"Portretul luptătorului la tinereţe"

[Pashpix]

Constantin Popescu jr, regizor: „Filmul meu nu este unul istoric“
ADEVĂRUL

„Portretul luptătorului la tinereţe“, peliculă inspirată de gruparea de partizani a lui Ion Gavrilă Ogoranu, intră de astăzi în cinematografele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Bacău. O propunere ambiţioasă, filmul lui Constantin Popescu jr încearcă să redea o pagină importantă a istoriei recente – rezistenţa anticomunistă din munţii Făgăraş – cu mijloacele cinematografice moderne.

„Adevărul": Ce te-a motivat în alegerea subiectului pentru filmul tău de debut în lungmetraj? De ce această opţiune?

Constantin Popescu jr: Am început să citesc despre rezistenţa anticomunistă din România prin 2003. Decizia de a face un film despre aceste poveşti am luat-o după ce am început să citesc cărţi de memorialistică şi documente din arhive publicate până la data respectivă. M-au impresionat poveştile acestor oameni, multe dintre ele necunoscute sau cunoscute prea puţin, cel puţin de către mine.

Cât de grea a fost turnarea filmului? Povesteşte-mi câteva întâmplări semnificative de la filmări.

Filmările s-au desfăşurat timp de un an, cu întreruperi din pricina programului actorilor sau din raţiuni de producţie, dar şi pentru că am încercat să filmăm în toate anotimpurile şi asta presupune un program de filmare lung şi fragmentat. Întâmplări semnificative au fost multe, îmi este foarte dificil să enumăr acum doar câteva. Important mi s-a părut, pe toată perioada filmărilor, disponibilitatea de care au dat dovadă actorii, dorinţa de a face acest film, în condiţii dificile.

O întâmplare demnă de menţionat ni s-a întâmplat într-un sat de lângă Braşov, unde nişte localnici, aflând că ne aflăm acolo pentru a face un film despre o grupare de partizani, ne-au oferit haine autentice, cămăşi, în special, păstrate cu grijă de-a lungul anilor, care au aparţinut, la un moment dat, unor luptători ucişi în cele din urmă în confruntări cu securitatea.

Cum l-ai ales pe Constantin Diţă pentru rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu? Nu te-ai temut de inevitabila comparaţie cu modelul din realitate? Cum au intrat tinerii actori în pielea unor personaje de care totul îi despărţea: naşterea şi formaţia în epoci istorice diferite, experienţa de viaţă etc.? Cât de mult ai lucrat cu ei?

Pe Costi l-am cunoscut după ce l-am văzut în filmele lui Cornel Porumboiu. L-am ales, dincolo de talent, seriozitate, stăpânirea de sine şi dorinţa de a interpreta acest rol, tocmai pentru că mi s-a părut că există şi o anumită asemănare fizică între Costi şi Ion Gavrilă Ogoranu. Am căutat, acolo unde s-a putut, această asemănare. Am încercat, pe alocuri, acest lucru şi în privinţa celorlalţi actori din grup. Pentru că era vorba despre un grup relativ numeros şi mai ales din pricina faptului că timpul nu ne-a permis o pregătire pe măsura dorinţelor mele şi poate aşa cum ar fi trebuit, am discutat cu actorii şi am convenit ca fiecare să împrumute câte ceva din propria personalitate personajului pe care îl interpreta, dincolo de măsura în care acest lucru se obişnuieşte oricum atunci când un actor îşi pregăteşte rolul.

Şi asta cred că a ajutat povestea şi a oferit un plus de autenticitate încercării noastre de a vorbi despre acei ani şi despre acei oameni. Fiecare a încercat să înţeleagă cât de bine a putut vremurile respective şi chinul pe care l-au îndurat, de atâtea ori, acei băieţi. Chiar dacă nu au trăit astfel de vremuri, fiecare a încercat să-şi portretizeze cât mai bine personajul, în urma discuţiilor pe care le-am purtat cu ei şi în urma lecturilor pe care, în unele cazuri, le-am recomandat. În orice caz, toţi actorii au citit cât le-a permis timpul de mult despre perioada respectivă şi s-au pregătit pentru rol cu seriozitate.

Cât şi cum te-ai documentat pentru acest film şi cum ai folosit acest travaliu la scrierea scenariului?

Am citit cam un an şi jumătate, părăsind foarte rar oraşul şi numai atunci când era într-adevăr nevoie. Mi-am limitat vizitele şi întâlnirile. Apoi, folosindu-mi fişele şi însemnările făcute, am lucrat mai mult de un an la scenariu. Mi-a fost greu să îmi închipui cu exactitate viaţa partizanilor. M-am folosit însă de descrierile din cărţile de memorii şi am încercat să imprim, în măsura în care acest lucru era posibil, cât mai multe dintre senzaţiile cu care am rămas după lecturi în acţiunile, în secvenţele din scenariu.

Ai încercat cumva, stilistic vorbind, să realizezi un film „istoric" cu mijloacele artistice ale cinema-ului contemporan, fie el minimalist sau nu? Se vede schimbarea de ton în felul în care povesteşti întâmplările, altfel documentate şi reale.

Nu am încercat să fac un film istoric. Am vrut doar să redau povestea acestor oameni şi îmi doresc să continuu să o fac, povestind, dacă voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, şi ce s-a întâmplat cu alţii dintre cei implicaţi activ în rezistenţa armată anticomunistă din România anilor '50. Desigur, însă, am încercat să regizez un film oarecum cu mijloacele ceva mai noi de exprimare ale cinema-ului de astăzi, încercând, totodată, dincolo de simplitatea autenticităţii, dincolo de momentele fruste, povestite fără înflorituri, să păstrez un aer al epocii în film. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.

Consideri că ai reuşit să eviţi complet „influenţa" negativă a filmelor istorice pe care le-am văzut cu toţii până în 1989, majoritatea dintre acestea având ca eroi tocmai pe cei din tabăra cealaltă: comunişti ilegalişti sau lucrători în Securitate?

În nici un caz nu mi-am dorit să fac un film cu oameni care trag acum de la dreapta spre stânga, spre deosebire de cei din filmele de dinainte de 1990, care ar fi tras de la stânga spre dreapta. Nu mi-am dorit - şi sunt convins că în mare parte am reuşit - să fac un astfel de film, cu alt fel de protagonişti decât cei portretizaţi în câteva filme înainte de 1990. Nu am vrut să vorbesc despre bestii sau eroi, în filmul meu, ci despre oameni, aşa cum cred că am putea găsi în jurul nostru. Sau cel puţin mi-ar plăcea să cred că am putea găsi astfel de oameni şi astăzi. Cu siguranţă că ei există, dar duc existenţe retrase, decente, departe de gălăgia inutilă care ne înconjoară. Poate că astfel de oameni nu ies la iveală decât atunci când este într-adevăr nevoie de ei.

Pe de o parte, se poate spune că ai încercat să-i umanizezi pe aceşti eroi, prezentându-i ca pe nişte oameni în carne şi oase, nu ca pe nişte fraze din cărţi, pe de altă parte nu eviţi totuşi anumite discursuri auto-explicative ale lui Ogoranu - mai ales spre sfârşitul filmului - sau inserturile lămuritoare de la final. Nu ţi se pare că, în felul acesta, a fost afectat conceptul şi construcţia filmului?

Nu mi-am dorit, repet, un concept sau o construcţie anume, ci m-a interesat ca povestea să ajungă la cât mai mulţi oameni. Nu am urmat o „reţetă" lucrând la acest film. M-au interesat nişte informaţii. Inserturile lămuritoare de la final le găsesc utile, chiar dacă poate că nu se regăsesc în construcţia filmului. Nu sunt, poate, neapărat unele dintre cele mai bune decizii ale mele, dar se întâmplă de multe ori să nu mai poţi schimba multe în film, decât întârziind foarte mult producţia şi alte departamente implicate, astfel încât, ca regizor, trebuie să trăieşti cât mai împăcat cu putinţă cu deciziile luate, fie că îţi convine sau nu. Există cazuri când te poţi lupta şi este bine să fii împăcat cu hotărârile luate, desigur, pentru că cinematografia nu o poţi face după ureche.

Dar nu este posibil întotdeauna. Având în vedere că nu mai gândisem, fără să mai menţionez că nu mai regizasem un astfel de film înainte de „Portretul luptătorului...", am luat câteva decizii care nu s-au dovedit a fi dintre cele mai înţelepte, dar cred că au fost inevitabile şi pe undeva cred că mi-au fost de ajutor. Am învăţat multe lucrând la acest film. Cât despre discursurile explicative ale personajului, ele se regăsesc în memorii, drept pentru care fac parte din personaj asemeni costumelor sau armelor. Unele dintre ele le-am scris pentru simplul motiv că mi-am închipuit sentimente care l-au încercat de-a lungul anilor sau pentru că asta am subînţeles, citind printre rândurile cărţilor de memorii ale unora dintre aceşti oameni. Aşa că nu mi se pare că filmul suferă din pricina asta.

Ce aşteptări ai de la apropiata lansare a filmului pe marile ecrane? Cui se adresează de fapt filmul tău, pentru cine l-ai făcut? Defineşte-ţi spectatorul-ţintă.

Mi-e greu să răspund la această întrebare. Nu am un spectator-ţintă. Îmi doresc să spun ceva şi mă adresez oricui doreşte şi/sau are răbdarea să mă asculte. Mă aştept ca poveştile acestor oameni să stârnească interes, măcar în rândul celor mai tineri, cinefili şi cineaşti deopotrivă. Exemplele demne ale multora dintre cei despre care vorbesc şi despre care am să vorbesc în filmele mele cred că merită cel puţin aduse în discuţie şi dezbătute.

Ce înseamnă pentru tine recentul premiu pentru regie câştigat la Festivalul de la Bratislava? Eşti de acord cu motivaţia juriului, oarecum extra-artistică pentru un premiu de regie?

Un premiu e un prilej de bucurie pentru mine, de fiecare dată. În privinţa motivaţiei juriului, nu cred că se cade să comentez aşa ceva. E opinia unor oameni şi, chiar dacă nu aş fi de acord cu ea, n-aş comenta-o public. Cât priveşte însă observaţia ta, nu sunt cu totul de acord cu ea. Motivaţia se referă, cred, la modalităţile pe care le-am folosit pentru a povesti ceea ce am povestit. Şi ele sunt atât tehnice, cât şi artistice. Fără să mă hazardez în a analiza mai mult decât am făcut-o deja, îmi închipui că despre asta a fost vorba.

În ce stadiu se află pregătirile pentru următoarele două filme ale trilogiei „Aproape linişte"? Te-ai gândit la interpreta Elizabetei Rizea? Dar pentru fraţii Arnăuţoiu?

Lucrez încă la scenarii. O să mai dureze până când am să îmi termin documentarea, probabil undeva în jur de un an. M-am gândit, desigur, la interpreţi pentru rolurile principale, dar deocamdată prefer să nu menţionez numele lor, deoarece trebuie să îmi finalizez castingul şi abia apoi voi şti cu cine voi colabora. Confirmarea unui nume ar fi nedelicată din partea mea. Abia după probe şi casting voi decide cine mi se pare mai potrivit pentru fiecare rol în parte.

Eşti autorul unora dintre cele mai senzaţionale scurtmetraje din „noul val": „Apartamentul", „Canton", „Apă", foarte diferite, de altfel, între ele. Cum a decurs trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj?

Trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj este oarecum firească, în ciuda faptului că reprezintă modalităţi de exprimare diferite. Pentru ambele este nevoie de rigoare, doar că lungmetrajul îţi permite, de multe ori, alt ritm decât scurtmetrajul. Desigur, există mult mai multe diferenţe, dincolo de faptul că, evident, ambele sunt de fapt doar modalităţi asemănătoare de a spune o poveste.

Eşti un cineast autodidact, spre deosebire de colegii tăi. Cum ai ajuns la cinema şi ţi-ai dorit să faci propriile tale filme?

Dorinţa de a face film mi-am manifestat-o încă din copilărie. Poate şi pentru că părinţii mei mi-au transmis dragostea lor pentru cinema. Nu pot preciza cu certitudine un moment anume în care am decis că asta îmi doresc să pot face în viaţă. Ştiu doar că atmosfera în casa mea, atât în perioada copilăriei cât şi în cea a adolescenţei, a fost una foarte cinematografică, mai ales datorită meseriei tatălui meu, de producător executiv. Am învăţat multe de la părinţii mei, care m-au sprijinit necondiţionat. Faptul că au crezut în mine m-a ajutat fundamental.

În aceeaşi idee, care sunt cineaştii, de la noi şi de aiurea, care-ţi plac şi care te-au influenţat?

Îmi plac mulţi cineaşti români. Ar fi, cred, o impoliteţe, însă, din partea mea să enumăr numai câţiva şi să-i omit pe alţii. Am, ca fiecare dintre noi, probabil, simpatiile mele, dar prefer să le păstrez pentru mine. În privinţa cineaştilor din alte cinematografii, mi-au plăcut întotdeauna Terrence Malick, Stanley Kubrick, George Roy Hill şi François Truffaut.

Cum te raportezi şi te simţi faţă de colegii tăi de generaţie - Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean -, deja consacraţi? Care-ar fi specificul tău? Încerci să faci un tip de film diferit faţă de cel impus de aceştia? Ar putea fi şi o explicaţie pentru tematica acestui prim lungmetraj?

Îi cunosc, îmi plac filmele lor, în măsuri diferite, bineînţeles, mă consult, uneori, cu unii dintre ei, le cer sfaturi, aşa cum câteodată şi ei îmi cer câte o părere. Suntem, însă, diferiţi şi ăsta cred că este şi farmecul cinematografiei, atât de la noi, cât şi de oriunde. Nu mi-am propus, însă, programatic, să fac filme altfel decât ei. Ne exprimăm, pur şi simplu, diferit, câteodată cel puţin. Ar fi plictisitor, îmi închipui, să facem toţi acelaşi film. Nu ştiu în ce fel specificul meu, aşa cum îl numiţi, dacă există, poate fi determinat cu minuţiozitate. Cred că, în mod esenţial, vorbim despre aceleaşi lucruri şi ne exprimăm pe noi, ca oameni şi ca regizori, pe ecran, în fiecare dintre poveştile noastre, dar fiecare o face cu mijloace proprii, conform sensibilităţii fiecăruia şi a modului în care vedem lumea. Aşa că asta ar fi o posibilă explicaţie cu privire la modul în care am decis să regizez acest film, nu neapărat la tematica pe care am decis s-o abordez. Nu toate filmele mele vor semăna cu acesta.

Când va fi lansat şi „Principii de viaţă", al doilea lungmetraj al tău? Cum a fost, ca cineast, trecerea de la lucrul la o dramă istorică puternică la cel la o dramă intimistă, „de cameră", o „felie de viaţă". Ce crezi că-i mai greu de redat pe ecran, până la urmă: marile conflicte istorice (fie ele privite şi la nivel micro, „la firul ierbii") sau „marile" tulburări din mintea şi din familia unui bărbat?

Nu ştiu când va fi lansat „Principii de viaţă", îmi închipui că undeva în primăvara anului viitor. Decizia îi aparţine producătorului filmului, Ada Solomon. Filmul mai are de participat la festivaluri, aşa că o să mai dureze puţin. O dramă intimistă este, întotdeauna, dificil de realizat. Însă există diferenţe foarte mari între abordări. Subtilităţile unui film care abordează o astfel de temă, ca cea din „Principii de viaţă", sunt atât de diferite între ele (şi diferite de abordările dintr-un film cum este primul meu lungmetraj, de pildă), încât nici nu aş şti de unde să încep o enumerare.

Ritmul este diferit, interpretările sunt diferite, textul (maniera de adresare direct publicului), obiectivele folosite, modul în care se desfăşoară acţiunea, plot-point-urile, intriga, regizorii sunt diferiţi ş.a.m.d. Aceste abordări sunt dificile, fiecare în felul ei, aşa că mi-e greu să le caracterizez doar din punct de vedere al dificultăţii ocupate pe o scală valorică, doar ca pe poziţii diferite. Oricare ar fi tema, un film rămâne un film. Va fi la fel de greu de realizat ca orice altă ocazie prin care (sau cu ajutorul căreia) încerci să comunici cu ceilalţi. Pentru că, inevitabil, de fiecare dată, vorbeşti despre tine într-o măsură importantă. Şi asta este, de cele mai multe ori, dureros.

„Nu am vrut să vorbesc despre bestii sau eroi, în filmul meu, ci despre oameni" - Constantin Popescu jr, regizor

Prima parte a unei trilogii

„Portretul luptătorului la tinereţe" este primul episod din proiectata trilogie „Aproape linişte", care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu. Născut în 1973, tânărul regizor este autor al unor scurtmetraje memorabile: „Apartamentul" (2004, premiu la Veneţia), „Canton" (2004, pe un scenariu de Cristian Mungiu), „Apă" (2007, după D.R. Popescu), „Faţa galbenă care râde" (2008), precum şi al segmentului „Legenda miliţianului lacom" din „Amintiri din epoca de aur 1". Cel de-al doilea lungmetraj al său, „Principii de viaţă", a fost prezentat la San Sebastian şi va avea premiera în România anul viitor.

[SMC]

Grandioasa, indrazneata, justa cvasi-fictiune




Refuzand categoric conformismul investigatiei psihologice/afective printr-o masura drastica impusa de caracterul memorialistic, obiectiv, aproape vag dar nu lipsit de concretete al cronicilor/marturiilor ce semnalau opresiunea comunista in mediul rural si activitatea miscarilor de rezistenta imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu acest debut de proportii epopeice, unic in cinematografia romaneasca – nu atat ca durata (peste 150 de minute) si concept, cat ca fidelitate de ecranizare a anumitor evenimente si portretizare a personajelor participante – , intr-un salutat document omagial, “dedicat celor dedicati”, ce sarbatoreste o distributie de peste cincizeci de protagonist, Constantin Popescu reuseste un film grandios.Indraznet. Just.
Faptului ca i s-a reprosat lungimea excesiva – un prea lung lungmetraj ii spunea cineva –, adancimea dramatica (ceea ce atragea de la sine, intr-o receptare majoritara, schematismul individualizarii fiecarui personaj in parte), conflictele armate perpetue dintre partizani si urmaritorii lor (altfel, o formalitate narativa totalitara, plictisitoare si lipsita de empatie), inutilitatea lungimii unor anumite secvente (decupate doar in montaj interior), ii raspunde laconic insasi premisa infaptuirii acestui film: Portretul luptatorului la tinerete nu ar fi putut arata altfel – din fundamente ideatice, deci, cum spuneam, fidel marturiilor acelor vremuri (respectand cu strictete locurile, timpurile si, mai ales, timpii desfasurarii actiunii). E drept ca Portretul… cugetat grabnic in scriitura de regizorul-scenarist ar fi facut cinste celor omagiati si in mai putine minute, dar in acel fel s-ar fi dezis el adevaratei “capcane a schematismului” si importantei relatarii cinematografice unor fapte “nesemnificative “ ?
Dar totusi, in grandoarea si justetea ei, aceasta potentiala docudrama (cu valente pseudo-documentare, date de reconstituirea filmarilor realizate de partizanii prigoniti si alaturate naratiunii propriu zise, sub forma filmului in film) ce se consacra categoric ca un document filmic bine documentat (la nivel intrinsec dar si reflexiv), frizeaza prin aportul regiei si a anumitor pretexte oferite de memorialistici si manipulate subtil de scenariu, fictiunea.
In Portretul luptatorului la tinerete planurile-ansamblu folosite cu precedere de Constantin Popescu, in perindarile grupului de partizani prin munti, nu-si au scop poetic, liric – asa cum stim ca, de obicei, cinema-ul utilizeaza splendoarea peisagistica transformand-o, dupa caz, si in leitmotiv, timpi morti, fond secvential, personaj. Liniaritatea actiunii survenite la un moment dat isi gaseste prin regie un substitut mizanscenic care pulseaza tensiuni continue la nivel perceptual. Insa regizorul s-ar fi putut lipsi de o astfel de abordare, ce tine strict de propria-i conceptie, independenta poate de insinuarile relatarilor istoriografice. Asadar, Popescu isi permite o libertate tehnica de punere in scena intr-un mod propriu, asumat, favorabil naratiunii, specifica realizatorilor de filme de fictiune. Altfel zis, banalele planuri-ansamblu isi au un rol crucial, atat la nivel conceptual, cat si emotional, pe care povestea nu o cerea neaparat. Daca mai adaugam si cateva majore intorsaturi de situatii (precum cea a revenirii unui personaj sugerat mort in cel mai oportun moment narativ si surprinzatoarele ciocniri armate dintre urmariti si urmaritori) care fac, pe alocuri, cronica filmata sa para scenariu original, ne putem referi la Portretul luptatorului la tinerete ca la o docudrama epopeica intr-o imaginata cvasi-fictiune.

[rvn]

s= simplu
m= mic
c= concis
am intuit bine?

[SMC]

[Pitbull]

Excelentä cronicä!
Bravo!

[gionloc]

Liniaritatea actiunii survenite la un moment dat isi gaseste prin regie un substitut mizanscenic care pulseaza tensiuni continue la nivel perceptual.

misto suita de cuvinte care caracterizeaza filmul:
grandios, indraznet, just.... logic ar fi sa urmeze - discutabil, prost

[SMC]

Imi era dor de interventiile tale. Sincer.
Da' nu d'astea, care incep sa te caracterizeze.
Incepi, bag io seama, sa te configurezi ca un adevarat "detractor avizat".

[gionloc]

trebuia echilibrata un pic treaba, dupa laudele de deasupra

in rest, nu mi-o lua in nume de rau, data viitoare gindeste-te de ce am putut sa iti spun ce ti-am spus si construieste-ti textele cu mai multa grija si cu mai putina emfaza.

altfel, stii cum e, nobody's perfect, nici macar eu!

[SMC]

1. "Echilibrul" nu inseamna a detracta "favorabilul" (e o regula de trei simpla in filmologie!) - si astept aici si cronica/argumentele tale pana nu ma imbat, ca e sambata si am program...
2. Tu vorbesti de emfaza?
3. Cum adica "nici macar tu" ?
4. Ca un off : Niste oameni care au contribuit la realizarea filmului precum si doi ce l-au comentat (inafara de Pitt), zic ca am dreptate.

[gionloc]

1. & 4. si eu spun ca ai dretapte, filmul e bun! problema e cum spui tu ca e bun. ceea ce voiam sa subliniez in primul mesaj nu e faptul ca filmul ar fi prost, nicidecum. voiam sa arat ca distanta de la 'grandios' la 'just' e mare. si ca ar trebui sa iti alegi cu mai mare atentie cuvintele prin care arati ca filmul e intr-un fel sau altul. suita aia de cuvinte arata ca povestea cu evanghelistii, care erau trei, luca si matei.
apoi, prin citatul luat din textul tau voiam sa arat ca exprimarea ta e pretioasa, atit de pretioasa incit discursul tau devine artificial. felul in care pui cuvintele unu linga celalalt nu denota grija si inteligenta in exprimare, ci mai repede arata faptul ca vrei sa demonstrezi ceva, ca tu iti imaginezi ca daca pui anumite cuvinte laolalta reusesti sa formezi concepte functionale. orice idee, oricit de complexa pare ea, poate fi exprimata intr-un limbaj clar si atragator, fara brizbrizuri lexicale.
3. voiam sa iti spun ca si eu (mai) gresesc si ca ideea e sa nu consideri ca anumite observatii vin din rautate. chiar daca nu sint explicate pe larg. si, in acelasi timp, sa stii ca asta e calea pe care trebuie sa o urmezi pentru a scrie mai bine: sa scrii si cineva sa iti arate ce e rau si ce e bine. si sa citesti (literatura, de exemplu), sa nu pierzi contactul cu limba in care scrii.

l.e. - sigur, de cele mai multe ori e foarte comod sa crezi ca ceva e bine fiindca x sau y zic asta, sau fiindca majoritatea spune asta. am intervenit in relatie cu textul tau fiindca eu nu cred ca ai ajuns acolo unde te asaza mesajul lui Pitbull.

[SMC]

1&4. Ok. Am inteles - desi te contrazici singur - , e bun, insa tu vei vrea (sper) o polemizare in parametrii favorabili ?! N-ar fi rau, mai ales ca nu s-a mai facut de mult asta.
3. Pai... asta am vrut sa fac - sa demonstrez ceva, in propria-mi exprimare, cred io, caracteristica!
Si... scuteste-ma de lectii, ca io scriam despre filme (in alta limba si la publicatii straine) cand tu erai un pusti entuziast care credea ca Liternetul e vreun soi de "Cahiers du Cinema".
4. Hai sa vedem atunci si versiunea ta "favorabila" - si unde te pot aseza io pe tine! Just, da? Hai ca acu' chiar ca am folosit corect cuvantu'.

[gionloc]

1&4. nu, nu ai inteles. filmul e bun, asta am zis de cind l-am vazut! nu am intervenit in vederea unei polemici pe marginea filmului, ci, eventual, pe marginea scrierii tale despre film.
asadar, aici am intervenit fiindca eu cred ca textul tau nu e bun, in ciuda celor spuse de rvn si de Pitbull. nu ca nu pot dormi din cauza asta, dar, na, am zis ca poate cineva care citeste textul tau si reactiile la text ar putea intelege ca asa trebuie sa scrie ca sa fie apreciat. eu unul nu cred in tipul acela de scriitura. textul tau pare a fi scris de un adolescent care vrea sa arate ca stie multe cuvinte 'destepte' (fara a stapini neaparat sensul lor si fara a avea suficient exercitiu pentru a le potrivi cumsecade), e de o pretiozitate usturatoare si din cauza asta e destul de fad.

ca tie iti place, foarte bine.


altfel, e in regula, de acum incolo nu voi mai interveni pe marginea analizelor tale fiindca n-are niciun sens sa purtam astfel de discutii

[c.ghevara]

@SMC

Nu trebuie să te superi când cineva nu îţi laudă cronica! Îi dau dreptate lui Gionloc, trebuia un echilibru după lauda lui Pitbull. Hai să judecăm cu capul pe umeri: dacă Pitbull spune despre cronica ta că este „excelentă”, oare cum crezi că şi-ar evalua propria cronică, ce calificativ ar trebui să-i dea?

Dacă afirmi că ai scris cronici în limbi străine, în publicaţii străine, nu are nimeni de ce să pună asta la îndoială, dar nici nu face textul tău o cronică „excelentă”. Eu nu scriu cronici de film, dar am citit câteva (chiar în limbi străine), şi am idee despre scrierea unui text jurnalistic sau literar. Un articol analitic trebuie să fie complet, structurat, clar, bogat în idei, dacă se poate originale, argumentate accesibil cititorului de orice nivel, chiar şi aceluia care nu a văzut filmul. O cronică adevărată, pentru mine înseamnă o cronică completă. Fie la un nivel general, şi atunci analizează regia, scenariul, distribuţia, actorii, imaginea etc, fie se ocupă doar de un aspect particular, idee, regie. Rolul cronicii este să analizeze filmul, şi să comunice cititorului această analiză în modul cel mai clar şi mai atrăgător posibil. Ea nu trebuie să fie un exerciţiu de etalare a calităţilor autorului ei. Este scrisă pentru cititor, nu pentru autorul ei.

În privinţa stilului, se aplică reguli valabile oricărui text jurnalistic. Bunăoară, nu se folosesc fraze foarte lungi, întortocheate, ramificate, cu subordonări şi condiţionări excesive, cu mai multe idei. O frază de aproape 100 de cuvinte (600-700 de caractere) face ideea greu de urmărit. E preferabilă împărţirea unei astfel de fraze în două sau trei mai scurte.
De exemplu: „Refuzand categoric conformismul investigatiei psihologice/afective, (…) Constantin Popescu reuseste un film grandios.”

Cuvintele inutile, trebuie eliminate.
De ex. „Refuzand categoric conformismul investigatiei psihologice/afective…”.

Autorul textului nu trebuie să se lase purtat de cum îi “sună” cuvintele, ci trebuie să fie atent la înţelesul lor, al frazei. Cititorul avizat sigur va fi!
De ex.: “…aproape vag dar nu lipsit de concretete…”. Adică e vag, dar concret?

“…dar in acel fel s-ar fi dezis el adevaratei “capcane a schematismului…” De obicei, ne dezicem de ceva.

“Dar totusi, in grandoarea si justetea ei, aceasta potentiala docudrama…” Dar totuşi, ar trebuie să introducă opoziţia la ideea din fraza precedentă, sau din paragraful precedent, ceea ce nu este.

“Liniaritatea actiunii survenite la un moment dat isi gaseste prin regie un substitut mizanscenic care pulseaza tensiuni continue la nivel perceptual.” Dacă liniaritatea scenei îşi găseşte (prin regie) un substitut (un înlocuitor), vrea să zică că nu o mai avem pentru că a fost înlocuită? Puţin mai concret, ce înseamnă “nivel perceptual”?

“Insa regizorul s-ar fi putut lipsi de o astfel de abordare, ce tine strict de propria-i conceptie…” Cum s-ar putea lipsi de o abordare dacă ţine (strict) de propria concepţie? Regizorul filmului să abordeze folosind concepţia cui? A altui regizor, a unui vecin?

“Asadar, Popescu isi permite o libertate tehnica de punere in scena intr-un mod propriu, asumat,…” Nu e normal ca regizorul unui film să îşi permită libertatea să pună în scenă într-un mod propriu? Nu asta aşteptăm de la orice regizor, nu de asta e “autor”?

“…ne putem referi la Portretul luptatorului la tinerete ca la o docudrama epopeica intr-o imaginata cvasi-fictiune.” Sau ca la o cvasi-ficţiune epopeică într-o imaginată docudramă. Ne putem referi ca la un şniţel de vită într-o ciorbă de burtă?

SMC, încă o dată, nu te supăra! Nici pe Gionloc. Aia cu “puşti entuziast” era o răutate din partea ta. Şi eu fugeam suta de metri sub 12 secunde, pe vremea când actualul campion olimpic al probei nici nu se născuse… Îmi displace tendinţa asta (nu doar a ta) de a răspunde unui comentariu în maniera “hai să vedem marfa ta!” Orice text, al oricui (chiar şi al lui Gionloc ), poate avea puncte slabe sau erori. Forfecarea unui text al “adversarului” nu aduce nimic in plus propriului text.
În loc să te superi pe cei care comentează critic, gândeşte-te că observaţiile lor te ajută să-ţi vezi cronica din alt unghi, poate reformulezi, completezi, clarifici, adaugi idei, şi reuşeşti să o faci mai bună. Asta doar dacă nu te mulţumeşti cu un calificativ de "excelent" neargumentat, şi îţi poţi imagina că poate exista ceva deasupra lui.

[keepwalking]

che
de ce vrei tu sa-ti ridici in cap "crema" criticii romanesti?
pai oamenii astia zburda fara sa le zica nimeni nimic, si tu, gata, le-ai facut mucii hatzuri, ca sa zic asa.
lasa-i sa se bucure si ei de bajbaiala pe care o numesc "critica/cronica de film"

[c.ghevara]

Keep, nu urmăresc ceva, nici să-mi ridic pe cineva în cap, nici să gratulez pe cineva, aşa că nu importă. Postezi o cronică pentru a fi citită, nu? Tipărită într-o publicaţie nu prea ai şansa să afli ce cred cititorii tăi. Pe un forum ai ocazia să afli. Dezamăgitor ar fi să nu spună nimic despre ea. Poate că m-am decis să comentez, şi pentru că am văzut un film pe care ţi-l voi recomanda, deşi s-ar putea să nu-ţi placă.

[rvn]

Cumplită e libertatea - Portretul luptătorului la tinereţe


Maria Andrieş

Portretul luptătorului la tinereţe nu este un film istoric. Este un exerciţiu pentru memorie şi conştiinţă. Ne aminteşte că întotdeauna avem de ales, azi, ieri, acum 50 de ani. Acum un secol sau peste un secol. Avem de ales. Între libertate şi restul.

Nu doar subiectul e nou, e nou şi felul de a povesti. Constantin Popescu ne scoate din drama de apartament la lumină naturală, în aer liber şi renunţă la regula clasică a celor trei unităţi, de timp, de loc şi de acţiune nevrotică. Povestea rezistenţei din munţi respiră altfel decît provincia cehoviană. Are o respiraţie neromânească aproape, neomenească. Dacă n-ar exista mărturii, jurnale, morminte, ai spune că regizorul a inventat totul, doar pentru că era nevoie de un termen de comparaţie în conştiinţa publicului. Între cei care au făcut iadul suportabil (şi pe care-i omagiem în masă, cu salve de tun) şi cei care au denunţat iadul ca iad (şi pe care-i tăcem, vorba unui disident). Ar trebui întîi să existe în conştiinţa noastră, ca să-i vorbim. Dar cei cîţiva "rătăciţi" care se împotriveau regimului comunist au fost expediaţi la marginea gîndului, ca un fel de mit eroic străin firii româneşti, ca o himeră a istoriei noastre din afara istoriei. Filmul lui Constantin Popescu ni-i aduce la nivelul ochilor, tolăniţi în iarbă, cu suflete tari, de copii. Urmăreşte pe cărări sumbre grupul lui Ioan Gavrilă Ogoranu şi schiţează un portret de erou colectiv, pe care l-am abandonat, din pragmatism sau din resemnare. Nimic patetic, nimic de o zdrobitoare măreţie. Nişte studenţi cu puşti şi raniţe, care aşteaptă să vină americanii, să pună capăt "porcăriei". Secvenţe de război alternează cu secvenţe de tortură, din cîmp în celulă şi înapoi, la printre brazi complici, să fie clar între ce au de ales. Sînt hăituiţi de miliţieni, se ascund în păduri, în hambare, rabdă de foame, tremură de frică, de frig, omoară şi se omoară, să nu cadă de vii în mîinile comuniştilor. Şi, semn sigur de viaţă, se îndoiesc. Se îndoiesc că rezistenţa lor are vreun rost. Torţionarii, fireşte, nu se îndoiesc nici o clipă.

La fel ca în Che-ul lui Soderbergh, scenele sînt datate, ca într-un jurnal de front. Există o rutină a revoluţiei, există şi o rutină a rezistenţei. Filmările alb-negru, dintr-o "viaţă visată", se sparg ca valurile de unghiurile drepte ale poveştii. De o parte, carcera şi securiştii, de cealaltă parte - focurile de armă şi moartea. Între ele, strecurate, aceste imagini parcă de nicăieri, cu duşmanii poporului de mămăruţe.

"Luptătorul în tinereţe" e ca artistul lui Joyce în tinereţe: incapabil de compromis cu sine. Fără fisură între gînd şi faptă. Ca şi cum alegerea se decide într-o zonă inaccesibilă a fiinţei şi se impune apoi la suprafaţă cu puterea unei revelaţii.

Filmul arată în ce constă, de fapt, opţiunea de a fi liber, în comunism şi nu numai. Înseamnă unghii smulse şi familii trimise la Canal, înseamnă să te hrăneşti cu scoarţă de copac şi să disperi, să urli, să înnebuneşti, dar să nu te predai. Înseamnă să ajungi, într-un final, ca Iisus al lui Rilke, acolo unde nu te mai poate urma nimeni. Dintre toţi munţii din lume, să urci tocmai pe Muntele Măslinilor. Motto-ul filmului, din "Întîia elegie duineză", despre asta avertizează: "Cumplit e orişice înger!". Cumplită e "chemarea" lui. Cumplită e libertatea.

Nu e un film istoric. E un film despre noi, cei de azi, care încă ne prefacem că n-am avut de ales. Că n-avem de ales. Toată filosofia, ideologiile şi nuanţele lumii, inclusiv patriotismul, se rezumă, în ultimă instanţă, la lucruri simple, la gesturi simple. "Vreau să mă pot uita în ochii copilului meu!", se justifică "luptătorul la tinereţe". Se poate trăi şi fără, nu-i problemă. Dar unii nu pot

[rvn]

Urmasii partizanilor, invitati la o proiectie speciala a filmului Portretul luptatorului la tinerete
de Alina Neagu
HotNews


Surorile lui Ion Gavrila Ogoranu si nepotii fostului partizan, personajul principal al filmului "Portretul luptatorilor la tinerete", sunt invitati la o proiectie speciala a peliculei marti, 23 noiembrie, de la 17.00, la Casa de Cultura din orasul Fagaras. Regizorul Constantin Popescu si o parte dintre actori vor fi prezenti la evenimentul dedicat familiilor luptatorilor din rezistenta anticomunista.

Evenimentul va avea o puternica incarcatura emotionala, multi dintre cei invitati fiind protagonisti sau martori ai persecutiilor regimului comunist din anii 50-60. Vor retrai istoria o data cu povestea de pe ecran Ioan Petrisor din Recea, ruda cu Ion Gavrila Ogoranu, inchis si torturat la Aiud pentru vina de a-i fi ajutat pe partizani, Dumitru Moldovan din Lisa, luptator prins de Securitate in 1951, fosti condamnati, membri ai Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, si preoti greco-catolici si ortodocsi, unii dintre ei implicati in miscarea de rezistenta.

[Lelouche]

Daca nu ne izmenim abuzind de eternul copy/paste al cronicilor aparute prin varii cotidiene si daca nu ne dam la joale cu pareri subiective unul despre celelalt,se pare ca nu ne simtim prea confortabil.
Ok, recunosc ca nu am vazut filmul,dar as fi vrut sa aflu niscaiva pareri si opinii. Pai le poate afla doar Mutu din clinica de dezintoxicare ca de pe acilea de pe forumul dedicat cinematografiei canciu. S-a dus oare pe pustii motivatia unei exprimari coerente legate de subiectul si mesajele unui film?
A vazut cineva filmul? Si daca da, sa spuna cu cuvintele lui neshte judecati de oare care valoare.....
Multumesc.

[SMC]

Ok!
Vezi-l, si daca regretasi c-o facusi - asta ca sa ma exprim ca un teleormanean pur sanga ce sunt - da-ne in cap cu ce ai mai tare, sau cu ce vei avea la inemana in momentul ala (adica cu ce "avusesi la inemana", respectand timpul viitor, asimilat acu' de cel trecut, in standardele regionalismelor) indata dupa ce vei fi vazut filmul.

[Lelouche]

Ok, o sa-l si vad. Dar pareri personale,referindu-ma la cei care au vazut filmul, nu aveti? Citeste cineva cearshafurile astea de cronici adunate habotnic de ici de colea?
Pareri personale, care nu trebuie neaparat sa frizeze adinci si profunde filosofii, ci sa exprime o parere sau alta.
Rostul discutiilor nu este acela de a ne impartasi idei si opinii? Ce draq ne tot frecam de cronici inepuizante! Pana lu' Arghezi daca va inteleg. Nu sunt si nu ma dau deshtept, dar olecutza de lumina a-ti putea infaptui.