A murit Ion Caramitru

Pentru prieteni, era Pino. Pentru cei care au crescut cu „Liceeni” a fost în primul rând „Socrate”. Director General al Teatrului Naţional Bucureşti din 2005, juca în stagiunea curentă a Teatrului Național București în spectacolele „Dineu cu proşti”, „Furtuna”, „Jurnal de România.1989”, „Magic Național”, „Neguțătorul din Veneția” și „UFO”. A fost Ministru al Culturii în perioada 1996 - 2000.

Macedonean de origine (cum îl arată şi numele), s-a născut la Bucureşti pe data de 9 martie 1942, iar în 1964 a absolvit I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale”, la clasa profesoarei Beate Fredanov.

Şansa i-a surâs din primul moment: încă din studenţie, marele Victor Iliu l-a distribuit în rolul tânărului argat Ion Dohotaru, într-un tandem memorabil cu Ştefan Mihăilescu Brăila (smulgând ropote de aplauze cu secvenţa aratului, la Cannes), din "„Comoara din Vadul Vechi” (1964) - iar un an mai târziu, şi mai marele Liviu Ciulei l-a văzut în el pe Petre cel tânăr, din "Pădurea spânzuraților". Deşi simple, cele două roluri, marcate de candoarea tinereţii, i-au scos imediat în evidenţă naturaleţea (floare destul de rară, în acea perioadă când actorii de film încă mai stăteau sub influenţa teatralismelor de factură clasică şi mai ales romantică - deşi nimeni nu putea fi un al doilea George Vraca), dublată de o foarte sigură stăpânire a mijloacelor de expresie, într-un stil matur şi echilibrat. Aşa că a devenit şi Romache, în „Diminețile unui băiat cuminte” (1967, Andrei Blaier), soldatul din „Baladă pentru Măriuca” (1969, Titel Constantinescu şi Constantin Neagu)... şi alţii, şi alţii.

În 1975, când Mircea Mureșan i l-a oferit pe Şerbănescu, tunarul cartofor şi cam fante care-a făcut folclor cu celebra replică plină de umor negru „Ăsta nu e tata...!” (găsind printre ruinele casei, lângă cadavrul soţiei surprinsă de bombardament în pat, picioarele altcuiva), Ion Caramitru era deja un actor cunoscut, respectat şi... auto-respectat, căci nu accepta să joace orice.

Chiar şi în filmele sale mai puţin ilustre, conceptul şi personajul aveau neapărat substanţă - ca agentul secret din „Oaspeți de seară” (1976, Gheorghe Turcu), pictorul Pătraşcu din „Marele singuratic” (1976, Iulian Mihu - după romanul lui Marin Preda), sau "Casa de la miezul nopții" (1976, Gheorghe Vitanidis).

În acelaşi timp, îl compunea cu fineţe pe Pavel Dunca, din filmul de debut al lui Dinu Tănase „Trei zile și trei nopţi” (1976, după romanul "Apa" de Alexandru Ivasiuc), pe judecătorul ambiţios, onest şi foarte uman din „Instanța amână pronunțarea” (1976, Dinu Cocea), ori preotul Codreanu din „Dincolo de pod” (1976, Mircea Veroiu).

Densitatea solicitărilor continua la fel de susţinută, aşa că nu greşim dacă, din producţia următorilor ani, selectăm doar rolurile cele mai demne de atenţie - cum ar fi: Iancu, sinistrul şi misteriosul frate semi-imaginar din „Înainte de tăcere” (1978 - filmul de debut, şi cel mai bun, al lui Visarion Alexa, după nuvela „În vreme de război”, de Ion Luca Caragiale), vulnerabilul Ştefan Gheorghidiu, din „Între oglinzi paralele" (1978, Mircea Veroiu) ecranizare a „Primei nopţi de dragoste..." ("...întâia noapte de război n-a mai ecranizat-o - sau, mai bine zis, ne arată doar atât: întâia noapte, într-un singur cadru, din jumătatea secundă a romanului lui Camil Petrescu, unde eroul îşi regăseşte forţa interioară), ori Prinţul Max Hangerliu, din „Bietul Ioanide” (1980, Dan Pița, după romanul cvasi-omonim al lui George Călinescu), un comandant legionar charismatic şi exaltat. ...Ar fi şi aici ceva important de observat: la fel ca şi în seria de filme enumerate anterior, se remarcă diversitatea caracterologică şi stilistică a rolurilor, regăsită plenar în stilul de interpretare al lui Pino - pe cât de variat, pe atât de riguros gestionat, fără excese şi formalisme, dar bogat în sondări de profunzime.

Bogăţia creaţiei lui teatrale ar face ca abordarea ei aici pe larg, aşa cum merită, să lungească acest articol, aşa că ne vom rezuma doar la câteva rememorări mai degrabă anecdotice - ca de pildă spectacolul cu piesa „Elisabeta I" (1975), de Paul Foster, unde, conform concepţiei regizorale moderniste şi flexibile a lui Liviu Ciulei, actorii improvizau în draci şi, la o reprezentaţie, după o replică privitoare la criticii de teatru, Mircea Diaconu a aruncat: „Oare Radu Popescu ce-ar zice...?" Când minutele de hohote ale sălii s-au potolit, Pino Caramitru, aka Sir Francis Bacon, s-a interesat cu candoare cinică: „Da' cine-i ăsta, Radu Popescu?”

În anii următori, a abordat şi regia - iar în spectacolele cu „Amintiri" (1981), de Alexei Arbuzov, şi „Neînsemnaţii" (1985), de Terry Johnson, după ce actorul Constantin Brînzea a rămas în străinătate, i-a preluat el însuşi rolurile - mai semnificativ fiind celui de-al doilea caz, unde a ajuns astfel să-l interpreteze, cu un umor savuros, pe Joe DiMaggio, în tandem cu Micaela Caracaş (soţia lui şi în viaţă), aici în chip de Marilyn Monroe. (Totodată, George Oprina îl juca pe Joseph McCarthy, iar Virgil Ogășanu, pe Albert Einstein - ce-i drept, fără a li se explicita numele, cele patru personaje figurând doar ca „Sportivul", „Actriţa", „Senatorul" şi „Savantul".)

Şi a sosit momentul celui mai mare rol de film din viaţa lui.
Nu neapărat cel mai bun film al lui Nicolae Mărgineanu (personal, îl prefer pe primul, cel de debut în regie), „Ștefan Luchian” trăia, dincolo de frumuseţea imaginii şi rafinamentul regiei, în primul rând prin compoziţia lui Caramitru, urmărind destinul marelui pictor, de la floarea tinereţii (când încă nu-i dădea nimeni atenţie), până la decrepitudinea senectuţii premature, precipitată de boală şi sărăcie, (când în sfârşit i se recunoştea valoarea). Rămâne de neuitat expresivitatea multor secvenţe din acest segment final, ca efortul de a picta cu pensulele legate de mâini, sprijinit de tânărul jucat de Florin Vasilescu, confruntarea cu escrocul care încearcă să-i ia, prin şantaj, două tablouri (splendidă compoziţie a lui Victor Rebengiuc), sau acel lung şi sfâşietor schimb de priviri, printre zăbrelele gardului, între Luchian cel decăzut şi fosta lui mare iubire, acum căsătorită (Maria Ploae).

S-ar mai distinge rolul de compoziţie al tatălui natural şi indolent care, prea târziu, revine să-şi revendice măcar afectiv fiica, reuşind doar să tulbure viaţa unei familii unite, din „Promisiuni” (1985, regia Elisabeta Bostan), Radu Comşa, din „Întunecare” (1986, Alexandru Tatos) - şi, desigur, arhicunoscutul Socrate, dirigintele înţelept şi prietenos din primele trei filme ale serialului lui Nicolae Corjos început cu „Declarație de dragoste" (1985) şi continuat cu „Liceenii" (1986) şi „Extemporal la dirigenție" (1987 - care ar fi trebui să se intituleze "Iubirile lui Socrate"). Rolul era simplu şi rutinier, dar avea o umanitate care le mergea tuturor la suflet - şi, lucrând împreună pe platou, i-am putut descoperi, pe lângă amiciţia legată în anii trecuţi, şi modul relaxat, colegial şi amuzant de a relaţiona cu restul actorilor şi al echipei - bunăoară, la „Declaraţie de dragoste", se tachina încontinuu cu Tamara Buciuceanu.

Deşi nesemnificative profesional, merită să fie menţionate măcar în treacăt rolurile sale din cele peste zece filme străine, la care a putut avea acces după 1989 - în primul rând anarhistul din „Kafka" (1991, Steven Soderbergh), Zosimov, din „Mission: Impossible" (1996, Brian De Palma), şi mai ales Contele Fontana din „Amen" (2002, Costa-Gavras). Sunt binevenite şi dat fiind că a mai apărut în puține filme româneşti, de la Revoluţie încoace - când a jucat un rol deja celebru, continuat şi prin cunoscuta sa activitate politică ulterioară.

Foto Florin Ghioca/TNB