3w) iti smulge inima din loc prin anticiparea destinul tragic al frumoasei eroine. O astfel de emotie nu ai cum sa o incerci "la prima aruncatura de ochi" deoarece nu cunosti finalitatea a ceea ce vei vedea, iar o intuire a sfarsitului, cand vine vorba de realizarile lui Godard, iese din calcul.
Revizionarea este practic dictata si de spoilerele ce sunt introduse permanent pe parcursul proiectiei. Acele titluri ale tablourilor filmului, 12 la numar, dezvaluie cam tot ce ar putea sa genereze suspans si tensiune. De ce? Pentru ca aceasta creatie nu traieste prin clasicul stil de intriga. Nu conteaza daca urmatorii pasi sunt cunoscuti, importanta e captarea, intelegerea si analizarea cat mai aproape de real a vietii, un tip anume de viata, viata Nanei si numai viata ei.
Cadrele sunt lungi, fara taieturi repetate, iar cand necesitatea o cere, decupajele sunt line si nederanjante. Dialogurile sunt si ele inchegate, cu scop precis si cu rost in conturarea eroinei. Parca nu vorbim despre Jean-Luc, nu? Nimicurile din primele doua filme au acum greutate si sunt adevarate tratate de filosofie. Prin ele, Nana isi umple un contur pe care pana atunci doar si l-a schitat personajul sau.
Godard reuseste prin tablourile sale sa creeze un personaj palpabil, pe care sa-l putem compatimi, anuland in acelasi timp caracterul critic moralizator, atat cat exista el in fiecare dintre noi. Diminuand premisele pana aproape de negarea lor, nici un spectator nu stationeaza in analiza personajului Nana prin prisma informatiilor de inceput pe care ni le ofera filmul. Este o mama care si-a abandonat caminul, sotul, copilul, in cautatea implinirii visului de a deveni actrita. Nici macar greutatile si lipsa unui acoperis nu o determina sa revina acasa. Ea cauta fericirea, iar Godard reuseste purificarea acestui caracter de tot ce este denigrant si injositor, redand-o publicului ca pe o faptura nefericita, capabila sa isi asume viata asa cum si-a creat-o, dar si care nazuieste spre mai mult, mult mai mult. Fericirea poate insemna bani iar asta risca sa ii transforme eroina intr-o faptura superficiala si materialista? Nu conteaza. Tabloul se schimba si personajul evolueaza.
Muzica e sublima; desi intrerupta de nenumarate ori, ea isi continua firul melancolic, vaietul plans, marsul funebru ce o bantuie pe frumoasa muza chiar de la prima secventa. E destin, e coincidenta sau e alegere constienta asa cum spune Nana despre responsabilitatea fiecarei actiuni, a fiecarui gest pe care il face? Probabil toate la un loc cunoscandu-i munca acestui regizor. La el, in lucrarile lui mai exact, nimic nu e simplu, nimic nu e ceea ce pare, nimic nu e acum sau atunci deoarece timpul e rupt si reinnodat ori de cate ori doreste creatorul acelei lumi, diosul ce i-a insuflat viata.
Desi mai temperat, Godard ramane tot atat de provocator cum a fost si in primele 2 filme ale sale. Recitand in interioru naratiunii unele prevederi legale din cele ce alcatuiau asa zisa Lege a Rusinii, legea prostitutiei, regizorul cauta sa aduca tabuul in atentia publicului larg. Cauta scandal sau macar polemica, orice care sa-l scoata din platitudine. Camera in schimb este timida. Ea nu invadeaza aceasta lume periferica cu aceeasi neobrazare cu care scriptul trateaza astfel de subiecte interzise. Avand un balans lateral, obiectivul pare un personaj indiscret ce trage cu ochiul la ceva ce il intriga prin noutatea temei. Discutia dintre Nana si "raul" proxenet, a doua din parcursul literar al filmului, este simptomatica pentru intreaga maniera de filmare.
Concluzie: O rascolitoare poveste despre ce e fericirea. Drama a unui vis, a unei aspiratii, Traindu-si Viata (http://www.cinemagia.ro/filme/vivre-sa-vie-film-en-douze-tableaux-a-si-trai-viata-4800/) inseamna asumarea de decizii si intelegerea consecintelor. Turnurile unei vieti sunt stiute doar de o forta exterioara noua, un arhitect al lumii reale, probabil acelasi care ii vorbea Ioane d'Arc (http://www.cinemagia.ro/filme/la-passion-de-jeanne-darc-patimile-ioanei-darc-2829/) in secventa din filmul lui Dreyer (http://www.cinemagia.ro/filme/la-passion-de-jeanne-darc-patimile-ioanei-darc-2829/), secventa introdusa atat de ostentativ in continutul acestui film. El, dirijorul suprem, este regizorul cu care Godard incearca sa poarte un dialog in acest film, ca de la creator la creator.
Nota 9,00 pentru tragedia Nanei, a lui Godard si a intregii lumi cinematografice.
Braveheart (1993) (http://www.cinemagia.ro/filme/braveheart-braveheart-inima-neinfricata-651/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/Braveheart.1995_zpsuftrjl36.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/Braveheart.1995_zpsuftrjl36.jpg.html)
Braveheart (http://www.cinemagia.ro/filme/braveheart-braveheart-inima-neinfricata-651/)este filmul unui personaj de dimensiuni epice. Aproape nimic din ceea ce inseamna actiune in film nu se bazeaza pe fapte reale sau nu are sustinere istorica. Totul pleaca de la o legenda populara scotiana, un fel de Stefan, Domn cel Mare al Bucovinei. Doua sunt ghidajele principale, elemente pilon, de referinta, (aidoma martorilor in tencuiala unui perete). Existenta unui rasculat pe nume William Wallace si omorarea sa prin torturare, gandita sa serveasca de exemplu pentru posibili viitori temerari in astfel de actiuni. In rest, asa cum am mai spus, nimic nu are un fundament adevarat, totul in film fiind gandit pe calapodul imaginii eroului din povestirea ecranizata. S-a cautat in permanenta imbunatatirea acesteia, retusarea tuturor trasaturilor care ar fi putut prejudicia portretul celui mai bun, corect, cinstit si curajos scotian din cati au existat vreodata. Situatia acestor multiple inadvertente este surprinsa de doi cercetatori ai istoriei medievale scotiene, Sharon L. Krossa si Peter Traquair. Sharon, in culegerea sa, (Scottish Medieval Bibliography; War of Independence (1296-1328); Regarding the Film Braveheart), colectie ce are un genial subtitlu ce s-ar traduce cam asa: "Filmul al carui nume nu ar trebui niciodata pronuntat", dupa ce incearca sa insiruiasca tot ceea ce nu are corespondent in evenimente istorice, nume, date, haine, caractere, evenimente, se da batuta, concluzionand: "in short, just about nothing is accurate". Mai mult umor are insa Peter care in cartea publicata in 1998, "Freedom's Sword: Scotland's Wars of Independence" afirma ca reprezentarea lui Wallace din film este o "farcical representation as a wild and hairy highlander painted with woad (1,000 years too late) running amok in a tartan kilt (500 years too early)."
Iar ca sa incheiem comparatiile istorice si sa ne intoarcem la productia cinematografica, o realizare ce graviteaza doar in jurul unui personaj, sa mai spunem doar ca totul pleaca de la un conflict fictiv, o inventie literara neconfirmata de nici o sursa credibila, "prima nocte" si sfarseste cu o proclamare publica a unei patrii doar a scotienilor, timp in care, istoric vorbind, Scotia era independenta. Chiar si acest curent nationalist este anacronic dupa majoritatea istoricilor, (personal nu am o parere fundamentata despre ce anume ii mana in lupta pe acesti rasculati, nededicandu-ma unui studiu amplu asupra campaniilor militare desfasurate
in sudul Scotiei - de la Stirling pana-n Glasgow -, la sfarsit de secol 13, inceput de secol 14).
Impresionant la aceasta ecranizare este portretul lui Wallace. Extrem de bine realizat, complet si bine argumentat prin faptele ce-i sunt creditate in film, eroul Regatului Scotiei este o legenda atat din punct de vedere fizic, etic, comportamental cat si ca strateg si coordonator de campanii militare. Meritul este exclusiv al lui Gibson, cel care a sacrificat totul in numele sau, el interpretandu-l pe Primul Gardian al Scotiei. A mers pana intr-acolo incat la batalia de la Podul Stirling nu a avut nevoie de vreun pod pentru a transpune in detaliu ceea ce a fost prima mare victorie impotriva englezilor.
Incepand de la acest film extrem de violent, scenele barbare avand un grad extrem de duritate iar detaliile minutios prezentate facand multe priviri sa se ascunda pentru un moment de ceea ce se intampla pe ecran, drumul regizorului Gibson pare ca era predestinat sa culmineze cu The Passion of the Christ (2004) (http://www.cinemagia.ro/filme/the-passion-of-the-christ-patimile-lui-hristos-8401/), (putem include in lista si Apocalypto (2006) (http://www.cinemagia.ro/filme/apocalypto-15045/), chiar daca e cu doi ani mai tarziu decat filmul biblic).
Discursurile motivationale, desi sunt atat de laudate, au un oaresce patetism in cuprinsul lor, exact ce cauta un public de larg consum, intr-o sala de cinema. Important e ca nu strica atmosfera in care ai intrat, fiind in limita decentei si in spiritul a ceea ce ai vazut pana atunci.
Concluzie: Esential e sa ramanem cu ideea clara de ca asistam la un film artistic si nu la un biopic sau si mai rau, la un film istoric. Daca vreti istorie, urmati sfaturile dr. Sharon Krossa care recomanda citirea cartilor de specialitate si lasati filmul sa-si depene fictiunea asa cum a fost ea gandita de catre autorul ei. Tot din pelicula apreciati structura si mai ales modul de alcatuire a personajului principal, un curs practic, cu aplicatie, ce ar trebui analizat de cei ce sunt in etapa de studiu a celei de a 7-a arte. Si un ultim amanunt, filmul a fost clasat pe locul secund intr-un top al celor de la The Times, intitulat "most historically inaccurate movies". Nota 8.00!
Le mépris (1963) (http://www.cinemagia.ro/filme/le-mepris-dispretul-4799/) aka Contempt (1963) (http://www.cinemagia.ro/filme/le-mepris-dispretul-4799/)
http://i346.photobucket.com/albums/p422/alali_gabi-28/review-uri/214ae577-07aa-4413-8afa-c788c35c8d42_zpszzxj1trs.jpg (http://s346.photobucket.com/user/alali_gabi-28/media/review-uri/214ae577-07aa-4413-8afa-c788c35c8d42_zpszzxj1trs.jpg.html)
1. Frustrarea unui regizor revarsata asupra propriului copil;
In incercarea de a transmite un mesaj personal si pentru a minimaliza impactul unui astfel de gest asupra productiei finale, Godard imparte timpul alocat acestui film in doua parti ce se amesteca cu greutate, jumatati aproape indisolubile una in alta. Si totusi, produsul final ramane unitar, mai ales prin introducerea Odiseei lui Homer ca liant al celor 2 planuri distincte. Faptul ca reinterpretarea epopeii grecesti se transpune in viata conjugala a celor doua personaje principale, reuseste prin genialitatea ajustarii detaliilor sa argumenteze povestea despre rafuiala personala si astfel filmul sa nu para divizat si greu de urmarit de catre spectator.
Drama artistului sau uciderea cinemaului european de catre influentii producatori croiti pe stil american sunt temele ce ii intuneca viziunea artistica a tanarului regizor francez. Incercarea de a analiza tragedia cuplului, emanciparea femeii sau imbinarea actului de creatie cu viata de familie, sunt deraiate intentionat de pe ruta fireasca cu care eram obisnuiti, in incecrcarea de a face loc vocii furibunde ce se vede obligata sa ia atitudine impotriva terfelirii valorilor artistice.
Obligativitatea introducerii scenelor nud cu cea care reprezenta personalitatea cinematografica a momentului, Brigitte Bardot, Camille in rolul ei din film, in incercarea de a maximiza profitul obtinut de pe urma proiectiei, il determina pe Godard se caute razbunare utilizand arsenalul din dotare; iar acest lucru se intampla in cel mai crunt mod cu putinta: portretul zugravit finantatorului de film este chintesenta grotescului si mitocaniei umane. Incult pana la ridicol, vulgar si badaran, un parvenit in toata puterea cuvantului, Jerry, (Jack Palance) - posibila oglinda a producatorului lui Le Mepris (http://www.cinemagia.ro/filme/le-mepris-dispretul-4799/), Joseph Levine, este probabil imaginea tuturor frustrarilor si umilintelor indurate de regizor. Introducerea acestui personaj vorbeste de la sine de tensiunile acumulate si inmagazinate de Jean-Luc. Jerry il contracta pe Paul, (Michel Piccoli), pentru a-i scrie povestea asa cum si-o doreste el, stiind cu siguranta ca acest scriitoras va accepta propunerea si se va injosi deoarece are nevoie de bani, ceea ce pentru el ca milionar nu reprezinta o problema. Pozitia pe care o ia asistenta in momentul in care acesta scrie cecul sau hohotele vulgare la vederea pe ecran a unui nud, - trimitere explicita catre impunerea ce i s-a facut - surprind lipsa de educatie pe care o emana orice iubitor de zei ce mai are si impresia ca intelege aceasta stare intrucat si el e unul dintre ei. Replica lui Fritz Lang, personaj ce intruchipeaza viziunea artistului de geniu in acest film este tot atat de explicita ca si trasaturile mitocanesti ce i se atribuie lui Jerry, doar ca mult mai patrunzatoare si mai erudita: "nu zeii i-au facut pe oameni Jerry, ci oamenii pe zei".
Constient de derapajul sau, Godard isi face si o autocritica subtila atunci cand il pune pe producator sa recite o maxima-indemn ce se vrea o mea culpa si o recunoastere a dificilei situatii in care s-a ajuns: "Inteleptul nu il asupreste pe calalalt cu suprematia lui si nu il umileste pentru neputinta lui", insa concluzioneaza tot printr-un astfel de citat ce de aceasta data ii este oferita lui Fritz: "producatorul e acel lucru de care ma pot lipsi cu usurinta".
Acestea fiind faptele, ar fi multe de discutat despre cat si mai ales unde e adevarul celor doua tabere. Daca creatorul de arta, regizor si scenarist in cazul nostru, este dispus sa inteleaga diferenta dar mai ales importanta fiecarui pion ce se implica in procesul de realizare a unei opere sau daca o astfel de analiza ii depaseste capacitatea sa de a interactiona cu realitatea cotidiana sau cu simtul sau practic, lucru deloc neobisnuit la artistii ce cautau sa se distanteze total de tot ceea ce i-ar putea distrage de la ideile lor. Bussines man-ul isi are talentul sau de a face banii pe care ulterior ii cheltuie asigurand finantarea actului artistic iar creatorul are datoria sa cosmetizeze dorintele acestui om al cifrelor cu viziunea sa unica si plina de semnificatii. Ceea ce Godard si realizeaza in scena de inceput a filmului, cand asigurandu-se ca bifeaza norma ce i s-a impus, reuseste sa depaseasca vulgarul situatiei si sa realizeze o contemplare a frumusetii naturii feminine, materie prima avand din belsug.
Si iata-ne ajunsi, mai greu decat mi-am imaginat, dar aceste amanunte atat de stringente in economia peliculei trebuiau spuse, la partea romantica-dramatica a peliculei.
.................................................. .................................................. .........................................
2. O alta fila in tomul "Cum sa intelegi femeia", compus, imaginat si dezvoltat de Godard.
Inceput asadar cu un momet plin de erotism poetic, efect obtinut datorita maiestriei cu care Godard slefuieste imaginea, filmul sare prea brusc inspre ispita si totul se tulbura atunci cand frumoasa Camille este coplesita de opulenta si mai ales de fermitatea si hotararea cu care se afiseaza Jerry. Desi pare superficiala si poate chiar frivola atitudinea tinerei sotii, lucrurile nu sunt deloc atat de simple pe cat pot parea ele in urma citirii catorva randuri asternute in scris. Bulversata, Camille incearca sa regaseasca siguranta si dragostea in propriul camin, doar ca se loveste de alte incertitudini, cele ale sotului ei, Paul. Modul in care acesta o ofera celui bogat este tot atat de dezgustator pentru sensibila muza cum este insasi prezenta acestui personaj autosuficient si ingamfat. Faptul ca Paul, desi constient de tot ceea ce se intampla in jurul sau si al Camillei, continua sa o impinga pe aceasta in bratele celui care se va dovedi in final pentru superba blonda, biletul de evadare din acest mariaj transformat in cosmar, va fi regretat abia cand totul va fi sa fie tardiv si cand nimic nu ar mai putea recupera ceea ce s-a pierdut definitiv.
Superbele colaje, doua la numar, ce ii dezvaluie lui Paul adevaratele intentii ale producatorului cu privire la frumoasa sa sotie dar si faptul ca mariajul lui a ajuns la sfarsit, aduc mult cu tehnica brevet a lui Godard de "taiere in cadru", doar ca aici au un rol bine determinat si acompaniate de acea muzica meditativ-contemplativa, rememoreaza si omagiaza frumusetea feminina, cu toate micile ei cochetarii. Acele gesturi, acele piruete vatre obiectiv sau acele atingeri din subtile, greu de descifrat de partea masculina, chiar daca totul se intampla sub privirile acestuia, descriu cum nu se poate mai fidel firea inaccesibila, incapatanata si misterioasa a femeii moderne, cocheta si patrunzatoare in egala masura.
Intrebarile dintru inceput si raspunsurile "corecte" oferite de Paul, unele mai reusite decat altele, nu par sa il fi ajutat pe eroul povestii defel. E limpede acum, la terminarea filmului ca diafana prezenta cauta mai mult. Ce? Mi-e imposibil sa spun intrucat si eu fac parte dintre aceste capuri patrate ce scriu mereu la aceeasi carte despre Descifrarea Sentimentelor Feminine si a Comportamentului Acesteia. Iar ori de cate ori se incepe un nou volum, simt ca o luam de la capatsi ca tot ce s-a deja scris in cele precedent se contrazic si se anuleaza unele pe altele. Romanul feminin tipic.
Iar Godard, aidoma scriitorului britanic William Golding, stie ca: "femeile sunt nebune atunci cand pretind ca sunt egale barbatilor, ele fiind net superioare acestora si intotdeauna au fost".
Finalul este ciudat prin dramatismul lui. Lipsa de reactie la aceasta tragedie, continuarea vietii in cea mai simpla forma cu putinta, socheaza si bulverseaza spectatorul care nu prea poate sa treaca chiar atat de iute de la episodul in care cei doi soti tocmai isi marturiseau iubirea "totala, tandra si tragica", la aceasta acceptare indiferenta, oarecum impaciuitoare a disparitiei pentru totdeauna. Sa se fi stins o dragoste adevarata cu asa o repeziciune? Imposibil! Si totusi Godard a ales un astfel de final.
Despre genericul de inceput o sa spun doar ca iarasi a gasit controversatul regizor o cale prin care sa desfiinteze un tipar arhifolosit prin acea recitare a colaboratorilor la acest proiect. Culorile au si ele probabil un rol, alternanta filtrelor folosite de catre cameramani la filmarea scenei tandra de la inceput si prin care se obtine o imagine rosie, apoi alba si apoi albastra. Imi scapa insa ca si semnificatie; Adica, in afara faptului ca reprezentand steagul Frantei, intareste ideea de productie Franceza ce isi plaseaza actiunea in Italia si ca mai accentueaza si aceasta increngatura de nationalitati pe care filmul o contine, (cei doi protagonisti sunt francezi ce locuiesc in Italia si care au intrat intr-o relatie contractuala cu un producator american ce a angajat ca si regizor un neamt), alta insemnatate nu prea vad. Chiar as fi interesat daca cineva poate sa-mi decripteze acest amanunt ce pentru mine ramane un mister.
Concluzie: Cel mai dur film-protest al lui Godard, dar si probabil, cel mai sensibil din cate a realizat. Beneficiind de un buget consistent, regizorul l-a cooptat in proiectul sau pe consacratul regizor german Fritz Lang, caruia ii si acorda un spatiu privilegiat in care ii pomeneste cu un profund respect, unele din creatiile sale. A cooptat-o si pe zeita cinematografului francez, incantatoarea Brigitte Bardot, actrita pe care tinea cu tot dinadinsul sa o aiba intr-unul din proiectele sale. O analiza a feminitatii, o incercare de a patrunde in tainele acestor fiinte diafane dar pe care a dorit sa le lase nedescifrate si la fel de misterioase pentru ca asa si trebuie sa fie o femeie. Nota 7,77!
Pather Panchali (1955) (http://www.gia.ro//pather-panchali-3899/)
aka
Song of the Little Road (1955) (http://http://www.gia.ro//pather-panchali-3899/)
http://i.imgur.com/77bBPTG.jpg
Debutul cel mai impresionant in regie, din cate am apucat eu sa vad, Tristul Cant al Drumului (http://www.gia.ro//pather-panchali-3899/), (nicidecum asa cum l-am vazut tradus in romana, oarecum batjocoritor ]Cantecul Potecii (http://www.gia.ro//pather-panchali-3899/)), reprezinta intersectia ului cu umanitatea. Un umanitarism personificat ce izvoraste din fiecare om ce apare in acest film al regizorului Satyajit Ray. Acest cineast nu a folosit pentru acest proiect actori profesionisti si nici nu si-a cosmetizat interpretii. Fara machiaj, fara masti pe care sa si le insuseasca, trairile devin atat de palpabile incat ajung sa incomodeze pe spectator. Chiar si personajele ce sunt create spre a fi expuse in fata lumii intregi, rolurile ce au fost interpretate, sunt normale si nu arhetipuri. Mama, acel animal feroce, hiena cand vine vorba sa isi protejeze progeniturile, pare inumana atunci cand o alunga pe batrana. Lupta launtrica este permanent prezenta in sufletul acesteia, dar duritatile ce nu contenesc sa ii ameninte minimul necesar supravietuirii, fac ca decizia sa fie categorica si condamnabila in ochii indiscreti ai publicului ce asista resemnat la acest spectacol trist. Pana si proprii copii o acuza in felul lor pentru o astfel de atitudine. Totul se schimba si sentimentele noastre incep sa se amestece atunci cand drama loveste implacabil. Daramat, personajul mamei devine iarasi sensibil si expus. Tot acest mix de sentimente ingrozeste pe privitor la gandul ca o analiza mai atenta, i-ar putea dezvalui ca si in el exista o astfel de dualitate nedorita, dar profund omeneasca.
Tatal este un alt studiu de caz. Sacerdot, asa cum vom afla in partea a doua intitulata Aparajito (1956) (http://www.gia.ro//aparajito-neinvinsul-21264/), calmul si aparenta lipsa de preocupare, tensioneaza si mai mult lucrurile. O multumire deranjanta pe care acest om o afiseaza indiferent de situatie, (de luat in calcul ca este singurul actor profesionist din intreaga distributie), pare ca provoaca soarta la a oferi ce e mai rau. Este un adult in mintea copiilor. Si am ajuns si la capitolul inocenta, prezenta sub forma celor doi pui de om. Durga, cea care fura realmente rolul principal, adjudecandu-si-l intr-o maniera categorica, reda imaginea copilului din orisicare. Ea isi rascumpara orice fapta reprobabila prin bunatatea ce ii izvoraste dintr-o inima pura. Nimic si nimeni nu o poate acuza. Gestul lui Apu din final tocmai asta si simbolizeaza, o pastrare a imaginii curateniei perfecte. Impresia finala e ca filmul tocmai acestui personaj trebuia sa ii poarte numele. Un Cantecul Durgai sau Ultimul Cantec al Durgai ar fi fost o descriere perfecta.
http://i.imgur.com/c5gdlcG.jpg
Ceea ce il face pe Ray, regizorul cel mai apropiat de omul adevarat, alaturi poate de Bresson sau De Sica, este ca nu isi propune prin acest film sa surprinda vreun eveniment major, istoric vorbind, si astfel realizarea lui sa capete o valoare universala. Satul cu locuitorii sai este singurul cu importanta aici. Alegand o familie cum sunt multe altele, filmul nici nu creaza modele de comportament, tipare umane de urmat, dar nici nu prezinta un caz izolat, lipsit de importanta. Prin grija regizorului indian, atentia la depanarea povestii si mai ales chibzuinta cu care intruduce punctul culminant, echilibrul este pastrat si locuitorul napastuit al satului indian, cel care insumat la altii ca el alcatuiesc marea Indie, ramane in centrul atentiei si el va reprezenta singurul punct de interes din tot filmul. Tot in aceeasi nota a concentrarii intregii viziuni asupra omului este si mentionarea doar in trecere a evenimentelor importante din viata unui om. Desi nu ar fi avut nimeni ce sa ii reproseze daca ar fi cuprins in film ritualuri de nunta, inmormantare, nastere sau anumite festivitati religioase cum e Puya - sarbatoarea adorarii zeilor hindu -, iar evolutia narativa ofera toate aceste posibilitati, asa cum face de exemplu Parajanov in Umbrele Strămoșilor Uitați (1965) (http://www.gia.ro//tini-zabutykh-predkiv-umbrele-stramosilor-uitati-5108/), Satyajit Ray renunta si la aceste elemente specifice pentru a surprinde doar esentialul.
Interesant si "mitul" trenului, element de progres si dezvoltare si un semnal ca pana si in acest capat de lume aflat la marginea padurii, schimbarea va veni. Tot aceasta masinarie, prevesteste si transformarea curiosului Apu, ce a ramas cu promisiunea surorii sale cum ca vor merge si vor vedea bestia mecanica ce lasa in urma o dara neagra de fum.
Concluzie: Acuzat pe nedrept ca este lent si ca prezinta elemente lipsite de importanta, primul film al Trilogiei lui Apu (http://www.gia.ro//apur-sansar-lumea-lui-apu-3851/) reda exact acele evenimente ce raman in urma unei persoane dragi ce a disparut. Neesentiale pentru unii, amintiri vii ce evoca persoana pierduta pentru cei rapusi de durere. Este inacceptabil sa nu faci o corelatie intre copilul Apu sau mama acestuia si urmele lasate de cea care a fost si va fi pentru ei Durga. Nota 9,08!
Ps. Privind din aceasta perspectiva, spuneti-mi, va rog, daca poveste nu capata un cu totul alt inteles.
Aparajito (1956) (http://www.cinemagia.ro/filme/aparajito-neinvinsul-21264/)
aka
The Unvanquished (1956) (http://www.cinemagia.ro/filme/aparajito-neinvinsul-21264/)
http://i.imgur.com/77bBPTG.jpg
Prima continuare a lui Pather Panchali (1955) (http://www.cinemagia.ro/filme/pather-panchali-3899/), caci trilogia se incheie cu cea de a treia parte intitulata Apur Sansar (1959) (http://www.cinemagia.ro/filme/apur-sansar-lumea-lui-apu-3851/), si lansat la doar un an distanta de predecesorul sau, Aparejito (1956) (http://www.cinemagia.ro/filme/aparajito-neinvinsul-21264/) confirma delicata analiza pe care Satyajit Ray o aloca personajelor pe care le creaza. Mult mai animat ca primul, ca deh, Calcuta nu e satul indian ancestral, vatra de la care ia nastere viata in aceasta indepartata si necunoscuta tara si care a asigurat cadrul scenic in prima parte, pelicula despre care facem vorbire este exact pe gustul meu, evenimentele finalizandu-se intocmai cum, daca ar fi fost sa fiu intrebat, as fi spus ca vreau sa se petreaca si sa se finalizeze. Si totusi nu e Pather Panchali (http://www.cinemagia.ro/filme/pather-panchali-3899/). Lipseste melodicitatea simplitatii si sfintenia copilariei din prima parte, imi lipseste natura si imi lipseste obarsia Indiei, cea autentica. Acolo saracia sau suferinta isi aveau timpul lor ca sa se consume. Totul era autentic si sincer acolo, chiar si rautatea fiind una pur umana. Durerea iti era impartasita de intreaga natura. Bucuria sau necazul, adica rasul sau plansul rasunau natural facand ca intregul spatiu sa freamate alaturi de personajul in cauza. Nu spun ca in aceasta a doua parte ar fi ceva fals sau prefacut; doar ca emotiile si deciziile ce trebuiesc luate sunt mai dificile si mai complexe.
Construit pe sentimentul vinovatiei, sequel-ul incepe cu imaginea de tata care nu mai e acelasi din prima parte. Desi inca mai transmite naivitatea enervant de molipsitoare, scena in care isi mananca laptele nu are cum sa nu te umple cu voie-buna, el totusi va face sacrificii mari, culminand cu cel suprem, doar ca sa ii asigure familiei traiul decent pe care tot el si-l impune ca fiind necesar pentru cei ai casei sale, dupa tragedia de care, cu siguranta, se simtea responsabil. Insa nu astfel se poate inlocui pierderea unui copil, iar viata nu va intarzia sa ii arate asta.
Drama dupa drama, viata acestei familii bengaleze pare pecetluita inca dinainte de a i se da o cat de mica sansa la fericire. Toata aceasta etapa din viata deja adolescentului Apu este una de trecere. Acum asistam la adevaratul drum pe care eroul nostru il va parcurge si care ii va asigura tranzitul de la copilarie la maturitate.
http://i.imgur.com/nhHRHBp.jpg
La fel ca si in prima parte, o alta prezenta feminina ii confisca prim-planul tanarului Apu si toata lumina reflectoarelor ce altfel ar fi trebuit sa se orienteze spre protagonist, sunt acum ale ei. Sarbajaya, mama lui Apu. Ea este de aceasta data personajul care va suporta egoismul si incapatanarea specifice tineretii. O incercare peste care incearca sa treaca cu stoicism.
Apu, (pronuntat Opu), nu se va trezi insa decat tarziu si desi toate par ca ii stau impotriva, viata insasi lasand impresia ca nu ii harazeste nimic placut in viitorul acestui baietandru, el va incerca sa ia cea mai inteleapta decizie din intreaga sa existenta.
Modificarea interioara a tanarului s-a produs si e ireversibila iar ritualurile traditionale sunt serios analizate acum de catre Apu. Si totusi hotararea lui va fi una profund emotionala si de ce nu, emotionanta.
Stilul in care este compus acest film este tot la fel de narativ ca si primul. Se diminueaza considerabil poezia din imagini, dar chiar si asa, cadrele expresive in care dialogul este de subordonat vizualului au o pondere semnificativa. Daca primul film se dedica strict celor 4 personaje plus bunica, acesta portretizeaza si viata sociala a anilor '20. Se parcurge putin sistemul educational, statutul femeii ramase vaduve in acei ani tulburi sau functionarea unui negot. Totul surprins pe pelicula si transmis posteritatii, dar mai ales totul incorporat perfect in corpul acestei povestiri, asa cum doar Satiajyt a fost capabil sa le exprime.
Concluzie: Un film de trecere intre un debut impresionant si o minunata incheiere, pe masura primei parti. Mult mai concis si mai calibrat pe actiune, chiar daca prin actiune se va intelege trecerea inexorabila a timpului si odata cu el, modelarea caracterului viitorului om, cap de familie si model la randul lui. O punte fundamentala asadar in trilogia lui Satiajyt Ray, Aparajito (http://www.cinemagia.ro/filme/aparajito-neinvinsul-21264/) este filmul ce il va defini pe Apu ca persoana ori ca personaj in partea de incheiere. Nota 8,33!
Dunkirk (2017) (http://www.cinemagia.ro/filme/dunkirk-1108201/)
http://i.imgur.com/N1g37iJ.jpg
Ca senzatie, ca atmosfera, filmul a fost extraordinar. A inceput abrupt si, dupa cativa pasi, alaturi de grupul de soldati englezi, bubuitul asurzitor de foc de arma te arunca direct in teatrul de operatiuni militare, cu tot cu fotoliu si, eventual, cu popcornul din dotare. Clar, e un film care trebuie urmarit in cinema, pentru ca o casa, indiferent de camera unde se va face vizionarea, fiind prea mica pentru asa un ecou, pentru asemenea detunaturi.
Putine dialoguri, personaje traumatizate si situatii limita. Totul gandit pentru a asigura o experienta socanta, de tipul celei suferite de soldatii acelor vremuri. Un specialist in domeniu spunea ca sonorul din film ar fi cu mult peste ceea ce auzeau si simteau soldatii, atunci, pe malul marii. Un camp deschis, asa cum este plaja, disipeaza mult din decibelii impuscaturilor de orice fel, fie arme, mortiere sau bombe. Insa, regizorul stie ca un sunet de calitate tine captiv privitorul in actiunea filmului, il terorizeaza si il tintuieste definitiv, aidoma copilandrilor-soldati, inrolati in siruri interminabile si innebuniti de groaza la fiecare suierat de glont sau uruit de avion.
Personajele sunt doar de moment, cu ele incepe actiunea filmului si cu ele se si termina. O viata de dupa imagine nu li se asigura. Sunt ca niste naluci care se dizolva dupa lasarea cortinei, devenind acei eroi necunoscuti pe langa statuia carora trecem zilnic, fara sa realizam ca si ei au fost, candva, persoane reale (au trait, au iubit si au suferit ca noi). Filmul insa nu se poate trece cu vederea tot atat de usor precum personajele din el. Oroarea razboiului, desi e un front vestic, lucrurile petrecandu-se mult mai profesionist fata de tot ce am vazut in productiile rusesti, de exemplu, ramane cu tine si te va marca intens. Nu e mizerie, nu e umilinta, nu e dezumanizare in cel mai profund grad, insa e frica; acea spaima aidoma mortii. In fond, asta e si "farmecul" acestei ultime productii a lui Nolan: ca nu iti umple capul cu povesti particulare. Solidaritatea ori patriotismul, dar nu cel verbal, ci unul practic, aplicat, reprezinta cheia acestei constructii de proportii aproape epice. Pacat de acel moment usor lacrimogen, frumusel, n-am ce sa spun, dar care cam trage filmul spre stereotipurile blockbuster-elor. Bine macar ca nu se intinde prea mult, ca dimensiune.?*
Prezentele feminine tind spre zero. In afara celor doua figurante, care au si cate o replica, nimic. Iar asta iarasi e bine. Si nu, nu sunt misogin, doar ca vreau sa vad un film barbatesc despre adevarata armata si nu despre indragostiti ce poarta poza iubitei, mototolita in captuseala mantalei. E un timp si pentru astfel de momente, dar nu acest fapt este surprins in film.
Am tot vazut laudata coloana sonora. Sincer, eu nu am prea sesizat-o pe parcursul vizionarii. In afara unor acompaniamente ce care amplificau actiunea, sunete in crescendo mai mult decat muzica in adevaratul sens al cuvantului, nu am sesizat altceva. Sau poate am fost eu prea prins cu de-ale razboiului si nu am mai dat atentie acestui aspect, desi ma indoiesc. Mi-a placut, totusi, acel ritm cardiac pe care fondul sonor l-a asigurat. Parea o bataie de inima din ce in ce mai rapida, gata-gata sa iti sparga pieptul, timpanele ori creierul. Toata aceasta orchestratie contribuie la cresterea tensiunii si nu diminueaza cu nimic starea de razboi care te cuprinde inca de la inceput.
Concluzie: Un film despre un caz real, care te introduce, in cel mai natural mod cu putinta, in mijlocul evenimentelor. Senzatia apasatoare de prezent este de neinlaturat si, prin ea, descoperi camarazi de arme, la limita sanatatii mintale ca si tine. Groaza, stresul, frica, lasitatea sunt omniprezente si asta intareste placerea sadica a vizionarii. Peste toate, ca un topping, vine sunetul, atentie, doar cel din sala de cinema, sunet autentic ce iti va face sa iti inghete sangele in vene.
Nota 8,11 pentru un film deosebit, realizat de un prodigios regizor, tanar si nelinistit. Big Like, Nolan !
robertsandu
30 Jul 2017, 18:12
Da. Am vazut si eu filmul azi si pot spune ca e cel mai atipic film regizat de Nolan. Incet, incet, tipul se apropie de maturitatea sa artistica. Daca e sa compari filmul asta cu primele lui filme, gen Batman Begins sau Prestige sau altele, diferenta e ca de la cer la pamant. Inca nu reuseste sa fie autentic 100%, in sensul se simt anumite influente mainstream in continuare, dar, oricum, e o imbunatatire masiva. Deja Nolan gandeste mai mult ca un artist-cineast si mai putin ca un 'asamblator' de cadre sau 'trickster' care cauta sa te surprinda la nivel superficial, pentru a te lasa dorind mai mult la un nivel artistico-emotional, ca sa zic asa. A inceput sa realizeze, incepand cu Interstellar si continuand acum cu acest Dunkirk ca poti transmite mai mult prin imagine, sunet, decat o poti face prin dialoguri, prin trucuri de montaj sau prin twist-uri mai mult sau mai putin inspirate.
La o adica, o scena in care vad un mic gest sau o anumita mimica pe fata unui personaj imi este mai utila pentru a intelege ceva despre acel personaj, decat o intreaga secventa de tip backstory in care imi este practic servit direct tot ce trebuie sa stiu despre el, despre viata lui, sau despre motivatiile lui, ca si cum regizorul vrea sa se asigure ca oricine va intelege exact ce trebuie despre acel personaj. Dupa mine, daca esti un regizor suficient de mare, 1) nu-ti pasa de cei care nu inteleg ce vrei sa spui, daca scopul tau nu este sa faci un film popular, si 2) stii ca audienta ta, cea pe care o vizezi, n-are nevoie de mai mult decat deja i-ai oferit prin imagine, sunet, unghiuri de filmare etc. La un moment dat, presupun ca te saturi sa faci filme mainstream si vrei si tu, ca regizor, sa te ocupi de un proiect care te bucura si te ambitioneaza mai mult pe tine, decat pe oricine altcineva. Cam asta zic eu ca e etapa prin care trece regizorul Nolan.
Nu stim mai nimic despre personajul lui Tom Hardy in film. Nu-i stim numele, nu-i vedem aproape nicio clipa fata. Uneori sunt cadre detaliu pe fruntea lui, a carei incruntare si destindere te fac sa intuiesti cam ce se petrece in capul si in sufletul lui. E sucifient. Stim deja ca cine a ajuns in acel moment, in acel avion, trebuie sa fie un anumit tip de om. Nu-i nevoie sa-mi arati flashback-uri in care sa-mi faci efectiv dovada caracterului lui. Simt deja ca-l cunosc pe omul asta. Ca regizor, daca ajungi sa transmiti mai mult, prin mai putine artificii, deja evoluezi. Daca ai nevoie de foarte mult material ca sa transmiti o idee, inseamna ca mai ai de munca.Nolan te face in filmul asta sa simti ca cunosti personajele fara a le cunoaste de fapt. Asta ii permite sa nu iasa din actiune, sa nu sparga atmosfera filmului cum s-ar spune, fara sa piarda din emotia pe care filmul reuseste sa o transmita aproape de la cadru la cadru. Pentru ca nu e o emotie transmisa explicit, ci sugerata.
Mi-a placut. Eu zic ca-i cel mai bun film al lui Nolan de pana acum, sau cel putin asta e senzatia pe care am avut-o la prima vizionare. Peste Interstellar si destul de mult peste The Dark Knight.
Apur Sansar (1959) (http://www.cinemagia.ro/filme/apur-sansar-lumea-lui-apu-3851/)
aka
The World of Apu (195 (http://www.cinemagia.ro/filme/apur-sansar-lumea-lui-apu-3851/)9)
http://i.imgur.com/77bBPTG.jpg
Dupa o prima parte poetica, in care toate cadrele, toata povestea, toate imaginile aveau o anumita incarcatura artistica si o continuare pragmatica in care accentul cade strict pe latura practica a vietii, apare aceasta incheiere, unde dragostea si chiar speranta incarca atat de tare atmosfera, incat doar vizionand poti intelege sublimul situatiei.
Tot o drama, dar o drama a iubirii adevarate, filmul contine, probabil, cea mai romantica scena din istoria cinematografiei. Momentul trezirii de dimineata are, pe langa magia tineretii si amorul specific unui cuplu aflat la inceput de drum si un umor cum nu am mai intalnit.
Biografia, caci intreaga trilogie este un biopic in trei parti, este acum limpede prin insasi vobele protagonistului, personaj care rezuma primele doua parti in cea mai pura si frumoasa forma, pe care doar parintele acestui film era capabil sa o transmita.
Filmul se intoarce din nou acolo unde a inceput, in satul idian. Nu e acelasi loc cu cel de obarsie al lui Apu, dar este la fel de reprezentativ ca acela. Acolo timpul trece greu si obiceiurile par ca nu se schimba niciodata. Apu are si o reactie pe masura gandirii arhaice a acelor oameni atunci cand isi intreaba prietenul daca se intorc in evul mediu. Inutila reactie, asa cum singur isi va da seama. Satul isi are propria lui viata, propria lui stiinta, o lume paralela in care orice lucru se explica simplu si pe intelesul tuturor. Nu are rost sa cauti explicatii atata timp cat exista cate o zeitate care sa aiba in grija fiecare lucru si fiecare etapa din viata unui persoane.
Interesant e ca omul de stiinta Apu este mai atras de litere decat s-ar fi lasat sa se intrevada din cea de a doua parte. El compune, recita si citeste cu patos. Tot el descrie dragostea fara sa fi iubit macar, doar asa cum si-a imaginat-o din scrierile celor pe care i-a citit deja. Insa totul se schimba cand decide sa se lase imbratisat de credintele si obiceiurile acestei superstitioase societati rurale. Ea, spiritualitatea, isi recastiga locul pe care si-l facuse inca din vremea copilariei, vreme cand asista de pe acoperisurile constructiilor situate pe malul fluviului Gange la serviciile religioase pe care tatal sau le practica.
http://i.imgur.com/ROXNx7V.jpg
Desi constituie o noua drama din viata celui ce da numele intregii trilogii, filmul este unul eminamente pozitiv. Viata insasi reprezinta o binecuvantare a naturii, a divinitatii, a orice exista si guverneaza regulile acestei lumi, indiferent de credintele fiecaruia. Sau mai bine zis, indeplinind credintele fiecaruia, fie el naturalist, om de stiinta, persoana religioasa, etc.
Pelicula este mult mai cizelata ca si stil, notandu-se mult experienta deja acumulata de Satyiajit in cele 4 proiecte anterioare acestuia. Montajul este neted, imaginea curata si cinematografierea expresiva, cu mult fata de primele doua parti.
Doar ca nu i se da ragaz umanului sa si exprime ceea ce simte. Evenimentele sunt abundente, mai fura din timp si ritualul de nunta ce este descris destul de amanuntit, asa ca omul, detaliul ce il plaseaza pe regizorul indian intre cei mai profunzi umani regizori, are spatiu putin ca sa se manifeste.
Concluzie: Emotionanta si molipsitoare poveste de dragoste, minunat presarata cu momente romantice de o autenticitate imposibil de reprodus, filmul este o sarbatoare pentru oricine este sau a fost macar o data indragostit. Nota 9,09!
Concluzie trilogie. Este una din rarele colectii de filme ce se poate grupa sub un singur element definitoriu. Aici e cazul personajului principal Apu, caruia i se descrie viata autentica, asa cum e ea traita si resimtita de orice indian de conditie medie. Saracia, lipsurile, chiar si moartea fac parte din cotidian si formeaza omul, pregatindu-l sa inteleaga viata la adevarata intensitate la care si trebuie traita.
Satyiajit Ray realizeaza o trilogie a sarbatoririi darului de a fi viu, un indemn de a aprecia familia si o demonstratie ca oricate lovituri ti-ar da destinul, cineva acolo sus te vegheaza si isi revarsa harul sau peste ceea ce vrei sa infaptuiesti.
Atlantic City (1980) (http://www.cinemagia.ro/filme/atlantic-city-4215/)
https://i.imgur.com/6QhMO95.jpg
Este povestea unui oras incarcat de istorie, dar care e pe cale sa si-o piarda, pentru a face loc noului, comercialului ori nevoilor actuale. Un om fara istorie, dezamagit de propriul trecut, plafonat, dar care chiar daca e la varsta senectutii, 70 ani, simte ca poate schimba ceva, daca nu pentru cei din jur, atunci, macar pentru el insusi. Si astfel sa poata reinvia, chiar si pentru un moment, astfel incat sa isi imbogateasca trecutul, cel atat de fad si de banal in cazul lui.
Louis Malle realizeaza un film document, ramas pentru istorie, o marturie a ceea ce a fost. Reuseste intr-un mod unic sa imbine patina timpului trecut, sa pastreze farmecul si nostalgia acelor vremuri, amestacand totul cu aerul nou ce tinde sa-l inlocuiasca pe cel atat de rarefiat al unui timp demult apus. Creat in asa fel incat sa poata surprinde transformarile unei decade intregi, anii '70, filmul s-a adaptat in permanenta cu unicul scop de a imbina vechiul Atlantic City cu cel nou, ce se intrevede din ruinele cladirilor demolate la cerere sau din santierele rasarite pretutindeni. "I improvised more than I usually do, but it had to do with the material and the fact that we were constantly adjusting to what was going on in Atlantic City" declara Louis Malle in cartea sa Malle on Malle. Tot el marturiseste ca a cautat sa surprinda tot ceea ce era istoric, tot ceea ce era unicat, doar pentru a ramane ca marturie surprinsa pe celuloid si astfel sa fie vazut peste veacuri. A schimbat un cadru al unei scene doar pentru a surprinde pe fundal demolarea unei anumite cladiri. A cerut expres ca scena de pe peronul autogarii sa fie filmata in vechiul amplasament al celebrei linii 720B a companiei TNJ, chiar daca aceasta, la acea vreme era dezafectata. Ba mai mult, a pus soferul sa imbrace un costum original al soferilor de autobuze din perioada cand aceasta statie era functionala. Mai e si celebra constructie Lucy. Acel elefant gigantic, imobil construit in 1881, si care in acea perioada tocmai fusese renovat, dupa ce se pusese in discutie chiar demolarea lui. Acum cladirea a intrat in patrimoniul National Register of Historic Places. Pentru acest caz special, Malle a creat in finalul filmului un cadru dedicat acestei ciudate constructii care sa ii captureze unicitatea pe pelicula asa cum a facut cu mai toate cladirile cu valoare istorica sau culturala din orasul situat pe coasta Atlanticului de Nord. Legat de scena uciderii sotului lui Sally, (Susan Sarandon), din parcarea supraetajata cu lift, Malle declara: "an absurd structure I have never seen anywhere else. It was so inconvenient, but it was typical of the place..."
Scenariul semnat John Guare propune in idilicul decor despre care deja am vorbit si o poveste captivanta a unui pseudo-erou ce isi cauta cu ultimele forte gloria si nemurirea. Usor erotica, povestea seamana cu cea a unei ultime lovituri date vietii. O agatare de cea din urma sansa de a deveni cineva sau ceva de care macar cunoscutii sa isi mai aduca aminte. Burt Lancaster pare ca isi ecranizeaza chiar finalul propriei viati. Asemenea lui Lou, actorul ce desi a mai profesat inca 10 ani dupa ce a incheiat filmarile la acest film, pare aici ca si-a jucat incheierea pe care o merita o adevarata legenda a tografiei.
https://i.imgur.com/jgY7cij.jpg
Jocul actoricesc, desi impecabil, este umbrit de valoarea istorica a ceea ce filmul a surprins in interiorul imaginilor sale. Dar, sa reamintim totusi, ca vorbim de un film nominalizat la premiile Oscar, sectiunea Cel Mai Bun Actor Principal. Ba mai mult, filmul este unul dintre putinele din istoria de aproximativ 100 de ani, de cand se decerneaza aceste distinctii, nominalizat la toate cele 5 categorii importante ale ravnitelor statuete: Cel mai bun Film, Cel mai bun Scenariu, Cel mai bun Actor in rol Principal, Cea mai buna Actrita in rol Principal, respectiv Cel mai bun Regizor.
Concluzie: Un film de vizionat, bun spre foarte bun, cu o actiune inchegata, cu multa nostalgie dar si cu mult sentiment. Un 7,67! pentru o productie marca Louis Malle.
victor_homescu
02 Oct 2017, 18:03
La Grande Vadrouille (1966) – Marea hoinăreală
Regia: Gérard Oury
Distribuția: Bourvil, Louis de Funès, Claudio Brook
Realizat în 1966, la mai mult de 20 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ‘Marea Hoinăreală’ a lui Gérard Oury este semnificativ pentru o etapă în evoluţia filmelor franceze (şi nu numai franceze) despre războiul care devastase Europa şi întreaga lume. Distanţarea relativă, abandonarea tonului propagandistic şi începutul înlocuirii cel puţin în parte a urii şi dispreţului faţă de foştii inamici germani cu ridicolul nu erau în 1966 lucruri complet noi. Îmi amintesc de ‘Babette pleacă la război’ al lui Christian-Jaque cu Brigitte Bardot in rolul principal, care îl precedase cu şapte ani. Cu toate acestea, în acest film despre trei aviatori britanici al căror avion în misiune deasupra Germaniei fusese doborât şi ei se salvează paraşutându-se în Parisul ocupat, pentru a fi salvaţi de o bandă de civili francezi, printre care un dirijor de operă (Louis de Funès), un zugrav umil (Bourvil) şi o păpuşăreasă blondă cu ochi albaştri (Marie Dubois), inamicii germani sunt încă răi şi proşti. Va fi nevoie de un timp pentru ca „germanul bun” să apară în filmele de război şi chiar şi mai mult timp pentru recunoaşterea cinematografică a colaborării unei părţi din francezi cu ocupanţii. Între timp, francezii sunt cu toţii băieţi buni. Sau fete bune. Sau călugăriţe bune.
Filmul s-a bucurat de un succes uriaş. În fapt, a fost de la lansarea sa în 1966 şi până prin anii 2000, cel mai de succes film francez al tuturor timpurilor, filmele cu Bourvil şi mai ales cu Funes bucurandu-se de mare popularitate, dar am citit şi despre fanii de film din China, de exemplu, unde filmul a avut un succes imens,insa mai târziu,după sfârşitul Revoluţiei Culturale. În mare măsură, succesul se datorează prezenţei pe ecran a celor doi mari actori de comedie ai cinematografiei franceze din acea perioadă – Louis de Funès şi Bourvil. Ambii au fost vedete uriaşe. Gérard Oury îi adusese împreună pe ecran într-un film anterior şi apoi a scris scenariul ‘Marii Hoinăreli’ special pentru ei. În acest film cei doi sunt împreună pe ecran pentru cea mai mare parte a timpului, calităţile comice ale celor doi se amplifică reciproc, ‘chimia’ dintre ei este evidentă şi la fel este şi plăcerea de a juca împreună.
Nota: 7/10
- video -
https://www.youtube.com/watch?v=J2kbFh9MrnE
victor_homescu
03 Oct 2017, 11:19
Sully : Miracolul de pe râul Hudson/2016.
Pentru amatorii de fapte istoric/reale,este de spus că în ianuarie 2009, căpitanul Chesley „Sully” Sullenberger al zborului 1549 al US Airways a fost nevoit să aterizeze forțat pe apele râului Hudson din New York, după ce, în urma impactului cu un stol de păsări, aeronava a pierdut ambele motoare. Imaginați-vă, dacă puteți, impresia lăsată de cuvintele căpitanului la doar câteva secunde după ridicarea avionului de pe pistă: „Pregătiți-vă pentru impact!” Însă toți cei 155 de pasageri au supraviețuit impactului cu apa. La sfârșitul anului, căpitanul Sully a ocupat locul 2 în topul „eroilor” anului, publicat de revista Time.
În Sully, povestea aterizării forțate,după problemele tehnice,neprevizibile, menţionate, pe râul din mijlocul orașului New York. (și nu a „prăbușirii”, după cum subliniază eroul principal la un moment dat) este spusă retrospectiv, în contextul anchetei care a urmat incidentului și care încearcă să-l scoată pe căpitanul aeronavei vinovat. În Sully, actorul Tom Hanks are o partitură care îl menține permanent în centrul atenției, celelalte personaje — soția pilotului, copilotul (Aaron Eckhart, în rolul lui Jeff Skiles),precum şi cei care investighează incidentul aviatic — fiind secundare.Sully este un om simplu, modest, care nu se simte deloc erou, rămânând surprins în fața manifestărilor entuziaste și emoționante ale celor din jur. Din punctul lui de vedere, este doar un om care și-a făcut datoria.
Clint Eastwood dă încă o dată lecții unora dintre regizorii tineri despre cum trebuie spusă o poveste, chiar și una fără mare potențial, odată ce este cunoscută publicului, și despre cum poți trezi încă emoție vie în spectator relatând un eveniment real, iar faptul că Sully a fost filmat cap-coadă în format IMAX contribuie la amplificarea efectului imaginii asupra spectatorului.
Sully este un film despre deciziile majore care trebuie luate într-un timp foarte scurt (secunde, în cazul acesta) și de care depind vieți omenești. Este un film-portret-de-erou.
Cronicile și criticii de film clasează Sully ca film mediu (3 stele),dar regizorul,scenariul şi protagonistul principal,precum şi trăirile spectatorului în sala de cinema în cele aproximativ 100 de minute ale peliculei,demonstrează că este un film cu mult peste mediu.
Nota 7,5.
http://www.imdb.com/title/tt3263904/
Les quatre cents coups (1959) (https://www.cinemagia.ro/filme/les-quatre-cents-coups-cele-patru-sute-de-lovituri-4158/) (Les 400 coups)
aka
The 400 Blows (1959) (https://www.cinemagia.ro/filme/les-quatre-cents-coups-cele-patru-sute-de-lovituri-4158/)
https://i.imgur.com/hfkcwQ3.jpg
Nu o sa ma aventurez in a descrie importanta avuta de film in istoria si evolutia cinematografiei nici a celei franceze si nici a celei mondiale. Nu am o imagine atat de limpede a perioadei pre Noului Val Francez si a celei de dupa. Filmografia mea e atat de amestecata incat nu pot sa realizez impactul la adevarata lui magnitudine, iar 400 Blows (https://www.cinemagia.ro/filme/les-quatre-cents-coups-cele-patru-sute-de-lovituri-4158/) nu e un proiect radical cum a fost, de exemplu, cazul, „A bout de souffle” (1960) (https://www.cinemagia.ro/filme/a-bout-de-souffle-cu-sufletul-la-gura-4775/).
Vis-a-vis de mesajul profetic care i se atribuie acestei pelicule o sa iau iarasi distanta. Interogatia "Ce se va alege de aceasta tara peste 10 ani?" rostita cu naduf de pedagogul de scoala veche al lui Antoine si care la fix 10 ani, cel putin pentru o anumita parte a publicului, s-a adeverit in miscarea studenteasca cunoscuta sub numele de "mai 1968", in perceptia mea nu realizeaza nici o conexiune intre ideea in care a fost ea rostita in film si evenimentele sociale din Franta anului '68. De cate ori nu am auzit si noi, din gura tot la fel de invechitilor nostri dascali, aceeasi prorocie fatalista?
In schimb, o sa ma opresc doar asupra operei partial biografice si, cum spunea prof. David Melville, narata la persoana I. Un crampei al unei existente ce nu isi propune sa moralizeze sau sa critice sisteme educationale ori modele parentale. Este pur si simplu o evocare a unei etape de viata, de formare si de dezvoltare a celui ce va fi cunoscut in viitor ca François Truffaut, parintele cinema-ului modern francez, demnul continuator al neorealismului italian si al umanismului lui Satyajit Ray. Acelasi rationament, daca e aplicat, ar trebui sa ne determine sa il compatimim pe Creanga si sa ii blamam familia pe care, cu atata emotie, o evoca in scrierile sale; si nu cred ca e cazul. Ca nu a fost o familie perfecta, ca au existat disfunctionalitati sau elemente ce sa fi cauzat un anumit tip de comportament al viitorului tanar, asta e fara urma de indoiala. Dar nici o clipa, Truffaut nu isi judeca parintii, cu atat mai putin sa emita, prin intermediul acestui film, sentinte acuzatoare asupra celor ce, asa cum s-au priceput ei mai bine, l-au crescut si educat.
Les quatre cents coups (1959) (https://www.cinemagia.ro/filme/les-quatre-cents-coups-cele-patru-sute-de-lovituri-4158/) este filmul unui regizor matur, chiar daca acesta e doar debutul intr-un lungmetraj, realizat si exprimat in idioma proprie copilariei nostaligice. Indiferent de greutatile intampinate (titlul realizand, pe langa semnificatia standard a expresiei "les 400 coups" - "to raise the hell" adica "a scapa de sub control" si un joc de constructie ce trimite cu gandul la loviturile pe care viata le harazeste cu atata darnicie unora dintre noi), tonul filmului este usor jovial, exact maniera prin care vede un copil viata sau in care un adult isi evoca anii petrecuti in casa parinteasca. Chiar momentul sustragerii masinii de scris are valente comice, nedimensionate pe masura importantei faptei si, mai ales, a consecintelor viitoare. Singurul moment de reflectie matura si de detasare toatala a regizorului fata de personajul alter ego este acela al imbarcarii in masina de escortare a detinutilor, pentru a fi transportat catre scoala de corectie. Privirea pierduta aruncata printre gratii, ce pare ca se desparte si spune adio definitiv unui oras pe care eroul nostru l-a indragit si care cu siguranta ca, pana la intoarcerea sa inapoi, se va fi schimbat iremediabil, ori care se desparte de o lume in general sau, de ce nu, un adio copilariei naive si rebele, este scena cu cel mai mare impact emotional. Nici macar finalul, cu acel stop-cadru avand in fundal marea, unde se poate citi pe chipul lui Antoine, (Jean-Pierre Leaud), panica unui viitor incert si total necunoscut, nu poate rivaliza prin dramatism cu acest episod melancolic, plin de regrete si durere.
Multe dintre scenele prezente in acest lungmetraj sunt reprezentative pentru generatii trecute sau pot deveni material de analiza socio-umana. Sedinta cu psihologul este importanta in a intelege ce anume se intampla in sufletul tanarului personaj. Modul in care acesta insira faptele, parand ca citeste de pe o foaie un rezumat al unei alte vieti, nu cea proprie, demonstreaza o tarie de caracter si o forta de detasare cum putine persoane poseda. Oricare ar fi fost viata acestui tanar, oricare ar fi fost mediul din care ar fi provenit, aceasta explozie de personalitate s-ar fi manifestat mai devreme sau mai tarziu. Din fericire pentru copilul Truffaut, ea s-a concretizat prin refugiul in sala de cinema, lucru ce ulterior se va dovedi ca definitoriu pentru intreaga sa existenta. Tot la aceasta scena, interpretarea este peste puterea mea de intelegere. Cum de un tanar debutant, un pusti, un copilandru, poate sa tina un monolog atat de cursiv si de bine gesticulat, nu o sa pot intelege niciodata. Un joc actoricesc din partea lui Leaud aproape de perfectiune.
Concluzie: O minunata retrospectiva in lumea trecuta, a unei copilarii dificile, dar care ulterior a creat un artist desavarsit. O poveste de viata, o lectie pentru copii si parinti deopotriva. Nota 9,22!
viata a noastra doar imaginata. .
Yi Yi (2000) (https://www.cinemagia.ro/filme/yi-yi-a-one-and-a-two-29655/) aka A One and a Two (2000) (https://www.cinemagia.ro/filme/yi-yi-a-one-and-a-two-29655/))
https://i.imgur.com/4cMICSX.jpg
Regizorul lui Brighter Summer Day (1991) (https://www.cinemagia.ro/filme/gu-ling-jie-shao-nian-sha-ren-shi-jian-a-brighter-summer-day-42771/) recidiveaza cu acest Yi Yi (2000) (https://www.cinemagia.ro/filme/yi-yi-a-one-and-a-two-29655/), o analiza a unei lumi construite intr-un vas petri. Din postura noastra de spectatori, nu avem cum sa ajungem in acel univers steril; putem doar sa privim distanti la cum evolueaza acea colonie de vietati ce constituie obiectul acestui studiu. Familia Jian din orasul Taipei, capitala Taivanului, o familie instarita, este centrul acestui micro-univers. Edward Yang alege o maniera de pozitionare a camerei, de redera a intrigii, deloc conventionala si pe care orice alt director incearca sa o evite. In viziunea unui creator de film, a nu-ti aduce spectatorul in poveste, a nu-l introduce si capta, e un esec garantat. Nu si in cazul de fata unde acest lucru este un deziderat. Cum in interiorul incubatorului nu putem patrunde, experimentul insusi riscand sa fie compromis, ne ramane sa aruncam o simpla privire exterioara, de departe. De multe ori scena e filmata din afara incaperii unde sunt protagonistii. Alte ori chiar din afara locatiei, de dupa vreun geam, o vitrina ori de partea cealalta a strazii. Mai sunt imagini captate parca pe ascuns, de dupa rafturi sau alt obiecte de mobilier. Prezentarile panoramice, de la inaltime apar si ele in cateva randuri. Ideea e ca prim-planurile sunt aproape inexistente; gros-planul si cu atat mai mult cel detaliat, chiar nu exista. In aceeasi idee de impingere in exterior sunt si acele imagini in care personajele sunt privite prin monitoarele camerelor de securitate or utilizandu-se o filmare a reflexiei lor din oglinda sau geamul incaperii. Absolut orice mijloc la care a putut Yang sa apeleze a fost folosit, unicul scop fiind acela de a ne tine pe noi deoparte. Iar ca indiscretia noastra sa nu devina carcotasa, anumite sunt anulate, suprapunandu-se peste ele replici ce normal, ar trebui sa urmeze in linia cronologica a actiunii; dialoguri din secventa imediat urmatoare celei asupra careia camera inca mai insista. Scena de la maternitate, pe care am trebuit sa o reiua pentru ca nu intelegeam ce legatura are subtitrare cu ceea ce se reda pe ecran, iti lasa un gust de discutie privata la care nu ai nevoie sa asisti. Bunul simt insusi pare ca iti cere sa parasesti incaperea.
Ca senzatia de lipsa de interactiune sa fie maxima, in momente cheie, filmu nici nu prezinta imagini de la acele intamplari. Si mai extrem, privirea regizorului se pironeste in vreun perete, (ochiul cineastului fiind sinonim cu obiectivul), actiunea petrecandu-se dincolo de zidul respectiv. Nu vom afla niciodata ce s-a intamplat in baie cu A-Di, de exemplu. A fost sau nu un act sinucigas? Certitudine nu vom avea niciodata, insa banuiala noastra e mai presus de speculatii chiar si in lipsa acelor dovezi video explicite. Bunica de asemenea sufera accidentul in lipsa noastra sau a oricarui alt martor.
Consider acest film ca fiind un exepriment efectuat direct pe oameni. Oricine poate sa devina cobai daca isi pune exact intrebarile indicate de pelicula. Fiecare individ, (a One), are o viata visata, o viata traita doar in minte si apoi varianta reala, cea care nu mai poate fi schimbata, unde indiferent de ce doresti, esti obligat de situatie si de neprevazut sa interactionezi si cu un al doilea om, (a Two), persoana apropiata sau pur si simplu intalnita inopinat, si care iti influenteaza ducerea la indeplinire, in maniera pe care doar sperai sa o faci, a planului respectv.
Apare si intrebarea daca o anume actiune din trecut, abordata altfel, putea sa schimbe ceva din situatia actuala. O decizie luata altfel, alegerea cea buna dupa cum pare ea vazuta azi, ar fi imbunatatit starea noastra de azi? Ne-ar fi asigurat fericirea? Curajos, Edward Yang lasa sa se intrevada un raspuns surprinzator. Regizorul nu se fereste sa afirme prin intermediul realizarii sale, credinta sa ca o decizie luata altfel in trecut ar fi avut aproape acelasi deznodamant pentru prezent. Omul are o cale, o chemare sau mai fortat spus, un destin. El se implineste indiferent de cum actionam in momente pe care le credem cheie si care pare ca depind de noi. E si motivul pentru care Kelly trebuie sa treaca peste sentimentul de vina ce o chinuie. Chiar daca a lasat un lucru inceput si neterminat, asa cum lasam multe pe durata unei vieti, nimic din ceea ce s-a intamplat nu a fost cauzat de ea.
Concluzie: O confruntare intre dorinta si realitate, intre vis si posibilitate. Filmul paradoxurilor in care cel mai dezorientat si rezervat personaj defineste si cele mai multe maxime. "Adevarul vazut doar pe jumatate" sau "imposibilitatea cunoasterii a ceea ce stie celalalt" sunt cugetari care iti raman de luat la pachet pentru acasa. Nu e el singurul personaj care lanseaza astfel de teme cu substrat filosofic. Apologia "fricii de nou, de schimbare" pe care o face Ota constituie si ea unul din punctele forte ale scenariului. Intreaga idee de a privi viata e genial explicata si argumentata. Un film al destinelor surprinse intr-un moment aparent aleatoriu si care lasa impresia ca se indreapta spre necunoscut, fara o tinta precisa. Personajele principale suntem toti.
Nota 8,04!
The Human Condition I: No Greater Love (1959) (https://www.cinemagia.ro/filme/ningen-no-joken-i-28420/)
+
The Human Condition II: Road to Eternity (1959) (https://www.cinemagia.ro/filme/ningen-no-joken-ii-76635/)
+
The Human Condition III: A Soldier's Prayer (1961) (https://www.cinemagia.ro/filme/ningen-no-joken-82862/)
https://i.imgur.com/tozaZek.jpg
Nu este un film greu de urmarit ( 3 parti, fiecare avand cate 2 capitole, in total peste 9 ore ), in pofida multitudinii de pareri care afirma asta si pe care o sa le gasiti exprimate pe marginea acestui film, asta in cazul in care o sa cautati recomandari sau detalii despre calitatea operei lui Tobayashi. Actiunea decurge bine, naratiunea neavand momente de lancezeala iar ritmul este alert, atat de alert cat ii e necesar unui film dedicat introspectiei si analizei firii omului ce vrea sa isi depaseste conditia. Exceptie poate sa faca ultima parte, cea in care filmul capata un caracter meditativ pronuntat, usor poetic si unde reflectia este omniprezenta. Dar si acolo, doar capitolul al 2-lea in partea lui finala. Pentru ca in rest intriga ia o turnura surprinzatoare de la scena la scena iar actiunea gradual dozata atinge climaxuri greu de imaginat cu doar o secventa mai inainte. Insa, daca intelegi ce reprezinta acel cantec de lebada cu care se incheie intreaga istorie, nu ai cum sa il parasesti pe Kaji, (Tatsuya Nakadai), lasandu-l singur in acea imensitate alba, rece si pustie, doar pentru simplul motiv ca filmul nu mai e la fel de antrenant ca pana atunci.
O sa concentrez toate cele 3 parti intr-un singur corpus de analiza, pentru ca a desparti studiul evolutiei umanitatii eroului principal, consider ca ar fi gresit si ar fragmenta intelegerea tabloului general.
https://i.imgur.com/iHcyBYE.jpg
No Greater Love, (partea I), asigura inceputul de poveste tipic, cliseistic daca e sa fiu sever in analiza, unde lumea ideilor este una imaculata, pura si casta. Inflacararea din discursul lui Kaji, idealismul ce rezulta din lucrarile sale ajutat de avantul inconstient al unei tinereti din care lipseste cu desavarsire experienta, par capabile sa rastoarne regimuri totalitariste doar pentru ca autorul imatur sa poata sa demonstreze ca dreptatea este de partea lui. Beneficiind de indulgenta si intelegere in ceea ce priveste naivitatea si sinceritatea de care da dovada in cele expuse in rapoarte, superiorii ierarhici decid sa ii ofere oportunitatea de a pune in practica toata aceasta teorie careia ii lipseste aplicativitatea. Libertatea de a gandi si oportunitatea de a implementa o idee contrara unei politici de stat, nu este deloc apreciata de tanarul intelectual, cel putin nu la inceput. Ea va fi constientizata si regretata amarnic ulterior, la modul cel mai brutal cu putinta, cand omul idealist se va izbi frontal de zidul format din acele caractere limitate si marginite intalnite in special la indivizii ce formeaza patura muncitoare, suflete dezumanizate si injosite. Tot la capitolul ingratitudinii pe care o manifesta visatorul nostru personaj, intra si inconstienta cu care tanjeste dupa regulile si idealurile taberei adverse, nestiind probabil ca o atitudine rebela ca a sa, de cealalta parte a baricadei, in comunismul cu iz dictatorial, ar fi fost sever pedepsita.
Primul impact cu realiteatea este si cel mai tulburator. Dupa contrele pe care le are cu feudalii stapani de sclavi, forta de munca fiind in mana lor o marfa pe care au puterea sa o negocieze doar cu gandul la propriile avantaje ce pot fi obtinute, Kaji isi tradeaza inocenta si simplitatea inimii chiar la poarta lagarului de concentrare, unde intr-o discutie cu directorul general, la intrebarea "Ce isi doreste un detinut?", raspunde ca din carte: "Libertatea!". Rasul natural, lipsit de sarcasm pe care directorul nu si-l poate stapani si etichetarea interlocutorului sau ca fiind "un poet", ne asigura noua, privitorilor, perspectiva generala sub care trebuie sa intelegem si sa cantarim toate actiunile intreprinse de noul responsabil cu imbunatatirea conditiilor de munca din cadrul societatii miniere. Raspunsul corect pe care experienta multor ani de conducere i l-au dezvaluit sefului si pe care acesta ar fi asteptat sa-l auda din gura subalternului sau este pe cat de vulgar ar putea parea la o prima auzire, pe atat de pertinent si practic cum se va dovedi ulterior: "femei", detinutii vor femei, asa cum si femeile vor barbati; postulat ce guverneaza lumea si pe care, pentru a-l cunoaste, nu ai nevoie de studiu sau scoala. Tocmai ce am asistat la botezul in viata adevarata al protagonistului, cea din afara manualelor si momentul in care el trebuie sa isi incalce principiile si sa mearga sa contracteze serviciile unor doamne de companie, fiinte ce sunt constranse sa practice aceata "meserie" la fel ca cei pe care el decide sa ii protejeze; oamenii lui, proiectul lui, sansa lui de a dovedi tuturor ca mentalitatea este cea care trebuie schimbata. E si prima modificare a structurii interioare a acestui om aflat la primii sai pasi in lumea exterioara, cruda si haina, gata sa il devoreze pe cel slab; prima abatere de la filosofia sa de viata cu care venise inarmat in aceasta lume dusmanoasa si conservatoare.
https://i.imgur.com/mBLLQrj.jpg
Astfel de metamorfozari ale unor convingeri dezinteresate si sincere care au menirea de a revela valoarea adevarata a oricarui sistem de guvernare indiferent despre care ar fi vorba, indiferent de ceea ce se credea inainte despre ele, se intalnesc pe toata durata peliculei. (ceva asemanator ciclului de cugetari a lui Petre Tutea care spunea: "daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, n-ai inima; daca dupa 30 de ani mai esti de stanga si nu esti conservator, nu ai creier.")
https://i.imgur.com/93JPnsA.jpg
In Rugaciunea unui Soldat, a 3-a parte a trilogiei, contactul direct cu invadatorul, intalnirea fata in fata cu cei ce veneau dintr-un regim autoproclamat corect si umanist, sistem atat de venerat de protagonist, asigura ultima lovitura, cea de gratie, ce va surpa din temelii intreaga constructie de valori din mintea romanticului nerealist si o va reconstrui pe o fundatie noua, credibila si rezistenta in fata oricaror incercari pe care viata sau societatea i le poate oferii pe viitor. Aceleasi practici inumane, aceleasi modalitati de a exploata si de a profita de pe urma unor semeni si acelasi comportament crud, ii provoaca lui Kaji un soc. El "ar fi avut atatea sa le spuna" acestor oameni veniti din lumea noua, incat "i-ar fi luat intreaga noapte". Insa ei petrec fara sa le pese de muncitorii ostatici de razboi, exact asa cum faceau odata proprii sai compatrioti. Nu e nici o diferenta intre cele doua culturi, intre cele doua doctrine ce se dovedesc pure teorii.
Kobayashi se foloseste de personajul sau pentru a surprinde un anume tip de umanism, cel sincer si provenit din convingere. Singura lui provocare consta in a-l aseza pe baze solide, lucru posibil dupa o maturizare in timp, treptata si dureroasa, tinand cont de contextul istoric in care actiunea se desfasoara. Nicio doctrina nu asigura prin ea insasi respectarea nediscriminatorie a drepturilor cetatenilor, acea umanitate pentru care Kaji este dispus sa isi dea si viata ("you seem willing to pay the fare, no matter ho high")
Revenind la prima parte, probabil cea mai valoroasa dintre cele trei prin modul in care este ea construita si realizata, remarcam imaginile cu un puternic impact vizual, Kobayashi valorificand la un nivel artistic impresionant, peisaje aride si nepropice unei opere cinematografice in care decorul ar trebui sa impresioneze. Astfel se realizeaza adevarate stop-cadre cu o valoare picturala mare, autentice tablouri ce vor ramane posteritatii ca reprezentative pentru intreaga arta filmica. Si da, ma refer in primul rand la acele siluete sleite ce suie pantele de grohotis, imagine ce a fost asociata de multe ori cu cea a unei colonii de furnici. Simpla dezvoltare a semnificatiilor acestui singur 'frame', in abordarea unui specialist, ar umple pagini intregi de analiza si cu siguranta ca nu si-ar epuiza toate intelesurile. Cover-ul bulk-ului din Colectia Criterion este asigurat chiar de aceasta reprezentare, definitorie pentru intreaga trilogie.
https://i.imgur.com/8ZVL2RD.jpg
Am apreciat mult montajul tonal al acestui film, putin mai diferit fata de cum se defineste el in linii mari. Prin aceasta maniera de editare, nu se urmareste strict manipularea si crearea de emotie cu orice mijloace. El vine cumva natural, impus de cadrul ales. Nefolosirea ritmului sau a manipularii spatio-temporale in ideea de a impune o stare anume spectatorului ce vizioneaza aceasta pelicula, desi vorbim de un film din care razboiul isi ia tributul lui iar figurantii sunt cu nemiluita, plaseaza aceasta realizare mult deasupra a tot ce s-a realizat tratand astfel de momente triste din istoria omenirii. Kobayashi stie ca trebuie sa transmita o poveste despre conditia umana si ca aceasta conditie rezida in dragostea pe care o fiinta o poate resimti. Dragostea de semen, de tara, de sotie, dragostea de viata in general este cea care il defineste ca om. Protagonistul va realiza si el acest lucru, singur, independent, cumva de capul lui si nu datorita unei impuneri a povestii. Insa o va face tarziu, abea dupa ce s-a debarasat de toti cei ce prin inumanitate ii umbreau bunatatea, compasiunea, omenia lui. Iubirea este cea care l-a tinut in viata si tot prin ea a indurat tot ce i-a fost oferit cu atata darnicie de inepuizabila rautate a lumii.
Ca tot am convenit asupra caracterului emotiv al acestei productii sa apreciem cenzura pe care regizorul si-a impus-o singur, de a nu abuza de imagini cu un puternic impact vizual. Bataile sunt simulate, loviturile neprezentadu-se aproape deloc, oamenii decapitati sunt astfel prezentati incat duc cinematografia si imaginea aproape de perfectiune, iar prin incadrare ideea se contureaza singura rezultand doar efect nu si repulsie.
Concluzie: Impecabil ecranizat, artistic filmat si inteligent montat filmul lui Takayashi transcede doctrinele si ajunge datorita mesajului sau pur umanist direct la publicul de pretutindeni. Ideea iubirii care indeplineste toate conditiile necesare unei comportari umane este noua in peisajul artistic al vremii si foarte bine exploatata. Conditia eroului, devierile sale de la calea autoimpusa, evolutia sa ca fiinta, fac din acest pesonaj unul palpabil si adevarat, usor acceptat si adoptat de catre public. Crimele de care se face vinovat, vin la pachet cu acest personaj real, fiind si ele percepute de privitori ca dureros de necesare pentru a asigura transfigurarea eroului.
O productie grandioasa, cum doar cinematografia poate sa ofere. Nota 8,98!
https://i.imgur.com/lusFt7b.jpg
https://i.imgur.com/JJz8lrb.jpg
https://i.imgur.com/cVNDUwE.jpg
Storm of the Century (1999) (https://www.cinemagia.ro/filme/storm-of-the-century-trimisul-satanei-17120/)
https://i.imgur.com/Rls5mbr.jpg
Tocmai ce am revazut probabil cel mai autentic proiect horror realizat dupa o scriere a lui Stephen King, chiar daca materialul ce sta la baza proiectului de fata a fost realizat direct pentru film si nu provine dintr-o carte a renumitului scriitor american, asa cum ne-a obisnuit regula de pana acum sa se intample. E adevarat ca au fost si alte ecranizari dupa cartile acestui autor si care mi-au suscitat interesul, apartinand tot genului mai adineauri pomenit, cum ar fi: The Mist (2007) (https://www.cinemagia.ro/filme/the-mist-negura-20606/), Carrie (1976) (https://www.cinemagia.ro/filme/carrie-2120/), The Dead Zone (1983) (https://www.cinemagia.ro/filme/the-dead-zone-6754/) sau noul It (2017) (https://www.cinemagia.ro/filme/it-487500/). Doar ca o atmosfera comparabila cu cea rezultata in urma citirii unei opere literare, numai vizitand fictivul orasel Little Tall Island, am mai intalnit.
Sa fim bine intelesi. Nu compar filme precum Stand by Me (1986) (https://www.cinemagia.ro/filme/stand-by-me-prietenii-4043/), The Shawshank Redemption (1994) (https://www.cinemagia.ro/filme/the-shawshank-redemption-inchisoarea-ingerilor-2304/) sau The Green Mile (1999) (https://www.cinemagia.ro/filme/the-green-mile-culoarul-mortii-65/)-desi cel din urma e tot unul fantastic. Sunt din categorii diferite si nu se preteaza la o comparatie gen mere cu pere. Am alaturat doar filmele ce transmit groaza autentica, luand ca hotar limita sf-ul, fantasy-ul, horror-ul The Langoliers (1995) (https://www.cinemagia.ro/filme/stephen-kings-the-langoliers-noaptea-creaturilor-6510/).
Nu am pomenit nimic de The Shining (1980) (https://www.cinemagia.ro/filme/the-shining-stralucirea-4670/) intrucat aceasta ecranizare necesita o discutie separata. Acolo un artist, Stanley Kubrick, a rearanjat cu dedicatie o poveste pentru Jack Nicholson, rezultand ceva emblematic atat pentru regizor cat si pentru actor; detestabil din pacate pentru scriitor care si-a simtit discreditata si rastalmacita opera.
Furtuna Secolului (https://www.cinemagia.ro/filme/storm-of-the-century-trimisul-satanei-17120/) este un film prea putin cunoscut publicului larg, foarte rar pomenit chiar si de fanii filmelor cu inspiratie King. Productiei din 1999 (https://www.cinemagia.ro/filme/storm-of-the-century-trimisul-satanei-17120/) i se poate aduce un singur repros si anume ca dureaza 255 minute. Multe voci afirma ca se putea scurta cu 30 pana la 50 de minute. Daca luam totusi in calcul ca intreg materialul a fost scris pentru televiziune si ca acolo se prefera calupuri de cate 90' fiecare, (durata ideala pentru un program tv), atunci cand ai 215-225 minute gata produse, sfatul oricarui specialist ce activeaza in acea bransa e sa mai prelungesti povestea pana se obtine material pentru un nou episod. Si asta s-a si facut. Dar chiar si asa, extins, senzatia de incarcare se noteaza prea putin intrucat scenele care au suferit adaugiri sunt cele in care se dezbat adevarate dileme morale-existentiale. Iar in asemenea discutii, cat timp noile argumente puse in joc sunt unele pertinente, discutia nu are cum sa lancezeasca. Pe mine personal, doar in 3 momente am avut senzatia de umplutura inutila a spatiului din partea regizorului Craig R. Baxley. Primul si cel mai suparator se regaseste in povestea farului. Accept ca acesta trebuie daramat intrucat era un simbol al orasului insula. Nu pot sa inteleg totusi chinuiala care se face cu acel monitor atasat aparatelor radar pe care se repeta fatidicul mesaj. Intrucat acolo nu era prezenta nici o persoana, cele scrise nu isi au rostul. E o risipa de puteri magice din partea lui Andre Linoge, (Colm Feore). Tot ceea ce intreprinsese misteriosul personaj pana atunci era pentru a transmite un anumit mesaj comunitatii respective. Ba in unele situatii a mai lasat si martori, tot in aceasta idee. Aici in schimb nu era prezent nimeni care sa depuna uterior marturie despre cele intamplate.
A doua poticnire regizorala e data de multitudinea de bilete ce nu contenesc sa tot apara. In prima parte mesajele sunt introduse pe fondul unei frici generalizate. In cea de a doua, ele se repeta si intaresc convingerea unei puteri inefabile detinuta de creatura. Problema e ca astfel de fituici mai apar si in ultima parte si deja mesajul ce se vrea inspaimantator, nu mai sperie pe nimeni devenind chiar agasant.
Ultimul moment fara de rost in economia intamplarilor apare in fata cladirii ce adaposteste sala de consiliu. Acolo, afara, singur in viscol, Linoge astepta sa vina ora luarii unei decizii, iar cat timp camera ni-l prezinta, in toata splendoarea, din nu stiu ce motiv, acesta tina sa maraie la operator. O fi aceasta reactie vreun gest involuntar cum e cascatul la oameni; nu stiu ce sa spun.
Analogia cea mai interesanta din intregul film, analiza care intriga cel mai mult este data de sedinta in care se hotaraste soarte unor nevinovati. Pe tot parcursul filmului Linoge ofera informatii despre comportamentul reprobabil din trecutul fiecarui locuitor. In marea lor majoritate acestia au pe constiinta diferite infractiuni sau chiar crime. Faptul ca exact asemenea personaje, cu o moralitate indoielnica si compromisi, trebuie sa ia decizii de viata si de moarte, seamana izbitor de mult cu ceea ce se intampla cu clasa politica de pretutindeni. Despre toti circula zvonuri, toti sunt suspectati de nereguli si totusi continua sa ne decida soarta, dupa bunul lor plac.
Concluzie: O mini-serie de 3 episoade extrem de interesanta si plina de imprevizibil. Avand momente bune de tensiune dozate perfect in toate cele 3 parti, filmul nu e construit ca sa te sperie ci ca sa te ingrozeasca. Beneficiind de o poveste originala, la succesul realizarii semnata Baxley contribuie si calitatea imaginii care vine invaluita in acea nuanta albastra ce face sa ingheate si ultima raza de speranta a acestor locuitori napastuiti. Pelicula are absolut toate ingredientele pentru a fi un horror autentic si incheie intreaga istorisire printr-un final aproape perfect. Nota 7,86!
Ps. Spoiler! Decizia ticaloasa, lasa, pe care cei adunati in acea sala o iau, trebuie sa recunosc ca, spre rusinea mea, as fi luat-o si eu. Ulterior, mai mult ca sigur ca as fi cautat sa ma mint singur, oferindu-mi tot felul de alibiuri ce sa imi justifice alegerea: ca a fost ales raul cel mai mic, ori ca a fost spre binele celorlalti, al comunitatii in general. Insa gandul ca si eu as fi gandit la fel, chiar ma sperie... si imi ofera o tema suplimentara de meditatie.
1MicuCelUmilSiViril
07 Jan 2018, 07:26
La multi ani!
S-o mai fi schimbat de atunci conditia umana? :) Conditiile, da, la conditie mai e de lucrat, asa ca filmul japonez e perfect si azi. E o alegere deosebita. Felicitari "patronului" acestui subiect!
Iata si cateva posibilitati din sfera filmelor artistice:
Ungfruin goda og husid - Honour of the House (1999)
O distributie remarcabila da miscare pe ecran unei nuvele valoroase, scrisa de Laxness. Si una din putinele regizoare care imi plac.
A Caixa (1994)
Manoel de Oliveira ofera o alta opera, despre contemporaneitate. Daca tot vreau sa remarc muzica de sensibilitate, in acest film regizorul foloseste contrapunctul.
Kompozitor Glinka (1953)
Adaug si aceasta propunere, filmul intitulat Kompozitor Glinka (1953), un film ce are darul de a fi deosebit fata de mai toate cele din bransa lui. De aceea as spune ca e un lucru cu totul si cu totul surprinzator.
Nu e o capodopera, dar e de valoare, cu o multime de amanunte interesante si un film placut, totodata (am vazut o varianta color).
Este un film biografic despre compozitorul rus, un compozitor cu o sensibilitate aparte. In opinia mea, ceea ce reprezinta Puskin si Gogol pentru literatura rusa, acelasi lucru il reprezinta Glinka pentru muzica rusa.
Sonnenallee - Sun Alley (1999)
E un film placut, si nu numai, peste altele de gen si care au fost, dupa opinia mea, pe nedrept titrate.
Foolish Wives (1922)
Din viata escrocilor ni se prezinta o poveste care starneste interes si dupa care se merita sa se fi facut o varianta mai noua (daca nu o fi fost facuta deja).
Modalitatile de exprimare cinematografica merita amintite, care raman in picioare si azi.
Kurochka Ryaba - Riaba, ma poule (1994)
E un film foarte bun, de pus la rana, al unui regizor bun, un film foarte simpatic care te tine aproape, mai ales de gainusa, care as fi vrut sa aiba, in afara de simboluri, si un rol mult mai activ in film. :)
Skupljaci perja (1967)
Ne arata viata de tigan, zic eu, totusi, cosmetizata. Aici sa vedeti muzica lautareasca, nu imitatii!
Vida en Sombras (https://www.cinemagia.ro/filme/vida-en-sombras-28658/)
Pieri tragic si renasti frumos doar prin cinema.
https://i.imgur.com/max4V2i.jpg
Am avut privilegiul sa vizionez acest remarcabil film, un anonim absolut care daca ar fi provenit din Germania de exemplu, cu siguranta ar fi fost un clasic inclus in lista scurta a celor 100 capodopere ce trebuiesc obligatoriu vizionate de catre oricine se autointituleaza cinefil. Depasind cu mult tehnica "film within a film" (film inauntrul unui film), pelicula lui Lorenzo Llobet Gracia este emotie sincera pentru aceasta a doua realitate. Trecand prin toata gama de reactii afective, productia de fata reuseste un lucru aproape imposibil de transpus in practica, ce pana atunci parea definitia a ceva pur teoretic, un adevarat deziderat al breslei si anume: ramanerea neutru fata de evenimente, de combatanti, parti, doctrine si regimuri desi in film vorbesti despre contextul in care se petrece actiunea. Dar si asa, filmul a fost interzis; o decizie nedreapta a unor minti inguste.
https://i.imgur.com/yD2ZjZD.jpg
Ca paleta de propuneri, proiectul lui Lorenzo Garcia vine cu o serie de secvente remarcabile. Introducerea deriva dintr-o scurta rememorare a clipelor ce au marcat aparitia cinematografiei, crampeie de istorie, placut inserate in cronologia naratiunii noastre. Urmeaza o trecere in revista a revolutiilor ce au marcat acest domeniu-arta, aparitia sunetului fiind unul dintre ele. Episodul este semnificativ in economia intregii constructii pentru ca vine insotit de un scepticism dureros din partea protagonistului ce se grabeste sa blameze aceasta noua inventie tehnica ca fiind distrugatoare si daunatoare pentru ceea ce inseamna "a face film". "Asa poate vom redescoperi teatrul" spune Carlos cu naduf si tristete in glas. Tot sunetul este si cel ce asigura circularitatea constructiei, printr-o descoperire remarcabila si emotionanta venita la final.
Mai e o secventa ce nu are cum sa nu-ti atraga atentia; cea in care eroul naratiunii, realizator de documentare, stiind ca exact in acele momente tara sa trece prin clipe hotaratoare, riscandu-si viata pentru un crez, se duce sa filmeze in timpul unui schimb de focuri din cartierul in care locuia. Gasind o rola de hartie pe o strada pustie, el o impinge cu piciorul pentru ca aceata, derulandu-se la vale sa creeze o scena bizara, unica pentru reportajul sau. E dovada ca oricat ai fi de subiectiv si ai vrea sa surprinzi doar faptele, ceva din personalitatea ta, din fiinta ta si din felul in care simti tu lucrurile, iti va influenta materialul cinematografic sau gazetaresc.
Folosirea umbrelor se face la modul explicit, omagiindu-l pe Eisenstein cu al sau Ivan the Terible (https://www.cinemagia.ro/filme/ivan-groznyy-2281/). Carlos isi realizeaza criticile pentru publicatiile cu care colabora iar pe perete, se proiecteaza umbra unui zoeotrop, (daedalum cum mai e el cunoscut), acelasi primit cadou de mama sa, insarcinata fiind, jucarie ce cu siguranta i-a marcat copilaria viitorului om de film. Se sugereaza astfel ca personajul inca mai detine acea exaltare pe care a simtit-o pentru prima oara atunci cand a vazut o imagine ce iti crea iluzia ca e vie si ca este in miscare.
https://i.imgur.com/j7D9BEQ.jpg
Si sunt atatea astfel de momente memorabile stranse in aceasta pelicula incat m-as intinde la nesfarsit amintindu-le pe toate. O singura mentiune mai fac: miscarea camerei care pare premonitorie.
Intr-un anumit moment, fatidic episod din viata protagonistului, cameramanul ajutat si de interpretare, presimte parca momentul tragic, desi nici un alt element constituient al cadrului nu tradeaza si nu lasa sa se intrevada ceea ce se va intampla. E de ajuns un anumit tip de filmare, din fata, cu o miscare curbilinie si presentimentul ti se strecoara in inima ca lama unei baionete folosita intr-un razboi de gherila ce statea sa izbucneasca.
Fiind o constructie inchisa, cum am mai zis, filmul se intoarce la episodul simbolic mentionat de mine chiar la inceput, cel al introducerii sonorului in aceasta lume a imaginii, facand o distinsa paralela intre ceea ce tocmai am vazut si filmul lui Alfred Hitchcock, Rebeca (1940) (https://www.cinemagia.ro/filme/rebecca-9124/). E momentul in care Carlos simte pe propria piele implementarea noilor inovatii in materie de cinema. Devastat de asemanarea povestii filmului pe care il vizioneaza cu propria sa drama, protagonistul isi da seama ca tot acest efect este amplificat si de sunet, un nou instrument cu care un cineast isi poate exercita puterea sa asupra spectatorului si decide sa realizeze si el un film ce sa utilizeze aceasta noua minunatie.
https://i.imgur.com/j1dgl0A.jpg
Am lasat intentionat la final un minus destul de incomod. Tot acel limbaj de lemn, o exprimare de gazeta sateasca sau de almanah prafuit. In special in respectivele narari in off, tonul de stirist inregimentat ca membru de partid este suparator, fals si inexpresiv, anuland astfel emotia cinematografica stransa cu atata migala. Noroc cu frumoasa Mar?*a Dolores, Ana in film, care curma aceasta politete sacaitoare cu replici reale, usor persiflante, de indragostita autentica.
Concluzie: O drama dulce-amara despre un destin menit sa infaptuiasca lucruri marete dar care nu suporta povara pretului pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura nemurirea. O dragoste surprinsa in toata frumusetea ei, (cei doi actori principali erau si in viata reala proaspat casatoriti), cu scene tandre de iubire genuina. O oda adusa exprimarii cinematografice, un compendiu a ceea ce inseamna filmul si cinemaul. Nota 8,63!
Dao ma zei (1986) (https://www.cinemagia.ro/filme/dao-ma-zei-192044/)
aka
The Horse Thief (1986) (https://www.cinemagia.ro/filme/dao-ma-zei-192044/)
https://i.imgur.com/oMDXyVq.jpg
Urmarind Dao Ma Zei (1986) (https://www.cinemagia.ro/filme/dao-ma-zei-192044/) - The Horse Thief (https://www.cinemagia.ro/filme/dao-ma-zei-192044/)-, e imposibil sa-ti infranezi pornirea de a realiza o comparatie cu Tini zabutykh predkiv (1965) (https://www.cinemagia.ro/filme/tini-zabutykh-predkiv-umbrele-stramosilor-uitati-5108/) - Shadows of Forgotten Ancestors (https://www.cinemagia.ro/filme/tini-zabutykh-predkiv-umbrele-stramosilor-uitati-5108/) a lui Sergei Parajanov; asta daca ati avut privilegiul sa-l fi urmarit deja pe cel din urma, bineinteles. In acel film, regizorul rus eternizeaza cu ajutorul suportului de celuloid, stilul de viata al Hutulilor, locuitori izolati din inaltimile Carpatilor, intalniti atat pe teritoriul Romaniei cat si pe cel al Ucrainei. Se surprind acolo atat obiceiurile, traditiile sau credintele acelor oameni ce duc o viata izolata, dar mai ales superstitiile lor.
De partea astalalta, Zhuangzhuang Tian, un regizor pasionat de redescoperirea obiceiurilor religios-culturale ale minoritatilor ce traiesc sau au trait pe teritoriul chinei, reconstruieste o societate tibetana guvernata de clanuri. Nu, filmul nu ne desfata cu peisaje muntoase care sa ne taie respiratia intrucat a fost filmat in provincia Xi'an, mai aproape de coasta Marii Galbene decat de sistemul muntos Himalayan, diferenta de altitudine dintre cele doua regini fiind de doar 4.000 de metrii. Insa asta nu rapeste cu nimic din frumusetea si importanta acestui spectacol mininamlist, judecand dupa alcatuirea naratiunii si aiuritor, prin esteticul pe care il propune.
Concentrandu-se strict pe lupta pentru supravietuire, principala grija a acestor locuitori de pe cel mai inalt podis locuibil al planetei, regizorul chinez elimina dialogurile iar firul narativ se poate condensa ca dimensiune la marimea unui cantec ritualic traditional, trist, fredonat pe parcursul unui intregi vieti, dar care nu are mai mult de o strofa. Tian creaza astfel o opera universala, ce nu are bariere lingvistice. Nici religioase, desi budismul este centrul vietii locuitorilor tribului din care face parte eroul pelicului noastre, Norbu, interpretat de Rigzin Tseshang, un anonim vietuitor al acelor meleaguri, el nefiind actor profesionist; nici macar amator. In fapt, niciunul din cei ce apar in distributie nu a mai cochetat cu cinematografia, nici inainte de a fi cooptat in acest proiect, nici dupa el; un exemplu clar ca Tian nu si-a propus sa realizeze film in sensul conventional ci sa pastreze pentru posteritate o cultura ce e amenintata cu disparitia, chipuri ale unor oameni reali, autentici. Ideea unei vieti inchinate exclusiv credintei nu e noua. Maniera insa in care acesti oameni sacrifica totul pentru a intra in gratia vreunui zeu sau vreunei figuri religioase e impresionanta. Orice bucurie, orice necaz, e considerat un test, o incercare prin care respectiva figura vrea sa se asigure ca propriii veneratori sunt vrednici de a o cinsti. O reusita este datorata ajutorului primit pe cale supranaturala. Un esec, e consecinta unui rateu din partea credinciosului, un esec pe care singur trebuie sa si-l analizeze si sa descopere ce anume l-a facu nevrednic in ochii dumnezeului sau. Nobu decide sa actioneze in doua randuri, sa nu mai astepte pronia divina, o mila si o protectie ce nu se intrezaresc a-i veni in ajutor prea curand. Familia ii este infometata iar pentru copil ar fi capabil de orice sacrificiu. Faptele lui ii atrag oprobiul intregii comunitati si i se impune exilul. De una singura, familia e si mai vulnerabila. E momentul in care rugaciunile si penitenta ravasesc inima oricarui privitor. Imaginea tatalui tinand vasul colector de picaturi de apa ce se preling de pe acoperisul templului are o cantitate incomensurabila de suferinta inmagazinata in fiecare din pixelii ei componenti. Singura vina a acestui parinte e ca a vrut sa isi salveze de la moartea prin infometare copilul si totusi, ispaseste o pedeapsa mult peste puterile unei fiinte umane emancipate. Daca credeati ca durerea descrisa mai sus e suficienta, aflati ca de abia acum drama isi intra in drepturi.
Mare parte din film este dedicata ritualurilor religioase, ceremoniilor de cult si procesiunilor sacre. Zeci de minute fara oprire asistam la dansuri si ceremoniale tainice, stanii noua dar care ne apar ca fiind fermecate. Si ca tot aminteam de filmul lui Parajanov, singurul lucru ce ii lipseste Hotului de Cai (https://www.cinemagia.ro/filme/dao-ma-zei-192044/) e partea superstitioasa a acestor credinte si acestor ritualuri. In cultura muntilor se povestea despre spirite sau interventii divine de parca ar fi fost aievea. Doar un nebun inconstien nu le-ar fi putut vedea si recunoaste. Ele se intamplau permanent pentru ca acei oameni aveau nevoie de prezenta acelor entitati, stramosi de-ai lor si ei credeau in astfel de lucruri, motivul pentru care se transformau in certitudini de netagaduit. In cultura asiatica, lucrurile nu sunt atat de clare. Ba nu sunt clare deloc, as putea spune. Nimeni nu pare sa ajute aceata familie oricat de adevarata si arzatoare ar fi credinta ei. Nici mortii si nici viii. Nimeni. Totul e lasat la voia sortii, sa se intample pe cale naturala. Tragicul este parte a educatiei religioase a comunitatii si este un puternic exemplu pentru toti membrii acesteia.
Concluzie: Strict din prisma traditiilor, acest film merita timp iar personajele sale compasiune si intelegere. Scenariul nu exista sub forma in care ne-am obisnuit sa-l r
egasim in orice realizare cinematografica. E vorba despre ecranizarea unei legende populare ce reaminteste destinul tragic al unui hot ce s-a indoit de protectorii sai, pacat ce a atras asupra sa si a familiei sale o pedeapsa pe masura faptei. Nota 7,66!
1MicuCelUmilSiViril
05 Feb 2018, 05:03
Benvenuta (1984)
Este un film foarte interesant, stralucitor, o viziune deopotriva realista si fantezista la un nivel foarte inalt, unde lipsa de O2, probabil, creeaza aceasta senzatie.
Desi l-am vazut in urma cu cateva saptamani, nici acum nu s-au linistit valurile de senzatii pe care le creeaza.
Persoanele aflate la prima tinerete s-ar putea sa nu il guste. Le recomand sa-l mai incerce dupa trecerea catorva ani. La fel, persoanele la a treia tinerete, care picotesc din 5 in 5 minute, s-ar putea sa nu il guste.
In opinia mea, ar trebui catalogat ca film reprezentativ al anilor '80, ceea ce nu prea s-a intamplat pana acum, dar timpul e infinit. :)
Leolo (1993) (https://www.cinemagia.ro/filme/leolo-38993/)
https://i.imgur.com/1XUTuN1.jpg
Daca pana acum am vorbit despre filme ce celebrau viata, omul sau umanitatea, iata ca a venit timpul sa fie preamarita si vointa. Leolo (https://www.cinemagia.ro/filme/leolo-38993/), filmul triumfului vointei asupra vietii, este ecranizarea unui manuscris a carui pagini au fost recuperate care de pe unde s-a putut. Din ghene si tomberoane, de prin gramezi de murdarie sau de prin wc-uri, dupa ce oamenii le-au folosit pentru a se stearge la fund cu ele. Cuvintele, din fericire, au ramas lixibile, indiferent la ce hartia respectiva, foaia desprinsa din cotor, a fost utilizata. Ca ai vomitat pe ea sau ca ai ejaculat dupa ce in prealabil te-ai masturbat uitandu-te la pozele unor alte pagini dintr-o revista, slovele pe care le contin, inghesuite si alungite, exprima gandurile si cugetarile, iubirile si visele inocente, ca de copil, ale lui Leo. Meritul salvarii acestor tainice marturisiri, pe care scrisul le-a facut eterne, apartine doar iubitorului de lectura, cel ce isi construieste un vis din fiecare poveste pe care o citeste si care nu s-a dat inapoi din a cotrobai dupa respectivele pagini in cele mai insalubre gropi de gunoi unde lumea intreaga isi depoziteaza mizeria. Omul trebuie sa viseze, "Pentru ca daca visezi, nu existi!" si automat nimic nu te poate atinge.
Leolo e numele adoptat de acest baietandru ce cauta sa se descopere atat pe el, in calitate de viitoare persoana adulta, cat si trecutul lui. De un lucru e sigur. Originea sa italiana pentru ca asa se simte, iar cei 6889 km ce il despart de Italia, nu au nicio relevanta. Inventarea rosiei purtatoare de lichid seminal justifica, pe cat posibil intr-o forma creativa si nastrusnica, originea siciliana a copilului canadian. E de ajuns sa arunci o privire asupra casei din care face parte si, vazand cum toti sunt nebuni, o sa cazi deacord cu Leo, ca el nu are cum sa faca parte din aceasta familie, "Pentru ca viseaza, el nu e!" parte dintre ei. E in schimb un copil normal, intr-o scoala normala, asta pana cand este exmatriculat intrucat profesorii decid ca nu se incadreaza in limitele convenite de propria lor limitare. Sa desenezi pe o foaie alba, un iepure alb ce sta ascuns in zapada, e de netolerat. Si asa Leo, Leolo in limba natala, isi incepe viata de angajat al fratelui si de insotitor al mamei atunci cand merge in vizita la membrii famiiei ce sunt internati, pe rand, la balamuc, dar si cu scopul de a face el insusi sedintele de terapie preventiva.
Triumful vointei si al visului se poate traduce si ca un triumf al cinematografiei alternative. Viata acestui baiat este in multe privinte similara cu "This Boy Life (1993) (https://www.cinemagia.ro/filme/this-boys-life-viata-lui-toby-1005/)", film aparut in exact aceeasi perioada. Stilurile fac insa diferenta. Pitorescul si imaginatia unui povestitor inzestrat cum a fost Jean-Claude Lauzon, transmit ceva dincolo de rigurozitatea si studiile temeinice de film ale lui Michael Caton-Jones, desi nici realizarea celui din urma nu e una slaba, fara valoare. Doar ca atunci cand narezi de aceasta maniera, cand fantezia coloreaza gandul, un film bun se transforma in capodopera.
Forma si fondul nu se sugruma una pe alta asa cum se intampla in multe alte ocazii. Ele merg mana in mana ajungand sa se identifice una prin cealalta. Ideile abunda si ele atat in prezentare cat si in discurs. De la apologia cacatului se sare cu usurinta spre cele mai sublime notiuni definitorii ale iubiri, dragostei sau curajului versus lasitatite. Insasi ideea ca doar un cautator prin gunoaie, adica cineva deprins cu uratul si cu mirosul pestilential, poate recunoaste talentul pur, venit el pana si dintr-o mahala inculta, gireaza ingeniozitatea despre care vorbeam.
Mai trebuie pomenita coloana sonora care e si ea tot un cockteil pe cat de ciudat pe atat de dulce si atatator. Muzica sacra tibetana ori budista, (nu prea fac diferenta intre ele), se combina cu muzica bisericeasca rasariteana, psaltica - bizantina. La toate astea mai adaugati niste melodii cu muzica usoara contemporana, piese in italiana sau in engleza si cred ca deja va imaginati cam ce ar rezulta. Plus Tom Waits - Cold Cold Ground (https://www.youtube.com/watch?v=JmrGImjmUZk) care e cireasa din cockteil.
Colcluzie: Minunat acest film scris si regizat de Jean-Claude Lauzon. Scenariul imaginat este unic in peisajul cinematografic contemporan. Vizionand o asemenea creatie, incepi sa intelegi de ce aceasta lume a imaginii poate sa fie absurda dar si magica, vesela dar si dureros de reala, toate deodata. Leolo (https://www.cinemagia.ro/filme/leolo-38993/) e triumful frumosului asupra grotescului de zi cu zi; e victoria filmului asupra standardizarii industriale a acestei bresle. Leolo e minunat.
Spoiler!
PS. Upercutul pe care il primim cu totii in plina figura si care ne lasa knockout, ne e dat de Lauzon atunci cand decide sa-l reintegreze pe Leo in peisajul dezolant al familiei. Aceasta dramatica tragere de cortina se constituie in incheierea perfecta pentru scurta dar poetica evadare din real. Nota 8,51!
Na Srebrnym Globie (1988) (https://www.cinemagia.ro/filme/na-srebrnym-globie-205854/)
aka
On the Silver Globe (1988) (https://www.cinemagia.ro/filme/na-srebrnym-globie-205854/)
https://i.imgur.com/YsheUAg.jpg
"Suntem incapabili sa exprimam mai mult decat ceea ce am vazut noi insine", adevar rostit de Thomas in timpul delirului lucid de dinaintea mortii. Descifrat astfel, filmul se incarca de simbolism si importanta. Insusi genul in care se incadreaza, cel s.f., se limiteaza la conventionalul cunoscut, a stiintei deja existente; Un Scince Fiction pamantean si profund uman. Scenariul, desi minunat conceput parca nu mai e atat de futuristic pe cat parea la inceput. Folosirea extrem de zgarcita a unei recuzite din timpuri ce or sa vina, (in afara modulului de aterizare si a costumelor spatiale, nimic nu tradeaza o poveste provenita dintr-un posibil viitor), este benefica pentru reaizarea conexiunilor cu spectatorul. Practic ceea ce vedem in acest film, exista si in prezent in inzestrarea tehnica a cosmonautilor nostri. O astfel de viziune deloc incarcata de spectaculozitate pare ca aduce problematica dezbatuta in opera aproape de timpurile noastre, chestiune de ordinul anilor poate pana la producerea unor evenimente similare. Ca din punct de vedere stiintific, calatoria in spatiu e foarte complicata si implica numeroase probleme ce trebuiesc inca rezolvate, nu mai e relevant pentru cazul in sine. Daca in film s-a putut cu ceea ce exista deja, atunci cu siguranta ca se va putea si in realitate. Si asa science-fiction-ul se muta in prezent iar ancorarealui in real devin extrem de puternica.
Imaginea este una perfecta din punct de vedere compozitional. Din perspectiva tehnicului cu care se realizeaza filmarea sau din cea a montajului, filmul scartaie destul de agasant. Insa se poate trece cu vederea, atat timp cat fluxul de necunoscut nu se opreste nici o clipa. In fond, exercitiul ce ni se propune este unul in primul rand literar si abia apoi vizual. Subiectele dezbatute se exprima verbal, trebuiesc procesate mental si abia apoi identificate in imagini, atat cat e posibil sa se exemplifice notiunile abstracte pe micul ecran. Culoarea albastra, un simbol al planetei Terra, utilizata ca o constanta universal valabila in toate secventele inregistrate pe noua locatie extraterestra, capata o valenta nepamanteana. Albastrul acesta atat de obisnuit devine straniu si strain noua, privitorilor, e ostil si deloc specific umanitatii.
Am realizat o legatura ciudata intre acest film, si cartea lui Anatole France, Insula Pinguinilor. Diferenta dintre cele doua e ca scriitorul francez si-a propus sa surprinda intreaga dezvoltare a unei societati, analiza facuta pe toate planurile definitorii pentru aceasta. De partea poloneza, regizorul Andrzej Zulawski, pune eminamente accentul pe latura spirituala a problemei, cautand totodata sa realizeze si o radiografie a esentei umanitatii, a ceea ce ne defineste ca fiinte si a "calitatilor" pe care le exportam odata cu noi. Violenta, acel instict ce ne tine in viata iese prima la suprafata. Brutalitatea de tip Cain si Abel sau cea specifica razboinicului e o dominanta a caracterului uman. Apoi vine dorinta de putere, atractia pentru sexul opus, autosuficienta, tot ceea ce nu am vrea sa nu se regaseasca intr-o lume restartata de la zero. Dar nu totul este negru si abrutizat. Omul inseamna dragoste, durere, compasiune, mila, speranta, slabiciune. Toate aceste sentimente apar imediat dupa infranarea primelor impulsuri negative ce asigura supravietuirea speciei. Cu ajutorul partii bune, acest mic dumnezeu, copie prin imagine a divinitatii lui, sfarseste prin a se lasa martirizat de cei ce-l venerau. Devorarea zeului e singura sansa spre iluminare a oricarei societati. Nici un profet nu a propovaduit in tara sa, fara ca sa fie surghiunit.
Concluzie: Andrzej Zulawski, acest Tarkowski al Poloniei, redefineste religia si miturile ei omniprezente in toate curentele mari ale lumii. Teoria conform careia omul e condamnat sa se repete este parte structurala a modului in care suntem alcatuiti. Fundamentul de baza al doctrinelor religioase sta in insasi repetitia ciclica a lucrurilor si a evenimentelor. Noi nu evoluam spiritual ci ne aducem aminte doar ceea ce s-a savarsit in trecut. Nota 8,00 pentru o analiza profunda a speciei din care facem parte.
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) (https://www.cinemagia.ro/filme/three-billboards-outside-ebbing-missouri-1234459/)
https://i.imgur.com/uc2HD04.jpg
Dorinta de razbunare, egoista si oarba este probabil cea mai chinuitoare emotie umana. Substituindu-se bucuriei de a trai, cu cat acest vierme se hraneste mai mult din ura secretata de inima celui ce a suferit o injustete, cu atat ii cresc mai multe guri hraparete si baloase, dornice de imbucaturi din ce in ce mai mari. Fiecare cavitate bucala nou aparuta este relationata cu un nou sentiment adiacent celui initial, simtaminte din ce in ce mai distrugatoare si mai veninoase pentru fiinta umana. Se ajunge la final ca omul ce cauta sa razbune o datorie mai veche sa fie sub stapanirea unui cumul de forte intunecate care il domina in orice decizie.
Three Billboards Ouside Ebbing, Missouri are in centrul atentiei un asemenea suflet chinuit in persoana lui Mildred, personaj excelent intrepretat de Frances McDormand. In dorinta ei de a gasi faptasul unei crime oribile, raneste cunoscuti, familie si chiar pe sine. In numele unei dreptati iluzorii, totul pare ca ii este permis. Ideea de justitie de la care pleaca nemultumirea acestei mame singure nu mai e doar o simpla senzatie de dreptate ce trebuie infaptuita in numele unor victime ci vine la pachet cu ura, dispretul, insensibilitatea si indiferenta; toate astea invelite in egoism. Cazul sinuciderii are si el acelasi substrat real. Tot egocentrismul guverneaza gestul reprobabil, chiar daca in declaratii se prezinta pe sine ca un act altruist savarsit in numele binelui membrilor unei familiei. Un sacrificiu oferit cu forta unor apropiati pe care in realitate, nimeni nu i-a intreaba ce vor cu adevarat.
Mildred adopta inca de la inceput atitudinea "scopului care scuza mijloacele". Chiar daca victimele colaterale par ca fac si ele parte dintr-un plan al unei justitii divine, linia tolerantei si a intelegerii a fost depasita de mult. Dilema pe care regizorul Martin McDonagh o propune, de a accepta sau nu deciziile femeii (desi ele incep sa aduca rezultate palpabile) sau imposibilitatea sustinerii vrunei parti in continuare, sunt exercitiile cu care iti framanti mintea de la jumatate filmului pana la final. Insusi faptul ca la inceput suntem alaturi de victima unei aparente indiferente si nepasari, ne consuma emotional atunci cand vedem unde se ajunge girand un asemenea mod de a actiona. E un joc din care McDonagh ne reliefeaza fiecaruia dintre noi greseala unei judecati pripite si lipsa luciditatii atunci cand incercam sa gasim dreptatea in afara unui cadru legal, imperfect dar necesar. Replica primita de seful politiei, (Woody Harrelson): "faptul ca dupa atata timp te-ai hotarat sa iti misti fundul si sa vii aici pentru a purta aceasta discutie, imi dovedeste ca actiunea mea da rezultate", devine o sabie cu doua taisuri in mana unui om impulsiv si dornic de justitie. Eu personal am fost castigat de partea lui Mildred, pentru ca ulterior, la momentul incendierii sau al sinuciderii, sa ma simt jenat ca fac parte din tabara acestei femei. Punct ochit punct lovit pentru regizorul McDonagh.
Interesant modul in care deznodamantul nu propune nici un fel de cainta sau schimbare reala a personajelor. Nici intriga nu se dezleaga asa cum ne-am obisnuit si cum ne-am fi dorit cu totii. Personajele devin doar tolerabile unele fata de altele, dar convingerile rasiste, indiferenta fata de cel ars in incendiu, dorinta de a pedepsi pe toti pentru propria durere, nu dispar. Sunt parte definitorie a oamenilor filmului si un simplu eveniment nu le poate anula ceva ce s-a inradacinat atat de profund in personalitatea lor. "Daca eliminam toti politistii rasisti, probabil ca mai raman vreo 3 de toti dar si acestia intoleranti cu homosexualii" este un alt truism spus de un regizor ce nu cunoaste menajamentul discursului politic corect. Toti suntem intr-o anumita masura rasisti. E de ajuns un anumit eveniment ca acest sentiment reprimat sa iasa la suprafata. Ca un exemplu, orice strain care ti-ar ucide un membru al familiei te va determina intr-o masura mai mare sau mai mica sa incepi sa urasti intreaga natie din care provine acel element particular. Iar daca e un conational, vei incepe sa nutresti sentimente cel putin de dispret pentru zona de tara din care privine respectivul, ori fata de cartierul in care locuieste sau macar familia din care se trage. Ceva tot se va schimba in interiorul tau.
Din interpretare, pe langa Frances McDormand ce isi merita oscarul fara doar si poate, mai apare, surprinzator, Sam Rockwell in rolul lui Dixon. Renuntand la cliseistica transformare a personajului negativ, directorul acestui proiect se limiteaza in a ne da posibilitatea sa intelegem motivele si structura acestui om al legii, debusolat si in final resemnat in propria mentalitate. Fara reminescente fortate, fara regrete ieftine. E acelasi om, mai intelept dar cu aceleasi apucaturi.
Concluzie: Un film ce trateaza corect si realist fenomenul rasismului, justitiei facute cu propriile maini si consecintele periculoase ale scopului de a obtine rezultate indiferent de mijloace. Nu e un promovator al acestor tendinte, cum gresit s-au mai gasit acuzatori, ci un partener corect de dialog pe aceaste teme. Astfel de lucruri se intampla, sentimentele exista in majoritatea oamenilor iar egoismul are repercusiuni dintre cele mai triste pentru cei din jur. Nota 7,79!
Jesus of Nazareth (1977) (https://www.cinemagia.ro/filme/jesus-of-nazareth-iisus-din-nazaret-1137/)
by Franco Zeffirelli
https://i.imgur.com/DAibrmq.jpg
Cu siguranta nu e cel mai perfect film din cate s-au turnat pana in acest moment. Fiind conceput direct pentru micul ecran, pe parcursul sau apar toate acele mici neajunsuri specifice unui proiect de mici dimensiuni, desi fortele puse in miscare la realizarea sa sunt de-a dreptul halucinante. Decorurile in stil arab, desertice dar totusi gandioase nu au fost greu de gasit, la locatie fac referire, bineinteles, pentru ca din punct de vedere financiar, a muta o intreaga echipa de filmare pe continent African, in cele doua tari pre Sahariene, Maroc si Tunisia, trebuie sa fi constituit o provocare. Apoi multimea de figuranti, vestimentatia acestora saurecuzita folosita nu are cum sa nu te impresioneze, tinandu-se cont ca asistam la o realizare dedicata micului ecran. Din neajunsurile la care faceam referire as aminti in special replicile versificate, unele preluate aproape intregral din biblie. Este felul in care Franco Zeffirelli, un crestin practicant, decide sa isi arate afiliatia la cultul din care face parte. Nu e cea mai fericita formula regizorala si e clar ca ii indeparteaza pe toti cei ce nu impartasesc valorile Nou-Testamentare. Insa era de asteptat din partea unui om ce a coordonat multe evenimente importante din viata Bisericii Romano Catolice.
Distributia e aiuritoare. Laurence Olivier, Peter Ustinov, Anne Bancroft, Anthony Quinn, Rod Steiger sau Ernest Borgnine sunt actorii care cucerisera deja un Oscar inca inainte de a se inrola in acest proiect. Olivier insusi cochetand de atatea ori cu lista finala de nominalizati, incat nici Powell, protagonistul si cel ce conduce in fata camerelor aceasta armata de staruri, un cred sa fi avut prezente ca principal in filme in care fusese distribuit. Daca listaei de mai sus ii adaugam pe urmatorii: James Mason, Ian Bannen, James Earl Jones, Valentina Cortese si Ralph Richardson, alti nominalizati in urma prestatiilor oferite la prestigioasele distinctii, va puteti face o imagine fidela de ce a insemnat gestionarea intregii realizari. Si tineti cont ca, asa cum spuneam mai sus, pe toti acesti galonati actori ii conduce unul mult mai putin cunoscut. Ideea cu care ramai dupa ce vizionezi Jesus of Nazareth (https://www.cinemagia.ro/filme/jesus-of-nazareth-iisus-din-nazaret-1137/) e ca toti cei prezenti au tinut sa faca parte din aceasta punere in scena a vietii Mantuitorului mai abititr decat au fost interesati de partea financiara. Lucru ce se transmite si prin intermediul imaginilor, fiind probabil unica diferenta si singura care i-a asigurat succesul de pubic, comparativ cu Fratello sole, sorella luna (1972) (https://www.cinemagia.ro/filme/fratello-sole-sorella-luna-frate-soare-sora-luna-9486/), un esec al unei realizari nu la fel de liniare si clare ca cea de fata.
https://i.imgur.com/BV72ZgP.jpg
Intrucat scopul acestei pelicule este sa portretizeze un personaj legendar, o icoana a perfectiunii umane, o sa raman tot la interpretare, punctul forte ce a transformat acest film intr-unul ritualic, perioada Sarbatorilor Pascale identificandu-se din ce in ce mai mult cu vizionarea sa. Ciudat e ca asta se intampla in Europa Rasariteana si nu in cea apuseana asa cum ne-am fi asteptat si cum probabil ar fi fost normal, tinand cont de ponderea pe culte religioasa a populatiilor tarilor respective. Machiajul este unul din asii pe care Zeffireli i-a utilizat perfect ca sa-si redimensioneze personajul principal. Un detaliu cum e cel al conturului ochilor si asa foarte expresivi, o linie inchisa, tusata in partea de sus si una alba in partea de jos, ii confera expresiei faciale a lui Powell un aspect nepamantean. S-a ajuns pana in punctul in care actorul sa faca apel la public ca cei ce detin instantanee de-ale sale extrase din film, sa nu le mai venereze intrucat el nu e decat un actor ce a aceptat un rol pentru a-si asigura subzistenta si nu vreo reprezentare tip icoana.
Acest aspect demonstreaza perfect impactul emotional pe care un asemenea produs tv l-a avut asupra publicului. Tragic pana la suferinta, durerea emanata din fapte te compleseste din ce in ce mai puternic, odata cu inaintarea in sinopsis. Evenimentele brutale, puterea nedreptatii asupra adevarului si umilinta ori chinurile la care sunt supuse persoanele prezente in poveste, iti frang sufletul si iti ranesc inima. Morala e atat de penetranta ca nimeni nu are cum sa ramana indiferent.
Coloana sonora se ridica si ea la inaltimea mesajului. Marturisesc ca atunci cand am reascultat in acest an tema principala alcatuita de Maurice Jarre, dupa mult timp de la ultima vizionare, parca ceva mi-a reconfirmat faptul ca ceva minunat asa cum e Invierea pentru orice credincios crestin, e pe cale sa se infaptuiasca cat de curand. ( https://www.youtube.com/watch?v=0jy10lNNDFk )
Concluzie: Un film ce traieste prin personajul central al naratiunii sale. O istorie a triumfului bunatatii si iubirii asupra oricaror uneltiri si pizme. Aceasta captare pe pelicula a celui mai important episod din viata crestinatatii, insasi ratiunea existentei acestei miscari religioase, nu are scopul de a modifica legea veche ci de a o implini, confirmandu-ne, daca mai era nevoie, ca noi iudeo-crestinii nu putem niciodata sa ne dezicem de trecut.
Daca vreti sa vedeti ce inseamna sa porti pacatele acestei lumi pe umeri, nu-ti ramane altceva decat sa te inarmezi cu compasiune si sa urmaresti una dintre cele mai bune ecranizari biblice facute vreodata. Nu revolutioneaza arta, nu readapteaza faptele astfe incat sa asigure imprevizibilul ori tensiunea ci pregateste omul pentru acceptarea celui mai mare mit din cate exista intre filosofiile religioase. Nota 9,00 pentru indemplinirea dificilei misiuni de a patrunde pana in strafundurile fiintei oricui este dispus sa creada.
https://i.imgur.com/VvDYjsX.jpg
Ta'm e guilass (1997) (https://www.cinemagia.ro/filme/tam-e-guilass-gustul-cireselor-29831/)
aka
Taste of Cherry (1997) (https://www.cinemagia.ro/filme/tam-e-guilass-gustul-cireselor-29831/)
by Abbas Kiarostami
https://i.imgur.com/zyAx8re.jpg
Exista un anumit timp in viata unor oameni ce traiesc cu un ultimatum pus de medici ori pe care si-l stabilesc ei insisi, timp in care lucrurile au o cu totul alta importanta si o valoare imposibil de intuit pana atunci. In acea perioada, lucrurile neinsemnate par a capata o importanta primordiala iar cuvintele, cele mai banale, glasuiesc adevaruri existentiale. Oare cat de plina s-ar dovedi o viata traita la intesitatea ultimelor clipe, zi de zi, ora de ora, toti cei 60-70 ani sau poate mai mult, atat cat ii e dat omului sa existe. Un rasarit de soare sau o luna plina ne-ar umple inimile cu a lor frumusete cat sa ne copleseasca intreaga existenta. Iar asta s-ar putea intampa zilnic, de nenumarate ori pe zi, ora, minut. Gustul dudelor proaspat culese sau cel al cireselor nu ar avea echivalent pentru a putea fi comparate si descrise. Si totusi nu ne bucuram de aceste minunatii decat atunci cand e prea tarziu.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala. Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.
Ladri di biciclette (1948) (https://www.cinemagia.ro/filme/ladri-di-biciclette-hoti-de-biciclete-3896/)
https://i.imgur.com/Bl0WEBx.jpg
Venit dupa un adevarat taifun alimentat de controversele aparute pe marginea ultimei ecranizari a lui De Sica, Sciuscia (1946) (https://www.cinemagia.ro/filme/sciuscia-35667/) si implicit negasind finantare pentru noul sau proiect, Ladri di Biciclette (1946) (https://www.cinemagia.ro/filme/ladri-di-biciclette-hoti-de-biciclete-3896/)a fost la un pas a fi transformat intr-o productie de studio, in care impunerile producatorilor l-au avut in vederi pentru rolul principal cand pe Cary Grant, cand pe Henry Fonda. Din fericire, simtul de cineast autentic nu l-a tradat nici de aceasta data pe cel aflat la conducerea proiectului si non-actorii alesi au transmis exact ce se dorea de la exponentul neo-realismului italian. "Doar viata reala", deviza sub care a activat intregul cinema din cizma intre 1944 si 1953, nu putea gasi un alt frontispiciu de afis mai potrivit decat cel al aceastei ecranizari, o imortalizare pe pelicula a zbaterilor si neajunsurilor cotidiene ce au macinat o intreaga societate.
Desi totul e natural, filmat la lumina zilei, atentia, meticulozitatea si migala cu care s-au aranjat toate detaliile cadrelor acestui film, uimesc lumea cinematografica chiar si in zilele noastre. Prezent la o scena ce se filma in oras, in plina zi, David Lean dublul laureatul cu oscarul pentru regie, isi maturiseste uluiala ce l-a cuprins vazand abilitatea lui De Sica de a manipula masele.
Influentele altor creatori de film, din ceea ce se vede pe imaginile exemplului supus discutiei, sunt multiple. Parinti ai cinematografiei ruse cum e Eisenstein iti creaza impresia ca au segmentul lor in care au contribuit la regizarea acestei pelicule. La fel si cinematografia germana isi regaseste similitudinile in constructia anumitor secvente. Chaplin apare cu iconica imagine a disperarii asezate in fund, pe bordura de la marginea trotuarului. Dar chiar si avand aceste similitudini, De Sica e unic. Umanismul lui, unul dintre cele mai autentice simtaminte de compasiune pentru fiinta umana, au influentat si o sa continue sa influenteze cineasti, atata timp cat lumea filmului va continua sa existe.
Emotionant, pe langa povestea in sine este legatura ce se creaza intre cele doua personaje ce cauta bicicleta furata. Vorbim aici de o genialitate nativa, imposibil de invatat asa ceva in scoala, si care explodeaza literalmente atunci cand cele doua tipologii se alatura in film. Insasi faptul ca Antonio, (Lamberto Maggiorani) si Bruno, (Enzo Staiola) nu apeleaza la o relatie de subordonare tata-fiu ci se constituie in parteneri egali de viata, sporeste realismul si da frau liber emotiilor genuine. Bruno nu doar isi insoteste tatal in cautarea sa ci povesteste intregul film folosindu-si privirea de copil inocent dar care intelege toate greutatile casei parintesti. Ochii lui scruteaza situatii, oameni si fapte. Cat de curios privesc ei grupul de misionari ascunsi de ploaie, sub streasina! Cum se abtin aceste micute oglinde ale unui suflet tot la fel de micut, din plans cu mandria celui sarac dar cinstit, atunci cand pe nedrept primeste o palma. Tot cu ochii Bruno demonstreaza ca intelege decizia luata la disperare de propriul tata. Panica izvorata din neputinta se citeste pe tot chipul acestui copil, dar mai ales in ochii sai. Cu o privire inocenta il dezarmeaza pe acuzatorul tatalui, salvand astfel restul de onoare ce ii mai ramasese parintelui sau. Lipsit de aparare si expus ca orice copil in fata adultului impunator, acea privire plansa rusineaza adultul.
https://i.imgur.com/jqo9pLx.jpg
Un lait-motiv al operelor acestui realizator de film, onoarea, are si aici un rol central. Daca in celelalte 2 parti ale trilogiei neorealiste, ea apare cumva perfecta si definitiva, aici omul, in situatii adevarate, uita pe moment de tot ceeace ce ii amintea de integritate, singura posesie ce mai valora ceva in viata acestui sarman. (Miracol la Milan (https://www.cinemagia.ro/filme/miracolo-a-milano-miracol-la-milano-1976/) prezinta onoarea celui inocent care spune "buna ziua" pur si simplu. Umberto D. (https://www.cinemagia.ro/filme/umberto-d-9228/) merge cu onoarea pana la suicid.) Hotii de Biciclete (https://www.cinemagia.ro/filme/ladri-di-biciclette-hoti-de-biciclete-3896/) renunta la idealismul acesta romantic si dupa un cumul de farse pe care soarta nu pridideste a le scoate in calea protagonistilor, pozitionandu-i pe cei ce simte ca intreaga lor existenta atarna de o bicicleta, - il pozitioneaza spuneam, chiar pe ruta unei intreceri cicliste unde vehiculele cu doua roti se perinda prin fata "statuii disperarii personificate"; sau parcarea stadionului din Milano ce se vede la doar o strada distanta si in care odihnesc mii de biciclete -, sfarseste prin a-i neaga singura posesie si cea mai sfanta a acestor oameni saraci, care mai au doar cinstea ca avutie pe acest pamant.
Comicul situatiei si circularitatea scenaristica prin care Antonio este trimis la ghicitoare, este probabil cel mai trist umor din cate s-au vazut intr-un cinematograf.
Finalul il gaseste pe Antonio exact in situatia de la inceput cand, fluierand a paguba, in genul vagabondului lui Clouzout, nu catadicsea nici a se ridica si a asculta cele cateva oferte de munca ce aveau sanse infime sa il nimereasca tocmai pe el. Doar ca acum se schimbase paradigma iar Antonio avusese ceva pe care risca sa il piarda, o speranta de mai bine, iar asta il chinuie infiorator. Dimineata era unul dintre cele cateva mii de someri. Seara insa devenise un om care isi pierduse slujba. Pentru el, sansa aia infima pe care a castigat-o nesperat, nu se mai intrezareste ca fiind posibila niciodata.
Concluzie: O minunata naratiune vazuta nu prin, ci de ochii unui copil. Impresionant cum indiferenta si resemnarea de la inceput, atunci cand Antonio nu spera la nimic, se metamorfozeaza direct sub ochii nostri iar perspectiva pierderii postului oferit chiar in acea zi, nu pare sa-l intoarca la stadiul initial ci mult mai rau, impingand personajul in pragul disperarii. Un demn reprezentant al noului val de realism cinematografic italian, care insa nu contine decat o situatie cu adevarat autentica de real, cea a necesitatii de a face pipi - a se vedea Umberto D. (https://www.cinemagia.ro/filme/umberto-d-9228/), o mostra de a realiza film sub normele curentului neorealist -. O critica a degradarii umane si a indiferentei. Lipsa de compasiune si dorinta de a ajuta nu apar deloc atunci cand Antonio sufera de pe urma unei nedreptati ce i s-au produs insa atunci cand acesta recurge la gestul reprobabil, spiritul civic il pedepseste crunt tot pe el. Nota 9,51.
Ps. Interpretarea pustiului este uluitoare si nu doar ca se ridica la nivelul actului actoricesc al partenerului sau dar in multe ocazii, pare ca preia fraiele, si totul e pe merit. Cea mai buna prestatie a unui copil din toate cate exista si, probabil, vor exista. Iar copii prodigiosi au fost intotdeauna in lumea filmului...
1MicuCelUmilSiViril
24 Jun 2018, 14:18
L'été en pente douce (1987)
Filmul arata o nu chiar asa de "dolce vita" frantuzeasca, dar "dolce".
Scene din viata de papagal sau viata ca o petrecere de prost gust!
Cu Jacques Villeret, Jean-Pierre Bacri, Pauline Lafont, mari actori si toti au avut ce sa arate
Film dupa cartea scrisa de Pierre Pelot.
Somnul insulei (1994)
Unul din putinele filme romanesti postdecembriste.
Hell or high water (2016) (https://www.cinemagia.ro/filme/hell-or-high-water-1027431/)
https://i.imgur.com/fnbQVHo.jpg
"... si oricum nu avem pe cine suna. Oamenii astia sunt pe cont propriu." Suna o linie din textul filmului. E clar deci pentru orice privitor: Texasul e tinutul dur al celor ce isi iau destinul in propriile maini. Sa ceri cooperarea localnicilor pare inutil. "Daca ajung sa se intalneasca cu mine, o sa se afle la capatul gresit al funiei." Asta e atitudinea unui texan neaos atunci cand e intrebat daca a vazut un dat in urmarire.
Inca din titlu, expresie ce s-ar traduce "Fie ce-o fi (https://www.cinemagia.ro/filme/hell-or-high-water-1027431/)", regizorul David Mackenzie isi avertizeaza publicul ca urmeaza sa patrunda intr-o lume dura, unde compasiunea, mila sau moralitatea nu sunt scrise in codul genetic al incapatanatilor localnici. Personajele sunt si ele la fel de indaratnice. Empatizezi cu ele pana la un punct, poti chiar sa le intelegi deciziile si actiunile, dar trebuie sa te delimitezi de violentele gratuite, crime sau comportamentul disctructiv. Nu poti sa te identifici cu nimeni si cu nimic din tot ce apare in peisaj. Sigur nu vei sprijini partea legii, a administratiei, implicit banca, dar nu ai voie sa te pozitionezi nici in tabara razvratitilor. Relatiile create intre cei personificati in acest film sunt si ele tot in tenta personajelor, la fel de confuze si dificile. Oameni reticenti intalnesti la tot pasul in acest tinut arid. Acestia vor refuza colaborarea cu autoritatile, indiferent de fapta ce s-a comis, pentru simplul motiv ca institutiile bancare practica aceasta politica de monopolizare a tuturor proprietatilor ce le pot cadea in maini. E iarasi o decizie imorala dar aparent corecta. Ce sa mai vorbim in vant. E spiritul western in care personajul pozitiv, cel bun pe care trebuie sa-l urmam, sfarseste prin a insira cadavre si intr-o parte si in alta, totul in numele dreptatii si a corectitudinii.
Infruntarea dintre cei doi rangersi e emblematica pentru istoria acestui pamant. Invadatorii si victimele invaziei sunt acum camarazi. cei ce au suferit cel mai mare genocid de pe suprafata acestei planete, indienii, au detinut odata, inainte de venirea strabunicului omului alb, tot ce se vede cu ochii, intregul pamant pe care ocupatorii au venit si si l-au insusit. Acum si lor le este furat, nu printr-un razboi de aceasta data ci prin intermediul bancilor. Drama deposedarilor impinge la gesturi disperate. E Hell Or High Water, e care pe care.
Constructia tip western e un dat in acest film. Nu ai fi avut cum sa filmezi in aceste tinuturi fara sa captezi si spiritul locului, accentul unic al oamenilor de aici sau calaretii ce isi mana cirezile de vite spre locuri mai sigure.
Intorsatura din final, deconspirarea mintii criminale, e oarecum surprinzatoare. Intregul film e intr-o mai mica sau mai mare masura predictibil. Sfarsitul nu avea cum sa faca nota aparte de corpul povestii in sine. Insa nu pot sa spun ca nu am apreciat aceasta alegere de a incheia o astfel de poveste aparte. E vorba totusi de un film unic in peisajul ultimilor ani si de aceea merita toata atentia si aprecierea noastra. Sa speram ca Hell or High Water (https://www.cinemagia.ro/filme/hell-or-high-water-1027431/) a fost doar inceputul filmelor ce rostesc cu voce tare realitati actuale, incomode la auz. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) (https://www.cinemagia.ro/filme/three-billboards-outside-ebbing-missouri-1234459/) probabil cea mai buna pelicula dintre toate cele noua nominalizate la premiile Oscar, categoria Best Motion Picture, pare ca preia stafeta de la realizarea regizorului David Mackenzie, continuand scandarile foarte deranjante pentru unele administratiile ce nu doresc astfel de discutii dificile, purtate pe marginea unor probleme spinoase, ce sunt mult prea dificil de remediat si aproape imposibil de eradicat.
Concluzie: Un clasic devenit inca din faza de productie. O provocare la a polemiza pe marginea politicilor monetare nationale ori a istoriei oamenilor locului. Actorii sunt in nota filmului, adica discutabili. Se poate vorbi si de bine daca e sa analizam prestatiile lor, dar la fel de usor se pot aduce si argumente negative. Cei doi serifi: Jeff Bridges si Gil Birmingham, ok. La fel si perechea de nelegiuiti: Chris Pine si Ben Foster in ordinea maeficitatii lor si a rolurilor jucate in compunerea planului de actiune, ok si ei. Restul personalului ce apare e de umplutura. Nota 7,74!
Carol (2015) (https://www.cinemagia.ro/filme/carol-580614/)
by Todd Haynes
https://i.imgur.com/PVQbQOa.jpg
Cu 13 ani in urma, Todd Haynes aducea pe ecarne drama Cathyei, o sotie ce descopera cu stupoare tendintele homosexuale ale sotului ei. In Carol (https://www.cinemagia.ro/filme/carol-580614/), noua productie a aceluiasi regizor, intram cum s-ar zice, in culisele filmului din 2002 (https://www.cinemagia.ro/filme/far-from-heaven-departe-de-paradis-4720/) si aflam amanunte la fel de sfasietoare si din perspectiva celui ce nu mai vrea sa isi reprime sentimentele reale doar de dragul etichetei. Si nu e unica reflexie in oglinda a celor doua filme. In zadar vin comentariile lui Haynes care tin sa ne precizeze ca nu exista nimic ce sa lege ambele proiecte, ca ele sunt total diferite.
Da, sunt diferite dar asta nu face ca filmele sa fie doua realizari diametral opuse. Modul in care se conjuga verbele "a interzice", "a se conforma" sau "a iubi", este absolut identic. De la atentia oferita detaliilor constructiilor decorurilor ce recreaza o atmosfera fidela Americii anilor '50, o tara inca extrem de conservatoare si pana la modul in care li se ofera protagonistilor alibiuri pentru impulsurile manifestate, intreaga maniera creationala poarta aceeasi amprenta Todd Haynes. Casatoria Cathyei se destrama in urma deciziei sotului de a renunta la tot pentru a-si urma inima. Carol, o sotie neglijata de un sot ostatic al parerilor unor parinti ce controleaza si dicteaza toate deciziile unui matrimoniu, pare impinsa sa isi gaseasca refugiul in bratele cuiva caruia sa ii pese si de ce simte ea ca femeie. Alibiuri oferite ambelor prezente feminine.
Dar Carol (2015) (https://www.cinemagia.ro/filme/carol-580614/) e mai sensibi si asta se percepe imediat. E rafinat si subtil ca esenta unui parfum scump. E culoare si compozitie ce aminteste de claritatea dar si moderatia tonurilor lucrarilor lui Johannes Vermeer. E clasa si eleganta in aceeasi masura.
Cu o imagine nici calda dar nici rece, (alternanta se produce doar in cazurile extreme), filmului nu ii poti pretinde o nota de distinctie mai elevata in ceea ce inseamna cinematografie. Pictural, fiecare frama in parte nu e departe de a putea fi considerata o opera de arta, un tablou. Din acest punct de vedere, al imaginii si al fotografiei, Carol (https://www.cinemagia.ro/filme/carol-580614/) pare ca poate exista chiar si fara Carol. Societatea pe care o reda cu atata fidelitate, lumea aceea retro, frumusetea din spatele unor tabuuri si restrictii, oamenii aflati in plin proces de emancipare, toate aceste elemente ar fi in stare sa alcatuiasca in orice moment un deocumentar de calitate in sine.
Insasi protagonistele (si aici se pare ca identificam cea mai importanta realizare a acestei pelicule, spun se pare pentru ca desi am urmarit nenumarate interviuri cu Todd Haynes, nu l-am auzit niciodata rostind explicit acest amanunt), devin arhetipuri ale unor categorii ce intra in coliziune in aceasta poveste cu iz revolutionar. Personajul intrepretat de Cate Blanchett, cel ce da si titlul proiectiei, reprezinta partea in mare masura partea conservatoare, clasa mijlocie de sus, daca e sa impartim lumea in acelasi fel cum o facea socilogul Norman Goodman. Bine, poate e fortat de spus ca acest caracter intruchipeaza conservatorismul in interiorul sau, dar cercul in care se invarte, familia, prietenii, totul e din acea mentalitate. Partea de jos a paturii de mijloc, exemplificata aici de Therese, (Rooney Mara), e si tipologia care a dictat schimbarile profunde ce aveau sa vina doar cativa ani mai tarziu, intregul proces culminand cu revolutia sexuala a unei societati tot mai libertine. Eticheta pe care trebuie sa o adopti in public va sfarsi prin anihilarea celor conservatori de catre noua gandire. Era si normal daca e sa privim pondrerea clasei respective in intrega populatie, fata de bucatica privilegiatilor, cei ce pastreaza traditia, un procent infim din acelasi total.
Concluzie: O opera de rafinament, in special pe partea artistica a imaginii si fotografiei. O realizare la cele mai inalte standarde de documentare careia din pacate ii lipseste palpitatia unei intrigi, extraordinarul sau genialul structurii interioare a personajelor. Totul e plat, oarecum banal. E atractie, e descoperire de sine si la final lasa senzatia ca incorporeaza in poveste si ceva iubire. Insa nu contine unicitatea ce sa marcheze noile generatii, ce sa faca realizarea aceasta cinematografica, o lucrare nemuritoare. Cartea aparuta in 1952, cu siguranta ca a avut un impact teribil asupra populatiei unei lumi dominate de practici moralo-religioase asa-zis corecte. Filmul, nu. Nota 7,27!
La collectionneuse (1967) (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/)
.................................................. ..................................by Eric Rohmer
https://i.imgur.com/1BfUYlZ.jpg
Iata-ne in fata primului tom al operei de mari proportii ce cauta sa identifice seductia feminina, "Farmecele, Capriciile si Sex appeal-ul Evei", avand in loc de prefata shortul La boulangere de Monceau (1962) (https://www.cinemagia.ro/filme/la-boulangere-de-monceau-89185/) iar ca introducere mediometrajul La carriere de Suzanne (1963) (https://www.cinemagia.ro/filme/la-carriere-de-suzanne-89190/). Scurtmetrajul din '62 (https://www.cinemagia.ro/filme/la-boulangere-de-monceau-89185/) e mai mult un exercitiu cu camera de filmat. Interesul nu deriva atat din scenariu cat e asigurat de imaginile cu caracter documentar surprinse dintr-un Paris in plina expansiune, un oras boem si plin de viata, urbe ce cu fiecare anotimp devenea tot mai libertina iar tineretul ce-i curgea pron venele asfaltate, mai nonconformist; Exact perioada in care cinemaul francez cunostea un nou avant. Apar si in acest filmulet cateva intrebari ce strabat transversal toata filmarea. Sunt grinzile pe care s-au construti toate cele 6 povesti morale, asa cum sunt ele grupate si recunosccute acum in lumea filmului. Ultima astfel de interogatie, cea din final, "Oare cat m-o fi asteptat?" creaza si cele mai puternice framantari in constientul unui las, asa cum se proclama insusi naratorul.
Cariera Suzanei (https://www.cinemagia.ro/filme/la-carriere-de-suzanne-89190/), a doua astfel de poveste din cele sase, pare o schita a ceea ce vom vedea in filmul al 3-lea, La Collectionneuse (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/), asta daca e sa tinem cont de anul realizarii acestor lucrari si nu de ordinea peliculelor in boxurile nou lansate, unde filmul aftal acum in discutie e al 4-lea, dupa Ma nuit chez Maud (https://www.cinemagia.ro/filme/ma-nuit-chez-maud-noaptea-mea-cu-maud-12486/), chiar daca ultimul e terminat in 1969 (https://www.cinemagia.ro/filme/ma-nuit-chez-maud-noaptea-mea-cu-maud-12486/) iar Colectionara (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/) in 1967 (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/). In realizarea review-ului, eu o sa tin cont de cronologia anilor considerand astfel ca asa se poate observa cu adevarat etapele regizorale pe care autorul le-a parcurs si evolutia viziunii sale artistice.
La Collectionneuse (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/) e despre Haydee, (Haydee Politoff), in pofida faptului ca intreaga istorie ne e povestita de personajul masculin Adrien, (Patrick Bauchau), cel ce deturneaza intreaga valoare morala a ceea ce vom vedea. Caracterizarile depreciative la adresa frumoasei frantuzoaice sunt usor de inteles, venind din partea cuiva care doar ravneste la fructul interzis. Revelatoare sunt gandurile referitoare la Suzane, ce si incheie filmul, moment in care Bertrand recunoaste ca cea pentru care simtea doar mila, e acum vesela si ca ea e cea care i-a invins pe ei toti chiar inaintea liniei de finish.
https://i.imgur.com/NluKj4X.jpg
Toata situatia din La Collectionneuse (https://www.cinemagia.ro/filme/la-collectionneuse-colectionara-34403/) iti poate lasa gustul unui tratament misogin. Ideea unei lumi a barbatilor care controleaza femeia dupa bunul plac, e de cateva ori rostita chiar si prin cuvinte. "Va face tot ce eu ii spun" ii zice Adrien colectionarului de antichitati chinezesti; "Ma culc cu tine cand vreau eu. / inca din prima clipa cand am vazut-o am si facut dragoste cu ea.", cuvinte aruncate cu dispret de celalalt personaj masculuin, Daniel, (Daniel Pommereulle), doar pentru a lasa impresia unei superioritati indiscutabile a lor, a barbatilor asupra lui Haydee.
Personajul feminin e altfel structurat. Fara inhibitii, mult mai matura decat partenerii cu care imparte aceeasi casa, ea isi asuma propriul comportament, nesfiindu-se de actiunile intreprinse. Spre deosebire, Adrien, un pseudo-filosof autointitulat artist, cauta o justificare care sa scuze modul parazitar in care isi duce existenta, incercand sa transforme in ceva nobil statutul de cersetor - catalogare facuta de catre bogatul amic. Cu toate argumentatiile gasite, motivari menite sa-l convinga mai intai pe el si apoi pe interlocutor, concluzia e clara. Asa-zisul artist duce o viata fara niciun tel sau viitor.
Filmul lui Rohmer e minunat in primul rand datorita prezentei lui Haydee Politoff. Modul in care camera o contempla in deschiderea proiectiei, vorbeste de la sine despre veneratia pe care regizorul o confera femeii. Inregistrarea pare o mangaiere in care nu exista contact fizic, o soarbere din priviri. Iar cand spun privit, nu ma refer la acel gen de admiratie ci la o dorinta febrila, la pofta carnala si dorinta pacatoasa. Asta simti in mai toate momentele in care obiectivul de filmat surprinde prim-planuri cu parti din trupul voluptos al zeitei-muza. Femeie sa fii si tot vei simti erotismul acelor imagini.
Peisajele, minutios selectate si de multe ori redate in doua-trei cadre distincte, doar pentru a descrie mirificul locatiei, potenteaza senzualul. Soarele atinge pielea asa cum ar fi vrut insusi Adrien sa o faca. Pe langa prezenta inefabila si panorama, al treilea punct de interes il reprezinta caracterul meditativ al gandurilor narate. De aici si factura morala a naratiunii. Decizia ultima luata de Adrien nu inseamna automat si preluarea puterii. In fond, el e cel ce oscileaza intre diferite stari. Haydee isi continua linia comportamentala tipica personajului ei. Ca e morala, imorala, scandaloasa, o priveste doar pe ea.
Concluzie: O realizare de roman, o analiza demna de o lucrare de specialitate si o neascunsa adoratie fata de femeie din partea lui Rohmer. Nicicand o EA nu a fost mai jignita prin monologuri venite din partea unor personaje de calitate indoielnica, dar nici mai divinizata prin imagini demne de un indragostit iremediabil. Nota 7,99!
Roma (2018) (https://www.cinemagia.ro/filme/roma-1251909/)
by Alfonso Cuaron
https://i.imgur.com/Nr1v5zE.jpg
Cuaron omagiaza femeile din viata lui, a mea, a ta si a tuturor.
Roma (https://www.cinemagia.ro/filme/roma-1251909/) by Netflix sau by Alfonso Cuaron? (asa doar ca sa ofticam Cannes-ul, festival ce se vrea conservator si care nu introduce filme produse de entitati precum cea amintita) O intrebare pusa in gluma, bineinteles, caci Roma e proiectul de suflet al lui Alfonso Cuaron; Are si platforma de streaming online meritele ei, imense, cum reiese din multiplele discursuri de multumire pe care regizorul le-a adresat pe la mai toate festivalurile, numind direct entitatea respectiva, fara ocolisuri sau retineri.
Roma (https://www.cinemagia.ro/filme/roma-1251909/) e un biopic destul de ciudat pentru ca cel ce isi ecranizeaza viata, Cuaron insusi, nu vrea sa creeze din acest proiect cava nostalgic, ceva din trecut, ci vrea sa aduca in actualitate un crampei din copilaria sa. Spun ca e ciudat mai ales cand declari peste tot ca ai tinut in mod expres ca in aceasta ecranizare up-to-date sa incluzi pana si mobila pe care au detinut-o parintii tai in anii '70, depunand pentru asta o munca de sisif.
Dar chiar si cu decorul istoric ori cu luciul imaginii in alb-negru, povestea ii face pe plac autorului ei si este valabila inca pe mai toate meridianele. Asa cum marturisea maestrul de ceremonii insusi, persoane de pe tot mapamondul s-au regasit in mesajul pe care el l-a pus in proiectie. Un lucru impresionant daca e sa tinem cont de cei aproape 40 de ani ce ne separa de la data evenimentelor reale.
Filmul este unul sensibil, foarte bun doar ca lucrurile sunt mult ca "prea in viata". E real, da, ca doar astfel se poate sa se contureaze o protagonista parca sculptata si nu doar o imagine pe sticla la care doar te uiti. E cumva palpabila aceasta Cleo. Iar Yalitza Aparicio, debutanta ce ii da viata, mirobolanta. Practic, mai mult la interpretare o sa ma limitez in discutia despre cum e si cum se simte acest film, Interpretare si ecouri ale ei.
Lucrurile incep cu timp in debutul vizionarii. Timpul e si un suport al naratiunii dupa cum ne spune Cuaron. In deschidere vedem o pardoseala cu gresie peste care trece apa cu detergent. Multa apa pentru ca "a spala acea curte interioara ia timp", ne spune regizorul. Si dupa vreo 3-4 minute, imaginea incepe sa se ridice si vedem o scrugere. Apa, cerul oglindit in ea, avionul care intretaie aceasta reflexie, multa simbolistica pe care fiecare o interpreteaza cum vrea - mana libera tot de la acelasi regizor. Incheierea se face tot cu ajutorul acestor 3 elemente, apa, cer si avion, exact in aceeasi ordine, deci pe subiect se merita sa se mediteze.
Personajul principal feminin are ceva din nobletea caracterizarilor lui Zola. O viata in slujba altora. Nu e sclavie asa cum v-ati puteti gandi, e ceva modern, ce se numeste in lumea latina "interna", adica servitoare cu program nelimitat. "Dueña", expresie folosita ca recomandare atunci cand angajatoarele o insotesc pe Cleo la spital, nu inseamna altceva decat "stapana", sau forma mai putin agresiva, dar mai umilitoare, "proprietara"; de parca ai putea sa detii o persoana. Si totusi Cleo nu e un suflet zdrobit. Are timpul ei, reuseste chiar sa ramana si insarcinata. E adevarat ca si afro-americanii aflati in robie aveau serile lor de dans si cantec, doar ca acum e mai civilizat si cu mai mult respect. M-a impresionat decizia de a nu include nici macar o reactie a femeii atunci cand este umilita de Fermin. Absolut nimic, nici maca nu se decide introducerea ei in cadru. Minunata aceasta decizie ce pastreaza intacta integritatea tinerei, nealterandu-i portretul cu nimic. Arta marca Cuaron!
Timpul insa se scurge inexorabil si unealta regizorala cea mai sfredelitoare aduce cu sine remuscarea. Pragmaticii au gasit in drama o eliberare. Ma inscriu oarecum printre ei, desi sa vezi trupul acela plapand cum se indoia in timpul manevrelor medicale, simti cum mori si tu putin cate putin. Insa o mama, indiferent de contextul in care se gaseste, pierde definitiv o bucata din ea, parte ce nu mai revine la viata niciodata. Dramatic, sfasietor si nedrept ce se intampla cu acesti ingeri de-o palma, pentru ca aici e universalitatea filmului: Astfel de lucruri se intampla chiar in momentul in care scriu aceste randuri. Si cat am asteptat in acele momente interminabile minunea. Cum mi-am ascutit auzul ca sa prin un scancet ce poate i-a scapat medicului. Dar viata, ca iarasi ea e vinovata, a lovit fara mila.
Inchei aici pentru ca durerea ce razbate de pe strada Tepeji numarul 21, chiar din inima cartierului Roma, din imesului Mexico City, m-a cuprins din nou si sigur in aceasta seara nu o sa mai imi dea pace.
Concluzie: Iti zdrobeste inima, pentru ca asa e in viata. Roma (https://www.cinemagia.ro/filme/roma-1251909/) e locul ce exista in viata reala si unde Cleo munceste, traieste, atat cat ii permite munca si se naste ca mama. Tot in acest cartier ea moare pentru copilul ei, dar renaste pentru ai altora. Roma e trist pentru ca tristi sunt si cei ce trudesc ca altii sa se bucure de libertate. Un destin ca multe altele, de atunci, acum si din viitor. Nota 9,09!
Zama (2017) (https://www.cinemagia.ro/filme/zama-599471/)
by Lucrecia Martel
https://i.imgur.com/mN1kyJo.jpg
E de ajuns sa privesti primele secvente din Zama (https://www.cinemagia.ro/filme/zama-599471/), cele introductive de pana la derularea credits-ului de inceput, pentru a-ti da seama ca vei asista la ceva diferit, la acel cinema alternativ care garanteaza in mare lui parte, calitatea.
Totul incepe cu o poveste minora a unui neinsemnat birocrat in serviciul Coroanei Spaniole, dar in memoria unui popor, cel argentinian in cazul de fata, speta capata anvergura spiritului unei intregi natiuni. Resemnarea, asteptarea in van, speranta iluzorie a unui viitor asa cum ti-l doresti, nu sunt lucruri specifice doar argenitinienilor. Noi, romanii, le traim de atatia amar de ani. Insa nicaieri aceste vise desarte nu definesc mai bine un popor asa cum se intampla in a doua tara ca marime a continentului sud-american. Iar filmul reuseste imposiblilul, sa ecranizeze "inecranizablilul" si sa articuleze acest fond si aceasta forma a esentei romanului lui Antonio Di Benedetto, unul specific literaturii gaucesca.
Atmosfera incomoda, asta spusa asa ca sa pastram limbajul academic, nu iti creaza confortul unei vizionari relaxate. Plus ca intregul material se caracterizeaza prin acel ton difuz atat de drag regizoarei Lucrecia Martel, cititoare si ea la un moment dat a cartii omonime si care a simtit la terminarea lecturii EUFORIA descoperirii unui adevar fundamental al existentei umane. Incapabila sa defineasca anume acesta descoperire, a filmat acest film. Acum, cand materialul este gata si numirea respectivului adevar a devenit ceva mai clara, in masura in care un substantiv abstract poate fi limpede numit si precizat. "Simtirea timpului atunci cand nu mai exista timp" devine, intr-o anumita faza a vietii fiecaruia, chinul si zbuciumul sufletesc imposibil de evitat. Iar Zama nu mai dispune de timp. "Copiii si logodnica ta s-au saturat sa tot astepte" i se transmite prin mesageri in permanenta. Lui i s-a acrit, de-asemenea, de cat a rabdat si mai ales de cat se intrevede ca va mai intarzia raspunsul mult asteptat. Doar ca e ceva specific acestor oameni, a "gaugilor" sa traiasca cu o nadejde permanenta, nimeni altcineva neputand intelege pe de-a-ntregul sentimentul neimplinirii amestecat cu amagirea perpetua. Actiunea este asezata pe malul marii, privelistea ideala in care sa te pierzi cu gandul. Ca tot vorbeam de cadrul natural, unul deschis asa cum e specific acestui tip de constructie literara, trebuie sa amintesc de nimblanzirea natural-umana atat de fidel surprinsa pe camera in acest film. Impresia ca ai fost abandonat in secolul XIIX e totala. Iar asta in pofida unei imagini impecabile, fara retusuri si artificii care sa altereze fidelitatea de care e capabila tehnologia digitala actuala. Nu e nevoie sa apelezi la astfel de siretlicuri intrucat atmosfera, veridicitatea a ceea ce vezi si simti sunt extrem de palpabile.
Am descris intr-un alt material, acest proiect ca fiind O Cinematografiere Auditiva a Imaginii si O Inregistrare Vizuala a Sunetului pentru ca in timpul vizionarii, prin tehnica folosita de a manipula atat auzul cat si privirea, imaginea iti palpita aidoma tamplelor unui bolnav cuprins de cele mai severe stari febrile iar sunetul transforma un piesaj natural altfel idilic, intr-o imagine horror, terifianta, situata la limita suportabilitatii. (de reurmarit fragmentul dialogului imaginar cu fiul marinarului, -proiectie din trecut lui Zama-, oaspete proaspat sosit pe insula; asta bineinteles, daca mai puteti sa retraiti tensiunea macabra a unei coloraturi sonore infricosatoare). Cu alte ocazii sunete ce nu au nimic in comun cu umanul se alipesc diferitelor personaje, copiii mici fiind tinta predilecta. Unul miauna exact ca o pisica doar ca turnura unui asemenea cadru emana ceva demonic, altul plange sub forma unui marait sinistru. Un joc ilogic de vibratii sonore intr-o lume ce nu ne e cu putinta sa o descifram. Zama, el insusi un om al locului, devine strain de toate aceste halucinatii bolborosite intr-un grai indescifrabil, simtind ca devine din ce in ce mai european ori mai spaniol, dar si din ce in ce mai instrainat si mai fara idenditate la gandul ca nu va mai ajunge niciodata acasa, la noua lui casa.
Salbaticia constituie puncul forte al peliculei. Cadre neimblanzite, inca virgine parca, oameni nedomesticiti, comportamente salbatice, dar si conditii de trai barbare, primitive chiar se transforma in adevarate delicii cinematografice aici. O arta a uratului si o stiinta de a reda inesteticului valoare artistica sunt performante regizorale demne de orice mare artist, indiferent de domeniul in care acesta creeaza.
Concluzie: Un delir cinematografic peste care nu va trece mult timp pana cand sa fie asezat intre cele mai semnificative realizari ale celei de a saptea arte. E diferit de tot ce s-a realizat pana acum si probabil ca va ramane unic in peisaj si pe viitor. Cinema de substanta si mai ales creator de sentimente si stari. Stanjenitor la vedere, te vei simti un stingher spectator ce retraieste pe pielea lui toata amaraciunea protagonistului unui material pe care tocmai il parcurgi. Din acest punct de vedere, substituirea privitorului cu personajul principal, proces ce nu tine de modul in care tu reusesti sa realizezi imersia in imagine ci ti se impune fortat, vrei nu vrei, este si el o opera de arta in sine. Fara discutie, Martel reuseste sa creeze tot ceea ce e imposibil de implinit in cinematografie, intr-un singur film: Zama (https://www.cinemagia.ro/filme/zama-599471/). Nota 9,05!
Green Book (2018) (https://www.cinemagia.ro/filme/green-book-2467337/)
https://i.imgur.com/B4jQb83.jpg
"Ai nevoie de curaj pentru a schimba inimi" si mentalitati as adauga eu. O zicala foarte adevarata cu un inteles pe care nu l-am luat niciodata in serios pana azi, ba mai mult, avand permanenta impresie pana acum, cum ca o lipsa de reactie din partea celui ce ar fi avut toata dreptatea din lume sa se revolte, denota slabiciune, nicidecum forta morala. E adevarat ca cele mai puternice caractere se calesc in medii ostile, dar povestea adevarata a doctorului Don Shirley, (Mahershala Ali), depaseste conventionalul vicisitudinilor cunoscute. El alege constient, pe o suma castigata ce e de trei ori mai mica fata de ceea ce ar fi incasat daca ar fi ales sa stea in zona lui de confort, sa mearga si sa ia contact cu realitatea dura a oamenilor de aceeasi culoare a pielii ca si el. Imagini pitoresti ce sangereaza atunci cand in cadru se introduc muncitorii oropsiti, sleiti de puteri, muncind pe ogoarele cat e ziua de lunga.
Nu cred ca filmul are tema principala rasismul. Adica nu mai mult decat analizeaza ignoranta sau singuratatea izvorata din sentimentul lipsei de apartenenta. "Alb nu sunt" desi ma frec permanent de ei prin cluburile lor elitiste unde concertez, ar zice doctorul in muzica. "Negru nici atat" pentru ca nu sunt acceptat in lumea lor din cauza situatiei financiare si pozitiei sociale in care am ajuns prin munca - ar gandi acelasi personaj. Si intrebarea ce uneste cele doua realitati: "Atunci ce sunt eu?".
Pe de alta parte, Tony Buza, (Viggo Mortensen), si el apartinand unei minoritati poreclite in fel si chip, nu pare sa fie afectat de acest aspect. Situatia lui lasa sa se inteleaga ca e, macar la o prima vedere, nu tot atat de vitrega ca a angajatorului sau. Pentru el lucrurile devin mai usoare pentru ca el vine din chiar inima situatiilor si conflictelor respective. Dar chiar si asa, Tony se dovedeste la fel de ignorant ca majoritatea covarsitoarea a societatii. Nu e vorba de rasismul radical, de ura. E pur si simplu o lipsa de cultura, de contact si de indiferenta. Ezita mult pana sa arunce cele doua pahare. Un intolerant obtuz ar fi actionat din impuls, pe cand Tony trebuie sa isi justifice actiunile pentru linistea propriei constiinte, sa gandeasca situatia in prealabil. "Eu - Tony - sunt mai negru ca tine." ii spune el doctorului; de ce? Pentru ca ascult, apreciez si ma bucur de muzica acestei rase, ii stiu pe cei ce canta aceste populare cantece ale vremii, mananc din preparatele pe care ei le gatesc, frecventez localurile unde au si ei acces iar cartierul meu e mai pestrit ca Turnul Babel. O viziune asupra problemei, pertinenta si mai ales un adevar ce arde pentru Shirley mai fierbinte decat intreaga umilinta la care l-au supus, pe toata durata turneului, gazdele pentru care concerteaza in calitate de invitat de onoare. In adancul constiintei acestui privilegiat negru lucrurile nu sunt chiar atat de clare precum ar fi vrut el sa ramana. Mult mai usor iti e sa stii exact pe cine sa blamezi, mai ales daca el e un factor extern si tu nu ai nicio vina. Cand insa ajungi sa identifici si partea ta de culpa in problemele ce pana atunci aveau cu totul alti vinovati, lucrurile incep sa doara; adevarul insusi doare.
Discutia despre umorul prezent in acest film consider ca trebuie sa fie la fel de atenta precum a fost si cea despre rasism. Nu e comedia specifica hahaielilor desi am ras la unele scene copios. E mai degraba o transformare a unui sentiment oribil de pesimist in ceva datator de speranta. Peter Farrelly, un maestru al comediei si creatorul unor personaje legendare prin prostia lor, modifica culoarea unor stari de fapt si negrul ori griul ori obscurul sau orice culoare deprimanta vreti voi sa vedeti in secventele blamabile in care intoleranta meschina va calca pe suflet, primeste tonuri calde si vesele. Acest efect de estetizare adauga plusul de valoare ce ii trebuie unui film altminteri comun. Green Book e departe de a fi o pelicula grea sau un clasic in devenire. Poate fi insa un mod placut de a-ti incepe weekend-ul sau vacanta ori Craciunul, (de ce nu?). Un film specific Hollywood-ului si care place atat de mult studiourilor din simplul motiv ca nu provoaca si nu ataca. Discutia putea sa fie mult mai pertinenta fie ea chiar si asa cum e, spusa pe un ton jucaus si utilizandu-se ciocnirea unor mentalitati, culturi si tipologii diametral opuse dar care au neaparata nevoie una de cealalta pentru a evolua. Nu a fost sa fie si de aici lipsa luciului de nestemata.
Concluzie: Noul "Conducandu-l pe dnul Daisy (https://www.cinemagia.ro/filme/driving-miss-daisy-soferul-doamnei-daisy-615/)" sau mai corect ar trebui spus "Dnul Daisy, conducandu-l pe sofer (https://www.cinemagia.ro/filme/driving-miss-daisy-soferul-doamnei-daisy-615/)" ramane dator la lipsa de reactie fata de un subiect inca sensibil peste tot in lume. Doar ca acum in societatea actuala nu mai e doar o confruntrare negru vs alb ci e european contra asiatic, german contra estic, englez contra restului lumii, american contra musulman si nationalist contra orice e venit din afara. Practic, filmul lui Farrelly nu propune nimic semnificativ si care sa ramana in memoria colectiva atunci cand se discuta despre aceste probleme. Nu gasesti prea multe citate in interiorul acestei realizari cinematografice si care sa poata fi folosite in momentul in care se initiaza o discutie de genul pomenit mai sus. Filmul relateaza o poveste cu un foarte mare grad de realitatea, o intalnire care a schimbat doua vieti dar o face la nivelul inocent al unui simplu film cu happy end. Nota 7,66!
Le notti di Cabiria (1957) (https://www.gia.ro//le-notti-di-cabiria-noptile-cabiriei-11077/)
aka
Nights of Cabiria (1957) (https://www.gia.ro//le-notti-di-cabiria-noptile-cabiriei-11077/)
https://i.imgur.com/cibElRu.jpg
"Sunt un mincinos, dar unul onest." spunea autorul acestui film despre el insusi, atunci cand se descria pe sine ca persoana ce genereaza destine pentru delectarea publicului privitor. Cabiria, pe acelasi calapod cu parintele ei, nu doar ca asculta aceste minciuni spuse de cel ce ii detine in propriile maini destinul, dar "aude si adevaruri in aceste minciuni".
Termenul de autor al unei opere tografice a fost folosit pentru prima oara de catre A. Bazin pentru a descrie exact acest film si modul in care se povesteste el. Lucru de care Fellinni s-a simtit tare magulit, ca tocmai lui sa i se acorde o atentie atat de mare, asta in ciuda neincrederii producatorilor in materialele sale dedicate categoriilor paupere ori oamenilor cu porniri si practici sensibile la acea vreme.
Desi inclus in noul realism italian, Felinni s-a distins intotdeauna din grupul regizorilor ce au aderat la noua miscare, datorita modului tragic-comic prin care isi construieste o lume proprie in care doar accentele grave apartin realitatii, restul datorandu-se esentei spiritului uman. Personajele sale au dreptul sa viseze, asigurandu-li-se astfel o scurta evadare din cotidian. Prostituate, vagabonzi, saraci, amarati, oricine are dreptul la a spera in universul nou creat. Cineastul intinde atat cat e posibil, patura noului val asupra a ceea ce realizeaza. Un altfel de De Sica ce-si conducea trenul bunastarii prin mijlocul patriei oropsitilor in Miracolo a Milano (1951 (https://www.gia.ro//miracolo-a-milano-miracol-la-milano-1976/)), doar ca sa le arate ca exista si asa ceva in aceasta lume cruda. Fellini, profitand si de o perioada destul de tarzie a lor post al 2-lea razboi mondial, permite eroilor sa fie peregrini in lumea buna si avuta. Sa intre pe picioarele lor in acele zone inaccesibile unora de nivelul lor. Cabiria ajunge chiar sa fie invitata la o plimbare cu masina si apoi la masa in luxoasa casa a unui star de . Noaptea si-o petrece tot cu cainii acestui excentric bogatas, dar ramane cu momentul scurt in care a fost aproape de stele.
Structura naratiunii e una destul de fragmentata, cu momente ce descriu lumea acelor cartiere insa care nu contribuie la firul central al povestii. Samariteanul milostiv, spovedania remuscarilor, noaptea petrecuta la vila luxoasa, episoade pe care Cabiria le inmagazineaza in constiinta ei de martira in devenire, dar de care filmul se poate lipsi la fel de bine, asa cum spunea chiar autorul atunci cand amintea de lipsa secventei necunoscutului ce facea acte de caritate, neinteresat si fara sa fie mandatat sau sub patronajul bisericii, lucru ce a deranjat si a dus la cenzura. Insa chiar si asa, ce leaga toate aceste istorii ale unor zile si nopti este Cabiria. Un mim, "reminescenta a marelui Chaplin" - porecla data chiar de Fellini -, ce isi coboara expectativele atat de jos incat nicio lovitura pe care viata i-o ofera cu atata darnicie, nu il poate dobora. Lacrimile secventei finale vorbesc despre un nou inceput tot atat de sfant precum e si mana micuta a lui Bruno, cuprinsa in mana lui Antonio, tatal sau. (Ladri di Biciclette 1948 (https://www.gia.ro//ladri-di-biciclette-hoti-de-biciclete-3896/)) Sau imbratisarea lui Umberto D, oferita micutului patruped, singurul prieten pe vecie pe care batranul pare sa il mai aiba. (Umberto D. 1952 (https://www.gia.ro//umberto-d-9228/))
Tema principala, singuratatea si dorinta de a exista cineva caruia sa ii pese cu adevarat si de persoana ta, se acopera repede de multe altele adiacente. Naivitatea, trasatura care defineste fiinta visatoare, pe punctul de a aduce in mai multe situatii sfarsitul Cabiriei, nu e prezentata totusi ca o slabiciune, pentru ca, persoanele singure provin din acele doua categorii: "cele destepte ce tind sa se izoleze singure si cele proaste (de bunatate), pe care lumea le respinge"-Fellini.
In concluzie o sa reamintesc citatul ce guverneaza intregul film:
"Sa nu iti pierzi niciodata entuziasmul infantil pe toata durata acestei calatorii ce inseamna viata... Fericirea este simpla si atemporala, o chestiune pasagera si temporara care doar antedateaza nefericirea. Din nefericire, functioneaza si invers. Dar la final, totul face parte din acest carnaval" (al existentei). In tot acest circ, Cabiria are rolul paiatei perfecte, modelata doar din optimism ce are puterea sa zambeasca chiar si atunci cand durerea pierderii iti spala involuntar obrajii cu lacrimi ce izvorasc din rana redeschisa a unei inimi ce nu va reusi sa se cicatrizeze niciodata. Pentru ca, nu-i asa, oamenii buni sunt predestinati sa sufere vesnic. Nota 8,08!
La regla del juego (1939) (https://www.cinemagia.ro/filme/la-regle-du-jeu-regula-jocului-3142/)
aka
Rules of the Game (1939) (https://www.cinemagia.ro/filme/la-regle-du-jeu-regula-jocului-3142/)
https://i.imgur.com/6xImFrL.jpg
Conduci linistit pe partea stanga a carosabilului si te apropii de un sens giratoriu la care ai vrea sa faci tot stanga. Tai scurt intersectia si iti continui drumul fara sa trebuiasca sa dai ocol intregului oval de asfalt. Pare nebunie curata pentru orice conducator auto din lumea asta, si totusi acesta e un caz real ce se petrece pe orice drum din Regatul Unit, unde apare aceasta situatie de trafic. Reguli ce par aberante cam peste tot in lume, se utilizeaza fara prea mari probleme prin locuri izolate, chiar si de soferii de pe continent ce stirct tranziteaza aceasta tara. Aceleasi auspicii derutante in intelegerea majoritatii par sa guverneaze si viata boema a burgheziei, fie ea franceza in cazul de fata, dar un numai.
Renoir, atunci cand a realizat ceea ce ulterior avea sa fe omni- recunoscut de lumea filmului ca fiind “opera perfecta”, a dorit sa imortalizeze pe pelicula, cutumele greu de inteles ale acestei clase sociale suspuse. Viata insasi se desfasoara altfel acoolo si pare total impenetrabila din exterior. Cel putin la nivelul unei logici elementare, fireasca pentru majoritatea dintre noi. Absurdul, asa cum este el unanim perceput de “cei obisnuiti”, adica marea masa a poporului, merge pana intr-acolo incat la scena ce se petrece in culisele spectacolului improvizat de gazdele domeniului folosit ca locatie a vanatorii, Christine, (Nora Gregor), desi pleaca la brat cu pretendentul la pozitia de amant, nu este ea cea oprita si constransa sa inceteze intreaga sarada; ci barbatul acesteia, victima ce ajunge sa fie imobilizata si astfel oprita din incercarea de a-si apara matrimoniul. Iar el, asa cum cere si regula, se supune.
O respectare a standardelor normal-comune ale cavalerismului si ale moralitatii, nu este trecuta cu vederea de catre masinistul intregului spectacol ci este pedepsit la modul cel mai drastic, vezi destinul pilotului-erou al acestei istorisiri.
Importanta proiectului pus la cale pe cheltuiala proprie de catre autorul descendent direct din ramura genealogica a marelui pictor, (introducatorul in pictura atat a privirii celui obisnuit sa inteleaga familia ca un complex angrenaj functionabil cat si a ochiului format in a intelege stilul ori aparitiile publico-vestimentare ale modelelor contemporane folosite), este data de momentul in care respectivele tabieturi se imortalizeaza. In plin proces de emancipare si modernizare, (exista o scena sublima in film unde pianul canta singur iar pianista se simte inutila), respectiva clasa sociala se lasa coplesita de frivolitate si indecenta. Un renegat devenit criminal cu sange rece va fi repus in functie lasand impresia primirii unei recompense pentru fapta sa.
Controversele starnite de aceasta ecranizare un se opresc doar asupra unor fapte abominabile sau, ingaduitor zis, reprobabile. Adulterul ori minciuna incep sa para banalitati daca e sa le punem in contrapartida cu crima, nici ea o chestiune de o gravitate peste care sa nu se poata trece. Inutilitatea unui individ parazitar, un intrus asa cum Renoir s-a considerat in permanenta, ne este prezentata prin aparitia pe ecran chiar a regizorului insusi. Un infiltrat in propria-i poveste si un actor sub acoperire, iar prin acoperirei nu fac referire stirct la imbracarea pielii de urs, ci mai degraba la rolul in care intra, cel al lui Octav, un personaj ce oscileaza intre clase, confidentul tuturor si cu siguranta, necesarul amic al actorilor ce isi interpreteaza propriile vieti, mintind, inseland toate asteptarile si conventiile ori pozand pentru imagine.
In ciuda stilului de narare “frank”, definitie venita direct de la sursa, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e si ceea ce pare in realitate. Pornind de la conflictul initial, o proasta interpretare a preocuparii si grijii Christinei fata de Andre, (Roland Toutain), un prieten ce pleaca intr-o calatorie primejdioasa din cauza acestei neintelegeri, se ajunge la recompensarea unui ucigas cu sange rece. Tot “frank”-a e si imaginea camerei ce ofera cea mai buna perspectiva privitorului. Nu ne simtim deloc ca niste invadatori ai unor vieti private, asta tinand cont ca toata actiunea se desfasoara intr-o resedinta privata, intimitatea fiind deci un drept al personajelor. Aici totul ni se ofera din plin, fara jumatati de masura, detalii lipsa din linia narativa ori mistere provenite din eludarile unor elemente ce s-ar fi putut dovedi edificatoare. Unde mai pui ca 90-95% din cadre, (estimare la ochi ca nu am stat sa masor cu sublerul), sunt cadre perfecte – referire stricta la secventele ce contin actiune. Pe toate cele trei zone componente ale imaginii, apar repartizate personaje, avandu-se grija ca atunci cand necesitatea o cere, nici unul sa nu ramana neanimat. Avem personajul din prim-plan, apoi pe cel din planul-de-mijloc si bineinteles un altul in fundal. E o adevarata placere sa urmaresti rocadele realizate de acestea atunci cand altul preia naratiunea, iar cel ce fusese protagonistul de pana atunci, trece in locul ramas vacant. Secventele sunt lungi, asa cum ii si sta bine unui indragostit de camera mobila cum e Renoir, iar detaliile sunt din abundenta. Intra si acest capitol tot la categoria franchetei din exprimare. Si cum nu se abuzeaza de taieturi, putem spune ca raportat la anul de fabricatie, 1939, cursivitatea si montajul fluent ofera filmului un caracter futurist ce si in contemporaneitate respecta regulile moderne si place ochiului.
Concluzie: La Regle du Jeu (https://www.cinemagia.ro/filme/la-regle-du-jeu-regula-jocului-3142/), filmul marilor neintelegeri, cel ce va trasa “regulile” cinemaului modern, exceleaza prin gradul de ipocrizie pe care il aduce pe ecran. Satira isi proclama cu glas puternic dragostea fata de situatie incat Renoir sau Octav, exact acelasi lucru, intreaba retoric si isi si raspunde fara ezitare: “Si eu nu o iubesc? Ba o iubesc intr-atat incat ma gandesc sa fug cu voi!”. A inova, a progresa se dovedesc a fi cerinte ale timpurilor actuale, tot mai actuale, tot mai necesare si o impunere ramasa poate chiar incepand cu acest film. Nota 8,10!
1MicuCelUmilSiViril
14 Sep 2019, 10:24
Cassenti-1976-L'affiche rouge
Printre altele, Cassenti a fost, probabil, si un fan Pirandello.
S-a dorit, poate, si s-a realizat ca film prea cultural sau prea pretentios, poate prea indraznet, uneori, si, poate, de aceea mai putin cunoscut.
Filmul este un amestec eterogen in care se gasesc cateva lucruri de certa valoare.
In acest film perspectiva romanilor este mai firesc conturata si alta decat cea folosita de obicei in altele.
Juan Mora Catlett-2006-Eréndira Ikikunari
Trebuie rabdare si citit printre randuri, asa e cu filmele latino-americane, asta e arta lor! :)
Goya en Burdeos (1999)
Dupa un pahar cu vin, Goya este girondin? Nu, nici pe departe, fugit din Spania din calea napastelor, continua...
Marianne & Juliane (1981)
Un film cum numai nemtii pot sa faca!
Si tous les gars du monde (1956)
Este si o carte dupa care s-a facut filmul, tradusa in romana, pentru cei interesati.
Lan Feng Zheng (1993) (https://www.cinemagia.ro/filme/lan-feng-zheng-237889/)
aka
The Blue Kite (1993) (https://www.cinemagia.ro/filme/lan-feng-zheng-237889/)
Conceptul de prezentare a historiei prin ochi de copil parea sa isi fi epuizat puterea de impact odata cu realizarea lui Klimov, Come and See (1985) (https://www.cinemagia.ro/filme/idi-i-smotri-come-and-see-23029/). Artistic, nimic nu ar mai fi putut trece dincolo de dramatica imagine a lui Flyora, (Alexey Kravchenko); si nici nu va mai putea vreodata, cred eu, insa cinemaul e mereu surprinzator. Si iata ca Zhuangzhuang Tian reuseste sa isi impuna tanarul protagonist in constiinta comuna a iubitorilor de film, nu ca ramanand o imagine simbol ci prin realitatea povestii sale. In asta consta si forta mesajului acestui material venit tocmai din China, ce nu are nimic in comun cu propaganda, cu sarcinile de partid ori cu manipularea, un mesaj mult prea adevarat, deranjant chiar. Lucru ce nu se poate afirma despre Idi i Smotri (https://www.cinemagia.ro/filme/idi-i-smotri-come-and-see-23029/).
Comunismul si colectivizarea au sucit minti simple, invidioase ori nestiutoare, cum e si cazul copilului din acest film, unde doctrina si propaganda dusa pana la distrugere au rolul de a-l modela inca de mic, pentru ca mai apoi partidul sa il folositor in viitorul plan al miscarii ce ia nastere sub ochii nostri. Tietou, un tanc nestiutor asa cum este prezentat la inceput, ajunge si la euforia tineretii sale unde participa la un moment de razvratire, posibilitate pentru elevi sa isi umilesc profesorii ce au fost odata mai severi. Dorinta a oricarui tanar rebel ce isi inchipuie ca isi cere “dreptatea” intr-o perioada in care lui toate i se par a fi strambe, contrare libertatilor si personalitatii sale in devenire. Dusul rece nu se lasa asteptat mult si in momentul in care braveaza in fata mamei, pe neasteptate vine si o palma din partea bietei femei, dezarmata de omul ce pare sa devina puiul ei, ea care “nu a crescut cu atatea sacrificii un huligan”. Mai-mai ca te astepti ca dupa asa o sapuneala sa vina comitetul si sa o disciplineze pe mama oripilata de comportamentul unui fiu pe care credea ca il cunoaste. Insa adevarata trezire la realitate, cea definitiva pentru eroul nostru, apare abia la final. Ceva mai matur, Tietou realizeaza ca noua ordine se construieste pe destine distruse si pe nedreptate. E momentul in care constientizeaza ca nici unul din cei “reeducati” nu avea vreo vina sau culpa care sa i se poata imputa in fata vreunui tribunal normal si corect. Noi, in calitatea noastra de spectatori ai dramelor acestor familii greu incercate, suntem inca de la inceput conectati la aceasta stare de fapt, la procesele colective prin care partidul cere sa i se aduca un numar normat de opozanti, vinovati fara vina, dar necesari pentru a consolida o ideologie ce isi are temelia construita preponderent pe dusmani ai poporului. Doar asa poate ideologia insasi exista si asta e singura metoda prin care s-ar putea impune in constiinta colectiva. Victima unui astfel de modus operandi e insasi tatal plapandei creaturi, un om decent dar care isi alege total neinspirat momentul de mers la toaleta. Odata reintors in sala de sedinta, decizia luata unanim se citeste pe chipurile tuturor consatenilor ca o vina sinonima rusinii. Toti stiu ca au distrus o viata, important insa ca nu pe a lor si toti parca isi scuza in minte imposibilitatea de a fi actionat altfel. Si era doar inceputul marilor transformari, (campania celor 100 de flori), prin care trecea cea mai popuata tara de pe glob. Si era tot un inceput de demascare cinematografica a curselor intinse de Mao Zedong, cel ce ceruse ajutorul tuturor cetatenilor ce doreau sa se implice pentru binele comun, Li se cerea deschis sa isi exprime criticile, recomandarile ori sugestiile aduse politicilor partidului, spre a fi adaptate si imbunatatite. Realitetea a dovedit insa ca toti participantii momiti astfel au sfarsit pe listele de exterminare. Scena devine instant un tablou general al unei ideologii si ea a fost remarcata de cei mai importanti critici ca fiind una dintre cele mai importante realizari cinematografice legate de analiza unei doctrine politice. Totusi eu mi-am oprit privirea la o linie de dialog, cuvinte ce m-au bulversat poate mai tare decat momentul deciziei de a aduce un vinovat spre sacrificiu partidului. “As fi spus-o (n.r. critica la adresa politicii statului) daca n-as fi iubit atat de mult tara?” Un gand rostit cu voce tare, o cugetare plina de durere si regret. Ceva venit dintr-o inima de pur patriot care stie ca dorinta sa de mai bine al patriei ii va aduce pieirea.
Pe langa valoarea testamentar-documentara a filmului, apare si o alta directa si cat se poate de reala, umana si imediata. Destinele unor implicati in acest proiect au fost damnate pentru totdeauna in tara natala. Un pret enorm inchinat celei de a 7-a arte, singura care poate genera atata panica chiar si unui regim totalitar. Nici un actor dintre cei ce l-au interpretat in cele 3 faze ale varstei in care este surprins Tietou, nu a mai primit vreo sansa de a mai performa pe micul ori marele ecran. Liping Lu, interpreta mamei a fost reabilitata dupa ani, dar chiar si in aceste conditii nu i s-a mai atribuit niciun rol in productiile importante. Regizorul Tian Zhuangzhuang a fost nevoit sa se repatrieze intr-o tara de adoptie iar producatorii, persoane non grata in tarile lor au fost nevoiti sa fure materialul pentru a-l monta dincolo de granite, lucru deloc pe placul regimului.
Plin de momente emblematice, filmul lui Zhuangzhuang satirizeaza cu un gust amar tot ce tine de impunerile unei puteri, a unui lider oarecare, in viata reala a oamenilor obisnuiti. Portretele omniprezente ale conducatorului suprem, inceputul vietii de cuplu ce se realizeaza intai cu o plecaciune adusa imaginii acestui cap incoronat de puterea populara, amuzanta marturisire plina de naduf a pustiului narator cum ca moartea unui parinte al miscarii comuniste i-a intarziat nasterea cu zece zile doar cateva din cele mai evidente metode de exprimare folosite in a critica o revolutie facuta de altii in numele tuturor. Toate aceste amanunte, pusa la comun, genereaza un tablou amplu despre o stare de fapt. Zmeul albastru incalcit in ramurile batranului arbore nu e nici el nimic altceva decat o alegorie rotunda a copilariei ajunsa acum la maturizare. “O sa iti fac un altul”, spune Tietou micutei verisoare, asa cum si lui i-a spus, cu multi ani in urma, un tata ce nu a mai putut sa isi duca la indeplinire promisiunea.
Concluzie: Optimismul cinematografic al acestui proiect se sustine pe acei oameni ce mai exista in lumea asta si care indiferent de consecinte vor spune mereu adevarul, vezi Zhuangzhuang. In contrapartida, tristetea imaginilor picura ca niste lacrimi grele in momentul in care constati ca in aceeasi lume, alaturi de curajosii eroi, inca mai exista si oameni ce in inconstienta lor isi predau dreptul de a alege pentru ei insisi in mainile unui lider pe care in principiu ei l-au instalat pe viata in fruntea tarii, paradoxal, prin puterea lor de a decide liber. Si asta la mai bine de 2500 de ani de la inventarea ideii de vot popular. Nota 7,86!
Soudain le Vide (2009) (https://www.cinemagia.ro/filme/soudain-le-vide-enter-the-void-42453/)
aka
Enter the Void (2009) (https://www.cinemagia.ro/filme/soudain-le-vide-enter-the-void-42453/)
https://i.imgur.com/apbMNX1.jpg
by Gaspar Noe
Cinemaul extremelor, narcotic si halucinogen, asa se poate condensa cam tot ce propune in ultimul timp Gaspar Noe. Cu intentia declarata de a ne oferi o doza de extaz, cel putin vizual, cam ca in cazul in care am fi terminat de consumat o doza de substante interzise, filmul de fata impacteaza inca din generic. Iarasi o stratagema comisa dinadins de cel ce stie ca daca ai reusit sa iti provoci publicul chiar din primul cadru, apoape ca l-ai castigat pe toata durata vizionarii. Sens usor de inteles mai ales daca ii asculti marturisirea conform careia “cel mai bun inceput de film din toate timpurile” in viziunea sa este “Un chien Andalu (https://www.cinemagia.ro/filme/un-chien-andalou-cainele-andaluz-3848/)”.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia? Nota 7,37!
1MicuCelUmilSiViril
19 Mar 2021, 17:38
Mie-mi pare rau ca alali nu mai gaseste timp sa treaca pe aici. Ar fi timpul, de la 23 august! Poate spune cine vrea, ce vrea, dar eu urmaresc postarile lui, ca si ale altora de aici, pe care-i pretuiesc.
Pana se imbuneaza el, zic eu de unul (film, care va sa zica, bata-l norocu'), dar pe scurt, ca nu voi a-i lua locul, si, in plus, eu nu stiu sa pun note cu virgula, n-am indemnânare! :)
La mine, ori esti de 9, ca zecele e al profesorului, asa ne invata pe noi la scoala, ori esti golan!
Ce sa-i faci, eu n-am nici gusa, nici capusa. In schimb, am rabdare.
Lust och fägring stor (1995), acesta e filmul, o capodopera a genului sexy filosofic, care face apel la intalepciunea dvs.
Cate as putea sa va spun despe el, dar las pe alta data.
O reverberatie poate fi Cuestión de suerte (1996), asa se cheama pelicula, ca este spaniola.
Nu va precipitati. Aflati ca am o naframa in varf de bat.
1MicuCelUmilSiViril
14 Feb 2024, 10:18
Du hast gesagt, dass du mich liebst - Ai spus că mă iubești (2006)
Deși are happy end, ca la americani, deși nu este o comedie, ci o dramă profundă, generală, pe mine m-a făcut mult să râd, ca în foarte multe alte cazuri, comentariul filmului de pe imdb, unicul de până acum.
Dacă vrei să observi, observi multe în film, dar permiteți-mi să trec de poveste și să vorbesc despre vreo două lucruri din spatele ei, trecute îndeobște cu vederea, care mi-au sărit în ochi, frapează, deși nu reprezintă obiectul principal al filmului, nu e adus chiar deloc la vedere în mod insistent.
De altfel și muzica lentă de pian care însoțeste filmul induce, printre altele, și acest lucru, o muzică ce dă impresia aparentă de liniște, dar ce înșelător e totul. Ea dă ideea de trecere a vieții fără a putea interveni, doar privind-o ca un spectator (a propriei vieți), fiind în ton cu întrebările pe care și le pune personajul și cu deliberarile lui (unele contrariază, deoarece astepți cultura, educația europeană, spre care tindem, să-și spuna cuvântul).
Într-un fel personajul e penibil, căci după o viață nu știe ce are de făcut la o vârstă la care ar trebui să știe. E omul uituc, dar astăzi, cum e și exemplul personajului, după toată experiența capatată, nici chiar așa!
Așadar, contradictoriul pleacă din om, din interiorul lui, atâta timp cât nu mai știi valorile, nu mai știi ce vrei, nu mai știi încotro s-apuci.
Pe scurt, se distinge clar (de pe ecranul meu), fără surle si trâmbițe, singuratatea înfiorătoare a omului actual și viața lui plină de nimic. Și la acestea mă refeream atunci când spuneam de uitucenie. Bine că n-a uitat esențialul și, astfel, o poate lua de la capăt.
Sunt multe întrebări în film care așteaptă răspunsul fiecaruia, un film ce (poate) stârnește comentarii aprinse.
Ca poveste, în două rânduri, o înotătoreasă ieșită la pensie de ceva vreme din viața sportivă, se îndrăgostește de un bărbat cu 20 de ani mai tânar decât ea, devenit (alături de ea) un romancier de succes, fapt urmat de consecințele ce decurg din acest lucru și de descoperirile făcute de femeie asupra sinelui și a partenerului ei.
vBulletin® v3.5.8, Copyright ©2000-2025, Jelsoft Enterprises Ltd.