am facut rost pt cateva zile de Pisica Rupta a lui Daneliuc. Am scanat un fragment, episodul festivalului de la Venetia, cititi si minunati-va. Cum o ducea un autor de filme pe vremea lui Ceasca, invitat la un festival de prestigiu din West. E o forma de a face reclama cartii asa ca, va rog, fara discutii despre dreptul de autor. Cumparati cartea!
"Cele trei zile de hotel asigurat au trecut glontica, vorba aia. Imi lua ceva timp masa de dimineata, cand trebuia sa inventez tot felul de stratageme ca sa-l hranesc pe Vasile, dar dupa asta eram liberi.
— Ce facem la pranz? Tot pizza?
— Pai, ce naiba sa facem?
— Tot acolo?
— Pai?
Gasise Vasile un loc cu vreo doua sute de lire. Seara luam ceva mai usor. Dupa care, mergeam la film ca sa stim cum stam. Stateam multumitor, cel putin asa aveam impresia.
Proiectiile aveau loc in aer liber, cinematograful era excelent, ne asezam si le urmaream cu inima stransa. Festivalurile cinematografice si meciurile de box, oricat ar parea de bizar, se aseamana prin surlele si tobele care preced prima runda. Dupa acest moment, lucrurile se mai moaie, iar preopinentul timorat incepe sa simta o furnicatura vitala in picioare si piept. Ne culcam mai intariti si puneam ceasul sa ne scoale la doua, pentru treaba aia.
Cu o zi inainte sa intre al nostru, ne-a cautat o tipa de la RAI. Mi-am zis ca fie ce-o fi, n-aveam, dupa tot ce facusem, prea multe de pierdut si am inceput sa-i toc pe activisti. O vedeam ca se uita la mine cam intepata si abia la urma m-a lamurit Vasile.
— Nu. Niciodata in Italia. Sunt morti dupa comunism.
Dar n-aveam de unde sa stiu atunci si odata o aud ca intreaba:
— Filmul dumneavoastra exprima ideile lui Ceausescu despre dictatura sau e vorba de un antitotalitarism de export?
Ma uitam la microfonul pe care mi-l bagase sub nas si nu reuseam sa inteleg.
— Poftim?
— Nu reprezentati regimul de la Bucuresti?
— Eu?!
— Atunci, cum ati iesit din tara?
Nu m-a trosnit din prima, incepuse cu una, alta, ma luase usor. Era frumoasa de te trecea duiosia, i-am dat un disc cu Zamfir, ce era sa-i dau? Si uite acuma, cateaua, cum sare la gat!
— Cam asta facem impresie... mormai Vasile, in timp ce privea cu destula dezolare cleiul intarit pe capota.
— Da' cine ma crede, nesimtita! N-ai auzit ce mi-a zis?
— Asta poate s-o creada si Ionesco...
Il priveam teapan. Incepeam sa inteleg. Vasile simtea nevoia sa fie mai clar.
— Cine iese din tara cand vrea? Trebuie sa merite... Nu?
In secunda aceea l-am simtit pe Eugene lonesco departe si strain. Ramaneam tot mai sarac in iubirile mari. Venise vremea sa ma deprind a ma multumi cu cele mijiocii. Dar numai ideea ca ar fi putut, fie si pentru o fractiune de secunda, crede asa ceva - desi, daca stau si ma gandesc, era perfect posibil, veneam din Romania, ce stia el despre mine? Numai ideea unei asemenea nemeritate umilinte ma umplea de o furie primara. Cine a blestemat Venetia cu mucegaiul a fost unul ca mine.
Mahnirea o simteam atat de pietroasa si indigesta, incat n-am mai intrat in sala Festivalului, nici macar cand a venit seara filmului meu. Adusesem in valiza, invelita in camasi, o sticia de Stolicinaia pentru un eventual protocol si, in timp ce auzeam proiectia mergand, i-am facut felul. Vroiam acasa, la Ceausescu, in gaura, nu-i mai suportam, vroiam sa ma intorc si sa ma inchid singur undeva.
Mai devreme sau mai tarziu, strainatatea imi arata fundatura disperarii. Probabil ca din pricina asta m-am intors intotdeauna. Si invers.
— Ai vazut ziarele? imi striga Vasile, napustindu-se in camera cu crenvurstii si chiflele, pentru ca era el de serviciu cu micul dejun. Imi arunca pe noptiera teancul de jurnale luate de la receptie.
— Esti mare!
Eram mahmur. Am deschis unul si am intepenit. Nuovo Visconti!... La ei acasa, poti sa te tampesti! Am suspectat ca e bascalia vreunui cretin, nici nu puteam sa citesc, ma durea lobul drept de la vodca aia si mi se lipisera ochii.
— De supozitori nu zice nimic?
Compozitorul (supozitorul) nu s-a suparat si mi s-a adresat cu blandete:
— Citeste, ma, nu fi bou, e cronica lui Casulich! Are si Grazzini una, in Reppublica.
Asta a avut darul sa ma scuture. Doamnelor, nu pot sa spun mai mult, pentru ca ma copleseste modestia. Aveam niste cronici exaltate, pe scurt, asta era. Ma dadeau deja castigator, desi se pastrau intr-o oarecare defensiva: Attenti a questo gioccatore Romeno! In seara precedenta n-am putut sa le numar aplauzele in sala, pentru ca ma indeletniceam cu ce tocmai va spusei. Ce stiam, stiam de la Vasile. Dar acuma, pe cuvantul meu, incepeam sa simt cum imi galgaie gloria in organism. Era placut, doamnelor, era placut...
— Ai luat un premiu, gata! Poate chiar ala mare...!
Am iesit si l-am recompensat cu o inghetata albastra. De pe trotuarul opus traversa spre noi Verona, falfaind stampa.
— Si cum facem, ne cheama astia din Romania?
— De ce sa te cheme?
— E ultima noapte de hotel.
— Vrei sa pleci acasa? Verona se uita la mine siderata.
— Daca m-au invitat trei zile, ce dracu vrei sa fac?
— Invita trei zile pe toata lumea! Dar e vorba de cineasti, nu de militieni. E la mintea cocosului ca fiecare e capabil sa-si plateasca restul de hotel. Nu-s toti romani. Nu pleci nicaieri! Stam aici pe capul lor si facem lobby. E ocazia cea mare, cum s-o ratam ca prostii!
— Si unde stam?
— Oriunde! Asta-i problema?
Marturisesc ca mi se parea o problema.
— Si daca pleci, relua Verona, iti mai da Ceausescu pasaport peste o saptamana? Dupa ce i-ai mancat ficatii? L-ai predat, gata! Or sa te fenteze cu formalitati, chestii, cum ajungi aici duminica cealalta? Esti nebun?
Stateam indoit.
In clipa urmatoare ne-au gasit televiziunile lor; interviuri, cocktailuri, ziaristi - ziua mea regala! Dimineata am iesit din hotel si ne-am mutat in masina lui Sirli. Am parcat-o in fata Palatului Mostrei si am iesit ca sa facem ceva lobby. Adica sa ne vanturam pe-acolo, sa mai dam cate un interviu si sa stam de vorba cu unul cu altul, care parea mai important si ne intindea mana. Verona ne aducea tot timpul pe cate cineva, ne atragea atentia discret daca persoana era influenta si disparea dupa altul. Ramaneam noi sa-i facem conversatie. Bani de receptii nu aveam si, in general, lumea discuta afacerile la masa. La Bucuresti n-au inteles nici azi ciudatenia asta si, din cand in cand, le trimit o curte de conturi pe cap: te faci ca discuti si, de fapt, mananci! Tot ce ne puteam permite, cand ne aborda vreo ziarista, era un expresso. De cele mai multe ori se uita la noi si platea ea. Ecourile erau inca excelente, desi mai potolite decat in ziua precedenta, intrau deja alte filme. Ne-am fatait deci, cateva ore, ne-am salutat cu confratii occidentali, dar nu ne-am asezat langa ei pentru simplul motiv ca taifasuiau la un vin, iar noi degustam deocamdata onoarea de a fi artist roman. Nu eram singurii, chinezii aveau aceeasi privire prudenta. Polonezii si bulgarii stateau ceva mai bine. Am iesit sa cautam un loc pentru innoptat
N-a fost simplu de gasit, pentru ca nu vroiam sa ne izolam prea mult, talharii bantuie toata lumea latina, fie ca au ajuns sau nu in vreun senat. Am batut insula in lungime; fiind lunguiata, era mai usor. In sfarsit, dupa cateva incursiuni laterale, a ramas sa optam intre un loc pe faleza si o fundatura ce lega doua strazi. Am ales-o pe cea din urma, ca sa evitam briza si musafirii nocturni. Tantarii nu i-am putut ocoli.
Ne-am prezentat cand a cazut intunericul, ne-am uitat bine in jur si am stins farurile. Pe orbecaite, fara sa iesim din vehicul, am reusit sa culcam spatarele scaunelor si sa intindem sub noi niste haine. Cele cu care eram inca imbracati au iesit mai greu; nu stiu daca v-ati pus vreodata pijamaua intr-un Oltcit si in pozitia intins. In cele din urma, le-am pliat cu eleganta si le-am indesat sub geamul din spate. Ne-am culcat. De la distanta, masina parea parcata in bezna. De aproape, puteai vedea cu usurinta doi romani care tocmai se infrateau cu natura. Motiv pentru care am acoperit parbrizul si geamurile laterale cu propriile camasi. In jumatate de ora s-a facut sauna, a trebuit sa deschidem un pic, ca sa putem rasufla. Atunci a navalit roiul de tantari care ne fila de mult. De somn nu mai putea fi vorba, ne-am multumit cu respiratul, lucru care era gratis.
Dimineata s-a lasat mult asteptata, dar a venit, totusi. Ne-am imbracat in aceeasi pozitie, dar mult mai anevoie, pentru ca eram deja tepeni. Trecerea de la hotel la Oltcit, trebuie s-o recunosc, a fost cam brutala si ne-a luat pe nepregatite. Am iesit din masina ca doi turisti reumatici care admira frumusetea Mediteranei si am inteles imediat ca pe langa una, doua urgente, trebuia neaparat sa ne spalam undeva. Cea mai buna alegere ni s-a parut a fi totusi WC-ul de la Excelsior. Era spatios, avea chiuvete, marmura si o intrare chiar din holul principal. Puteam asadar sa ne strecuram inauntru, fara a trezi suspiciunea portarului. Rareori si numai in cazuri critice ai ocazia sa-ti dai seama cat de bine te poti simti intr-un cabinet de toaleta. Am intrat cu sacosele, am scos prosoapele si periutele de dinti si am intarziat indelung. Unii, in asemenea ambiante, prefera cititul. Va asigur ca spalatul da satisfactii mai mari. Cand iesi, daca ai la tine si o sticla de plastic, poti sa iei apa de baut pentru toata ziua.
Am revenit in hol si l-am regasit plin de lume. Un puhoi de fotografi il calareau pe Dustin Hoffman, sufocandu- cu urlete. Omul, vizibil tusat, incerca sa-si faca drum spre scari, ceea ce a resuscitat isteria, permitandu-ne si noua sa alunecam cu pungile pe langa perete.
Programul era cam asa: dimineata bantuiam printre cineasti si faceam lucrul acela pe care-l numeam lobby. Seara vedeam filmele celorlalti, iar noaptea ne ofeream ca ofranda tantarilor vestici. In cursul zilei, cateva ore, ne pierdeam prin Venetia.
Descoperisem ca puteam evita taxa transbordarii, daca pandeam desprinderea de tarm si saream pe vaporetto in ultimul moment. Ne risipeam printre turisti si nimeni nu ne mai intreba nimic. Erau singurele momente relaxate pe care le-am avut acolo. Starea de bucurie perpetua pe care ti-o da acest oras, din primul moment, nu e comparabila cu nimic. Impresia unui decor de teatru conceput de un scenograf femeie nu e decat o aparenta. Venetia a fost inventata, de fapt, pentru alunecarea in sine, acolo unde canalele lichide si uitate ale primei copilarii refac un joc de cuburi si imaginile d'Epinal ale unei carti naive. De aceea, nu stiu doi oameni care s-o fi vazut la fel. Poate e adevarat ca a fost construita de negustori, dar in nici un caz gandita de ei. Aburul lacustru suflat peste
ea a fost de alta esenta.
Neputand cumpara nimic, ne simteam liberi. La pranz infulecam o chifla, ca in studentie si o gaseam chiar gustoasa. Duminica premiilor era inca departe, trebuia sa rezistam, chiar daca ni se largisera pantalonii. Experimentam astfel, avant la lettre, stransul curelei, descoperind ca nu auzi vorba asta decat atunci cand iti cad bracinarii. Oltcitul devenise
parca mai incapator, somnul mai profund decat intepaturile insectelor, iar deliciul ablutiunilor in closetul de la Excelsior, inegalabile.
Singurul neajuns era ca vecinii nostri, observand in fiecare noapte o masina valaha la poarta, incepusera sa devina suspiciosi.
[…]
— Cam prost, mi se confesa Vasile, dupa proiectie.
— Hai la una albastra.
— Tu ai vazut cum fac astia lobby? imi spuse, dupa ce ne-am dedicat linsului rece. Nu ca noi. A venit nevasta lui Mitterand, Jacques Lang, o gramada de lobbysti.
— Si ce vroiai? Sa vina si nevasta lui Nea Nicu?
— Asta-i un alt fel de lobby...
Pana la urma a reusit sa ma enerveze. Mi-a indus un complex de inferioritate. Dorm in masina, ma spal in closet, ma mananca tantarii, AM RUPT PISICA, (n.m. a predat carnetul de partid) incerc sa rezist, astia vin cu neveste de presedinti si patria ma trimite in lume izmana pe calator!... Pot sa fiu si Einstein, cum dracu sa fac fata? M-am suparat urat. Atat de rau, incat n-am mai vrut sa vad nici un film si nici sa mai lobbesc pe-acolo, ca negrul la baia de aburi. Sa-ti iei lumea-n cap!
[…]
Am coborat pe puntea inferioara, am intrat in Oltcit si am trantit portiera. Traversarea era enervanta, aveam o neliniste indigesta si plina de presimtiri. Cei de la Palat au ramas cu impresia ca daduseram o fuga pana-n Romania. Am motait din cap la urarile lor de bun venit si am lasat-o asa, ce-aveam de pierdut?
— Nu s-a schimbat ceva? ma lua Vasile deoparte.
— Si eu am impresia...
Plutea ceva rece in aer, nu mai era cum a fost. Aparent ne aratau acelasi interes, strangeau pumnii cand ne vedeau, stii, chestia aia cand vrei sa-i spui cuiva ca esti alaturi, dar aveau cumva o privire absenta. Vorbeau de Huston...
— E batran, poate-i la ultimul film; s-ar putea sa-i dea.
— Ce-i aia, batran? Asa, poate sa apara si Nicolaescu. Ii da premiu la Venetia?
— Ai sa vezi!
— Nu cred. E si lonesco in juriu, nu cred!
— Anunta maine la zece.
— N-au cum sa ne sara. Se descalifica.
— O sa-i doara-n popou. Hai, c-am condus toata ziua. Ma culc.
— N-au cum!
Adevarul era ca mustea deja indoiala. Otrava asta imi face intotdeauna nervi.
— Si la urrna urmei, nu-i singurul premiu!
— Sigur...
Machedonul, tot machedon!... Bani nu mai aveam, ne venea sa ne spanzuram, asa ca am optat pentru o cina mai lejera, am biscuit ce ne ramasese de pe drum si am plecat sa ne cautam un culcus. Locul numit ,,tot acolo" imi devenise dubios. Poate ne asteptau cu politia, naiba sa-i ia, si oricum, vroiam o schimbare! Totdeauna, cand sunt nefericit, mananc ceva dulce sau schimb ceva. Am fost capabil sa- schimb pe Piturca cu Petre Fermoaru, in ziua cand mi-a trebuit neaparat un sef...
Pe scurt, se impunea necesitatea unei schimbari, asa ca am campat pe maidanul de langa faleza. N-a mai fost nevoie sa ne dezbracam orizontal, am putut s-o facem in afara masinii, nu era nici dracu. In afara de tantari. Dar noi eram aproape domesticiti, am coborat geamurile, ne-am aparat cateva minute, formal si, cand s-au ghiftuit, ne-au lasat sa ne refacem. Nu pot sa spun ca am atipit usor, trebuia sa ma scarpin si aveam si grija c-or sa ma fenteze italienii.
Am adormit fara sa-mi dau seama, mi s-a parut ca abia am inchis ochii, cand un strigat infricosator, in romaneste, m-a facut sa sar din maldarul de haine:
— Ba, romanilor, ba!
M-am pocnit cu calota de capota si am inceput, automat, sa gafai. Era dimineata si geamul deschis se umpluse de capul unui individ ce ranjea cordial. Ca politaiul de la Constanta, care vroia sa-i suflu in gura. Chiar rostita din inima, adica urlata, invocatia nu era agresiva. Era o propozitiune constatativ-euforica, daca se poate spune asa, un fel de ,,sunteti romani gagiilor, am ginit Oltcitul, m-am prins de la numar!"
Habauc cum eram, am avut subit sindromul mioritic si primele cuvinte mi-au tasnit in limba lui.
— Lucrezi aici?
Gura chiposului cazu la loc, cu colturile in jos. Privirea ii deveni mai intai inteligenta, semn ca sub basca un program de gandire se derula cu repeziciune, apoi amarata. Bolborosi ceva, uitandu-se pocait cand la mine, cand la Sirli, apoi se retrase si disparu impleticit, cu destula viteza, in spatele unor baraci. Ne reveneam incet.
— Asta ne crede securisti, se tulbura in sfarsit si Vasile.
— Ma tem ca da. Care-i fileaza pe aia de parasesc constructia socialismului si fug pe Lido, de lucreaza la negru.
Adevarul e ca a romani si aratam. Nici nu puteam fi altceva. Se vedea. […]
Conferinta de presa s-a terminat pe la douasprezece si urma sa se anunte premiile, inaintea festivitatii oficiale. Sala s-a ticsit brusc. De unde intrasera atatia, era peste limita oricarei intelegeri. M-am strans intre Vasile si un stalp, ne-am albit la fata, ne-am dus inimile in gat si fiecare nume norocos ce cadea peste noi din difuzoare il prefiram incordati, cu degetele mintii si apnee de cartofor. Al nostru n-a fost rostit. Nici primul, nici al doilea, nici ultimul. Nu exista.
Ascultam teapan si, nici cand s-a terminat lista nu reuseam ca cred in putinta de a ne fi ocolit atat de firesc. Fara umbra de repros, fara timiditatea compromiterii, cu un gest larg si martial. N-am fost nici o clipa. Nu eram. Ii durea, pardon, exact acolo unde precizase machedonul de Sirli. In secunda aceea m-am gandit la Ceausescu, la cadoul nesperat pe care i-l facusera broscarii - jubilatio - si la tot rahatul din lumea aceea necajita din care veneam. Gustul lui singular si incomparabil nu Ie ramanea pe ziare, nici macar dupa trecerea celor cateva stiri prafuite despre noi, strecurate anual in cateva randuri. Ma gandeam eu in mod real, sufeream pentru nefericirea de nu stiu unde, din Angola? De ce s-o faca barbosul din fata mea, cel cu pipa si chelie, de ce sa- interesez?
Mi-am taiat filmul si-am rupt pisica! E destui ca sa incuviinteze a ma considera din lumea lui? Am afaceri cu el? Mi-e var? Cum sa fii var c-un angolez?!
— Hai sa iesim.
Se risipeau, galagiosi. Spectacolul se declansase, desfacandu-se din buluceala unde erau gratulate doamnele Mitterand si Agnes Varda. Jacques Lang, ministrul francez al Culturii, lansa mots d'esprit. Am simtit neputinta si sila de a ma intoarce acasa. Nu i-au dat ce trebuia sa-i dea nici macar lui Huston, desi era previzibil ca e ultimul lui film. Au preferat, fara rusine si fara acoperis, platitudinea frantuzeasca. Uneori, peste un an, la Cannes, lucrurile pot sta invers.
Ma oprisem in capul scarilor, ma uitam la madam Varda si ma gandeam la Geta Valcu, una de pe la noi. Geta parea o lumina.
Dincolo de Geta era Lido. lar dincolo de Lido, peste apa, Venetia. Mai la dreapta, Viena, mai la stanga, Milano. Dupa care, Hamburg. Dupa care, Paris. Dupa care. New York. Si Tokio!
— Pai sa nu va bag eu in p... ma-tii?!
In chiar lipsa de acord al acestui magic apel al suprimarii, s-a petrecut minunea... Culoarea s-a supt in obiecte, aratandu-le cum erau in adevarul lor: acre, vulnerabile si coscovite.
In ziua aceea am inteles ca vopseaua lumii nu e decat sminteala. Priveam zidurile sfaramicioase si zbarcite si numai tarziu am bagat de seama ca aratau ca dupa trecerea unei cisteme cu neutroni: nici o fiinta omencasca, nici o vietate nu se arata nicaieri. Era liniste, gri si se auzea undeva sufland scirocco. Am intins mana, dar din locul de unde priveam, inca nu reuseam sa-l simt. Am ridicat ochii. Soarele era verde palid. nespus de frumos si fara lumina. Valurile aveau factura poroasa a fontei, s-au mai zbatut un timp, apoi s-au lasat pe fund, dezgolind gingiile purulente ale lagunei. Au ramas cascate in lumina metalica vechile partere venete, porticele imbatranite si de mult scufundate, mancate de putregai, putoare si melci.
O apasare albicioasa mi-a intors gandul spre locul unde aveam sa fiu ucis de ai mei si am plans neputinta inimii mele de a le da iertarea. I-am vazut intrand in umbre cu tristul pacat ce le spurca stradania si tot ce se duce in urma, la altii. Cred. Doamne, si tine si in puterea Ta de a ierta ce eu, cel lipsit de putere, nu pot.
A inceput apoi sa ninga cenusiu, ca la Pompei si incet, atat de incet, incat abia puteam sa observ, Venetia se scufunda sub ochii mei in lichidul acela care amintea lava racita."