Cartea preferata

[aniela07]

am văzut eu prost sau omul fără însuşiri lipseşte?

da, lipseste. lipseste intotdeauna din toate topurile. inacceptabil!

[aniela07]

Mai fac o incercare, poate va datzi pe brazda:

http://www.guardian.co.uk/world/2002...ooks.booksnews

Ii aveti si pe: Saramago, Pessoa, Doblin, Mahfouz, Borges, Svevo, Lessing, Morante, Laxness, Celine, Musil, Yourcenar, Rushdie, Celan, Kawabata, Beckett, am obosit deja

Asta parca il mai are pe vino-ncoa. Desi, ce naiba cauta Mark Twain prin topurile astea? In topul asta e si Mahfouz. Si Rumi. Si Chinua Achebe.Deja e to the next level! Si nici nu am vazut-o pe Austen. Tot e ceva...

[Chambord]

Si nici nu am vazut-o pe Austen. Tot e ceva...

Don't u dare !
Jane
Las' c'apare acush ultimul Kiarostami ... si o sa vii sa mi-l ceri. Ciuciu.

[aniela07]

OOOOOOffffff, ce santajist esti! Doar pentru ca nu ma stie nimeni pe aici, voi declara ca Austen ruleZ. Ce ziceai de Kiarostami?

[Presedintele]

Haha! Everybody hates Austen!

PS
Vreau si eu Kiarostami.

[bornfree]

China Mieville - Perdido Street Station

[White1]

"Gena Egoista”, cartea de debut (1976) a biologului evolutionist Richard Dawkins a reprezentat un triplu debut si pentru mine: primul audiobook “citit”, prima carte de Dawkins si prima carte care are ca subiect si cadru de desfasurare teoria darwinista a evolutiei. Impactul a fost puternic si imediat, presupun ca asa si trebuie sa se simta expunerea brusca la idei noi si socante (desi implicatiile morale ale tezei principale a cartii imi erau vag familiare nu le intalnisem inca propuse in termeni atat de radicali). E un sentiment greu de definit de surescitare, uimire si un inceput de ceva ce aduce a teama atunci cand Lala Ward (a treia sotie a lui Dawkins si unul din naratorii variantei audio a cartii, celalalt fiind chiar Dawkins) recita pe un ton grav, martial unul din “pasajele purpurii” de la sfarsitul capitolului despre primele forme de viata (Dawkins le numeste Replicatori): “They did not die out, for they are past masters of the survival arts…They are in you and in me, they created us body and mind and their preservetion is the ultimate rationale for our existence…Now they go by the names of Genes and we are their Survival Machines”. Suna a SF? Dupa cum zice si Dawkins in introducere: This book should be read almost as though as it were science fiction. But is not science fiction: it is science.

In esenta cartea nu e decat un lung argument in favoarea unui anumit raspuns la o intrebare care la prima vedere poate parea destul de lipsita de insemnatate: care este nivelul ierarhic la care opereaza selectia naturala? Altfel pus sa presupunem ca procesul selectiei naturale duce la “supravietuirea celui mai puternic” (o simplificare grosolana, binenteles, “celui mai bine adaptat” ar fi putin mai precis dar tot prea general). Intrebarea e: celui mai puternic “ce”? Individ? Populatie? Specie? Ecosistem? Raspunsul lui Dawkins e: nici una din cele de mai sus. Unitatea principala de selectie e gena. Suna ciudat si contraintuitiv dar acest punct de vedere isi face deja aparitia (implicit si ca posibilitate timid dezvoltata de biologi ca R.A. Fisher si J.B.S Haldane) inca din primii ani ai sintezei neo-darwiniene (mariajul fericit si deosebit de prolific dintre teoria evolutiei a lui Darwin si genetica lui Mendel). In anii 60’ importanta acordata unui “punct de vedere al genelor” incepe sa capete o amploare din ce in ce mai mare in defavoarea selectiei axate pe individ sau populatie (desi sintagma “pentru binele speciei” ne da de inteles ca acest punct de vedere inca este prezent cel putin in randurile celor care nu sunt specialisti, dar nu doar acolo). De fapt acesta a fost si unul din principalele motive pentru care Dawkins a scris “Gena Egoista”: ca mijloc de combatere a punctului de vedere pe care el il considera eronat al selectiei grupale. Intre paranteze fie spus selectia individuala poate fi valida atata timp cat se face distinctia dintre unitatea replicatoare (gena) si efectele fenotipice ale acesteia (individul si caracteristicile sale, Masinile de Supravietuire ale genelor).

Unul din principalele merite ale cartii e modul in care Dawkins preia, explica si sintetizeaza o serie de teorii si concepte (ca Strategia Stabila de Evolutie a lui Maynard-Smith sau “altruismul reciproc” a lui Robert Trivers) pe care le integreaza propriei sale teorii a “genei egoiste”, la randul ei cuprinsa in cadrul mai larg al darwinismului. Faptul ca Dawkins a facut asta intr-o carte care se adreseaza in primul rand publicului larg e remarcabil. Dar o asemenea realizare nu e lipsita de pericole, cel mai evident fiind acela ca atunci cand Dawkins cedeaza tentatiei de a acorda un caracter cat mai literar operei sale (cel mai vizibil in “pasajele purpurii” de care aminteam mai sus, fragmente pe care eu unul le gasesc foarte savuroase) creste semnificativ riscul ca acesta sa fie prost inteles. Principalele “arme” ale lui Dawkins in explicarea unor concepte care ar putea fi mult mai succint exprimate matematic, cu ajutorul ecuatiilor si a logaritmilor, dar care ar aliena cititorii care pricep prea putin sau nimic din matematica (eu) sunt metaforele, comparatiile si personificarile. Si, desi autorul incearca sa explice foarte clar care sunt limitele acestor mijloace si ce ar trebui sa intelegem din formulari precum “gene pentru comportamentul X” aceste masuri de precautie nu l-au salvat de la acuzatiile de determinism si reductionism genetic.

Exemplul cel mai la indemana de interpretare rau-voitoare (presupun ca e facuta cu rea vointa, altfel e pur si simplu stupida) e dat de filosful moral Mary Midgley care intr-un articol despre cartea lui Dawkins spune: “ Genele nu pot fi egoiste sau neegoiste mai mult decat pot fi atomii gelosi, elefantii abstracti sau biscuitii teologici”. Aceasta obiectie e perfect rezonabila atata vreme cat e facuta de o persoana care a citit doar titlul lucrarii lui Dawkins. Nu are nici un temei pentru cineva care a citit si restul de 400 de pagini si a depus un efort minim sa o inteleaga. Asadar, in ce sens sunt egoiste genele din titlul lui Dawkins? In sensul ca o unitate replicatoare care are o caracteristica pe care noi am descrie-o ca fiind “egoista” (desi acest concept e irelevant daca facem abstractie de sistemul nostru moral: natura nu e nici morala nici imorala, e amorala), respectiv care acorda prioritate producerii propriilor replici in detrimentul ajutorarii altor entitati care se pot replica va fi automat favorizata de selectia naturala (mai ales fata de replicatorii predispusi spre comportamente “altruiste”) si se va inmulti in fondul genetic. Dar comportamentul egoist la nivelul genelor se poate traduce printr-un comportament altruist la nivelul individului. Exemplul cel mai clar mi se pare cel al insectelor sociale, precum albinele. Ce sens are sacrificarea albinelor care apara rezervele de hrana ale stupului prin atacuri kamikaze, soldate cu moartea acestora, din perspectiva “genei egoiste”? Nu pare acesta un argument pentru selectia grupala? Nu. Albinele dintr-un stup sunt inrudite, impart un mare numar de gene iar sacrificiul individual este favorizat atata vreme cat in ultima instanta tot raspandirea anumitor gene “egoiste” (care in acest caz includ si genele “pentru atacuri sinucigase”) este rezultatul. Cel mai greu de inteles este faptul ca toate aceste procese sunt pur mecanice si non-teleologic, mai ales cand se ajunge la exemple si situatii mai complicate.

Acum ajung la a treia calitatea majora a cartii lui Dawkins: te forteaza sa gandesti in termenii propusi de acesta tocmai pentru ca argumentele lui sunt prezentate intr-o maniera atat de insidios-persuasiva, incat ai putine sanse sa ii rezisti (asta daca nu ii citesti cartile cu anumite bias-uri provocate de pozitiile lui anti-religioase, presupun). De fapt e si un avertisment destul de direct in introducerea la editia aniversara: cartea nu poate fi “necitita”. Adica nu poti sa uiti ce ai citit dupa ce ai citit-o. Nu cred ca aceasta e o problema pentru foarte multi oameni dar exista exemple de cititori care au fost ingroziti, deprimati sau revoltati de ceea ce au perceput ca fiind mesajul “rece si sumbru al cartii”. Adevarul e ca un pasaj precum acesta (referitor la puii mai “piperniciti” de pasare si de modul optim in care ar trebui sa se comporte din perspectiva genei egoiste) nu pare in mod particular unul foarte vesel:“ Trebuie sa existe un punct de la care nu mai exista intoarcere in existenta unui slabanog. Inainte de atingerea acelui punct, el va continua sa lupte. De indata ce il atinge, el renunta si este preferabil sa se lase mancat de fratii si surorile sale, ori de catre parinti” . Dar aici trebuie facuta o distinctie esentiala: datoria de a descrie o realitate sau a explora posibilitatile unei teorii pana la ultimele ei consecinte nu trebuie confundate cu parerile personale ale autorului. La modul in care Dawkins vede lucrurile Natura trebuie sa fie inteleasa nu pentru a fi imitata, ci combatuta. Cartea nu este o pledoarie pentru comportamentul egoist, ci dimpotriva, mesajul moral (desi nu transmiterea acestuia e scopul ei principal) pe care aceasta il promoveaza e rezumat cu concizie caracteristica in indemnul: “Let us try to teach generosity and altruism for we are born selfish”.

[Liviu-]

+1 pt carte si comentariu

[White1]

Thanks. Eu unul m-am convins complet de potenta "memelor" lui Dawkins dupa ce i-am imprumutat cartea (o am si in varianta "solida" acum) unui prieten care nu mai citise nimic din liceu (nici pana in liceu nu citise prea multe) cu speranta ca o sa treaca macar de introducere. Pe la 3 dimineata mi-a trimis mesaj ca vrea si el sa o cumpere neaparat. Sper ca entuziasmul sa il tina macar pana la jumatate.

[White1]

A talent should let people know about itself by striking at all the bells.

Cred că o întrebarea corectă care ar putea răsări în mintea unei persoane care aude pentru prima dată de romanul de debut al lui Gombrowicz, Ferdydurke, ar fi “La ce se referă titlul?”. Iar singurul răspuns onest ar fi “Nu știu...e pus de formă”. Răspuns care ar atrage după sine o întrebare la fel de legitimă: “O…k…atunci despre ce e cartea?”. Răspunsul ? “Păi...e despre Formă”. Ajunși în punctul ăsta putem spera că deja aproape-iritantul interlocutor o să renunțe la pus întrebări de un bun simț enervant și o să pună mâna pe carte ca să afle singur despre ce e vorba. Probabil nu o să o facă, totuși. Păcat.

Forma. Obsesia de o viață a lui Gombrowicz și tema centrală din aproape toate romanele sale. Nu aș putea spune că am înțeles în întregime conceptul pentru că e mai complicat decât pare la prima vedere, pe de o parte, iar eu sunt mai prost decât par la prima vedere, pe de alta. Ce pot spune cu siguranță e că nu se referă doar la mijloacele de exprimare artistică specifice diferitelor arte (deși e vorba și despre asta, of, discuțiile din epoca de aur a forumului în care se ajungea atât de des la subiectul “stil vs substanță” ,nu vă e dor de ele?) ci la ceva mult mai cuprinzător, insidios și inevitabil. Să încerc să explic. Un foarte original și destul de contestat (pai nu?) istoric de-al nostru spune(a) că oamenii fac Istoria dar nu o controlează. Istoria îi controlează pe oameni(i care fac Istoria). În cazul lui Gombrowicz și al “bisericii interumane”: interacțiunile dintre oameni dau naștere la tot felul de forme (ideologii, forme de comportament, de limbaj, mode, stiluri, ritualuri etc. ) care nu sunt în totalitate (sau aproape deloc) sub controlul respectivelor persoane, dimpotrivă…cel mai adesea acestea ajung să fie subjugate de forțele impersonale de ele însele eliberate. Sună paradoxal? Genial? Banal? Aș presupune că pentru mulți ultimul calificativ e cel mai potrivit…”nimic nou sub soare, asta s-a mai spus deja, nimic original aici”…da, dar nimeni nu a spus-o precum Gombrowicz. Ajungem la partea mea preferată. La Formă, binențeles.

Romanul e ca o explozie spectaculoasă de inventivitate, absurd și umor sardonic. Gombrowicz e un clown răutăcios și bezmetic dar in spatele jongleriilor se ghicesc chinurile nefacerii. Există și un grad ridicat de auto-ironie pentru că Gombrowicz e conștient că de Formă nu poți scăpa și îți asumi și tu o anumită “poză” atunci când râzi de alte forme (fiindcă de mult ne-am învățat să ne descotorosim glumind de ceva ce glumește prea mușcător pe seama noastră). De exemplu structura îngrijit construită a romanului (trei părți aproximativ egale despărțite de două povestiri independente, fiecare din ele introdusă de câte o, well...introducere) e în mod evident o formă de autopersiflare. Nu mai țin minte dacă mi-am dat seama de acest lucru pentru că sunt foarte deștept (am senzația că mă contrazic, voi nu?) sau pentru că (din păcate) Gombrowicz își explică gluma: altă prefață...și iar sunt nevoit să scriu o prefață, fiindcă legea simetriei cere ca lui Filidor- Copil deghizat să-i corespundă Filibert- copil deghizat iar prefeței lui Filidor- prefața lui Filibert- copil deghizat. Chiar de-aș vrea, tot n-aș putea, n-aș putea eluda legile de fier ale simetriei și analogiei.

Un incident amuzant (fiindcă de mult ne-am învățat...): citeam absorbit și îmi spuneam că în ciuda nebuniei efervescente care se manifestă în el romanul are o logică internă absolut remarcabilă. Peste câteva pagini autorul râde de persoane care folosesc expresii precum “logică internă”. I shit you not. Dar de fapt nu e o coincidență atât de mare pentru că, după cum am spus, de formă nu poți scăpa și nici cititorul nu e scutit (izbăvit?) de ea, nici măcar atunci când citește Ferdydurke iar Gombrowicz știa cu ce fel de cititori/critici o să aibă de a face.

De când (pentru mine, evident) cititul a devenit o rutină care nu aduce tot timpul satifacții și seamănă câteodată cu o obligație experiențele de genul Ferdydurke sunt rare și cu atât mai prețioase. Ca o “plimbare” prin junglă. Ca explorarea unui teritoriu necunoscut. Excitant și înspăimântător.

Gombrowicz bătând la toate clopotele.

It’s the end, what a gas
And who’s read it is an ass