"Fiul echipei" - Monahul Nicolae Steinhardt despre CONCURS-ul lui Dan Pita

[saskiul]

Poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic ne dăruie, generos şi nefăţarnic una din netăgăduitoarele izbânzi ale filmului românesc de azi – Concursul.
Îl cheamă Vasile, nume de obârşie elină, şi care în limba noastră se tălmăceşte împărat. Ceea ce şi e – prin ţinută, fapte şi purtări - cu toate că nu-i decât un simplu muncitor şi că poartă veşminte extrem de modeste şi-i blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă şi a apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin). În echipa unde i se întâmplă a nimeri – la un concurs de orientare – e cel mai tânăr, drept care i se spune Puştiul. (Aceluiaşi, Esenin, într-una din ultimele sale poezii, tot aşa i se adresează.)
Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.
Dar membrii echipei chiar asta fac: îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate. Găina înhăţată de unul din coechipieri şi de care în ruptul capului nu se mai desparte e şi ea un simbol: al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor. Echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă.
Iar puştiul, oricât s-ar strădui, nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte dupa ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au sapat. Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără numar, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutaţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman. Cine va birui? Cine va câştiga concursul? Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul. De ce le pasă şi le arde? De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul. Vai, orarul e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.
Pe cel care numai bine le-a facut, şi-a jertfit mereu interesul, comoditatea şi mândria lui de om, cum îl răsplătesc? Punându-i în cârcă toate sarcinile şi tot calabalacul lor de sportivă drumeţie, acceptând ca foarte firesc să-şi asume toate riscurile, bănuindu-l, suspectându-l, somându-l să-şi păstreze identitatea, sgâlţâindu-l, învinovăţându-l şi atribuindu-i propriile lor puturoase gânduri; ba punându-şi mintea să-l şi omoare (găinari, capabili însă, de este cazul, şi de mari mârşăvii). Până la urmă, uitând de el, abandonându-l cu totul, auzind apatici cum strigă cu glas mare de parcă şi-ar da duhul. Şi apoi contestându-i chiar existenţa, realitatea (istoricitatea, cum ar veni). Cui? Acestuia, care nici o clipă nu s-a gandit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora, care întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist, omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi.
Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante l-a evocat – fără a se teme ori ruşina – Dan Piţa în filmul Concursul, cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace. O creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer. (Ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli).
Profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone porneşte de la convingerea că repede şi direct se obţine contactul cu tragicul şi sublimul mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc. Nu puţin contribuie contrastul acesta la zguduirea spectatorului, din ce în ce mai conştient de adevărul că distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă. Descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni).
Concursul: încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa într-o scenografie, cu o cromatică şi cu tonalităţi vrednice de subiect.

"Fiul echipei" in volumul lui Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întâi

[halebardul]

Din nou, corespondenta Concurs - Stalker, mi se pare fortata.
Am vazut amandoua filmele.
Ce fel de Calauza e pustiul daca nu reuseste sa ii indrume acolo unde e :buba" - violul.
Ce fel de pusti e Calauza, daca stie tot ce se va intampla dinainte si la urma nu are decat sa se planga de "vizitatorii" pe care ii conduce?

[saskiul]

Din nou, corespondenta Concurs - Stalker, mi se pare fortata.
Am vazut amandoua filmele.
Ce fel de Calauza e pustiul daca nu reuseste sa ii indrume acolo unde e :buba" - violul.
Ce fel de pusti e Calauza, daca stie tot ce se va intampla dinainte si la urma nu are decat sa se planga de "vizitatorii" pe care ii conduce?

La fel de bine putem spune:
Ce fel de Calauza e calauza, daca nu izbuteste, oricat ar vrea, oricat s-ar ruga pentru ei, sa-i duca acolo unde trebuie: in camera dorintelor din Zona?
Ce fel de calauza e Mantuitorul daca nu se da jos de pe cruce ca sa creada necredinciosii?

...Ambele filme (si altele, mai numeroase decat am crede noi) trimit insa la cruce, la jertfa. Nu e comod, nu e cool, nu e post-modern etc. Lectia e aceeasi.

Nu ii duce la viol (sa faca dreptate ca un Rambo, sau...?), insa le arunca fanioanele de ghidare ("giulgiul"). Si apoi toti il urmeaza (secventa finala). Dar nu explicit, cu ilustrativ.
Pustiul nu se plange de nimeni, dimpotriva. Altii (toti ceilalti) se plang de el pentru ca "le strica omogenitatea" si cu totii ii contesta realitatea, remember?

[halebardul]

La fel de bine putem spune:
Ce fel de Calauza e calauza, daca nu izbuteste, oricat ar vrea, oricat s-ar ruga pentru ei, sa-i duca acolo unde trebuie: in camera dorintelor din Zona?
Ce fel de calauza e Mantuitorul daca nu se da jos de pe cruce ca sa creada necredinciosii?

...Ambele filme (si altele, mai numeroase decat am crede noi) trimit insa la cruce, la jertfa. Nu e comod, nu e cool, nu e post-modern etc. Lectia e aceeasi.

Nu ii duce la viol (sa faca dreptate ca un Rambo, sau...?), insa le arunca fanioanele de ghidare ("giulgiul"). Si apoi toti il urmeaza (secventa finala). Dar nu explicit, cu ilustrativ.
Pustiul nu se plange de nimeni, dimpotriva. Altii (toti ceilalti) se plang de el pentru ca "le strica omogenitatea" si cu totii ii contesta realitatea, remember?

remember, remember, dar tot degeaba.
Cred - de fapt sunt sigur - ca e o metafora acolo unde zici tu, ca toti il urmeaza, dar n-are nici o legatura cu Calauza.
Pustiul, oricat am vrea noi sa-l scoatem pe partea de metafora, nu e ghid, nu e calauza. El desopera, odata cu "stricatii" din sistem pe care ii urmeaza, cam care e viata. Si in final descopera ca a ratat esentialul. E altceva.

[halebardul]

te citez chiar pe tine:

În 1981 intra în producţie filmul Concurs, un proiect mai vechi al regizorului Dan Piţa, gândit încă de când era student, la sfârşitul anilor şaizeci. Pe atunci se numea Pădurea, căci este vorba despre o echipă de funcţionari ai unei întreprinderi ce participă, în ziua lor liberă, la un concurs de orientare turistică într-o pădure.

[saskiul]

remember, remember, dar tot degeaba.
Cred - de fapt sunt sigur - ca e o metafora acolo unde zici tu, ca toti il urmeaza, dar n-are nici o legatura cu Calauza.
Pustiul, oricat am vrea noi sa-l scoatem pe partea de metafora, nu e ghid, nu e calauza. El desopera, odata cu "stricatii" din sistem pe care ii urmeaza, cam care e viata. Si in final descopera ca a ratat esentialul. E altceva.

Poate ca la urma urmei ceea ce conteaza e sa nu ucidem cu mintea metafora si taina, cata e.
Eu n-as spune ca filmul lui Dan Pita se refera la "stricatii din sistem" (decat, cel mult, stricto sensu). Dar chiar si asa, care este atunci opusul acestei sintagme, vasazica "nestricatii din sistem"? Personajele din CONCURS, altele decat Pustiul, inchipuie oameni, cu metehnele lor nici mai noi si nici mai vechi decat altele. Sunt oameni care, asemenea altora de dinaintea lor si altora de dupa ei, pierd din vedere esentialul. Ei pierd din vedere esentialul, nu Pustiul. Prin prezenta sa el incerca sa le arate - nu moralizator, ci mereu apofatic - care este esentialul...

[saskiul]

te citez chiar pe tine:

Tocmai despre asta este vorba. Asemanarile evidente intre cele doua filme si faptul ca "geneza" CONCURSULUI a inceput cu cel putin zece ani inainte de premiera CALAUZEI demonstreaza nu atat ca filmul lui Pita nu are nimic comun cu filmul lui Tarkovski, ci faptul ca in lume - in lumea ideilor - se intampla adesea ca aceeasi idee (sau o idee asemanatoare) sa-i bantuie pe artisti despartiti de zece ani sau de o suta ori o mie de ani distanta in timp. Sau chiar mai mult.
Revin si spun: stilul si universul lui Andrei Tarkovski este unic, in felul sau, pastrand proportiile, incercarea lui Dan Pita de a crea un univers al sau este si ea unica. Nu identitate, ci suprapunere de idei.
Gandeste-te ca nu poti nega suprapunerile tematice, de stare, de idee, de mesaj pe care le intalnesti la Tarkovski, la Mizoguchi, la Kurosawa, la Bresson, la Bergman, la Bunuel etc. Nu inseamna ca Tarkovski = Kurosawa et co. dar nu poti spune nici ca Bunuel, Kurosawa etc sunt total altceva decat ceea ce a facut Tarkovski.
Revenind la Dan Pita, sigur ca se poate discuta in ce fel este viabil universul sau si in ce fel se regsasesc si circula pirn filmele lui ideile din filmele regizorilor amintiti mai sus (si ale altora). Sa nu uitam, radacinile lui Tarkovski sunt cam altele, infinit mai profunde. Insa acesta ar constitui, eventual, un alt thread de discutie...