„Noi în Secuime nu doar că suntem din Ardeal, dar trebuie să zicem totul în minim două limbi.” Această remarcă scuza timpul prelungit de așteptare și a fost una dintre primele propoziții pe care le-am auzit în discursul de deschidere al lui Gáj Nándor, directorul Școlii Populare de Arte și Meserii Sfântu Gheorghe. M-a amuzat și m-a făcut deopotrivă să apreciez din inimă efortul.
În scurta mea carieră am fost de câteva ori invitată sau acreditată la festivaluri în care limba oficială era alta decât româna/engleza (de obicei maghiara sau franceza) și am fost dezamăgită să descopăr că traducerea nu era asigurată. Așadar pierdeam multe informații relevante, în special pentru un jurnalist însărcinat cu scrierea articolelor despre festival. Deși aveam emoții, la SzAFI nu a fost cazul. Chiar și atunci când conferințele și animațiile maghiare nu aveau subtitrare, Gáj Nándor sau Pál Wendel, directorul festivalului, aveau grijă să traducă personal invitaților români sau chiar colegului organizator, Daniel Todoran. Un gest mic, dar care spune multe despre ospitalitatea lor.
Am ținut să încep cu această mențiune pentru că reflectă, de fapt, întregul eveniment. Este prima ediție SzAFI la care am avut ocazia să particip și, deși este un festival la început de drum – iar asta se vede în micile probleme inerente de organizare, este totodată un festival micuț și intim care te face să te simți ca acasă indiferent de etnie sau limba vorbită. Iar acest aspect mi se pare fundamental pentru orice întâlnire culturală.
După discursurile introductive, prima zi a continuat cu animațiile foarte scurte ale regizoarei Ferencz Boglárka. Calupul a fost conturat în jurul principiului fizicii cuantice conform căruia un subiect se schimbă (în bine) atunci când este observat. A debutat cu un scurtmetraj alb-negru în care fețe de oameni reacționează la a fi privite și a fost completat cu altele concentrate pe copii plângăcioși și particule dinamice. Seria Amadeus s-a evidențiat prin utilizarea unui program ce recunoaște ritmul și determină animația să se miște în funcție de muzica clasică din fundal.
A urmat apoi proiecția scurtmetrajului Opinci (2019), în regia fraților Anton și Damian Groves. Scenariul îi aparține și lui Bogdan Mureșanu, al cărui film de debut (Anul Nou care n-a fost) s-a întors recent cu patru premii de la Veneția. Animația de o sensibilitate aparte este inspirată de povestea reală a geografului român Dumitru Dan, cunoscut pentru că a mers zeci de mii de kilometri pe glob în opinci. Deși a fost a treia oară când l-am văzut, filmul continuă să mă emoționeze profund.
Opinci și Cadou de Crăciun (2018) sunt cele două scurtmetraje văzute în timpul liceului care mi-au rămas la suflet, iar acum, știind că Bogdan Mureșanu este în spatele amândurora, totul a căpătat mai mult sens. Sunt recunoscătoare că am avut ocazia să văd și un trailer pentru următorul lui film, animația cu estetică întunecată Magicianul. Deși el nu a putut fi prezent așa cum a anunțat inițial, Mihnea Buzatu, directorul de animație al companiei Kinotopia, a venit să răspundă întrebărilor din public.
Seara de joi s-a încheiat cu unul dintre filmele cheie ale festivalului, Pelikan Blue în regia lui László Csáki, o animație documentară despre un altfel de magicieni: un grup de prieteni din Ungaria care se folosesc de tranziția de la regimul comunist la sistemul capitalist pentru a călători în toată Europa cu bilete false de tren. Lungmetrajul se folosește de mărturiile reale ale persoanelor implicate, aducându-le amintirile la viață prin intermediul animației. Comic, emoționant și plin de suspans, filmul animează (la propriu și la figurat) o perioadă istorică incertă și incitantă pentru milioane de oameni, în care libertatea putea fi câștigată cu o cerneală Pelikan albastră și puțină istețime.
În a doua zi mi-am delectat privirea cu scurtmetrajele realizate pentru diplomă sau diverse proiecte de către studenții Universității Creștine Partium din Oradea, prezentate de Balázs Zoltán, directorul Departamentului de Arte. Filmele au fost atât de scurte încât simțeam că dau scroll printre reel-urile de pe rețele sociale. Spot-ul publicitar al festivalului, acuzat că ar fi spart fluiditatea calupului, era singurul care îmi dădea răgaz să procesez ce tocmai am văzut, întrucât era redat după fiecare film. Și merita procesat. De la filme despre paralela dintre femei și bărbați în Evul Mediu, eroi tineri sau căutători de comori, până la promovarea apei – BE WATER – și filme în diferite estetici și tehnici (orientalo-asiatică tip Samurai Jack, de jocuri video, similară cu Le Retour à la raison, colaj combinat cu animație), a fost proiectat un mozaic plin de potențial ce anticipează o generație ferventă de noi animatori.
Proiecțiile au fost întrerupte de conferințe online cu două personalități importante din domeniul animației și efectelor speciale. Kling Béla ne-a vorbit despre filmele la care a lucrat, printre care Anora, câștigător Palme d’Or la Cannes 2024, și ne-a arătat o serie de cadre before & after pentru a observa cum pot fi transformate unele scene în post-producție, apoi ne-a explicat ce trucuri se utilizează pentru a ușura munca echipei de filmare. Cristinel Bostan a împărtășit cu noi povestea carierei lui, drumul parcurs de la Oradea la Budapesta și apoi SUA, dar și un showreel cu cadre din filmele la care a lucrat la Hollywood, ca Sonic the Hedgehog 2 sau Transformers: Ascensiunea bestiilor. A făcut de asemenea o paralelă între industria de film și cea a jocurilor video, unde a contribuit la jocuri precum Halo 3 sau Assassin’s Creed II.
Baumgartner Zsolt, director de animație pentru lungemtrajul Kojot négy lelke (2023), propus de Ungaria pentru Cel mai bun film internațional la Premiile Oscar 2024, a fost prezent cu două episoade de scurtmetraj din serialul „Coiotul”, apărut în 2016. Personajul coiotului, estetica western și tema sunt elementele comune ale celor două producții care prezintă motive indigene în interpretarea regizorului. Deși a fost singura ocazie în care nu am avut pe cineva care să îmi traducă, mimica și gesturile personajelor au fost destul de dezvoltate încât să îmi dau seama de firul narativ. Am aflat ulterior că acesta ar fi o realizare rară în animația maghiară, deci cu atât mai demnă de admirat.
Pentru a finaliza a doua zi a fost invitat regizorul Valentin Urziceanu cu lungmetrajul Merge și-așa, o comedie de animație atipică ce oferă filmelor clasice un omagiu prin cele peste patru sute de citate inserate în replici. În centrul poveștii plasate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se află un băiețel de etnie romă care decide să renunțe la modelul tradițional de a face muzică și să experimenteze. Trecerea de la vioară la chitară creează conflicte între el și tatăl său, dar protagonistul pleacă la Paris pentru a-și urma visele și a-și cunoaște idolul, Django Reinhardt.
Felul în care echipa de filmare interacționează în mod direct cu lumea animată este inedit pentru industria locală și oferă un caracter de imprevizibilitate comică filmului. Regizorul / managerul cere adeseori explicații animatorilor pentru anumite alegeri artistice, iar metacinema-ul merge atât de departe încât personajele desenate își citesc pe loc scenariul atunci când intervine o schimbare. Filmul lui Valentin Urziceanu nu este așadar o simplă animație despre ambiția unui visător, ci o explorare comică a modului în care se creează un astfel de film, dar și o lecție istorică despre minorități într-un context politic precar.
Ultima zi de festival a început mai devreme ca oricare alta cu un calup de scurtmetraje românești. Primul a fost prezentat în premieră, o dată cu sunet și o dată fără: Tuu-Tuu-Til în regia Veronicăi Solomon, o poezie ilustrată despre o metaforică bestie prietenoasă care are mereu grijă de noi. Sorin Pintilii a creat Alien Robot Menace, despre un protagonist ce învinge un robot venit pe teritoriul lui, doar pentru a afla la final că voia să îl invite la o convenție de pace.
Ucraineanul Dmitri Voloshin, fondator al studioului Simpals din Chișinău, s-a bucurat și el de două animații excepționale în festival: Aripi și Dji. Death Sails. Primul reamintește de mitul lui Icar și este dedicat prietenului său pilot, dispărut în urma unui zbor, iar al doilea reprezintă o întâlnire plină de haz între un pirat ce plutește în derivă lângă o comoară și Moartea care așteaptă să îl ia, cu o răsturnare neașteptată de situație. Ștefan Buzea încheie calupul cu două scurtrmetraje: o analiză a inutilității conflictului în Valea Regilor, ce prezintă un război între două regate pe o tablă de șah dovedit a fi de fapt partida unor jucători live-action, și o reinterpretare modernă a lui Fram, ursul polar prin prisma schimbărilor climatice. Cel din urmă a făcut copiii să chiuie în sală datorită drăgălășeniei animăluțelor.
Cecília Felmérin ne-a prezentat și ea câteva animații comice din facultate, în care a vorbit despre Europa, nasuri seducătoare și Matei Corvin. Mattyas, Mattyas face parte din seria scurtmetrajelor pe care le-am văzut de mai multe ori și mi-au rămas în minte, savuros de ironic și deosebit. Mă bucur că am reușit în sfârșit să asociez o față creatoarei sale și să aud povestea tragi-comică despre cum a primit amenințări ani mai târziu de la suporterii unei echipe de fotbal din Cluj pentru apariția în film a unor mesaje presupus jignitoare la adresa ei – scrijelituri aparținând de arta stradală care există și în realitate.
A urmat Radu Nicolae cu scurtmetrajul Miriam și lungmetrajul Mercy Street, prima animație 3D stereoscopică realizată în România. Miriam portretizează o fată nonconformistă ce preferă să joace fotbal în loc să facă balet ca o „domnișoară” și conflictul iscat atunci când mama ei nu o susține. A avut un mare impact printre fetițele de pretutindeni – unele ajungând să fie poreclite Miriam, un compliment pentru că au curajul să fie diferite. Mercy Street abordează problemele rasiale și forța unificatoare a muzicii. A reprezentat la lansarea din 2016 primul lungmetraj de animație după o lungă pauză și primul cu o tehnică 100% românească.
Fazakas Szabolcs a venit cu episodul pilot din Legendárium, despre viața lui Orbán Balázs. O personalitate maghiară fascinantă, un fel de Indiana Jones al secuilor, prieten chiar cu Victor Hugo, de la care a învățat să fotografieze. Estetica de bandă desenată este unul dintre atuurile producției cu mult potențial, însă trecere în neființă a desenatorului din echipă a dus la nevoia unei reprofilări care din păcate va schimba stilul întregului serial, inclusiv al primului episod.
Deși a mai rulat o dată Pelikan Blue, pentru mine festivalul s-a concluzionat cu proiecția de scurtmetraje semnate de Bogdan Mihăilescu, pe care a fost o onoare să îl cunosc atât ca artist, cât și ca om – a fost singurul invitat român prezent la fiecare eveniment din program cu entuziasm și curiozitate, motiv pentru care ne-am tot intersectat.
Pasărea care urmărește o rolă zburătoare de hârtie igienică până la toaleta de țară a fost o introducere comică care nu anticipa ce a urmat, fiind doar o marcă a versatilității artistice în ce privește stilul și tematica. Emoționant și educativ deopotrivă este omagiul adus lui Émile Reynaud, responsabil pentru prima proiecție a unui film de animație (Pauvre Pierrot). Datorită acestui eveniment, Ziua Animației este sărbătorită în 28 octombrie, la doar 2 zile după SzAFI 2024. Aqua a fost metaforic și atemporal, îndemnând publicul să contempleze însăși natura și scopul vieții. Ultimul film a fost o animație pe muzica celor de la Pink Floyd, un limbaj comun pe care toți l-am înțeles.
Îmi pare rău că nu am ajuns și la expoziția cu obiectele studioului Anima sau la dezbaterea de sâmbătă dimineață, însă programul a fost atât de plin încât nu am știut ce să aleg. De multe ori am renunțat la cină pentru a putea vedea cât mai mult, dar nu regret decizia. Am descoperit o mulțime de artiști noi într-un cadru incluziv, în care oricine era binevenit: copii sau adulți, maghiari sau români. Totul era pentru toată lumea, ca într-o comunitate. Una în care mi-aș dori să văd mai mulți români – fiindcă în general la evenimentele în română era mai puțin public. Dar totuși una care se dezvoltă. Și din care sunt fericită să spun că am început să fac și eu parte.
