"Marti,dupa Craciun"

[gionloc]

AG e distractiv, cu atitudinea sa de comisar de politie, arogant si 'atoatestiutor'. daca 'a-si aduce aportul' e o vulgaritate, cum sint replicile sale - ' calci cu stîngul (şi încă în şpagat)' sau 'în articol atacaţi pe prea multe fronturi şi trageţi împrăştiat' ?

[Pitbull]

"A-si aduce aportul" nu e atat o vulgaritate, cat un pleonasm (consacrat!)
Aport = aducere (in primul rand; sensul de "contributie" e auxiliar).
Celelalte doua sunt simpatice.
Si vezi ca ne confunzi, Gionloace: Andrei, desi categoric, e un delicat; comisarul de politie arogant si "atoatestiutor" este Je. (Si printre infractorii intelectului sunt necesare organe de ordine, nu?)

Dar te rog, sa nu deviem inca o data topicul filmului spre forfecari ale criticilor.
Tocmai a rasarit un topic special de injurat criticii de film in Cafenea; e loc acolo pentru toti - cel putin pana nu-l inchide Stefan, ca se indreapta vertiginos spre imbranceli, flegme si trimiteri la stramosi.

[Pitbull]

Transformări - Despre "Marţi, după Crăciun" şi Radu Muntean

Andrei Bangu
septembrie 2010

Evoluţia lui Radu Muntean mi se pare cea mai spectaculoasă din cinematografia românească. Despre primul său film, Furia, spusese că este (citez aproximativ) "o cărămidă la edificiul noului cinema românesc". Acum, după ce s-au impus regizori precum Puiu, Porumboiu, Mungiu sau Jude, este destul de clar în ce direcţie se îndreaptă acest "nou cinema" autohton însă, la vremea aceea (în 2002), nu prea era. Sau cel puţin nu prea ţin minte: avusesem, până atunci, un film care se întorcea la timpii morţi şi cadrele lungi ale filmelor neorealiste, o comedie complexă despre cerşetori şi fraierimea care vibrează la orice "nedreptate" din tabloul urban modern şi o altă comedie, una care se ambiţiona să fie şi romantică, şi sentimentală, şi burlescă, şi satiră în acelaşi timp. Mari ambiţii nu foarte adunate - nimic clar. Fie, ceva, totuşi, era clar, şi poate că la asta se referea Muntean: în sfârşit, începusem şi noi să facem filme bune şi trei din ele apăruseră chiar în acelaşi an.

În peisajul acesta, Furia mi se păruse în cel mai bun caz un experiment coerent şi făcut cu cap. Nu cred că pot numi un eşec un film românesc în care am văzut pentru prima oară la un loc: curse cu maşini, o urmărire nocturnă între nişte tineri şi "gorilele" unor mafioţi, o bătaie cu bâtele în care cade victimă şi o Dacie 1310, o scenă de sex şi încă una în care personajele principale aleargă pe o stradă îngustă cu un camion care goneşte pe urmele lor. Toate acestea au mai încăput pe mâinile lui Sergiu Nicolaescu şi vai şi-amar a mai fost de ele, toate se înghesuiau şi semănau cu afişul la un eveniment pentru strângere de fonduri a asociaţiei non-profit "Şi noi putem fi Gary Cooper!". Muntean este un regizor sensibil (ceea ce nu văzusem atunci) şi nu se mulţumeşte pur şi simplu cu o pastişă, ci adaptează un gen la realităţile noastre sociale, uneori chiar cu autentică inventivitate - de pildă, urmărirea nocturnă despre care spuneam şi bătaia din care Dacia iese boţită implică o întâlnire între stelişti şi rapidişti; nimic nu a mirosit vreodată mai a "românesc" de-atât. Însă oricât de admirabilă a fost adaptarea filmului de acţiune cu mafioţi americani în ghearele cărora cad băieţi "cuminţi" la realităţile noastre, nu am înţeles miza ei, în afară de răspunsul (dat de o fiinţă cugetătoare, de data aceasta) la exclamarea de mai sus, "Da, putem!". Furia care trebuia să emane din scenariu părea prea scoasă din ziare, prea aducea a elan tineresc de categoria "Sunt tânăr, deci sunt revoltat" (căruia, totuşi, Mathieu Kassovitz parcă i-a făcut mai multă dreptate în La haine). Atunci când nu este furios, filmul lui Muntean înclină spre farsă (o intrigă secundară îl implică pe Adi Copilul Minune în încercarea personajelor centrale de a-i găsi o parteneră), mergând în toate direcţiile posibile ale unui film de debut care ar dori să spună cât mai multe. De acord cu faptul că Muntean a făcut (culmea) un film de acţiune sensibil şi o dramă cugetată despre acele aspecte sociale pe care majoritatea le devorăm în faţa televizorului. Nu îl văd, însă, ca pe un film matur.

Mai matur, dar într-un sens nu foarte interesant mi s-a părut şi Hîrtia va fi albastră. Şi aici, Muntean rămâne cu un apetit pentru unele scene de acţiune, precum cea în care un grup de revoluţionari atacă un car blindat, deşi îşi rafinează tehnica, mult mai concentrată pe detalii, pe fundal, pe cadrele fixe şi lungi care intensifică imediateţea evenimentelor, a interacţionilor dintre personaje ş.a.m.d. Hîrtia... încearcă să aducă la lumină tensiunile, haosul şi violenţa dintr-o noapte întunecată şi rece. Accentul se mută de pe adaptarea unui model de thriller pe micile căutări ale personajelor, pe dialoguri, apariţii pitoreşti (la capitolul umor, Ion Sapdaru se achită de sarcini - cum altfel decât - cvasi-total), pe anumiţi timpi morţi, în fine, una peste alta, pe de-senzaţionalizarea unui moment istoric, în speranţa că tocmai din această reticenţă să derive intensitatea lui. Dar această intensitate rămâne neatinsă. Haosul, tensiunea şi violenţa pe care se angaja Muntean să le surprindă pe ecran rămân în fundal, şi încă în unul nu foarte desluşit. Pe de o parte, se poate răspunde că acolo şi trebuiau să rămână, însă totuşi nu cred. În principal, pentru că personajele rămân şi ele tot acolo, nu ni se revelează în profunzime din nicio scenă, iar cel de-al doilea film al lui Muntean riscă să rămână tocmai asta - un amplu fundal pentru ceva ce nu mai începe. Evoluează disciplinat şi rafinat în această politică a economiei mijloacelor de expresie, până la punctul în care devine complet steril. Dintr-un film precum recentul Felicia, înainte de toate (al lui Răzvan Rădulescu, co-autor al scenariului Hîrtiei...), din aceiaşi timpi morţi, din aceleaşi mici căutări şi găsiri (deşi, ce-i drept, într-o cu totul altă conjunctură), rămâneam cu zeci de descoperiri. Din filmul lui Radu Muntean, rămânem cu rafinamentul şi precizia mijloacelor pe care le foloseşte. Fără acestea şi calitatea actoriei, filmul ar fi fost un documentar cu câteva "reconstituiri" făcute profesionist (precum episodul din vilă).

***

După aceste sofisticării şi fineţuri tehnice, a sosit momentul în care Muntean a declarat deschis că va realiza, de atunci, numai filme "personale". Asta îmi sunase un pic îngrijorător, mărturisesc cu riscul de a fi luat la bătaie - ce însemna pentru un regizor atât de împietrit emoţional un film "personal"? Boogie a fost una din revelaţiile anului 2008 şi primul film al lui Muntean pe care l-am iubit cu adevărat. Schimbarea mi s-a părut radicală, nu dintr-un punct de vedere tehnic (în multe privinţe filmul e asemănător cu Hîrtia va fi albastră), ci din punct de vedere, să zicem, al mizei. Boogie redă un episod aparent neimportant din viaţa câtorva personaje pentru a descoperi o multitudine de sentimente, neîmpliniri, regrete şi nostalgii. Aceste descoperiri nu sunt atât de incomode precum cele pe care le-au făcut, în filmele lor, Puiu sau Mungiu, dar nu par cu nimic mai neadevărate, iar Muntean, precum colegii săi de generaţie, nu trişează nici cu personajele sale, nici cu scopul final al cinema-ului adevărat. Personajul principal, jucat de Dragoş Bucur, pare la început un "băiat bun", îşi duce familia la mare deşi e destul de blocat în muncă şi telefonul îi sună non-stop, are grijă de afacerea sa, are răbdare să se joace cu copilul pe plajă etc. De la un punct încolo, însă, nu mai este un tip foarte agreabil iar spectatorului îi vine destul de greu să mai empatizeze cu el: se ceartă cu soţia livrându-i câteva replici ca nişte duşuri reci ("Ia plângi un pic!"), o lasă singură cu copilul pentru a se distra cu prietenii săi, se culcă cu o prostituată. În esenţă, înţelegem de ce Bogdan se poartă aşa, însă nu prea ne mai câştigă simpatia. Personal, cred că pentru asta merită făcut cinema - pentru aceste adevăruri necosmetizate şi pentru aceste revelaţii nu întotdeauna comode.

Cel mai bun lucru la Boogie este, dincolo de "felia de viaţă" pe care ne-o prezintă (expresie deja uzată când vine vorba de filmul românesc realist), că poate fi luat şi ca un delicat eseu despre nostalgia trecutului şi încercarea de a-l recupera. Judecând după felul cum e prezentată, pare o temă care l-a măcinat serios pe regizor, până la punctul în care apare, pe ecran, ca o amintire proprie. Porumboiu este şi el consumat de o idee (de pildă, de a face cinema realist şi de riscurile inerente), ca orice alt regizor cu minte filmică; însă pe Muntean, modul în care ajunge să te sufoce viaţa de adult (cea "responsabilă" care, uneori, în ciuda virtuţilor pe care le presupune, pare un labirint fără ieşire) pare să-l fi preocupat la un nivel ceva mai larg decât pur intelectual. Pare un mod de a relaţiona cu lumea, o dilemă serioasă. De la un film la altul, Radu Muntean a devenit cel mai intim şi mai personal regizor român, şi doresc să o spun fără emfază.

***

Marţi, după Crăciun este povestea simplă a destrămării unei căsnicii în urma adulterului. Meritele sale cele mai mari constă în responsabilitatea dramatică cu care Muntean analizează această ruptură, însă şi în excelentele personaje feminine pe care le creează. Prima, Raluca (amanta, jucată de Maria Popistaşu), face un recital de durere reţinută. Cea mai expresivă şi delicată scenă pe care o face este în tandem cu soţul (Paul, jucat de Mimi Brănescu): retrasă acasă la Constanţa, alături de mamă, după o neprevăzută întâlnire cu soţia la cabinetul ei stomatologic, are o scenă de împăcare cu soţul adulter. Lacrimile care îi curg fugitiv ies dintr-un amestec surd de tandreţe, dragoste zdruncinată, teamă de pierdere şi amărăciune faţă de postura sa - prinsă într-o relaţie ce ar distruge o familie. Eforturile ei sunt susţinute constant. Pe de o parte, de Muntean, care construieşte relaţia cu Paul dintr-o suită de câteva scene intime (printre care şi prima din film, în care cei doi se joacă în pat, după actul sexual) mai degrabă decât din, să spunem, "probe declarative". De cealaltă parte, de scenariu, care nu o reduce la clişeele cele mai la îndemână (ex. fata promiscuă, distrugătoare de căsnicii etc) şi nu recurge la generalităţi (relaţia extraconjugală nu e redusă doar la sexualitate regeneratoare, ci pulsează de tandreţe, frustrări, nelinişti).

Al doilea superb personaj feminin este al soţiei, Adriana. În interpretarea Mirelei Oprişor, Adriana are multiple transformări. În prima jumătate, e mai degrabă pasivă, însă scena confesiunii scoate din ea o paletă largă de sentimente: e lovită, dar e mereu turbulentă în chinul ei. La început, ia totul cu calm, aproape aşteptându-se la aşa ceva, apoi devine revoltată, apoi ostilă, răzbunătoare (încearcă să-l facă pe Paul să înţeleagă că o va pierde pe fata lor), dar totul se îneacă periodic într-o disperare când masochistă, când martirizată (şantajându-l emoţional pe soţ întrucâtva - n-o mai iubeşte, i-a distrus viaţa, oare amanta l-a pus să o părăsească?). E un personaj puternic care, chiar şi când e mai "în fundal" (în prima parte), e jucat de Oprişor cu aceeaşi graţie de leoaică. De fapt, e posibil ca personajul ei să fie contrapunctul senzual al amantei, de regulă calmă şi de o emotivitate blândă.

Această scenă a confesiunii soţului e de o cruzime crâncenă, iar de aici şi partea pe care nu am înţeles-o. În interviuri, Muntean mărturiseşte că povestea l-a tentat din cauza personajului masculin, "îndrăgostit de două femei". Sinopsisurile din presă tot aici bat. După cearta lor conjugală, cred că este imposibil să nu rămâi cu întrebarea - unde este dragostea sa pentru soţie? Paul (Brănescu) îi spune totul din senin, o lasă să absoarbă şocul cu câteva priviri pierdute (regret? simplă conştiinţă vinovată?), după care rămâne implacabil la durerea ei, care ţâşneşte din ce în ce mai repede, ca sângele dintr-o rană proaspătă. Ea încearcă să-l stimuleze, cerându-i la un moment dat să "îi explice" fetiţei "că tatăl ei nu o mai iubeşte pe mama" - este un evident strigăt după ajutor, pe care soţul îl ignoră total. Unde e pasiunea sau, măcar, unde sunt rămăşiţele pasiunii? Recurge la obişnuitele clişee ("Crede-mă că şi eu sunt făcut bucăţi" etc) dar, din perspectiva sa, scandalul nu e străbătut de nicio undă amară a despărţirii de după un deceniu de convieţuire. E un personaj un pic sinistru, însă nu ştiu cât de sinistru l-au vrut Muntean împreună cu scenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu. Aşa a fost construit de cei trei sau e pur şi simplu o inconsistenţă între execuţie şi intenţiile lui Muntean?

Am senzaţia că totul e un pic umflat: de multe ori, filmul a fost descris ca fiind despre încercarea de a rezolva o dilemă morală care nu are soluţie. Totuşi, dificultatea de a alege, problema conştiinţei soţului (jucat corect de Mimi Brănescu - adică aşa cum în mod destul de evident a fost conceput) rămân nişte probleme secundare: alegerea e destul de facilă (soţul e prea aprins după amantă ca să poată alege altceva) iar aerul său glacial în jurul suferinţei nevestei e destul de înfiorător. Asta nu e o problemă în sine, ceea ce mă uimeşte pe mine este distanţa dintre intenţiile regizorale, destul de clare, şi rezultatul final. Totul poate fi simplificat foarte uşor şi, de data asta, nu cred că se pierde cine ştie ce: un bărbat îşi părăseşte soţia în momentul în care amanta de 5 luni îi stârneşte gelozia. Nicio dilemă majoră aici, nicio complicaţie morală.

Cu Marţi, după Crăciun, Muntean face un pas pe un teritoriu al cinema-ului "personal" care nu ştiu cât e de plăcut. Îmi este destul de limpede că a vrut să facă şi chiar a făcut un film "personal" - problema alegerii între trecut şi prezent apărea încă din precedentul Boogie (deşi aici prezentul este cel mai proaspăt şi eliberator şi trecutul este cel "uzat") - însă nu ştiu cât de interesant mai este acest gen de film personal. Este un cinema incomod, cum adesea este cinema-ul adevărului, dar rămân în dubiu dacă problema pe care o pune chiar merită pusă (cel puţin aşa). Este un adevăr curat, livrat fără menajamente şi este un film deosebit de natural, precis şi excelent jucat însă, una peste alta, prin ceea ce are de spus Muntean ca cineast aici, a fost una din cele mai non-empatice experienţe de cinema pe care le-am avut.

(De pe Pilernet)

[StefanDo]

mihnea, ori pui corect sursa, ori nu mai folosesti textele, ceea ce faci nu e deloc fair-play

[Pitbull]

Nici Pilescu nu e fair-play cu noi - ba chiar, e de-a dreptul nesimtit!
Povestesc dupa-amiaza, acum merg la plaja.

[StefanDo]

nu stiu despre ce vorbesti, dar in aceasta situatie ar fi de preferat sa nu mai iei texte de acolo, oricat de interesante ar fi ele

[Pitbull]

Tocmai scrisesem explicatia, dar un mistyping pe laptopul asta cu care nu-s obisnuit m-a facut sa pierd pagina inainte de a posta. N-o mai reiau acum, ci cand ajung acasa.

[Ghidupu]

http://www.slantmagazine.com/house/2...ter-christmas/

[StefanDo]

mihnea, e irelevant
folosesti un text de acolo, numesti sursa corect

[gionloc]

http://www.slantmagazine.com/house/2...ter-christmas/

daca pune scenes from a marriage si marti pe acelasi plan valoric, e dureros.

de cealalta parte, per total, discutia acestui domn ma face inca o data sa cred ca lui RM i-a iesit un lucru: ii face sa oameni sa se gindeasca la viata lor si sa creada ca daca viata lor e viata si e interesanta, inseamna ca filmul sau e bun!

[Pitbull]

@Stefan:
OK, ca sursa, o voi numi corect.
Totusi, sper ca in cuprinsul propriilor mele afirmatii, am dreptul la jocuri lexicale.
Iar explicatia aia am s-o dau, de asemenea, cand ajung la Bucuresti.

@Ghidupu:
Un articol foarte pe felie - pe cat de obiectiv, pe atata de competent. Muchos gracias!

[rvn]

În interviuri, Muntean mărturiseşte că povestea l-a tentat din cauza personajului masculin, "îndrăgostit de două femei". Sinopsisurile din presă tot aici bat. După cearta lor conjugală, cred că este imposibil să nu rămâi cu întrebarea - unde este dragostea sa pentru soţie? Paul (Brănescu) îi spune totul din senin, o lasă să absoarbă şocul cu câteva priviri pierdute (regret? simplă conştiinţă vinovată?), după care rămâne implacabil la durerea ei, care ţâşneşte din ce în ce mai repede, ca sângele dintr-o rană proaspătă. Ea încearcă să-l stimuleze, cerându-i la un moment dat să "îi explice" fetiţei "că tatăl ei nu o mai iubeşte pe mama" - este un evident strigăt după ajutor, pe care soţul îl ignoră total. Unde e pasiunea sau, măcar, unde sunt rămăşiţele pasiunii? Recurge la obişnuitele clişee ("Crede-mă că şi eu sunt făcut bucăţi" etc) dar, din perspectiva sa, scandalul nu e străbătut de nicio undă amară a despărţirii de după un deceniu de convieţuire. E un personaj un pic sinistru, însă nu ştiu cât de sinistru l-au vrut Muntean împreună cu scenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu. Aşa a fost construit de cei trei sau e pur şi simplu o inconsistenţă între execuţie şi intenţiile lui Muntean?

nu cred ca e vorba de-a a fi indragostit de amandoua.
mai degraba" indragostitul de amanta isi iubeste nevasta", asa cum o poate iubi dupa 10 ani.
faptul ca sotul nu-si arata regretul nu mi se pare ceva ciudat, din contra, orice incercare a lui de a justifica gestul sau de a o compatimi, spunandu-i de exemplu:"uite,am petrecut impreuna cei mai misto ani din viata"..sau sa-i ceara iertare ploconindu-se in fata ei, ar fi fost nedemn pentru el si tocmai de aceea,cred ca Muntean a procedat corect.
de-aici si pana a afirma ca personajul e "sinistru" e cale lunga, parerea mea..mai ales ca tocmai pe fondul zbuciumului lui interior se accentueaza drama,deci se consuma dar nu arata..incearca sa evite explicatiile unei situatii penibile(generata tot de el),atata tot.

[StefanDo]

zbuciumul lui paul era poate in scenariu, pe ecran nu-i nici urma

[rvn]

zbuciumul lui paul era poate in scenariu, pe ecran nu-i nici urma

te contrazic.
mai mult ca sigur si in scenariu, realmente si pe ecran.

[rvn]

O cronica la fel de interesanta ca a d-lui Andrei Bangu:

CRISTI LUCA
Gesturile care nu mint - Marţi, după Crăciun



Dintre toate filmele lui Radu Muntean, ultimul dintre ele, Marţi, după Crăciun, e cel mai emoţionant. Dacă luăm în considerare că precedentele sînt Furia, Hârtia va fi albastră şi Boogie, nu e puţin lucru. Fiecare avea cel puţin o secvenţă care-ţi îngheţa inima: bătaia din finalul Furiei, filmată de la acea distanţă de unde nu vezi detaliile, dar le intuieşti şi asta te înfricoşează, uciderea soldatului în Hîrtia va fi albastră, moment copleşitor, în ciuda deznodămîntului ştiut de la primul cadru, şi abdicarea dureroasă a soţului în Boogie, în care acesta conştientizează faptul că maturitatea (responsabilitatea faţă de familie) nu e un compromis, ci doar o etapă normală a vieţii.


În orice poveste ce implică adulterul, aruncatul pietrei e cel mai uşor şi mai la îndemînă gest pe care cineva din exterior îl face. Ştim prea bine cine sînt vinovaţii şi nuanţele aparţin unui teritoriu al intimităţii în care nu ne simţim confortabil. Siguranţa afişată în societate e, de cele mai multe ori, o mască în spatele căreia se ascunde o vulnerabilitate pe care nu ne-o asumăm. Filmul lui Radu Muntean nu e o lecţie de moralitate, ci una despre fragilitate.

Secvenţa de început, în care nuditatea e explicită, pare stînjenitoare pentru public, dar e cea mai bună soluţie pentru a ne prezenta direct intimitatea unui cuplu. Gesturile de tandreţe dintre un soţ infidel (Paul Hanganu, interpretat de Mimi Brănescu) şi amantă (Raluca, interpretată de Maria Popistaşu) sînt evidente şi au ceva relaxat în ele. Nu e nimic artificial sau contrafăcut în bucuria acestei apropieri.

Natural e şi mediul casnic al lui Paul. Împreună cu Adriana (Mirela Oprişor) şi fiica Mara formează prototipul familiei civilizate din clasa de mijloc, aparent fără probleme, şi care, zilnic, are aceleaşi obiceiuri, aceleaşi reguli pentru copii, aceleaşi sarcini la serviciu, aceleaşi tabieturi, acelaşi orar, aceleaşi drumuri, aceleaşi întîlniri cu prietenii sau rudele, aceleaşi glume sau tachinări, aceleaşi şi aceleaşi momente trase la xerox.

Radu Muntean împreună cu scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu au grijă să nu dramatizeze rutina asta. Îndrăgostirea lui Paul de Raluca nu are de-a face cu plictiseala şi nici măcar cu lipsa afecţiunii de acasă. El şi soţia trăiesc într-o dulce complicitate şi, chiar dacă pasiunea nu mai e la aceeaşi intensitate ca la început, rămăşiţele iubirii se văd în gesturi aparent banale, dar fermecătoare: masajul tălpilor, tunsul în baie, mersul împreună la cumpărături, înţelegerea din priviri, grija parentală pentru Mara etc.


Conflictul propriu-zis se declanşează odată cu secvenţa din cabinetul stomatologic, unde Raluca (doctoriţă) e nevoită să relaţioneze simultan cu fiecare membru al familiei Hanganu. E o situaţie încordată, în care raporturile de forţe sînt inegale. Mizanscena e minunată: într-un decor aseptic, filmat într-un cadru lung, aproape static, Paul e defensiv şi excesiv de precaut, Raluca e vulnerabilă în faţa aşa-zisei rivale, dar în acelaşi timp precisă în explicarea diagnosticului şi a tratamentului pentru Mara, iar Adriana domină întreaga situaţie tocmai prin naturaleţea dată de necunoaşterea cauzei frămîntărilor celorlalţi.


Evident, această întîlnire neprevăzută lasă urmări în relaţia dintre amanţi. Dar şi aici, regizorul nu ne atrage într-o zonă melodramatică. Protagoniştii se comportă mereu cu decenţă şi bun-simţ. Plecarea acasă, de Crăciun, a Ralucăi, e doar expresia unei răni deschise temporar care are nevoie de puţin timp pentru cicatrizare. Nu pune presiune pe iubit, nu şantajează emoţional, doar e sinceră cînd îşi exprimă suferinţa.

Întreaga tensiune construită meticulos, preţ de o oră, cadru cu cadru, duce gradual la punctul culminant scena mărturisirii. Turul de forţă al celor doi actori e fantastic (în special al Mirelei Oprişor) - şi e cu atît mai meritoriu cu cît în secvenţa de douăzeci de minute sînt doar cîteva tăieturi. Soţia reuşeşte să treacă prin registre şi intensităţi emoţionale diferite: de la o uşoară indignare la şoc, trecînd apoi prin furie şi revoltă, ca totul să culmineze cu un plîns în faţa căruia rămîi complet dezarmat. E plînsul unei femei care nu are ce să-şi reproşeze, motiv pentru care primeşte confesiunea soţului mult mai puternic. Feminitatea ei este dintr-o dată eliminată, iar obsesia gîndului "tu nu m-ai iubit niciodată cu adevărat" nu mai pare deplasată. Gestul prin care mîna lui Paul atinge chipul răvăşit al Adrianei (filmat în prim-plan) face parte dintr-o istorie sentimentală care e nevoită să se rescrie. Acest gest, ca multe altele (de exemplu, felul în care ea îi simte prezenţa în spate), va face dovada puţinei intimităţi rămase nealterate.

http://agenda.liternet.ro/articol/12...u-Muntean.html

[omudindulap]

Radu Muntean, vorbind despre societate, film, sex si fotbal.

[Pashpix]

Regizorul Radu Muntean vorbeşte despre sex şi fotbal în exclusivitate pentru cititorii "Gazetei"

"El n-a avut erecţie!"

E doar una dintre reacţiile la "Marţi, după Crăciun", care va apărea în decembrie, cu Gazeta Sporturilor. I-a provocat pe români să lase deoparte inhibiţiile şi să-şi privească viaţa cu ochii larg, deschişi. Lucru rar pentru filmele româneşti, "Marţi, după Crăciun" pune probleme personale: sexualitate, cuplu, familie. "Fac filme pentru oameni ca mine!", spune Radu Muntean. Îşi "parchează" bicicleta în faţa redacţiei, îşi scoate casca. "Viaţa e prea scurtă ca să pierzi o oră şi jumătate la un film american prost. Sau privind un meci din Liga 1". Sau în trafic.

- De ce crezi că sexualitatea e un subiect tabu pentru români?
- E o moştenire din perioada comunistă. Mai durează puţin să se schimbe lucrurile. Cred că prima generaţie o să fie asta a copiilor noştri. Noi, părinţii, am apucat să ne dăm seama că n-a fost OK felul în care am fost crescuţi la vîrsta adolescenţei. În următorii ani, după Revoluţie, cumva, oamenii au perceput sexul altfel decît pînă atunci. Dar am trecut direct la un tip de percepţie comercială.

- Se aplică şi la film?
- Eu am citit ieri un fel de cronică, să zic, pe un blog la "Marţi, după Crăciun". Proprietarul blogului spunea că el a crezut că a intrat la un film de artă şi a văzut la începutul filmului o secvenţă cu doi dezbrăcaţi în pat.

- Ce fel de blog era?
- Deci, atenţie! Pe poza blogului era o chitară. Omul era rocker, nu era un student la filologie care a fost ofensat. Dom'le, el a intrat la un film de artă şi ăia erau dezbracaţi! A crezut că a intrat la un film porno şi, ca să fie foarte sincer cu noi, cititorii blogului, el nici măcar n-a avut erecţie! Ceea ce, zice el, "bănuiesc c-a vrut regizorul". De parcă singura intenţie pe care-aş fi vrut s-o am filmînd o secvenţă cu oameni dezbrăcaţi ar fi fost asta: să-i produc erecţie chitaristului respectiv. Sau altora ca el.

- E prima dată cînd întîlneşti astfel de reacţii?
- Nu, dar sînt foarte surprins de ele. Nu mă mai aştept la genul ăsta de pudibonderie. De fapt, nu e pudibonderie, e o confuzie: sexul în film este comercial şi nu poate fi văzut altfel! Nu poţi fi bănuit tu, ca autor, că ai putea avea alt program, alt interes, alt plan. Dacă arăţi oameni dezbrăcaţi e clar, vrei să aduci spectatori sau vrei să faci un film sexy, asta vrei. Altfel de ce să-i dezbraci? N-ai avea nici un motiv. Cred ca asta încă persistă. Am rămas la nivelul ăsta, de site-uri porno.

"Sînii şi fundurile cădeau la montaj"

- Crezi că e un efect întîrziat al cenzurii dinainte de '89?
- Înainte, secvenţele cu oameni dezbrăcaţi se tăiau pur şi simplu, la masa de montaj. Şi ai mei, dar nu numai ai mei, cred că toţi părinţii copiilor din perioada aia care aveau video, procedau asa. Vedeam cîte-un film şi, unde apare un sîn sau un fund, imediat se punea mîna pe telecomandă şi dădeau pe fast-forward secvenţa aia. Era un gest reflex. Chiar dacă noi chiuleam de la şcoală şi făceam rost de casete porno şi le vedeam cînd nu ştiau părinţii... Ei imediat cum vedeau cea mai mică urmă de sexualitate, apăsau telecomanda!

- Acum e mai greu de controlat, sînt la tot pasul astfel de imagini.
- Da, dar le împărţim la fel: filmele cu oameni dezbrăcaţi sînt într-un sertar şi filmele de artă - în altul. Nu se amestecă, păi, ce facem? Că ne confuzăm! Dacă vedem oameni dezbrăcaţi în filme de artă deja sînt probleme!

- Grave?
- Nu-i grav. Dar cred că se pot trage nişte concluzii asupra unei categorii de indivizi, în genul chitaristului blogger. Avem moştenirea asta a perioadei comuniste de care ne e greu să ne dezbărăm.

"Fotbalul românesc e alt sport!"

- Ai vrut să te faci fotbalist?
- N-am fost destul de talentat niciodată. Am fost portar cînd eram în generală şi în liceu. Eram destul de bun, eram genul de portar inconştient, care se aruncă, nu se uită, se face praf, mîinile, picioarele...

- Gen Lobonţ, gen Tătăruşanu?
- Genul Ţeţe Moraru, ăla care apăra mingi imposibile şi lua goluri printre craci foarte multe. Uitam cum stau cu picioarele.

- Ţineai cu vreo echipă?
- Da, pe hîrtie sînt dinamovist de mic. Doar pe hîrtie, că de cîţiva ani de zile nu mă mai uit la campionatul romanesc, mi se pare o ţurcă...

- Ce-ai alege să vezi: un film american de serie sau un meci din campionatul nostru?
- Amîndouă mi se par un fel de comedii, nu ştiu... Nu mă mai uit la campionatul nostru. Nici nu mă mai distrează. Mă distrează cînd aflu rezultatele. De exemplu, conducea Dinamo cu 1-0, cu Vaslui, am plecat şi mi-a zis tata c-a luat-o Dinamo cu 2-1, m-a distrat foarte tare.

- Dar la meciurile din Liga Campionilor te uiţi?
- Da, acolo mă uit, acolo mă uit. Nu pierd nici o parte din meci.

- Real sau Barca?
- Eu sînt cu Barcelona sută la sută, taică-meu e cu Real şi avem ocazia să ne tachinăm. Deşi am impresia că lui îi place mai mult Barcelona, dar numai aşa, ca să avem un conflict în familie, continuă să ţina cu Realul.

- Ai avut eroi personali dintre fotbalişti?
- Eroi cred că e mult spus. Au fost fotbalişti care mi-au plăcut la ora respectivă. Pe vremuri, chiar eram dinamovist şi mă implicam în derbyuri. Îmi plăcea Orac foarte tare. Apăruse în aceeaşi perioadă cu Hagi. Iar eu întotdeauna am avut tentaţia să ţin cu ăia mai sărmani, ăia despre care nu se vorbea atît de mult, ţineam cu indienii, nu cu cowboyi, ţineam cu ăia mai săraci care luptau cu ăia mai bogaţi, aşa... Mi se părea că se vorbeşte foarte mult de Hagi şi nu de Orac, care era talentat, tehnic. Îmi plăcea foarte tare de el.

- Cum ţi se par fotbaliştii români, profesionişti sau amatori?
- Era Barcelona - Atletico pe un program şi Dinamo - Vaslui pe alt program. Tata se chinuia să mă convingă să dăm şi la Dinamo, să vedem ce face. Şi mi se părea efectiv că s-a schimbat o viteză sau două, că ăia joacă mai lent. Ce se-ntîmplă? Au filmat cu mai multe fotograme, ca să dea efectul de slow-motion? Cîteodată mi se pare că fotbalul românesc e alt sport!

"Naţionala e o adunătură de băieţi!"

- Cu "naţionala" ţii?
- "Naţionala"? Şi aia mă distrează. Chiar nu mă mai interesează, nu mi se mai pare că merită să ţii cu o echipă doar pentru că poartă tricolorul. Pur şi simplu, nu mă reprezintă, în nici un fel, nimeni din echipa aia. Nici antrenorul, nici jucătorii.

- Nici măcar de formă, că e selecţionata ţării tale?
- Nu mai sînt de ceva vreme patriot, să fiu sincer! Pentru mine ţara înseamnă familia, un grup de prieteni, un grup din ce în ce mai restrîns de oameni pe care-i respect şi nişte locuri în care-am copilărit. În principiu, astea sînt motivele pentru care nu plec din ţară. Dar sînt şi motivele pentru care nu mai ţin cu "naţionala".

- Dar la victorii nu te bucuri?
- Daca România cîştigă la fotbal, n-am nici un fel de vibraţie. Am ţinut cu Spania la Mondial. Aş fi putut să fiu suporterul Spaniei, acolo, pe stadion şi să le fac galerie. Îmi plăcea cum joacă. Nu mai cred în asta, că echipa României poartă vreun stindard sau mă reprezintă în vreun fel.

- Te-ai recunoscut vreodată în "naţională"?
- Eu nu mă mai recunosc foarte tare în ţara asta şi atunci... Ştiu, aparţin ţării ăsteia, am şi multe dintre defectele poporului ăstuia, dar nu înseamnă neaparat că-mi place chestia asta. Cu atît mai puţin mă recunosc în "naţională", o adunătură de băieţi care se chinuie să joace fotbal. Le pasă sau nu le pasă, mai trag pe nas, mai chiulesc de la antrenamente şi se duc în nu ştiu ce bar, cu nu ştiu ce piţipoance. În ce fel aş putea eu să fiu suporterul acestor indivizi?

- Crezi că sînt toţi aşa?
- Doi-trei probabil sînt băieţi buni şi au ceva în cap, dar în rest nu avem absolut nimic în comun. Sînt convins că nici ei n-ar veni să-mi vadă mie filmele, tot aşa nu mă uit nici eu la meciuri. Prefer să văd Barcelona sau Spania cum joacă.

"Românii misogini? Mai degrabă, lipsiţi de educaţie"

- "Marţi, după Crăciun" e un film cu femei. Crezi că românii sint misogini?
- E o chestiune de educaţie şi asta. Există puţin respect faţă de femei. Cred că la noi, mai mult decît în altă parte, sînt pipăite femeile pe stradă şi în troleibuz.

- Numai la noi sau şi în alte părţi?
- S-ar putea să mă înşel, dar nu cred că peste tot în lumea asta se organizează petreceri la care vine o vedeta din asta, de emisiune de OTV, care se dezbracă pe un podium, îşi bagă tot felul de chestii în ea. Iar în jurul ei, vreo două sute de puşti între 15 şi 25 de ani o pipăie şi-i fac poze cu telefonul din toate unghiurile. Nu cred că în multe locuri din lume se întîmplă chestii de genul ăsta. De aici, de fapt, porneşte genul ăla de comportament deviant. Din cauza acestor lucruri, nu poate o fată să meargă pe bicicletă sau pe stradă, fără să fie fluierată, pipăită sau abuzată într-un fel sau altul.

- Şi totuşi, cînd vine vorba de scene nud în filme, românii sînt pudibonzi.
- Nu vreau să generalizez. Eu nu sînt în nici un caz un pudibond, n-am chestii de genul ăsta. Băieţii ăia care au fost la petrecerea aia, dacă tratează o femeie în felul asta, ajung să trateze la fel pe oricine de pe stradă. Adică au impresia că e OK să pună mîna pe fund unei fete pe stradă sau să pună piedică, să vadă ce frumos cade, dacă e pe tocuri. Cred că de-aici pornesc multe lucruri!

- Să fie puştii ăştia generaţia în care ne punem mari speranţe?
- Nu, eu îmi pun mari speranţe în generaţia copiilor mei, generaţia mai mică. Ăştia crescuţi imediat după '90, în perioada aia confuză complet, sînt după părerea mea mai năpăstuiţi decît am fost noi. În perioada aia, oamenii alergau să parvină, aveau pretenţuia să se schimbe lucrurile automat.

"Am vrut să mă bat cu teroriştii!"

- E România "ţară de rahat", cum se tot spune?
- N-aş merge chiar pînă acolo. Mi se pare aşa, ca să-l citez pe Cornel Dinu, că "avem o problemă de mentalitate". Dinu sau unul din ei a spus-o, un bătrîn înţelept din fotbal.

- De cînd avem problema asta?
- Eu la Revoluţie voiam să trag, să mă duc să mă bat cu teroriştii, chiar aş fi luptat pentru o cauză atunci, eram în faza aia şi probabil că mi s-a dărîmat castelul de nisip...

- Cînd s-a dărîmat?
- S-a dărîmat destul de repede. Mă gîndesc că probabil cu toţii am păţit chestia asta, cînd am aflat, de fapt, ce-a fost, că n-au prins ăştia nici un terorist. Am fost într-un fel sau altul manipulaţi, nu se ştie de cine, nici nu mă mai preocupă în momentul de faţă, dar cert e că nu mă mai las aşa usor prins într-o acţiune din asta în curînd.

- Nu te mai revoltă nimic?
- Ma revoltă cîteodată foarte tare. Mă revoltă şi oamenii din jur. Pînă la urmă, îmi dau seama că e utopic să aştepţi de la politicieni ceea ce nu găseşti la oamenii de pe stradă. Nu există în ţara asta, cred, pentru nimeni un plan măcar pe termen mediu, nu pe termen lung. Noi nu ştim ce-o să facem decît mîine şi-atît. Şi asta nu ne va duce nicaieri. În plus, după părerea mea, sînt probleme mari care pleacă de la sistemul de educaţie.

- Care crezi că e problema cu educaţia?
- Se bombardează copilul cu informaţii care nu-i folosesc la absolut nimic. Sistemul nostru de educaţie nu te face să gîndeşti, dimpotrivă, îţi dă în cap. Sistemul occidental te provoacă să-ţi descoperi personalitatea, să-ţi dezvolţi aptitudinile. De aici, din diferenţa asta, pornesc toate problemele noastre.

"Imediat a ieşit Doroftei să pună o umbră"

- Care e ultimul lucru care te-a impresionat în sport?
- Vrînd-nevrînd, ajung la ce se întîmplă aici, la noi. A fost un interviu cu Nadal, după ce-a cîştigat US Open. Se tot fac comparaţii şi speculaţii care-i mai tare, Nadal, Federer... Şi a fost întrebat omul: tu crezi că eşti mai bun decît Federer? Ceva de genul ăsta l-au întrebat. A dat un răspuns, nu-mi dau seama dacă a fost doar diplomatic sau a crezut, dar cred că, pînă la urmă, e şi o chestie de educaţie. A spus că pentru el Federer e un idol, că a învăţat şi continuă să înveţe de la el şi că nu se pune problema comparaţiei dintre ei.

- Nu ţi se pare că a evitat răspunsul?
- Nu, mi-am adus atunci aminte de momentul în care a cîştigat Bute titlul mondial şi imediat a venit Doroftei şi a declarat că titlul ăla mondial nu e aşa important şi că i-a aranjat nu ştiu cine nu ştiu ce meci. A pus o umbră asupra performanţei celuilalt. Ei, chestia asta, nu-mi dau seama, poate se întîmpă şi-n alte ţări, dar parcă la noi se întîmplă mai des.

- De ce?
- Lipsa de educaţie, în primul rînd. În momentul în care ieşi public, după ce unul tocmai a cîştigat şi tu tocmai te-au retras, invidia devine extrem de transparentă. Invidia şi sentimentul ăsta că numai eu sînt important... Pe mine întotdeauna mă emoţionează declaraţiile de tipul celei făcute de Nadal. Tipul ăsta de sportivitate mi se pare că ar trebui să fie mai prezent la noi şi nu numai în fotbal, şi în artă, şi în cinema. Ar trebui să învăţăm cumva să ne respectăm mai mult unii pe alţii, să apreciem performanţele pe care le facem, dacă le facem, în orice domeniu.

"Nu ştim să jucăm după reguli!"

- De ce crezi că sînt interesaţi românii mai mult de fotbal, nu de alte sporturi?
- E şi un soi de inerţie, e şi din spirit de turmă. Pe stadioane, pot să înjure oricînd, pe oricine. Şi au şi instrumentele astea mai noi de comunicare, site-urile, blogurile. Pot să se exprime, să-şi dea cu părerea. Eu cred foarte tare că la noi în ţară sindromul şahiştilor din Cismigiu e foarte răspîndit. Toată lumea se pricepe la toate şi la nimic.

- Există vreo "genă naţională" pentru sport?
- Nu cred în clişee de genul ăsta. Nu cred că românul e mai ospitalier decît congolezul sau francezul. Ori că s-a născut poet. Sîntem oameni diferiţi şi mediul în care am crescut ne-a modelat. Am învăţat cumva să ne-adaptăm la realitaţile sociale şi politice ale momentului. În patruzeci şi ceva de ani de comunism, ne-am adaptat. Fiecare avea ceva de pus pe masă, deşi nu se găsea nimic în magazine. Fiecare avea o mătuşă şi un naş la ţară, care-i trimitea porcul, un vecin care lucra la Casa de comenzi...

- Înseamnă că sîntem un popor descurcăreţ?
- Da, dar tipul ăsta de descurcăreală cred că ne încurcă în momentul de faţă. A venit momentul să jucăm după nişte reguli şi ne e greu. Ne e foarte, foarte greu. Asta ne e caracteristic, dar nu prin gene, se transmite prin educaţie. Vreau să trăiesc momentul ăla în care să mă duc la doctor şi să nu fie nevoie să cunosc pe cineva care la rîndul lui să-l cunoască pe doctorul respectiv. Vreau să plătesc, dar nu în buzunarul asistentei, ca să beneficiez de servicii decente. Acum, nu putem scăpa de asta, ne descurcăm, cunoaştem pe cineva. Românii cunosc pe cineva.

"N-avem cola, dar aveam savarine!"

- Cum e să faci parte dintr-o generaţie "ruptă" la mijloc de Revoluţie?
- Eu unul mă consider norocos că am trăit în ambele lumi, lumi foarte diferite. Am învăţat să apreciez nişte lucruri pe care cei care nu au apucat vremea aia tind să le ia de-a gata acuma. Am mai discutat asta cu prieteni de-ai mei şi există şi teoria că eu nu am altă şansă decît să mă consider norocos că am prins şi perioada aia. Dar sincer cred că mi-a folosit, pot să-mi cresc mai bine copiii şi mai în cunoştinţă de cauză.

- În ce sens?
- Pot să-mi educ copilul să aibă altă percepţie despre sexualitate, despre corpul lui, să-ncerc să-i dau mai multă încredere. Eu nu sînt printre cei care au avut o copilărie tristă pe vremea lui Ceauşescu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinţii noştri au avut probleme şi pe umerii lor era toată presiunea. Pentru mine, că stăteam cîteva ore cu bunicul meu la coadă la zahăr sau la ulei era "fun".

- Dar n-aveai desene animate, de exemplu.
- Nu, dar mă jucam cu alţi copii. Faptul că n-aveam cola sau dulciuri nu era neaparat o problemă! Aveam savarine de la blocul-turn şi mi se păreau cel puţin la fel de bune. Chiar n-am fost un copil frustrat, deloc. Am trecut prin toate fazele prin care trebuie să treacă un copil.

- Erai obligat sa nu te simţi frustrat.
- E posibil, poate şi pentru că n-aveam la ce să mă raportez. Eu am văzut prima ţară străină la 19 ani. Copiii mei deja au zece ţări prin care-au fost la patru ani.

"Vedeam filme, jucam fotbal, chiuleam"

- De ce te-ai făcut regizor?
- Nu mi s-a arătat o luminiţă că trebuie să fac chestia asta. Pur şi simplu nu aveam nimic în cap în clasa a unşpea, în afară de faptul că-mi plăcea să văd filme pe VHS şi ce mai prindeam pe casete la video. Nu-mi plăcea nimic, nici o materie la şcoală şi poate că e într-un fel vina sistemului că nu a descoperit ce m-ar interesa, ceva mai devreme. Pur şi simplu, nu mă interesa nimic. Jucam fotbal pe teren şi chiuleam, stăteam cu băieţii prin bodegi, poate nu chiar aşa... Eram un copil pseudocuminte. La un moment dat, s-a pus problema ce vreau să fac. Nu am vrut să dau nici la ASE, nici la Medicină, eu leşin cînd văd sînge...

- Mai era Politehnica, inginerii erau la modă.
- Nu-s deloc un individ tehnic, n-am schimbat siguranţe cu liţă niciodată, nu mă pricep, nu sînt deloc îndemînatic. Şi atunci, mă rog, am zis să încerc chestia asta îmi plăcea ideea unei profesii liberale, îl vedeam pe tata care lucra la televiziune şi nu se scula la 5 jumate, ca maică-mea, nu se înghesuia prin metrou să ajungă la fabrică. Tata pleca tîrziu, venea devreme acasă şi era foarte pasionat de ceea ce făcea în continuare. Şi am zis că merită să încerc şi mi-a plăcut din prima. N-am ezitat

"Eu vă spun din start că vă păcălesc!"

- "Marţi, după Crăciun" e unul dintre puţinele filme care n-au legătură cu Revoluţia, cu perioada comunistă.
- Eu, deocamdată, am depăşit tema Revoluţiei. M-au interesat alte lucruri în ultimele două filme. Deşi, într-un fel, şi "Boogie" e despre mine, despre relaţia mea cu trecutul, despre relaţia celor ca mine cu trecutul. Acum nu ştiu dacă am depăşit-o faza asta, nu am un program. Posibil să mă întorc, posibil să nu mă întorc. "Hîrtia" a fost un film pe care am simtit nevoia să-l fac, să scap de o problemă pe care-o aveam vizavi de credulitatea mea de la momentul respectiv.

- Şi ai scăpat de credulitate?
- Acum s-a transformat în circumspecţie, să nu am şi alte dezamăgiri. Se întîmplă asta tot timpul, dar sînt mai pregătit acum. Ai tot felul de surprize legate de oameni... Cred că de la 5-6 ani în continuu ai surprize, n-ai cum să trăieşti fără asta. Ar însemna să pendulezi cumva superficial pe deasupra vieţii, să nu te intereseze ceea ce se întîmplă în jurul tău, să nu te implici. Eu sînt mai degrabă genul care se implică şi atunci, normal, am tot felul de surprize de la oameni, în continuare de la televizor...

- De la televizor ce aşteptări aveai?
- Păi, de la ţeapa cu Revoluţia, a mai fost momentul cu ziariştii din Irak...

- Dar a fost mai tîrziu, mai încoace.
- Da, mai încoace. Deschideam televizorul şi erau prezentatoarele TV cu lumînări în mînă în Piaţa Universităţii. Mi-era milă de oamenii ăia şi aş fi vrut să fie eliberaţi, să nu păţească, Doamne, fereşte!, ceva. După aia, au venit şi iar au început dezvăluirile. Şi începi să vezi toate aranjamentele din spate, toată ţesătura, mă rog...

- Tu nu păcăleşti lumea, nu oferi o iluzie?
- Păi, da, eu vă spun din start că păcălesc. Nu prezint filmul ca documentar. Ăsta e motivul pentru care, deşi îmi place foarte tare documentarul, cumva, în ultima vreme, mi s-a părut mai cinstit să fac ficţiune.

CV Radu Muntean

Data şi locul naşterii: 8 iunie 1971, Bucureşti
Ocupaţie: regizor şi scenarist
- a regizat peste 400 de spoturi publicitare şi a cîştigat peste 40 de premii la festivaluri de publicitate
- filme: Furia (2002), "Hîrtia va fi albastră" (2006), "Boogie" (2008, în selecţia oficială la secţiunea "Quinzaine de Realisateurs", Cannes), "Marţi după Crăciun" (2010, în selecţia oficială la secţiunea "Un Certain Regard", Cannes)

[rvn]

in cazul asta se poate retrage postul dulapului

[Chambord]

marti, dupa craciun by pantacruel

- mimi, ai încercat ştrudelul de aici?
- nu.
- nu e chiar atît de rău. desigur, nici atît de delicios precum p... curviştinii tale.
- mirela, să nu dramatizăm. s-a întîmplat pur şi simplu. te rog să mă crezi că şi eu sunt rupt în bucăţi.
- auleo! păi dacă şi tu eşti eşti rupt în bucăţi, atunci se schimbă treaba. şi cum aţi ajuns să vă cunoaşteţi? povesteşte-mi, nu fi timid. da, două ştrudele, unul pentru mine şi unul pentru bărbatu-miu. de fapt, pentru ex-ul meu, nu-i aşa mimi?
- mirela...
- aşa... şi pentru mine, un vin de buturugă, iar pentru domnul, un pahar cu lapte proaspăt de vacă. tocmai îmi explicai cum v-aţi cunoscut. de cîtă vreme eşti cu zdreanţa asta? pardon, cu noua ta gagică.
- de cîteva luni, nu mai ştiu exact.
- să mori tu că ai uitat de cât timp vă f... în draci! sau te pomeneşti că vă spuneţi poezii şi încă n-ai crăcit-o.
- de aproape patru luni, trei săptămîni şi două zile.
- carevasăzică de prin aprilie. ce făceam noi în aprilie? stai că ştiu... mergeam la mall să vedem inglourious basterds şi să mîncăm îngheţată pe băţ, ticălosu’ dracului!

*****

- şi cîţi ani are? e mai tînără ca mine?
- 31. ba nu, 30.
- aha, pînă la urmă ţi-ai găsit o p... mai fragedă.
- s-a întîmplat pur şi simplu, crezi că mie mi-e uşor?
- mimişor, iartă-mă, n-ai nici un motiv să te simţi agitat sau jenat, e o simplă formalitate, nu vreun proces. continuă, te rog. deci cine e, o cunosc?
- e maria.
- maria... maria dinulescu, maria marinescu, maria mirabela, care maria?!
- maria popistaşu. a jucat în filmul lui tudor giurgiu, legături bolnăvicioase.
- maria popistaşu, zici... legături bolnăvicioase, ai? spălăcita aia care le băga limba-n gură pe unde-i prindea lu’ tudor chirilă, derbedeu' de frac-su şi lu’ ioana barbu, debutanta aia şleampăătă? cu curva aia, mă, depravatule?
- în primul rând că nu-i curvă şi-n al doilea că nu a fost nimic premeditat, ţi-am mai spus. m-am întîlnit cu ea la mega image. nu mă trimiţi tu în fiecare zi la mega image? am intrat în vorbă. mă sfredelea cu privirea şi m-a întrebat dacă eu sunt în stare să dau găuri. ce era să-i spun, că nu sunt în stare? zău, mirelo, m-aş fi făcut de căcat...
- aşa c-ai preferat să-mi distrugi mie viaţa, f...-ţi gura mă-tii de jegos!

*****

- îmi cer scuze, am uitat să comand frişca. nu te grăbi, mimi, încet, să nu te îneci. şi te-ai gîndit cum îi explici lu’ radu că noi doi nu mai putem juca împreună rolul de soţ şi soţie în marţi, după crăciun?
- păi, nu ştiu exact. o să le spunem adevărul şi lu’ radu şi lu’ răzvan şi lu’ alexandru. poate modifică scenariul, habar n-am.
- le spui tu singur, nu amîndoi. e bun ştrudelul, îţi place?
- acceptabil
- deci, să ne-nţelegem, noi amîndoi nu mai facem nimic împreună de azi înainte, că nu amîndoi am scos p... din pantaloni să ne f... cu maria.
- ok, îi spun eu.
- (tăcere)
- (tăcere)
- şi asta ce-i?
- cafeaua. am zis să iau nes.
- mimi, eu ţi-am spus aşa: te duci frumos la mega image şi iei un cartuş de kent şi un pachet de cafea lavazza. cafea lavazza, că asta nu-i cafea lavazza, asta-i nes, e cu totul altceva.
- păi numai asta am găsit, mirelo...
- şi asta are 100, n-are 250. scrie aici, 165 de grame... uite cum facem. îţi iei tu nesul frumos, îţi faci bagajele şi te duci la maria, iar kentul rămîne la mine.

http://pantacruel.blogspot.com/

[Lelouche]

Chambord, scriitura ta, cel putin cea de pe blog e destul de interresanta si de atragatoare in exprimare. Uzitezi un stil usor ironic cu urme fine de umor, cuvinte bine statuate si o frazeologie digerabila oricarui nivel intelectual (de unde si maestria exprimarii).
Astfel ca, de ce a trebuit sa incropesti acel "scenariu" buruienos,adaptat dupa "Marti..."? Joaca in sine e savuroasa, si curge printre niste repere frumoase, dar sensul anumitor cuvinte, nu "cadreaza". Parerea mea.
In orice caz, felicitari pentru blog. Acum l-am descoperit si mi-a placut tare mult.