Filme bune recomandate spre vizionare

[alali]

Jacob's Ladder (1990)

Adesea se face comparatia acestui film cu Full Metal Jacket -ul lui Kubrick sau chiar cu A Clockwork Orange. Eu gasesc similitudini mai mari cu Apocalipsul Acum al lui Coppola. Acest stres post traumatic, aceste sechele lasate de razboi, ba chiar si testele facute acolo, se regasesc parca intr-o oarecare masura in cele doua.
Dar apoi vine si partea proprie acestui film. Acel zbucium pentru a deslusi realitatea. O lupta pentru a intelege, pentru a elucida misterul vietii si al mortii. Chinul pentru a distinge intre real si oniric. Insa are si o parte pe care eu o detest la acest gen de filme. Acea rezolvare a conflictului in ultimele cuvinte ale filmului, in acel monolog eliberator.
Un final pe care il anticipam, dar parca as fi apreciat mai mult daca, din tot acest puzzle de existente, de vieti, de timpuri as fi putut deduce gradual si singur acest deznodamant. Lamurirea finala nu face decat sa iti dea senzatia ca ai asistat aproape degeaba la cele doua ore de film. Ca acest film putea la fel de bine sa fie citit.
Am spun ca finalul este oarescum previzibil poate si datorita timpului la care urmaresc acest film. Probabil ca la timpul lui, in '90, filmul a avut un impact mult mai mare asupra privitorului. Dar acum, cu aceasta minte pervertita, asa cum imi place sa numesc experienta cinefila pe care am strans-o in decursul anilor, filmul este destul de usor de anticipat.
Totusi, in ciuda acestor neajunsuri, mai putin cel al intuitiei, acesta nefiind un argument pertinent care sa influenteze valoare, filmul reuseste sa te provoace la gandire, sa te determine sa faci apel la memorie, chiar sa iti readuci in prim plan cunostintele teologice si nu numai. Apoi mai e acea provocare la rezistenta a tot ce tine de macabru. Imagini dure, scene infricosatoare, flash-uri cu fiinte inumane.
Insa dintre toate, cred ca provocarea cea mai mare este aceasta a Scarii. Acest cumul de mesaje pe care le poate contine notiunea de scara si totodata pe care le poate ea inspira si transmite. Finalul vedem ca este efectiv o suire a acestei scari. Simplu, dar plin de semnificatii.
Si tot ca final, apreciez impunerea punctului de vedere al regizorului. Cum mai toate filmele de gen se termina in coada de peste, sau si mai si cu 3 sau mai multe posibile directii, in cazul de fata filmul are un singur si explicit final. Astfel Adrian Lyne isi provoaca publicul la a cauta intelesuri ale povestii, ale elementelor inserate in poveste, decat sa se piarda timp cu posibile finaluri alternative. Astfel se creste intensitatea filmului.
Un film nu prea pe gustul meu, insa un film bun, provocator. Un 7,28!

[alali]

Phone Booth (2002)

Un film simplu, relaxant, cu un buget de afise pentru un blockbuster. Cand spun relaxant nu ma refer la film ca la unul de divertisment ieftin. Nu! Ci la faptul ca este o productie pe care o privesti cu placere si care te captiveaza. Nu are o nu stiu ce tema care sa te impinga la meditatii ulterioare. Nu e un puzlzle incalcit si cu mai stiu eu ce conotatii morale. E un film simplu cu o actiune foarte trepidanta si foarte bine dozata care te va prinde inca din primele secunde (acele dialoguri geniale de la telefon in calitate de impresar).
Tensiunea pe care o creaza acest tip de desfasurare a actiunii, foarte bine gandita si transmisa publicului de catre regizorul Joel Schumacher, iti asigura o placere de parcurgere cum putine thrillere reusesc. Interpretarea pe care o face Colin Farrell este muuult peste ce ne-a aratat pana la acest film. Si unde mai pui ca tot filmul este numai si numai despre el. Totul se invarte in jurul lui, la propriu. El este static, filmat practic din toate unghiurile posibile.
Asta cred ca a fost minunat in acest film. Faptul ca platoul de filmare s-a redus la acea cabina telefonica. ATAT! Nimic mai mult. Astfel am vazut personajul principal in toata splendoarea lui, de la infumuratul Shu dintru inceputul filmului pana la resemnatul si umilul sot din final. Aceasta incarcerare a protagonistului si filmarea lui in permanenta duc la crearea unei legaturi intre spectator si actor, unica, stransa si atat de rara in cinematografie. Un 8,00 din partea mea! Chiar mi-a placut mult ideea, actiunea si modul de prezentare.

[Mr.Halloween]

Am vazut acest film Thriller-Horror pentru ca semana un pic cu alt film foarte bun vazut de mine, Wind Chill(2007).In Fear spune povestea unui cuplu, Lucy si Tom, care merg cu masina la un festival de muzica si in acelasi timp cauta si un hotel.Cu cat patrund mai mult in padurea infricosatoare cu atat drumul devine mai mult o poteca inconjurata de pomi si un personaj misterios care ii face pe Tom si Lucy sa nu se mai simta in siguranta nici macar in masina.Sa stea...."in frica".
Pe mine acest film m-a impresionat din multe puncte de vedere:scenariu misterios si infricosator, primele 30 de minute cele mai bune, actorii care joaca perfect si tensiunea care se instaleaza rapid.
Recomand acest film tuturor pentru ca nu este prea cunoscut si totusi este bun.

[alali]

Slumdog Millionaire (2008)



S-a nascut o adevarata polemica in jurul celor 8 premii Oscar castigate si a celor 2 nominalizari stranse de acest film in total. Nu stiu daca este indreptatitul castigator a cam tuturor categoriilor la care a participat in acel an. Astfel de aprecieri tin de gusturi, de perceptie, etc.
Ceea ce stiu este ca aceasta combinatie de regie, Boyle - Tandan, este una pe cat de surprinzatoare la o prima aruncatura de ochi, pe atat de geniala si de succes cum ulterior s-a si dovedit. Cei doi practic se completeaza reciproc. Daca Tandan a venit cu regia tipica Bollywood-ului, cu zugravirea acelei lumi ianccesibila majoritatii dintre noi, Boyle i-a dat acel ingredient de succes de box-office si deci de public. Ceea ce mi-a placut este ca respecta cam toate rigorile unei productii indiene, cu geniala gaselnita, si aici tind sa ii dau credit lui Boyle, ca in locul acelor scenete dansante, tipice Bombey-ului, se introduce jocul tv, (partea din fata camerelor de filmare dar si "distractia" din culise).
Ca si joc actoricesc, tinand cont ca protagonistul este un tanar de 17 ani, ce pana atunci cochetase doar cu actoria, avand prezente sporadice intr-un serial cu si despre tineri, nu vreau sa-mi dau cu parerea. De fapt, filmul fiind atat de alert si de fragmentat, toata atentia iti este acaparata de poveste, iar actorii, chiar daca or fi facand poate mici erori, trec in plan secund, daca ma pot exprima asa, cu tot cu interpretarea lor. Concentrarea privitorului este pe ceea ce se va mai intampla, pe cum se va dezlega aceasta poveste, ba chiar si pe locatiile de filmare care te izbesc dpdv al vizualului in zonele cele mai sensibile. Asa ca, actorii, pe langa ca te calauzesc in povestea si in lumea aceasta ciudata, nu prea iti mai dau timp sa ii si analizezi. Totul este prea de savurat si nou, curios de nou chiar, incat o te lasi purtat de val fara sa fii capabil sa te impotrivesti in vreun fel. Tot labirintul de amintiri sau revenirile bruste in actualitate iti consuma toata puterea de concentrare si te forteaza chiar sa iti si imaginezi posibile scenarii pentru diferitele finaluri pe care incerci fara sa vrei sa le intuiesti.

Per total, un film placut, bun spre foarte bun, unul dintre cele mai rasunatoare sucese de box-office ever; 150 milioane $ cu doar 15 milioane investite si care merita un 8,20 fara nici o retinere. Recomand oricui vrea sa petreaca o seara placuta in compania unui film captivant!

[alali]

Monster's Ball (2001)



Acest film este facut pentru a descrie o stare anume. Daca este sa pornesc sa inteleg filmul, as incepe cu o remarca a regizorului Marc Forster, care in incercarea sa de a se documenta asupra subiectului s-a asezat la propriu intr-un scaun electric folosit la executia detinutilor si l-a socat, cred ca e bine spus, "urmele unghiilor scrijelite in manerele scaunului".
Cam asa e si in cazul acestui film.
Totul este in nuante de gri. Nimic nu e categoric, nimic nu se transeaza in mod categoric si definitiv.. In ciuda tonurilor obscure, chiar daca pare imposibil, filmul este eminamente pozitiv. Este un fel de adaptare a zicalei "a iesit soarele si pe strada noastra" in "s-a luminat de ziua si pe strada noastra, dar cerul e tot innorat..."
Prima parte este atat de liniara ca si tip de senzatie experimentata de catre privitor si ca actiune, incat iti da impresia ca cele 30-40 minute timp real, pe care le-ai petrecut in fata ecranului urmarind filmul, au un corespondent identic ca unitate de masura in scenariu. O senzatie geniala. Dupa aceasta prima jumatate de pelicula lucrurile se mai nuanteaza putin si starea apasatoare care te-a urmarit in toata aceasta prima jumatate de pelicula, pare ca are si tonuri deschise, pozitive. Dar senzatia efectiva de incordare si suferinta nu se pierde nici un moment. Ea ramane in plan secund si este cea care te consuma emotional pana in final.
ATENTIE - SPOILER!

Finalul, unul spectaculos, are acea bijuterie scenaristica, geniala, in replica de incheiere rostita de catre Hank, (Billy Thornton): " Cred ca o sa fie bine". Nu stiu sa fi asistat pana acum la un deznodamant mai reusit decat acesta. Si nu ma refer la un final de poveste sau la unul deschis care isi implica publicul in functie de gradul de deschidere pe care il lasa regizorul. Nu! Probabil ca astfel de sfarsituri de film se gasesc si mai bune; si sigur se gasesc!
Dar ca emotie si ca incrodare, incheierea acestui film nu putea sa fie mai nimerita. Felul in care se lasa cortina peste aceste destine, scenaristii alegand sa nu finalizeze nimic din ceea ce a insemnat toata aceasta incordare si durere resimtita de catre personaje si care ni se transmite si noua pe intreaga durata a vizionarii ... este sublim si ... perfect!

Cum productia in sine ne da senzatia de episod extras dintr-un intreg, totul fiind practic creat pentru acest moment specific din viata protagonistilor, (chiar personajele neavand nici un fel de background creionat, asa intarindu-se aceasta senzatie de spicuire a unui crampei dintr-o viata intreaga), finalul parca spune ca povestea continua. Un fel de "si au trait, ... pana la adanci batraneti" Cum, nu stim, dar ne putem realiza fiecare propriul film ce sa continue povestea din cel tocmai vazut. Din punctu asta de vedere, Monster's Ball e o realizare scenaristica si regizorala IN-CRE-DI-BI-LA.!
Ca precizare, desi am afirmat ca parsonajele nu au profunzime, ele totusi se incadreaza impecabil in ideea povestii. Sunt perfecte atat cat sunt! Orice alt detaliu legat de descriea lor ce s-ar fi introdus in plus, ar fi ingreunat identificarea afectiva a noastra cu ele.
Un film foarte bun, o realizare regizoral-scenaristica extraordinara, o interpretare perfecta si o poveste dura dar palpabila. Nota 8,12!

[alali]

Training Day (2001)



Orice discutie despre acest film trebuie sa inceapa, sa contina si sa se incheie cu interpretarea fabuloasa pe care o reuseste Denzel Washington aici. Si cu ce desfasurare de forte a acestui actor avem prilejul sa fim incantati! Nici Ethan Hawke nu face nota discordanta, dar totusi.... Denzel este din alta lume.
Cu un acting care poate intra usor in primele 10-20 prestatii din istoria cinematografiei, macar in acceptiunea publicului daca eventual criticii ar juriza altfel, Washington este de nestavilit in rolul detectivului Haris Alonzo. Felul in care acapareaza ecranul, dialogul fulminant, fundalul sonor, intr-un cuvant totul in scenele in care apare el, este impresionant. Nu cred ca exagerez ca si comparatie prin nimic daca pun alaturi ceea ce reuseste Washington aici cu prestatii gen AlPacino in Dog Day Afternoon (1975), Paul Scofield in A Man for All Seasons (1966) sau Anthony Hopkins in The Silence of the Lambs (1991).
La tot acest spectacol asigurat de catre protagonist prin propria-i prestatie, se mai adauga si subiectul filmului. Beneficiind de un scenariu foarte inteligent, cu intorsaturi de situatie surprinzatoare, unele total imprevizibile, altele, mai ales cele din final, intuibile daca te intrebuintezi un pic, dar totusi bune ca si turnuri ale povestii, filmul emana prospetime si tinerete. Este o productie alerta, teribilista si dezinvolta; cu un subiect extrem de interesant si fara varsta. Cand te gandesti ca au trecut aproape 15 ani de cand a fost lansat si ca vizionat astazi, filmul are acelasi impact, subiectul fiind poate mai actual ca niciodata, nu poate decat sa te impresioneze.
Atentie, Spoiler!

E adevarat ca in partea de final, filmul se transforma destul de mult si trece de la acele discursuri halucinante prin care detectivul Alonzo ii serveste invatacelului Jake realitatile brutale ale strazii, la actiunea totala. E partea in care Alonzo devine coruptia intruchipata. Rau, machiavelic, detectivul pune in practica tot ceea ce mai inainte doar filosofa, spre a-si atinge meschinul sau scop, acela de a pune mana pe potul cel mare.

S-a spus despre acest film ca ar fi discriminatoriu cu persoanele de culoare, politisti in acest caz. Ce poate fi mai absurd decat o astfel de analiza in ceea ce priveste acest film? Da, Denzel este un actor de culoare si interpreteaza asadar un politist de culoare. Dar nimic in film nu il denigreaza pe personajul Alonzo doar ca are culoarea pielii ceva mai inchisa decat a altora. Sau doar pentru ca joaca in acest film si simpla sa prezenta sensibilizeaza pe altii, aici sa fie adevarata pricina? Atunci cred ca problema e la cei ce deschid o astfel de discutie!
Tot in registrul relelor intentii intra si privirea personajului detectivului de culoare Alonzo ca fiind construit intentionat pentru a discredita. Ca vezi doamne, filmul transmite gradul de coruptie la care poate sa ajunga un politist de culoare si cel de cinste al unuia alb. Mai gresit si mai perfid de atat nu se puteau judeca evenimentele din aceasta pelicula. O simpla privire retrospectiva prin istoria cinematografiei ar fi fost suficienta pentru a demonta definitiv astfel de puncte de vedere. Dar asta doar daca si-ar fi dorit acele persoane sa faca o analiza pertinenta si nu urmareau doar scandalul.
In concluzie, revenind asa cum e si normal la interpretarea lui Denzel Washington, o prestatie tipica unui individ de culoare, cu farmecul si cu spontaneitatea de rigoare, care place al naibi de mult oricui apreciaza un joc actoricesc de calitate. Un film foarte bun, incredibil de interesant si care lasa urme in memoria oricarui privitor. Un adevarat film de Oscar. Nota 8,78!.

[alali]

Äideistä parhain aka Mother of Mine (2005)

Desi l-am vizionat ieri, marturisesc ca nici pana acum nu mi-am regasit linistea, adica acel echilibru interior pe care il cauti atunci cand ceva te-a miscat intr-atat incat ai simtit durere si tristete in acelasi timp. Si totul, o sa incerc sa astern cateva impresii despre aceasta poveste incredibila, despre acest film ce descrie imposibilul si sublimul, adica dragostea materna.
O productie finlandeza cu si despre oameni simpli. Unii ar putea spune chiar banali, dar care, desi incercati de viata, nu si-au pierdut nici macar o clipa demnitatea si umanitatea. Un exemplu ca se poate si abordand teme dureroase, cum sunt aceste rani deschise pe care le-a lasat cu atata generozitate, cel de-al doilea razboi mondial, pe tot cuprinsul europei, dar tratandu-le cu acea distinctie de mandrie si onoare, specifica nordicilor. Faptul ca subiectul acestei povesti sunt copiii finlandezi ce au fost trimisi in Suedia deoarece tara lor intrase in razboi e si mai tulburator. Unii dintre acesti micuti orfani de un parinte, cum e cazul eroului nostru, altii orfani de ambii sau cea de a 3-a categorie, a celor abandonati. Ar avea mult de invatat si cinemaul romanesc dintr-o astfel de realizare, cinema care vreme de 20 de ani a deplans starea jalnica din comunism si a ecranizat revolutia in cele mai insipide moduri cu putinta. Dar e ... prea mult! E peste puterile lui, a noastra ca natie, sa intelegem ceva din pacate!
Revenind la film, o sa atrag atentia asupra constructiei la care apeleaza regizorul Klaus Härö. E putin greoaie iar in locurile unde actiunea prezenta se suprapune cu dialogurile din trecut, confuzia poate aparea cu usurinta. Dar privit cu atentie, filmul cu siguranta isi va atinge tinta.
Mi-a placut cum a fost gandita toata aceasta poveste despre apartenenta, despre legaturi ce se formeaza si despre copilarie. O copilarie aparte asa cum au fost ale tuturor celor care au avut nenorocul sa indure razboiul la varste fragede. Si pentru ca e o vorba despre viata unui copil de 9 ani, tot filmul va fi privit prin ochii sai. Nu apar decat sporadic evenimente la care Eero sa nu participe sau sa nu le auda cu propriile-i urechi. Iar acest mod de a nara pune o incarcatura si mai mare pe tema si asa delicata a filmului.
Despre interpretare nu exista cuvinte pentru a descrie ceea ce am vazut. Toti sunt sublimi in ceea ce arata: Maria Lundqvist in rolul Signei, ofera un rol de o forta si o darzenie inegalabila; Eero, Topi Majaniemi, este tulburator prin incapatanarea si darzenia specifica copilului incercat de viata, dar este si vulnerabil si emotiv ca un copil de varsta lui; iar Jonsson, Michael Nyqvist este familistul convins care s-a "impotmolit" in pamantul din jurul lui Signe, el e un fel de catalizator al tuturor personajelor, asezandu-le pe fiecare acolo unde le e locul.
O sa ma opresc aici din a scrie pentru ca rememorand etapele acestei naratiuni imi dau seama ca e mult prea puternica si mult prea frumoasa, pentru a o mai intina si eu chiar si prin folosirea doar a superlativelor, superlative ce nu au nicio putere in fata acestor oameni si in fata unor astfel de experiente de viata.
Mai adaug ca recomand filmul tuturor, spunandu-va doar sa va pregatiti pentru ceva incredibil ce o sa va franga inimile in mii de bucati pentru ca in final sa le alipeasca la loc, cu acea pricepere a scolii de film finlandeze. Dar atentie ca urmele raman, fiind nevindecabile. Nota 9,00!
Totusi, sustin cu tarie ca varsta la care ar trebui vizionat acest film e cea a maturitatii depline. Nu cred ca tinerii vor putea aprecia asa cum se cuvine aceasta bijuterie numita Mother of Mine.

PS. Este obligatoriu o revizionare. Marturisesc ca ori de cate ori l-am reluat, filmul s-a dovedit mai profund si mai plin de forta.

[alali]

Mies vailla menneisyyttä (2002)
aka
The Man Without a Past (2002)



O alta productie tipaca cinematografiei finlandeze in care se prezinta perfect caracterul dur al acestor oameni. Pronind de la o realitate dureroasa, cea a saraciei si a lipsurilor, filmul nu se concentreaza pe deplangerea situatiei in care se gaseste o mare categorie defavorizata a populatiei. Mesajul este de un pozitivism molipsitor. Cred ca asta este cel mai mare atu al acestui film. Faptul ca te provoaca sa lupti si nu doar sa speri ci sa stii cu siguranta ca odata si odata, lucrurile se vor schimba in bine. Dar totul este posibil atata timp cat si tu lupti pentru viata ta. Iar lupta pentru viata este laitmotiv aici. Lupta pentru o viata fizica - in spital; lupta pentru supravietuire - in incercarea de a dobandi un acoperis deasupra capului; pentru ca in final sa vedem si lupta pentru o viata mai buna, de ce nu, chiar pentru fericire.
Cel mai interesant mi s-a parut felul in care se reda acea raceala tipica nordicilor. Nicaieri nu o sa gasesti vreun resentiment sau vreo urma de recunostinta. E destul de impresionant acest aspect si impactul pe care il produce el asupra privitorului atunci cand reiese dintr-o ecranizare. Acesti oameni dintr-o bucata, care vorbesc putin, oameni retrasi si ganditori in permanenta, au o oarecare decenta de viata si de comportament cum nu prea suntem obisnuiti sa intalnim in realitate. (e chiar acel dialog de dupa insanatosirea "omului", in care multumeste sec pentru faptul ca a fost ingrijit, la care multumiri, gazda se arata uimita ca poate vorbi, pentru capa atunci nu il auzise niciodata spunand ceva. Iar replica imediata este: "Pana acum nu am avut nimic de spus."). Tacerea lor denota un fel de adevar suprem care a fost demonstrat deja, este arhicunoscut de toata lumea si deci nu mai e cazul sa-l rostesti si nici altceva de adaugat nu-si are rostul.
Tot din aceasta insusire neobisnuita a acestor oameni, face parte si lipsa numelui protagonistului. Pana in final nu stim cum il cheama, dar si mai important e ca nu i se spune in nici un fel. Nu isi revendica nici un nume, nici un apelativ desi este chiar sfatuit sa o faca. El nu are nume si punct! Totul este cinstit si simplu.
Asadar avem in fata un film foarte bun, o analiza reala a vietii dure a unei importante categorii sociale din Finlanda vremurilor trecute, dar care totusi in ciuda dificultatilor nu dezarmeaza. Spre deosebire de peliculele est europene care prezinta astfel de situatii punand accentul doar pe mizerie si pe umilirea protagonistilor, aici decenta si lupta pentru normalitate triumfa. Iar important e ca acest triumf nu se face cu o denaturare sau o spoire a realitatii, ci pur si simplu prin mesaj si prin pozitivism. O nota binemeritata de 8,32!
Ps. Ca o gluma: bine ca in aceasta amnezie nu a uitat cum sa manance cu betele, ca mie nu-mi reuseste deloc.

[alali]

Paha maa (2005) aka Frozen Land (2005)

Excelent acest Pulp Fiction (1994) scandinav, asa cum a fost el denumit in mai toate review-urile oficiale pe care le-a primit, desi eu as inclina mai mult spre un Crash (2004) ca si grad de comparatie. Nu mi se pare ca are nimic din infloriturile si exagerarile lui Quentin Tarantino; a nu se interpreta ca aduc o critica mult apreciatului Pulp Fiction; spun doar ca acela are un gen de de marca inregistrata a acestui regizor american, originar din Tennessee. Dar asa cum spuneam, asemanari mai mari vad cu filmul canadianului Paul Haggis. Totusi, pelicula finlandeza in discutie nu este o copie a nici unuia dintre filmele amintite. Fata de Crash ea beneficiaza de o actiune mai usoara de inteles, mai penetrabila. Totul este cursiv si in linie dreapta. De la o poveste se ajunge la alta, practic fiecare fiind declansatoarea celei ce urmeaza. Pe cand la Crash actiunea era intretaiata, intercalata. Este totusi si o mica exceptie in final cand pentru a ne introduce intr-un nou episod ni se reiau cateva secvente din cel precedent.
O alta caracteristica proprie acestei productii finlandeze este si modul de deschidere a povestii. Si astfel vedem ca o actiune duce la o alta, iar implicarile si consecintele sunt intr-o progresie geometrica . Totul porneste de la acel profesor disponibilizat, dar apoi actiunea propriu-zisa se leaga de bancnota de 500 de euro.
Fata de alte drame, aici accentul nu se pune pe o rezolvare decenta sau corecta a unui caz anume. Majoritatea episoadelor sunt sfarsite tragic. Avem si episoade, adica perosnaje in film, care nici macar nu isi incheie povestea in niciun fel, ea ramanand cumva suspendata in mintea fiecaruria dintre noi. Toate astea ii confera filmului o autenticitate ciudata.
Iarasi ca o remarca pozitiva, o caracteristica a unicitatii, este si acea "pregatire" a unei scene ce va urma. Acele discursuri tinute de fiecare caracter ce ne este creionat parca ii ghideaza destinul. Pare un fel de prezicere a ceea ce va fi. Fiecare personaj parca isi indeplineste menirea. Ei sunt si sfarsesc asa cum gandesc si cum spun, prin acele monologuri, ca simt. Unele discursuri sunt mai filozofice, cum ar fi cel dintru inceput sau cel despre haos din cursul tinut la scoala. Alte sunt mai primitive, mai putin culte, cum e cazul celor doi comis-voiajori ce se intalnesc in bar.
Oricum ar fi si orice am spune, filmul ramane unul deosebit, cu o descriere destul de necizelata a vietii locuitorilor acestei tari europene si cu un mod de a trai si a fi specific lor, atat de bine intruchipat de protagonisti. Regizorul Aku Louhimies, putem spune ca prezinta oameni distincti cu firi proprii.
Totul este atat de palpabil incat aceste vieti pot fi pipaite de catre asistenta; ele sunt vietile oamenilor pe care i-am fi intalnit cu siguranta la orice plimbare pe strazile din Helsinki, acest oras scaldat de apele permanent reci ale Golfului Finlandei. I-am fi vazut pe la metrou, prin cartier, oameni normali, comuni, ce isi au necazurile, problemele si rar de tot bucuriile lor.
Un film pesimist, un film dureros de trist, dar un film bun. Un 7,74! Recomand!
Ps. Tot legat de comparatia cu Pulp Fiction-ul; ca si final si mod de incheiere a cercului acestei istorisiri, (pentru ca prin modul in care evolueaza si se leaga intre ele aceste destine, putem spune ca este o singura poveste ce isi devoreaza pe rand protagonistii si apoi este pasata catre noile personaje din urmatoarea povestire; personaje sau victime, spuneti-le cum vreti), filmul se aseamana izbitor de mult cu Trainspotting (1996) al lui Boyle. Sa fi avut acest film vreo influenta...? Asta nu putem a sti.

[1MicuCelUmilSiViril]

Mies vailla menneisyyttä (2002) aka
The Man Without a Past (2002)

Salut!
Imi place ce zici.
Daca mai ai dispozitie, sa scrii si despre altele de el, ca sunt faine!

[alali]

Varjoja paratiisissa (1986) aka
Shadows in Paradise (1986)



Iata-ne in fata unei noi trilogii, de data aceasta una propusa de Kaurismäki si intitulata sugestiv: Trilogia Proletarului.
Pentru a intelege felul in care aceasta prima parte a fost creata si influentele ce au modelat-o in forma pe care o regasim astazi, trebuie sa aducem in discutie si numele regizorului american Jim Jarmusch, ( Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999) si Broken Flowers (2005) ). Fiind un mare admirator a lui Kaurismaki, Jarmusch i-a dedicat chiar si un film ca omagiu: Night on Earth (1991).
Surpriza e data insa de faptul ca desi nicaieri Kaurismaki nu marturiseste ca simpatia ar fi reciproca, filmul Shadows in Paradise (1986) este fara doar si poate o repunere in scena a celebrului Stranger Than Paradise (1984) a lui Jarmusch, dar intr-o maniera proprie, finlandeza daca pot sa spun asa. Pe langa similitudinea titlurilor, asemanare foarte usor de prins, filmele descriu practic acelasi tip de atmosfera. Un ambient care nu necesita, cel putin in unele scene, dialoguri, totul fiind astfel asezat din punct de vedere regizoral, incat lucrurile se subinteleg. Privitorul va intui semnificatia unui comportament, a unui gest, a unei grimase, ba chiar a intregii scene si a decorului, fara ca sa aiba nevoie de precizari si vorbe suplimentare. Mai multe similitudini, gasim daca e sa analizam locatia paradisului despre care se vorbeste in titlu. Localizarea lui este aceeasi si intr-unul si in celalat film, Florida. Daca protagonistii din Umbre in Paradis nu ajung niciodata la destinatie ci doar viseaza sa o faca, (apare chiar si acea remarca: "acolo nu a gasit decat finlandezi si Donald Ducks" - personajul animat fiind foarte popular si indragit in Scandinavia) , in filmul american Florida este capatul calatoriei, locul unde protagonistii isi traiesc visul cu ochii. Acolo, si pentru cei ce doar viseaza dar si pentru cei ce sunt fizic prezeni, totul pare ca se va rezolva cumva, intr-un fel anume.
Dar revenind strict la filmul lui Kaurismaki, si analizand modul in care sunt personificate personaje, intelegem ca ele sunt intr-o aparenta glaciatiune, au nevoie de stimuli externi pentru a se reanima. Nimic mai neobisnuit pentru creatiile acestui regizor nordic. Unicitatea cestui film consta in modul prin care, dupa ce primesc acel impuls necesar, aceste personaje se dovedesc capabile de emotii ce cu greu le poti surprinde in imaginii si cu atat mai greu puteai sa le fi intuit.
Filmul, putem spune ca este o explozie de dragoste si pasiune, sentimente ce se transmit mai sincer si mai curat decat in multe alte povesti ce se vor a fi exponente ale genului romance. Totul este aici direct si lipsit de inflorituri, lipsind chiar si declaratiile obisnuite si toata acea banalitate omniprezenta in povestile siropoase.
In fond aceasta spontaneitate este chiar licarul acela distinctiv pe care pelicula de fata il ofera, ca pe o perla rara, celui ce are rabdare sa caute si sa analizeze atent toate aceste cochilii reprezentate de personajele acestei povesti, invelis ce la un moment dat se va deschide sub ochii privitorului si sub atenta focalizare a camerei de filmat a lui Kaurismaki.
Actorii sunt parca predestinati pentru o astfel de idila. Restul cast-ului este astfel croit incat sa concure la un astfel de deznodamant. Vremea, decorul, totul este complicele acestui final atat de emotionant.
Despre coloana sonora; ea este prezenta doar acolo unde isi face loc fizic in scenariu. Adica in afara genericului de inceput si cel de sfarsit, elemente muzicale mai apar doar cand apare si sursa muzicii in scena; trupa din restaurant, muzica din discoteca sau radioul. In rest, totul este liniste sau zgomot de fond. Nimic retusat sau adaugat artificial. Un alt element specific al filmelor regizate de Kaurismaki si care le confera acestora o incarcatura specifica.
Concluzie: Nu ai cum sa nu iubesti acest film, chiar daca nu il poti pune intr-un top al favoritelor. Dar naivitatea de care dau dovada protagonistii, sinceritatea cu care construiesc relatiile dintre ei, dialogurile simple si directe, atat de limitate incat devin ilare, nu are cum sa nu te cucereasca. Totul este atat de elementar si de primitiv in unele privinte, aidoma comportamentului unui muncitor al celor mai umile meserii. Un 7,19 din partea mea.

[Theodor2011]

Fac si eu un top 10 cu filme recomandate din inima, care pe mine m-au socat pozitiv (in ordine):
1 Hachiko a Dog's Story
2 Rio Bravo din 1959 cu: John Wayne, Dean Martin si Ricky Nelson
3 The Deer Hunter
4 The Green Mile
5 Saving Private Ryan
5 Gladiatorul
6 Men Of Honor
7 Seabiscuit
8 Superba trilogie LOTR
9 Pirates Of The Caribbean-The Curse Of The Black Pearl
10 Once Upon a Time in The West
Vizionare placuta!

[alali]

Stranger Than Paradise (1984)



Pomenind in ultimul review despre acest film, mi-am auto-indus o pofta irezistibila de a-l reviziona.
Prima impresie, aceea ca am asistat la probabil cel mai interesant experiment cinematografic independent, mi-a fost reconfirmata si chiar "imbunatatita" daca e sa fiu sincer pana la capat.
Interesant e ca la data primei vizionari, fluiditatea ciudata a acestei povesti, spun ciudata pentru ca filmul poate fi acuzat de orice doar de cursivitate nu, mi-a ascuns practic toata tehnica de filmare, inclusiv acele cadre negre ce apar la trecerea dintre capitole.
Acum insa, la o privire mai atenta, aceasta tehnica este sesizabila; dar doar sesizabila. Nu constituie in niciun moment o bariera sau o fracrura in senzatia de continuum care te acompaniaza pe toata durata proiectiei. Mai ales ca toate scenele sunt filmate dintr-o singura bucata, fara intreruperi si majoritatea cu camera fixa. In total 67 de astfel de scene ce variaza ca durata.
Asadar, in pofida faptului ca este declarata una dintre cele mai fractionate pelicule realizate vreodata, efectul de liniaritate si de spontaneitate de care este invadat filmul reprezinta o realizare remarcabila. Bine! Mai putin acele subcapitole, 3 la numar, care insa nu sunt ceva neobisnuit si deci le putem considera ca facand parte din naratiune.
La toata aceasta senzatie de prospetime si fluenta contribuie cu siguranta si felul in care protagonistii isi interpreteaza personajele. Cu o tinerete si cu o dezinvoltura molipsitoare, cele 3 personaje manifesteaza o forta de atractie si o carisma unica. Situatii normale de stanjeneala urmate de izbucniri dezinvolte si oarescum emotionante, au rolul de a implica publicul si a crea o senzatie de legatura cu "persoanele" carora proiectia le da viata. Totul este minunat si trist, sau vesel, melancolic sau asa cum spuneam stanjenitor. Intr-un cuvant cred ca este unul din putinele filme unde nu pot sa spun ca mi s-a creat o senzatie anume ci doar ca m-a transformat de la o scena la alta. Am fost pe rand exuberant pentru ca dupa doar cateva cadre sa fi devenit trist, deprimat, apoi iarasi sa fi redevenit pozitiv si tot asa. Cu toate acestea pot spune ca nici macar la revizionare nu am constientizat vreuna din aceste stari prin care am trecut ci pur si simplu le-am trait intru-un mod ciudat si involuntar.
Iar toate astea se realizeaza fara a apela la binecunoscutul efect empatic folosit in mai toate filmele bune si anume acea transpunere a privitorului in personaj. Nu! Aici poti ramane in afara scenei si totusi sa simpatizezi cu "locatarii" filmului.
Ca film per ansamblu? Pot spune ca impartasesc senzatia tuturor celor ce l-au caracterizat drept tineresc si reprezentativ pentru anii pe care ii zugraveste. Este un film cult al cinematografiei mondiale si cu siguranta o mica capodopera. Probabil unul dintre cele mai bune filme despre tineri si despre modul lor de viata.
Prin tematicile atinse universalitatea acestui film merge pana acolo incat nu exista public caruia sa nu i se adreseze. Poate fi vazut si ca road movie sau ca film ce trateaza imigrantii si de ce nu, ca film ce intruchipeaza visul american.
Un deliciu vizual si nu numai. 8,13! Superb!
Ps. si ca sa multumim si pe cei care cauta detalii tehnice, mai mult decat cauta produsul finit, cum aici aceste detalii sunt atat de clare si de bine utilizate, sa mentionez si eu macar in treacat aceasta incercare reusita,parerea mea, de a se demonstra atat de clar si de sincer teoriile artei cinematografice asa cum fusesera ele teoretizate de Bazin cu peste 4 decenii in urma. Acea plasare a spectatorului in decor, el neidentificandu-se cu nici unul dintre personaje, desi imersia lui in film este asigurata inca de la inceput, apoi importanta exteriorului cadrului surprins de camera, adica a lumii ce nu se vede dar este perceputa ca fiind permanent acolo, completand vizualul, reprezinta exemplificari ale definitiilor creatiilor cinematografice demne de consemnat in manual.

[nitu_viorel]

A Good Year 2006 in rolul principal il are pe Russel Crowe . Un film bun care se poate viziona oricand si care cu siguranta se merita vazut .

[alali]

Fight Club (1999)



Fincher, undeva la inceputurile formarii sale ca regizor, reuseste acest film-fenomen. Desi cu incasari modeste, filmul nefiind prea bine primit de public din cauza "prezentarii" de care a avut parte, (acel sapun roz de pe afis care pare un fel de gluma proasta; promovarea filmului aproape exclusiv pe canalele de lupte; titlul care trimite cu gandul la un film de categoria B), valoarea lui a fost incet dar sigur recunoscuta, devenind unul din filmele de referinta din anii '90, prinzand practic in orice clasament serios topul 10 al acelui deceniu.
Considerat ca fiind unul din cele mai fidele ecranizari ale unei carti, (parere pe care o impartasesc si eu cu o minuscula rezerva in ceea ce priveste insinuarile cu caracter "mai posesiv" dintre cele doua personaje masculine), filmul lasa senzatia ca "imbunatateste" cartea. Da! E o ciudatenie ceea ce incerc sa spun, dar regia realizata de Fincher si maniera de exprimare imi completeaza parca, cu tonuri de culoare, lumea monocolora pe care mi-o faureste cartea in imaginatie. Si spun asta pentru ca regia acestui film cred ca este maiastra prin ea insasi.
E adevarat ca Fincher nu vine cu nimic nou ca maniera de exprimare cinematografica, dar tot ceea ce utilizeaza pentru a reda aceasta lume underground este perfect.
Foloseste culori suprasaturate, foloseste lumina naturala pe cat posibil dar incearca sa o estompeze, foloseste acea iluminare flourescenta, hipnotica pentru scenele de lupta. Apoi vine maniera de redare a luptei, statica, intepenita in prima faza pentru ca imediat ce se aplica o lovitura camera sa se transpuna intr-unul dintre luptatori, aflat in miezul actiunii si astfel senzatia de realitate este la cele mai inalte cote.
Cunoscut este faptul ca, fiind un mare admirator al lui Gordon Willis, (Willis avand de fapt o multime de urmaritori, multi continuand sa foloseasca stilul sau unic de filmare), Fincher foloseste din plin aici tehnica care l-a facut celebru pe Gordon. Acea maniera de estompare a luminii, de prezentare a personajelor intr-o obscuritate mistica sau malefica dupa caz, chiar daca filmarea se realizeaza in plina zi sau intr-o camera iluminata decent, este folosita cu asa o abilitate de catre Fincher incat l-ar face invidios pe chiar parintele acestei tehnici. Si astfel se creaza acele personaje cu o paloare morbida si cu ochii intunecati, (imposibilitatea distingerii culorii ochilor este bijuteria centrala a acestei tehnici de iluminare).
Despre jocul actoricesc este inutil sa vorbesc. Norton si Pitt spun tot.
Scenariul sau mai bine zis adaptarea pentru ecran este perfecta. Chiar si acel adaos homo-erotic aduce o mica imbunatatire povestii si astfel ambiguitatea firului narativ, surpriza finala, este asigurata pana intru sfarsitul filmului, cand totul detoneaza in ochii dar si mintea privitorului.
Dialogurile: demente si geniale. Decorurie si coloana sonora: amplifica toata atmosfera aceasta perfecta si deci sunt si ele perfecte.
Concluzie:
O nota de 9,19! Un must see pentru oricine se respecta!

[rvn]

bun, bun! ai adus un elogiu binemeritat lui Fincher pentru regie si pentru realizarea acestui film, in general. cum ramane cu ideea? nu am gasit nimic in comentariul tau, despre ceea ce ascunde sala de lupta ca mesaj pentru umanitate.

[alali]

Cum nu am spus nimic de film? E superb, il super-recomand, e o adaptare f. foarte buna a unei carti, (apropo, nu am precizat cartea si scriitorul, a fost o scapare, dar e oricum amintita in zeci de comment-uri ale acestui film).
Deci? Ce nu iti place rvn?

Acum redevenind serios, chiar nu vroiam sa dau detalii despre ce anume ar trebui un privitor sa se astepte de la acest film. Este atat de surprinzator si de bulversant incat am considerat ca surpriza trebuie sa fie totala. Cine l-a vizionat si imi citeste review-ul dupa, o sa inteleaga ceea ce am vrut sa spun in cuprinsul lui. Cine nu, ... e ca o invitatie sa il vizioneze. Cam asta am incercat: cuvinte mari, dar nimic explicit.

Plus ca am vb despre afis, titlu si am dat destule indicii care contureaza putin din ideea filmului. Iar pentru asa un film, e prea mult si atat. Sper ca ma intelegi rvn...

Apropo, ca tot am vazut comment-ul tau de la filme cu manipulare, eu consider acest Fight Club un fel de Portocala Mecanica imbunatatita. E adevarat ca avand o diferenta de aproape 30 de ani, mai mult ca sigur, Portocala a fost sursa de inspiratie si de idei pentru Clubul de Lupte, daca nu explicita, fatisa, macar asa subliminala si tot a folosit ca inspiratie. Insa modul de a transmite mesajul este total diferit.
Aici mesajul este mult mai real mai incarcat de valoare, pe cand dincolo este schitat, fortat, neterminat si scandalos. Parerea mea bineinteles.
Iubest filme gen Fight Club, Trainspotting, Kids, pana si la cele ale lui Araki ma pot uita cu o oarescare indulgenta. Insa Portocala o detest.
Spuneai ca e ca un vaccin contra violentei prin aceasta "intoxicare" cu violenta. Asa ceva nu am auzit niciodata. E oarecum inovator ceea ce spui. Expunerea la orice stimuli provoaca acceptarea lor, daca nu chiar dependenta. E o chestie arhicunoscuta.
Cam asa e si cazul Portocalei. Un film dement pornit de la o carte ... dereglata... cu un istoric ... socant.
Ps. Modul de filmare, antitezele, paradoxurile introduse, sunt alta mancare de peste. In schimb produsul final, pentru mine si nu doar pentru mine, e o greseala, asa cum s-a dovedit ca a si fost. Filmul a fost si retras din cinema deoarece a influentat, intr-o oarecare masura, mase de tineri. E adevarat ca multe filme au influentat, dar nu in maniera asta distructiva.

[rvn]

Cum nu am spus nimic de film? E superb, il super-recomand, e o adaptare f. foarte buna a unei carti, (apropo, nu am precizat cartea si scriitorul, a fost o scapare, dar e oricum amintita in zeci de comment-uri ale acestui film).
Deci? Ce nu iti place rvn?

nu am spus ca nu-mi place si nici ca "nu ai spus nimic despre film".reciteste, te rog,mesajul meu. incheiam cu o intrebare, esentiala, dupa parerea mea, pentru a intelege, cei ce nu au vazut filmul si citesc recomandarile tale, de ce este cu adevarat, un film interesant. si asta, nu pentru ca este foarte misto realizat, in stilul underground, foarte antrenant,atmosfera incendiara,de care ai pomenit si tu, ci, pentru ca, dincolo de efectele vizuale, se ascund idei, mesaje, ceva ce este de transmis. altfel, nu cred ca lupta ar avea vreun sens si nici macar locul unde ea se consuma. despre semnificatia lor, nu ai scris nici un cuvintel si n-am ratat ocazia de a te trage un pic de urechi. dar te-ai flambat cam tare! sa fie cumva, din cauza faptului ca nu ti-am apreciat pepenele-prajitura? hmm...m-as intrista!
revenind..asemanarea dintre Portocala Mecanica si Sala de lupte si-ar avea rostul, in contextul in care, s-ar dezbate tema violentei in filme. sigur exista un topic deschis pentru ea si chiar mi-aduc aminte despre niste discutii interesante pe-acolo. dar, intentia mea, nu a fost sa dezgrop discutiile despre nocivitatea violentei din filme, prin exemplul Portocalei, eu doar m-am intrebat, dupa ce am revazut putin din inceputul filmului (ora tarzie la care era difuzat, m-a obligat sa-mi odihnesc oasele), daca exista sau nu, manipulare, in felul acesta de a arata partea rea a lucrurilor (toate manifestarile ultra violente ale Alex si a gastii sale de huligani) si apoi, pe final, "vindecarea" lui, cu pretul transformarii intr-o leguma, a anihilarii vointei de a distruge, in favoarea un comportament opus. spuneam ca viata este un ciclu, o roata. ei bine, ea se invarte si de fiecare data, ajunge de unde a pornit. cat de plina de moralitate este incercarea de a schimba lumea, astfel incat, sa se reverse bunatatea peste tot? este imposibil sa te opui cursului firesc al vietii, fara sa existe efecte secundare, asa cum, este imposibil sa existe perfectiune realizata de om, fara sa fie distrus, ceea ce este natural.
nu am inteles, deatfel, de ce tie si lui virilu', v-a displacut profund., daca-i vorba de violenta, cred ca gasesti destul exemple de filme peste Portocala, care sa-l depaseasca cu mult...
deci, care-i sensul luptelor, pana la urma, ai de gand sa ne spui?

[alali]

Everest (2015)



M-am dus la cinema total nepregatit pentru acest film. Nu pot spune ca nu aveam niciun indiciu despre ceea ce o sa vad, spoturile agresive atat tv cat si online, oricat am incercat sa le evit, mi-au facut totusi idee despre actiune si modul in care ea va evolua. Insa, nu aveam nici o data exacta despre Everest si temerarii care l-au cucerit sau doar au incercat s-o faca. Nimic nici despre evenimente remarcabile ce s-au petrecut in aceste tentative, deci mai nimic despre subiectul acestui film. La fel pot spune si despre acele imagini ametitoare care te coplesesc pe toata derularea proiectiei. Nu am citit carti si marturisesc ca nici nu primesc prea multe vederi de la prietenii din Nepal ca sa imi fac o imagine aproape de adevar. Asadar, nu pot aprecia daca acele imagini sunt sau nu de pe Everest sau sunt luate din cu totul alta parte a lumii. Ce pot sa spun e ca sunt superbe si ca le-am savurat cu nesat.
Filmul practic sare peste introducere si dupa o scurta prezentare a protagonistilor, efectiv doar numele lor, actiunea se muta direct in Nepal. Dar nici aici nu lancezeste. Rapid, pe spinarea yak-ilor incepem escaladarea. O escaladare treptata, dar totusi prea abrupta.
Incepand cu padurile verzi de la baza muntelui, filmul sare direct la panoramele de gheata. Ni se spune despre climatizare ca va dura 40 de zile, dar in film... nimic despre aceasta etapa. Apar doar bazele cu altitudinile la care se afla si cam atat. Ne dezmeticim care mai de care mai nedumeriti si iata ca suntem deja la vreo 6-7 mii metri. Ciudata senzatie, dar macar aici totul te lasa fara cuvinte.
Incepem ceea ce eu o sa numesc "prima parte - ascensiunea". Foarte real creata, foarte natural ecranizata, mai nimic din elementele atat de omniprezente de adrenalina si tensiune limita, elemente de umplutura, create artificial, care mai totdeauna se potrivesc ca nuca in perete si care se regasesc in mai toate productiile care trateaza astfel de expeditii temerare. Poate doar acea mini avalansa care zguduie un pic scara sa fie un astfel de moment. Total nepotrivit, dar... suportabila. In rest nimic ce sa sfideze bunul simt.
Despre cadrele peisagistice ce sa mai spun? Ca iti taie respiratia, ca sunt uluitoare, ca sunt de-a dreptul fantasmagorice...? Asta poate sesiza oricine. Sunt cuvinte simple ce nu pot sa exprime ceea ce vizual te incearca in acele momente. Asta trebuie probat si obligatoriu pe un ecran cat mai mare. Daca e de cinema, e perfect.
Apoi vine "partea a doua - coborarea". Mult mai incarcata de dramatism, mult mai tensionata si cu un final... ce m-a lasat paf ! Totalmente surprinzator.
Pacat de acea scena cand o parte a expeditiei mergand spre baza 2 si se lupta pentru a inainta prin furtuna. Este atat de prost gandita si atat de prost realizata ca efecte speciale incat pare luata dintr-un site-com ieftin. Mare minus introdus in cel mai impropriu moment!
Jocul actoricesc... putine de spus. Este totusi un film despre oameni barbosi si imbracati ca eschimosii. Plus ploaia de gheata ce mai cade din cand in cand si reduce vizibilitatea,plus zapada ce le ingheata pe fata, mastile de oxigen. Toate acestea fac aproape imposibil de apreciat actingul.
Concluzie: un film deosebit ca subiect, destul de bine regizat si filmat; nu la fel se poate spune si despre constructia scenariulu. Tot filmul este realizat intre baza 2 si varf. Nimic intermediar, nimic ca preambul. Un 7,02. Merita vazut in IMAX. (Doar fericitii privilegiati care pot sa o faca bineinteles.)
Ps. ca o ciudatenie, nu ni se spune nicaieri inaltimea maxima la care au ajuns cei ce au cucerit acest masiv al Everest-ului. Ciudata scapare care face o impresie si mai proasta asupra scenariului.

[alali]

A Perfect Day (2015)



Ovationat in picioare timp de 5 minute la premiera pe care a avut-o in cadrul Festivalului de Film de la Cannes, aceasta productie europeana ne asigura un cockteil interesant de limbi, culturi si nu in ultimul rand scoli cinematografice. Produs in Spania, cu mare sustinere din partea gurvernului spaniol, cu actori ce ne-au obisnuit sa apara in productii americane si vorbit in 4 limbi, filmul reprezinta altceva decat suntem obisnuiti intr-o productie asa numita "straina" sau "non americana". Atipic si ca montaj sau mod de regizare, proiectia debuteaza in forta, cu niste imagini brutale. Cadre vetuste deschid acest film in care apare o populatie inchistata in timp, (acele mamaite cu broboade pe cap) si un peisaj de o ariditate dezolanta. La tot acest decor bulversant se adauga si un put cu un rezident mai putin obisnuit. Iata tabloul complet al platoului de filmare pe care o sa ne miscam in urmatoarele 100 minute.
Asistam fara sa ne dam seama la ceea ce va deveni punctul central al acestei productii ce trateaza ca tema principala razboiul interetnic, un razboi subversiv si crud care transforma oamenii in adevarati monstrii.
Regizata de necunoscutul Fernando León de Aranoa, cel putin in ceea ce ma priveste necunoscut, pelicula de fata reuseste superba performanta sa surprinda prin aerul nou pe care il degaja. Tineresc, teribilist si plin de adrenalina este rezultatul ecranizarii acestui scenariu foarte bine ticluit, iar asta in pofida faptului ca pe tot parcursul filmului nu apar situatiile limita asa cum ne putem astepta in cazul unui film ce isi plaseaza actiunea intr-un teatru operational al unei zone de conflict, sau sa se uziteze macar de ceva efecte pirotehnice; nimic din toate astea. Apar doar vaci, vaci peste tot. Vaci care iti franeaza calea, vaci care iti deschid calea. Dar este si de asteptat sa intalnim atatea astfel de animale stiut fiind ca spaniolii au ca punct central, atat ca si activitate zilnica dar si dpdv al culturii: vaca. Ma rog, vaca si taurul. ( cunoscutul regizor Julio Medem a si ales sa realizeze un film ce se numara printre filmele de referinta ale cinematografiei spaniole, intitulat sugestiv Vacas (1992) )
Benicio Del Toro este perfect. De fapt cam toti actorii sunt ceea ce trebuie sa fie in acest film. Aparent nemachiati, normali si comuni, poate chiar prea normali si prea comuni in momentul in care ii vezi pe un ecran gigant de cinema... (poti spune ca un pic de retus nu ar fi stricat)... si incredibili de firesti, actorii acestui film sunt sarea si piperul povestii. Ei creaza tot. Actiunea sunt ei si ei creaza actiunea. Plus ca tot ei sunt si cauza umorului, pentru ca vorbim totusi de o comedie, bine ... o comedie neagra, dar comedie la urma urmei. Asadar, un umor bun, de calitate, replici taioase, cugetari profunde si filosofii de viata unice.
Merita vazut si chiar revazut. Un 7,16! Un alt plus pentru coloana sonora care se muleaza foarte bine pe atmosfera si chiar pe peisaj - Sierra Nevada bineinteles - Granada, Spania si nu cea de peste ocean .