Ana Ularu este una dintre puținele actrițe românce care se bucură de un succes răsunător la nivel internațional. A devenit cunoscută în urma rolului principal din Periferic (r. Bogdan Apetri), primind premiul pentru Cea mai bună actriță la Locarno. Ulterior, a fost selectată pentru prestigiosul program Shooting Stars 2012, din cadrul Berlinale Talents. În cariera ei întinsă pe trei decenii a jucat alături de staruri mari de la Hollywood, precum Keanu Reeves (Siberia), Tom Hanks și Felicity Jones (Inferno), Bradley Cooper și Jennifer Lawrence (Serena), însă a continuat să apară și în producții românești ca Spy/Master, Sunt o babă comunistă, Neidentificat și Miracol. În total, a lucrat la peste 60 de seriale și filme de scurtmetraj sau lungmetraj.
În ciuda parcursului prolific și al statutului de „divă” care îi este adesea atribuit, Ana rămâne o prezență modestă și empatică, atent ancorată în realitate și cu o curiozitate intelectuală contagioasă. A fost o plăcere să povestesc cu ea despre avanpremiera celui mai nou serial al său, Cod roșu la Paris – parte a francizei Cod roșu, al cărei producător executiv este Gerard Butler. Serialul produs de Canal+ Original reunește în distribuție actori ca Ritu Arya (The Umbrella Academy, Doctor Who), Sean Harris (Mission Impossible, The Borgias), Tewfik Jallab (Spirala crimei) și este disponibilă în România începând cu data de 2 decembrie, exclusiv în aplicația Focus Sat.
Oana Balaci: Felicitări pentru toată cariera! Ai lucrat la foarte multe filme și seriale de toate genurile, de artă, românești, internaționale și multe de acțiune. Cum se deosebește Cod roșu la Paris de orice ai făcut înainte?
Ana Ularu: Cred că aici e mai multă acțiune decât am văzut eu vreodată. E vorba de un serial, un thriller cu sufletul la gură, à bout de souffle de la un cap la altul. Fiecare episod aduce niște răsturnări de situație uriașe.
O.B.: A și început în forță oricum.
A.U.: Domnul care ne-a fost coordonator de cascadorii (n.r. Joseph Beddelem) a făcut niște scene de luptă absolut superbe. Eu le-am văzut, le-am făcut, le-am luptat și tot așa. Și totuși, uitându-mă la ele în serial, mi se par fabuloase, pentru că a reușit să inoveze și să facă niște lucruri super interesante. Și să vedeți că o să se mai dezvolte, adică devine din ce în ce mai palpitant și sunt tot felul de momente de „ahaaaa”. Plot-twist-uri. Și, de fapt, niște revelații din astea despre cine sunt cu adevărat personajele negative.
O.B.: Ce poți să ne spui despre personajul tău? Că și tu, teoretic, faci parte din gașca antagoniștilor. Freja e un personaj foarte misterios, în primul episod nu prea înțelegem de unde vine.
A.U.: Da, eu fac parte din gașca „nefarious”. Are foarte mare legătură cu misterul ei, adică misterul se menține, dar se dezvăluie încet, încet ca și la Jacob (n.r. principalul antagonist). Ușor, ușor aflăm care e trecutul fiecăruia dintre ei, more or less. Mi-ar fi plăcut mie să fie un pic mai dezvoltat, dar oricum Freja a devenit mult mai dezvoltată odată ce am intrat eu în proiect. Freja este o fostă membră a Forțelor Speciale Suedeze. Fie a dezertat, fie a fost dată afară pentru insubordonare. Pentru că e personajul meu, eu întotdeauna îi găsesc o justificare și un soi de fir roșu. O coloană vertebrală care, ca și pe Jacob, o motivează împotriva adevăraților corupți. Pe de altă parte, ea are motivele ei adiacente, are traiectoria ei și urmează să vedeți cum acționează și cum cele două facțiuni se lovesc cap în cap de-a lungul serialului în diverse momente.
O.B.: Cum te-ai pregătit pentru rol? Ai văzut franciza înainte?
A.U.: În cazul ăsta a fost destul de puțină pregătire. De fiecare dată când eram pe platou, intram în scenă, adică n-am avut pregătiri dinainte. Nu văzusem franciza, dar asta te ajută oricum mult mai puțin, pentru că un film de acțiune e un film de acțiune. Un serial de acțiune are propria lui lume și oricât de mult te-ar inspira, există și un pericol de a încerca să imiți, de a încerca să ajungi la un punct climactic inorganic. Adică să încerci să păcălești niște pași naturali pe care i-ar avea altfel personajul tău și lumea în care funcționezi tu. Așa că pregătirea mea a fost efectiv să îmi construiesc un background pentru personaj, să îi dau o poveste, să-i dau un soi de monolog interior și de construcție. O arhitectură internă care se vede și nu se vede, se simte și nu se simte, face parte din felul în care se mișcă ea în lume.
O.B.: Personajele negative și cele pozitive își inversează rolurile în serial. Cum vezi tu personal această dualitate și cum se raportează la contextul în care trăim?
A.U.: Eu cred că în ficțiune avem așa o scăpare fabuloasă de a putea să ne jucăm cu ce înseamnă pozitiv și negativ și de a le da valențe, subniveluri și justificări. Ce se întâmplă în realitate în clipa asta este absolut tragic și trebuie remediat până nu e prea târziu. Dar mă rog, asta e altă poveste, la asta devin foarte pasională. Pentru mine, personajele negative au întotdeauna un soi de justificare și nu la modul lacrimogen. Nu la modul la care cineva i-a furat castraveciorii murați din burger când avea 6 ani și de atunci a decis să ucidă. Adică orice e o motivație, orice e o justificare, inclusiv financial gain poate fi o motivație pentru un personaj să acționeze într-un fel sau altul.
O.B.: Dar în serial, mai ales, este o justificare foarte pertinentă, adică mi se pare că odată ce afli povestea, nu știi cu cine empatizezi mai mult.
A.U.: De aia e foarte mișto de văzut serialul. Eu am citit și recitit scenariile și tot a fost o bucurie uriașă pentru mine să-l revăd. Pentru că altfel se nasc tot felul de scene și redescoperi niște lucruri pe care le-ai uitat la un moment dat, pentru că a trecut un an de când ai făcut proiectul respectiv. E super palpitant, e binge, binge, binge.
O.B.: Este ceva ce ai învățat tu despre tine jucând acest rol sau în acest proiect? Ceva ce nu ai descoperit până acum în multele tale producții.
A.U.: Sincer, da, cred că am descoperit un soi de de liniște interioară și o economie absolut japoneză de mijloace. De fiecare dată când eram pe platou cu Sean (n.r. Sean Harris – Jacob), era un soi de de tăcere din asta foarte plină și foarte curată. Doi actori care își creează personajele și care nu trebuie să povestească o mie de chestii și care n-au ego. Care vin pur și simplu așa cu un cod de onoare al samuraiului umil.
O.B.: Nu m-aș fi așteptat, având în vedere haosul din poveste.
A.U.: Păi tocmai de asta, trebuie să te apropii de haosul respectiv cu o liniște interioară. Cred că aici am lucrat mai mult. Eu sunt și cu ADHD, sunt poster child. Mi-a zis recent o prietenă, actrița Maria Drăguș, că încep 17 subiecte și nu le mai termin. Așa e, are perfectă dreptate. Iar acolo pur și simplu m-am temperat, m-am liniștit, m-am readus la alt soi de ritm interior. Acum mă gândesc că e o întrebare foarte bună. Mi-am dat seama că, da, uite asta am învățat. Am și citit enorm. A fost genul ăla de filmare la care stai și aștepți foarte, foarte mult.
O.B.: Cât a durat?
A.U.: Am început undeva în iunie, după care am avut o mică pauză pentru că a fost o schimbare în contextul filmării, și am terminat în octombrie 2023, chiar în Paris. Am filmat și în studiouri în Țara Galilor. În toată perioada asta eu citeam încontinuu. Citeam foarte mult Mishima (n.r. Yukio Mishima), cred că și de acolo tipul ăsta de liniște. Am aflat că Sean și prietena noastră, Stephanie (n.r. Stephanie Lynne) – machieuza care a făcut toate prosteticurile alea geniale – îmi spuneau Belle din Frumoasa și bestia, pentru că sunt tot timpul cu o carte în mână. Cred că de fiecare dată când m-a văzut Sean din 2012, de când l-am cunoscut și am lucrat împreună în Serena, m-a văzut numai citind.
O.B.: În Serena te-am văzut și eu prima dată.
A.U.: Am jucat cu el și în The Borgias. În Serena aveam amândoi – și noi și mai mulți actori – personaje mult mai mari, care au fost tăiate după aia, ca să servească altei povești. Și a mai co-scris și co-regizat el un scurtmetraj în care m-a invitat să joc în 2014. Asta a fost a patra oară când am lucrat împreună.
O.B.: Cum ai lucrat cu ceilalți colegi din distribuție?
A.U.: Excelent! Twefik (n.r. Tewfik Jallab), care îl joacă pe Vincent, era și el un proaspăt tată. Sean la fel. Adică era un „bla bla” despre copii... general. E plăcut. Am avut o echipă minunată. O echipă de filmare e așa un soi de familie temporară care devine foarte apropiată, unde oamenii se ajută. E un soi de blândețe și de comunicare și de întrajutorare pe care o ai într-o echipă... dacă nu ești psihopat.
O.B.: Și după fiecare pleacă și speră că o să îi revadă pe ceilalți.
A.U.: Da. Cu Stephenie mai lucrasem în 2016 la Muse al lui Jaume Balagueró și a fost bucurie să ne întâlnim după atâta vreme.
O.B.: Ce frumos! Cu ce dorești să rămână sau cu ce speri că o să rămână spectatorii după terminarea serialului?
A.U.: Cu niște dileme morale, sincer. Aș vrea foarte mult ca spectatorii să își pună mari întrebări despre oamenii pe care îi aleg și oamenii care îi conduc, pentru că e un element foarte important aici. Despre oamenii în care își pun încrederea să-i conducă. *nudge nugde*
O.B.: Foarte bine spus. Mersi foarte mult, Ana!
A.U.: Mersi și eu!
